Intitulat cu modestie “eseu”, studiul lui Paul Goma este o lucrare în genul “eseului de investigație literarå”, gen fåcut celebru de nu mai puțin celebrul dizident Alexandr Soljenițîn. Ca și la Soljenițîn ori la alți dizidenți din Blocul sovietic, talentul artistic al celui care a fost numit în mod inspirat și îndreptåțit “un Soljenițîn român” se împletește - și în aceastå, din urmå, carte - cu fina analizå psihologicå, cu competența istoricului și cu reflecția moralå. Lucrarea a fost scriså în februarie 2002, iar de atunci a fost publicatå în țarå, în serial, în revista “Vatra”. Împreunå cu o bunå parte a lucrårilor scriitorului, Såptåmîna... poate fi gåsitå, în acces liber, și pe situl såu, la adresa www.biblioteca.paulgoma.net, șiunde se aflå la a doua ediție. Spre deosebire de toate celelalte scrieri ale lui Goma apårute în România, lucrarea a fost întîmpinatå cu o tåcere pe måsura subiectului: mormîntalå adicå. Iar rațiunile acestei tåceri colective par så rezide în cu totul altceva decît în “legea tåcerii” impuså scriitorului de intelighenția românå “interioarå”, pentru îndråzneala unui “exterior” ca el de a o fi întrebat cu ce se prezintå la judecata de apoi a intelectualilor. Ele par så stea - cum vom cåuta så aråtåm în continuare - în subiectul însuși. De aceastå datå autorul ne propune o interogație-meditație pe marginea unui eveniment istoric bine determinat: cel al retragerii trupelor române din Basarabia și Bucovina și al evenimentelor tragice din același an 1940. În ciuda scurtimii, textul este foarte dens, bine închegat, clar, iar argumentația impecabilå. Fapt care îl face så fie citibil dintr-o suflare, înså greu de rezumat. Tocmai de aceea nici nu vom încerca så o facem, låsînd plåcerea cititorului, ci îi vom da oarecum ocol. Întrebarea de început este puså și urmåritå într-o manierå riguros științificå. Ea pornește de la o observație psihologicå: aceea cå_ brutalitatea cu care românii i-au masacrat pe evrei în timpul celui de-Al Doilea Råzboi Mondial își are resortul în comportamentul reprobabil și/sau criminal al populației neromâne din Basarabia și Bucovina, între care majoritari erau evreii, în perioada retragerii autoritåților române din teritoriile cedate Uniunii Sovietice în urma notelor ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940. Explicația autorului pentru aceastå brutalitate constå în råzbunare. În amplul såu studiu asupra exterminårii evreilor din Europa (Hasefer, București, 1997, pp. 668-702), Raul Hilberg nu gåsea o explicație pentru alternanța dintre, pe de o parte, modul neorganizat cu care românii îi masacraserå pe evrei și, pe de alta, stoparea procesului de exterminare cerut insistent de germani. Cåci termenul de “oportunism ambiguu”, folosit de autor, nu explicå nimic. Råspunsul ne apare acum, în urma studiului lui Goma, într-un mod clar: românii îi masacraserå pe evreii din Basarabia și Bucovina (dar și de pe teritoriul național: Pogromul de la Iași și Trenul Morții), și în primul rînd pe aceia - cåci cei din Vechiul Regat nu au fost deportați -, cu o grabå care îi speriase și îngrijorase chiar și pe germani, tocmai pentru cå ei aveau problema lor cu evreii, și în primul rînd cu acei evrei. Resortul motivației lor poate fi gåsit în chiar såptåmîna relatatå de autor. O asemenea manierå de a pune întrebarea este posibilå pentru cå Goma ståpînește un lucru indispensabil istoricului: cronologia. și se întreabå ce a fost înainte nu pentru a justifica ce a fost dupå, ci pentru a-l explica și a-l declara ca nejustificabil. Citåm: “Oricum, în sarcina și pe conștiința României råmîn în jur de 200 000 de suflete - și se știe: crima începe de la unu.” (p. 6) Deși poate fi cititå ca o invitație implicitå la un exercițiu de responsabilitate pentru orice membru al unei comunitåți - asumarea cinstitå a vinei de cåtre români, în paralel cu asumarea vinei de cåtre evrei pentru råul fåcut de conaționalii lor - cartea nu are nimic pedagogic. Ea este în egalå måsurå o manierå de exersare a facultåții intelectualului, intelectul, și un model autentic de examen de conștiințå. Principala bazå documentarå a analizei autorului este incontestabilå chiar și pentru lectorul cel mai partizan, fie el sionist ori naționalist român: Cartea Neagrå - suferințele evreilor din România a sionistului comunist Matatias Carp (Diogene, București, 1996), Rusia, România și Basarabia a evreului fost comunist Mihail Bruhis (Universitas, Chișinåu, 1992) și mårturia evreului fost comunist utopic Z.K. Gr. Vindeleanu (în “Basarabia”, nr. 6, 1991, Chișinåu). Înseși rapoartele din epocå ale Armatei și Jandarmeriei Române, publicate de Comunitatea Evreiascå din România (Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restriști, partea I-a, Hasfer, pp. 16-41), sînt, în marea lor majoritate, seci, fårå culoare ideologicå și sînt confirmate de celelalte surse. Înså scopul publicårii lor a fost acela de a anula veracitatea unei pårți neprecizate cu ajutorul... minunii Securitåții, Mihai Pelin (p. 31). Paul Goma demistificå, pe rînd: dubla contabilitate a victimelor dintre evrei (în fapt, imputabile ungurilor, includerea în contabilitate a emigranților, a dispåruților, a comuniștilor care au optat pentru URSS și a emigraților în Palestina); pretinsa obiectivitate a lui Matatias Carp; anexarea memoriei șoahului întreprinderii sioniste de spoliere a fostelor state comuniste; pretinsa inocențå a evreilor în instaurarea comunismului în Basarabia și Bucovina și, ulterior, în România; diabolizarea lui Antonescu, cel care, pe de o parte, ordonase trecerea Prutului și eliberarea românilor de sub teroarea bolșevicå, iar, pe de altå parte, masacrarea evreilor de dincolo de Prut. și, îîn demersul såu, Goma îndepårteazå zgura ideologicå ce se așeazå peste discursul istoric și peste cel moral: sionismul și naționalism-comunismul românesc remanente. Mișcare naționalistå evreiascå nåscutå în perioada de apogeu a statelor naționale și de maximå expansiune a colonialismului european, sionismul politic capåtå caracteristici noi dupå Holocaust și dupå constituirea statului Israel. Exclusivismului doctrinar tradițional i se adaugå o pedagogie specificå a șoahului: acesta din urmå este prezentat ca proba de netågåduit a validitåții sionismului, iar statul Israel este propus ca realizare finalå a naționalitåții evreiești. În plus, începînd din 1951 victimele nazismului și militanții evrei din Rezistențå sînt comemorați împreunå, fapt care privilegiazå o logicå a acțiunii, în dauna inacț_iunii; indicå o distincție între eroi și victime, primii în teritoriile israeliene, ceilalți în diaspora - våzutå ca o vale a plîngerii, ca o succesiune de persecuții, de pogromuri și de opresiuni. Consecința este o neîncredere a sioniștilor în lumea exterioarå, consideratå ostilå și capabilå de distrugere. Iar reciproca: criticii politicii sioniste (de ocupație și de segregare fațå de palestineni, de instrumentalizare a șoahului) sînt tratați de antisemiți (dacå sînt neevrei) sau de bîntuiți de “ura de sine” (dacå sînt evrei). Chestionat de The New York Times, în martie 2001, ce crede despre cartea lui Jan T. Gross, Vecinii - care vorbește despre masacrul de la Jedwabne din Polonia, unde polonezii au asasinat, tot dupå 21 iunie 1941, 1 600 de evrei, pe care i-au acuzat de colaborare cu NKVD la maltratarea, deportarea și lichidarea fizicå a populației locale - Adam Michnik s-a întrebat oarecum retoric dacå ei, evreii, nu au partea lor de vinå în acea tragedie colectivå. La noi, publicațiile Comunitåții Evreiești nu fac altceva decît så evite aceastå întrebare-asumare a pårții de vinå a evreilor, atît pentru comportamentul lor în timpul cedårii Basarabiei și Bucovinei, cît și în instaurarea comunismului. Este cazul nu doar al culegerii de documente indicatå mai sus, ci și a lucrårii lui Teodor Wexler și Mihaela Popov, Anchete și procese uitate 1945-1960 (Fundația Wilhelm Filderman, f.l., f.a. - 2002), unde declarații politice de tipul: “Un evreu fårå Dumnezeu este un pågîn chiar dacå vorbește evreiește” sau “Un evreu care a devenit comunist a încetat så mai fie evreu” (p. 57) nu explicå nimic, ci întrețin mistere și acoperå culpe. Și este suficient så indicåm aici doar existența sioniștilor comuniști din Israel, Mapam și a organizației sale de tineret, Hașomer Hațair - foarte activå în România pînå la lichidarea definitivå a mișcårii sioniste - care aveau în programul lor atît principiul luptei de claså, cît și pe cel al naționalitåții evreiești (sionismul); apoi, numårul foarte ridicat al comuniștilor de origine evreiascå, comparativ cu procentul acestei populații din totalul populației României, în structurile represive ale României comuniste din primul såu deceniu de existențå și, în special, în nomenclatura superioarå. Nici printre istoricii din România situația nu se prezintå în mod radical diferit. Probabil de fricå så nu fie taxat drept naționalist sau chiar antisemit, ori pentru cå se aflå sub influența sionismului, Marius Oprea, istoric din tînåra generație, nu trage nici o concluzie din faptul cå 25 % din ofițerii superiori și 10 % din cadrele Securitåții erau îîn 1949 de origine evreiascå, fațå de circa 2 % cît reprezentau evreii în ansamblul populației țårii (Banalitatea råului. O istorie a Securitåții în documente 1949-1989, Polirom, Iași, 2002, pp. 66-67). În mod egal, același autor folosește vocabularul sionist pentru a desemna emigrarea evreilor în Palestina dupå cel de-Al Doilea Råzboi Mondial (Alya în arhivele Securitåții, în “Observator cultural”, nr. 101, ianuarie-februarie 2002). Termenul de alya semnificå în ebraicå migrația unui evreu cåtre påmîntul lui Israel, iar din punct de vedere istoric este folosit pentru a indica cele cinci valuri ale emigrației evreiești cåtre Palestina, înregistrate în mod oficial de cåtre istorici, între 1882 și 1939. Semnificația primå a termenului este religioaså, și ea trimite în primul rîînd la antichitate, cînd poporul lui Israel fåcea pelerinaje de trei ori pe an pentru a aduce ofrande și sacrificii în sanctuarul central de la Ierusalim. Dupå dispersie, alya semnificå plecarea celui care, din motive religioase, vrea så viziteze țara Sfîntå sau dorește så moarå acolo. Apropriindu-și o asemenea terminologie, istoriografia sionistå stabilește o legåturå directå între prezent și trecut, amestecînd în mod nepermis sacrul cu profanul (v. Jean-Cristoph Attias și Esther Benbassa, Israël, la terre et le sacré, Flammarion, Paris, 2001, p. 260 în special). Istoriografia chestiunii raportului evreilor și românilor cu comunismul și a celei a masacrårii evreilor de cåtre români se resimte, în acest moment, și de pe partea ei sionistå (care am våzut cå nu corespunde perfect cu cea evreiascå), și de pe cea a româniștilor (care nu este reprezentatå doar de români). Cåci istoriografia sionistå este asemånåtoare întrucîtva celei a fostului front istoric naționalist-comunist: ea nu se poate reconcilia cu realitatea fårå så-și nege bazele ideologice și mitologia aferentå. Iatå de ce o recunoaștere ca cea a Lyei Benjamin este singularå: “Pînå så se confrunte cu realitatea dictaturii comuniste tineretul trecut prin ororile råzboiului a sperat cå o societate egalitarå și internaționaliså [a se citi: comunistå - n.n.] ar fi alternativa așteptatå, menitå så asigure o lume nu numai mai bunå ci și fårå råzboaie și conflicte interetnice. O generație a crezut în idealuri care s-au dovedit tot propagandå.” (în “Realitatea evreiascå”, nr. 180, 25 ianuarie-15 februarie 2003) Comparativ înså cu situația din Israel, unde se poate constata o anumitå democratizare a dezbaterii publice și/sau istorice, o punere în discuție a postulatelor de bazå ale sionismului și a efectelor sale asupra discursului științific, sub presiunea mediilor intelectuale din Occident, în România situația este comparativ mai proastå, cåci asiståm de 13 ani doar la o liberalizare a discursului public și/sau istoric, care este din ce în ce mai limitatå dupå venirea la putere a forțelor politice de extracție bolșevicå din 2000. și ea va råmîne astfel atîta vreme cît va fi greu de înțeles ceea ce Paul Goma nu obosește så repete, și anume: cå democrația este ceva care se cucerește, iar nu care se primește cadou. Paul Goma a fost și a råmas un înaintemergåtor în acțiunea civicå, la fel ca și în literaturå (înțeleaså în sensul cel mai general). El reprezintå dacå nu singurul, printre puținele repere certe în deriziunea contemporanå româneascå, un exemplu și un îndemn pentru istoricii tineri de a aborda cu curaj subiecte nu doar complicate din punct de vedere intelectual, ci și încårcate moral, precum cel din cartea pe care tocmai o recenzåm. Sau, råmînînd în același registru, chestiunea raporturilor evreilor și românilor cu comunismul ori vinderea de cåtre comuniștii naționaliști români a cetåțenilor români de origine evreiascå și germanå - subiect tabu pentru istoriografiile de inspirație sionistå și naționalistå românå. Så fie acesta începutul! Mircea Stånescu, București, 23 mai 2003