Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Acest program propune o reformă politică și economică profundă, bazată pe principiul suveranității naționale, pentru a crește independența României în plan politic, economic și social. Scopul este consolidarea capacității statului de a răspunde nevoilor cetățenilor, reducerea dependenței de structuri supranaționale și multinaționale și crearea unui model de dezvoltare sustenabil și centrat pe interesele naționale.

1. Suveranitatea Politică

1.1 Reforma Constituțională

sîngele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp al coloanelor mărșăluind,

forța exploziei, vom fi jupuiți, nimeni nu va rămîne, 

sticla ochilor verde, crăpătă, acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.

de scris un poem ca și cum ar fi scris de-un poet din veacul trecut, 

de ascuns, de răscolit gunoaiele arse și cîte mai rămîn prin cenuși. de ascuns

Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite, 

Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca și cum anii ar trece fără urme pe pîsla închisorilor, 

printre celule, pe priciuri mirosind a urină, un cîntec fără cuvinte, 

cele de vază sună dogit, cele mieroase sufocă - pe cerul gurii lipite, 

cum am fost învățat să vorbesc, cum mi s-a spus : 

capul plecat, sabia care nu taie, sîngele care nu curge, masca – e nevoie s-o porți 

teme-te, nu lua în seamă, nu cîrti, taci și privește, uită, tîrăște-te, linge, 

cîntecul nostru – acum prea urît, nici strigăt, nici laudă, nici cîrtire, nici lins,

 sîngele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.

De-acest bine-aparent, de minciuni consolat, de rapoarte, de falsuri,

de grâul pe câmp, de fier ruginit pe șantiere… 

indiferentă șoseaua cu mîzgă leagă orașul de sat 

nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca știuleții uitați, 

ca boabele scurse pe marginea drumului. 

Am început, cu o secetă, vom sfîrși, 

îmbălăte principii vor atîrna de felinarele străzii și trupurile noastre vor arde'n efigii, 

am început săpînd tunele și bucuroși că-i pîinea neagră 

apoi, când au plecat soldați străini toți răsuflau nestingheriți, convinși c-a lor e vina și…

Vrem mașini, televizoare, căsuțe și ceaiuri la care să fim invitați, 

grangurii zilei trimit colorate fotografii de familie 

și-și schimbă nevestele după scaunul pe care-l ocupă 

cînd tribune roșii vorbesc principial despre morală și-asceză 

către proletari asexuați, zăpăciți de urale și fast.

Ce, cum, cîtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, 

un privilegiu de tinichea și tac cînd pier fără urme 

vorbe supuse sub dictare-anonimă.

Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,

 Despre urcarea-n scaune-nalte a proștilor, nimic nu se pierde,

Omul – cel mai prețios capital, vom avea grijă. 

Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, 

Legile apără, nimeni nu știe care sunt legile. 

Totul e bine, fără-accidente, cu morți cuminți, 

Cu oameni cuminți, uituci, zăbăuci, tăcuți, moderați și ștanțați.

Și temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce scribi oficiali numesc poezie, 

vor fi găsite, citite, citate-ntre foile unui dosar pregătit. 

Ceva despre libertatea de a gîndi și a spune, 

despre vot unanim prin ridicarea de mâini, să se vadă cine cu cine votează, 

Ceva despre drepturi, nimeni nu știe ce-i de făcut. 

«În țara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», 

călăii au pensii, revoluția cere victime, 

slava bogu la noi pot fi numărate pe degete, cîte mîini? 

La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica stela funebră și sîngele alb al amiezelor palid

« Vecinaia slava gheroiah pavșim za svabodu i nezavisimosti. « 

Naivi uiguri pe malul rîiului răsăritean așteptau, zice-se, ordin înalt 

Să aducă libertatea cu tancuri și gaze de eșapament, 

Nu cîrti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud 

Dintr-acolo străini ghilotinați de libertate. 

Fii bucuros că ai tăi sunt puternici și poporul unit în jurul aleșilor săi. 

Forța morală, lupta cu mîinile goale, război popular în opinci, 

care cu boi trăgînd tunuri pe drumuri de munte 

unde ne este cetate de seculi și-n care strămoșii au știu la nevoie muri. 

Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră și ștergerea mea de pe liste, 

Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.

De ce atîta speranță, de ce mereu mâine, copiii, nepoții, viitorul 

Cînd va fi Azi, cînd Acum, cînd Aici, cînd se sinucide speranța? 

Gazele tancurilor ca și cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă? 

Cine așteaptă, arhive secrete, adevăr amînat, prezentul secret, 

Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul. 

Aceiași speranță sluțită de farduri, bătrînă cît lumea, 

Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.

Despre echilibrul fragil, despre granițe mereu contestate, 

Despre învrăjbirea savantă, despre parafe și stilouri de aur, 

Tratate cu gînduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea. 

Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbal

e Cînd fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor, Insensibilă fumegă a crematoriu.

După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit 

Sub ziduri, mușcați de animale turbate de sete, 

vărsînd dizenteric mîluri gălbui peste pulberi, fumegînd amoniac 

scurs din containere sparte, rîul își otrăvește peștii 

și oamenii urlă marșuri războinice, vitele rag, 

lăcuste peste nori de napalm – avioane sluțesc pămîntul cu jeturi de bombe precum dizentericii.

Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluții, slogane, urale și marșuri, 

despre maniaci ce salvează-omenirea apăsînd pe detonatoare istorice, 

pe trăgaciul frazelor mari despre măreție, destin, datorie, patrie, rasă și rol, 

despre ce-a fost ca să știm ce rahat va veni, Nu-i nimic. 

Bastoanele de cauciuc ale libertății cuvîntului La Gdansk, 

la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo, Pe Dunăre sub dealul Gelért,

 în metroul din New York, ca niște phalusuri în trupul fecioarelor, 

în gurile cuvioaselor maici apostolice obișnuite cu jeturi de spermă, 

în anusul drepților, în urechile deputaților neguțători de arme 

votînd unanim dezarmarea și-n palmele umede ale martirilor.

De multiplicat, de urlat, de scrîșnit frînți pe roata speranțelor de toate culorile. 

Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte, dezbateri, consultări, 

dezarmări, despre stocuri de arme, despre câini gudurîndu-se și despre echilibrul terorii. 

În linșaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în piețe, în școli cărțile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.

Dan Culcer 

An[us]ul soarelui calm România, 1972

Am mai scris despre felul mârșav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet național – în Spania nu există așa ceva, ci e vorba de o tradiție seculară de mari poeți, pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeți ai lumii. Toate acestea nu l-au deranjat pe denunțător, un neom limitat și stăpânit de impulsuri. Și Lorca a fost asasinat.  

Dar Eminescu era poet național: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecțiunea formală, pe care toți românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja pe mulți, așa că și el a fost lichidat. 

Oficial, Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis n-avea, e o greșeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în considerație cea mai grozavă combinație, și boală mintală, și boală infecțioasă, și felul mârșav în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune – diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privința sifilisului – n-avem la dispoziție probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamația gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicație, n-aș spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l aibă cu Veronica (Ana) Micle.  Patrimoniul genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soțul, ambele de cea mai bună calitate, una profesoară de fizică și alta cântăreață de operă; așa o femeie nu naște copii morți, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecțioasă! Și nu știm cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminți… 

Oricum, între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu îi detesta.  În versuri (Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!…), dar mai ales în publicistică, unde dădea și nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu atât mai mult, căși băga nasul și în politica mare (agitație iredentă împotriva Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocații verbale care au dus la altercații – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute și nevrute, tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămașa de forță și l-au internat la balamuc.  Acolo a fost diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Așa poate fi explicată și aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte și înhumare! Dar trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu fusese lezat.  Pe atunci, sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar și foarte toxic. Atunci când un om liber își dă seama că tratamentul îi face rău, îl întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, și încă la furioși, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine.  Teoria „marelui întuneric” este valabilă numai parțial.  Vlahuță l-a vizitat pe poet, și l-a auzit declamând cu voce sonoră versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carnețel cu versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista literară Fântâna Blanduziei). Așa ceva este posibil, și menținerea poetului izolat, fără posibilitatea de a scrie și de a comunica, este și ea o crimă. Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, și ar mai fi creat.  *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor național, Pușkin – și el boier care-i deranja pe mulți (spre deosebire de Eminescu, Pușkin avea ceva bani).  Nobilimea nu lucra; pentru ei, ar fi fost o rușine. Singurele cariere posibile erau cea miltară și cea diplomatică; altfel, se țineau numai de adulter. Cu o condiție: să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, și trebuia spălată în sânge.  La fel și Pușkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la libertate, și care au fost găsite în posesia revoluționarilor, și ei boieri. Ce facem cu el? Nu luase armele, și să judeci un nobil era greu.  S-a făcut atunci uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocația a fost organizată imitând acțiunea romanului în versuri al lui Pușkin, Evgeni Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soției lui Pușkin, și imediat a început s-o curteze pe soția lui Pușkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuși țarul a menționat-o, și a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba nobilimii, însă incorectă. Pușkin a fost nevoit să-l invite la duel pe d’Anthès, și atunci…  D’Anthès a fost arestat, însă repede țarul l-a grațiat, l-a degradat (era ofițer) și l-a expulzat, așa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicați știau cine este Pușkin, dar aceasta nu i-a oprit. *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au influențat mai apoi pe Pușkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale, dar nimeni nu știa, nici măcar el: publicase foarte puțin, și oricum, marea mea creație a fost scrisă în puținele zile în care-și aștepta execuția; atunci și-a exprimat mânia împotriva regimului de tiranie  Mai înainte fusese revoluționar legalist, și, ca publicist, protesta împotriva căii teroriste pe care o adopta revoluția. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, și a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, și a fost găsit de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoțit de o tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice; însă, gentleman, știind ce pericol o amenință, s-a pus în evidență, a fost arestat, și însoțitoarea lui a putut să se salveze. Situație paralelă (nu identică) cu o situație din opera de după un secol, Andrea Chénier.  La închisoare el și-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita, și care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul Robespierre; toți ceilalți luau șpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de presupus că nici nu cunoștea conținutul poeziilor, care denunțau regimul terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea  Națională l-a scurtat de-un cap pe Robespierre, și toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa captivă; atât și nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, și în memoriile ei nu-l menționează.   Pe atunci, ea avea alte probleme. Acuzată de nuștiuce complot, moartea îi era sigură. Printrun intermediar a plătit șpagă zdravănă acuzării, așa că a fost scoasă de pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost scurtat de-un cap, și Aimée a scăpat.  În opera prezentată peste un secol, toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după ce-a epuizat toate posibilitățile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el. Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la moarte, și ambii, Andrea și ea, se duc fericiți la execuție, cântând: Trăiască moartea împreună. *  

În tinerețe, având o treabă la biblioteca Universității din Iași (Fundația, lângă statuia lu Eminescu), am intrat în sala de lectură și am găsit – colecția revistei Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui Eminescu, Doină, interzisă sub comuniști, și am putut s-o citesc. Așa se difuza pe atunci cultura națională.

Valuri de dictaturi. Ele vin în istorie când te aștepți mai puțin. De ce? Este un răspuns complicat. Poate este în natura noastră ascunsă. Este o tendință naturală. Dictatorii apar în valuri în oceanul istoriei. Ei par să gândească pe neașteptate. Dintr-o dată, oamenii sunt sub presiunea unei dictaturi.

Cum apare ea? Cum se formează? Este ca și cum distopiile sunt întruchipate. De ce vin dictaturile în valuri? Undele sunt forme ciudate de materie, dar și de energie. Întregul univers pare să fie făcut din valuri. De ce ar vrea universul să aducă distopiile în realitate? Unde se nasc distopiile? Sunt născuți în tărâmul invizibil? Sunt născuți într-un domeniu virtual? De ce? Chiar trebuie să ne confruntăm cu distopiile? Este inevitabil? Este o lecție pentru noi? Dacă este inevitabil, este independent de ceea ce ne dorim? Dacă este o lecție, există cineva care ar dori să ne predea această lecție? Să ne gândim. Viața merge mai departe. Istoria are momente diferite. Totul este ca un ocean. Se pare că uneori, în istorie, este o stare de calm. Un echilibru ipotetic. 

Și apoi, dintr-o dată, distopiile vin peste noi ca valurile. Este vorba doar despre mintea umană? Sau este o stare ascunsă a universului? Cum devine un model virtual o realitate? Distopia pare o lume perfectă. O lume în care totul devine automat. Dar este real? Perfecțiunea pare mai mult o ipoteză decât o realitate. Nu suntem ființe perfecte. Atunci de ce căutăm perfecțiunea? Are domeniul virtual al universului intenționalitate? Dacă a făcut-o, atunci lucrurile par să se complice. Poate că universul se îndreaptă spre perfecțiune. O atinge, dar apoi renunță. Sau entropia domină fiecare eveniment distopic. În sfârșit, sunt multe întrebări. Sunt multe răspunsuri de care avem nevoie. Sunt multe idei. Poate ar trebui să le sistematizăm. Dar dinamica intimă a universului ne transcende, ne surprinde. Pe măsură ce încercăm să facem ordine, universul produce dezordine. Totul este ca valurile. Universul pare a fi un ocean de idei, de încercări, de evenimente surprinzătoare. Distopiile nu par a fi construcții umane. De ce? Ordinea conține dezordine. Distopiile sunt o zonă a răului. Pentru ordinea excesivă, dictatura, totalitarismul sunt zone ale răului. De ce le produce universul în tărâmul său virtual în tărâmul său invizibil? Are nevoie de așa ceva. Vrea universul să echilibreze, să contrabalanseze istoria umană? 

Ar fi interesant să fie așa. Ar fi incitant. Distopiile nu au o viață lungă. Se termină în revolte, în revoluții. Libertatea se revoltă, libertatea cere distrugerea distopiei. Libertatea pare a fi ruperea legăturilor dăunătoare. Aceste conexiuni sunt limitative. Ele duc orice sistem la moarte. Sistemele sunt supuse diferitelor presiuni. Distopia pare a fi un obiect cosmic imposibil. De scurtă durată. Poate fi o fundătură istorică. Dar vorbim de distopii cu frenezie. Mi le imaginez. Le dăm viață. Sunt groaznice. Sunt periculoase. Nu ne sunt de nici un folos. Oamenii le uită. Oamenii uită foarte repede. Pentru că viața continuă. Universul merge înainte. Planeta merge înainte. Ce trebuie să înțelegem din valurile de distopie care invadează uneori istoria?

Dacă da, atunci valurile de distopie s-ar retrage. Ce a mai rămas dintr-o distopie? Poate avem un gust amar. Sau poate a mai rămas o frică. O frică. Oroarea de a nu se întâmpla cu adevărat. Dar valurile distopiilor apar și dispar tot timpul. Sunt fie evenimente locale, regionale sau globale. Distopiile vin ca valurile când oamenii, sau mai degrabă unii oameni, sunt îngroziți de ideea de libertate. De ce ar trebui să ne fie frică de libertate? Distopia este, desigur, frica de libertate. Poate că infinitul universului distruge libertatea. Ce idee ciudată! Oceanul care este universul ne sperie. Și de aceea suntem păcăliți de ideea unei distopie. Dar natura umană este definită de libertate. Nu poate fi altfel, ființa umană este libertate pură. Asta ar trebui să înțelegem. Distopiile sunt ca valurile. Aceste valuri vin să acopere libertatea. Dar libertatea este un joc dinamic. Este o provocare pentru oameni. Este un test. 

Navigând în marele ocean al universului, oamenii sunt tentați de distopie. Și se degradează în distopie. Dar dorința de libertate distruge distopia. Libertatea este semnul nostru ca navigatori prin marele ocean al universului. Suntem adevărați navigatori. Trebuie să mergem înainte în experiența noastră de viață. Distopia nu este un obiect al nostru. Este o provocare groaznică. Poate că trebuie să facem față. Valurile de distopie sunt ca furtunile pe ocean. Distopia este o furtună de suflete. Unii vor naufragia. Alți oameni vor fi salvați. Ideea de libertate strălucește prin încercările noastre. De aceea trebuie să fim curajoși. Ori de câte ori vin valuri de distopie, trebuie să ne manifestăm libertatea. Libertatea este cel mai frumos moment istoric al nostru. Și pentru că sensul vieții este bucurie, atunci bucuria libertății trebuie să fie ca un far pe țărmul oceanului pentru noi.

The heart. Novel by  Ovidiu Bufnilă 

I don't know exactly. How did it happen? Maybe it had to happen. At first it was like that, a move. When I met several people on the subway, I found out it was the same. That move brought us there. Yes, the morning was a strange movement in my body. Something moved there. I didn't think about what. It was a sunny morning. That's what I remember. An ordinary day was announced. There were all kinds of events all over the world. Nothing unusual. The news flowed like waves. From everywhere. Social networks were shaking. 

People expressed their fears, joys, victories, upsets. The movement occurred at 10 o'clock. I checked. It happened all over the world at the same time. That was incomprehensible to me. 

I went to the supermarket to buy cigarettes. Everyone there was talking about that strange movement. Everyone had felt it. Very strong. That's how I understood that we were all the same. I sat on the curb on the sidewalk. I smoked a cigarette. I thought. Something was happening in the world and I couldn't explain myself. I watched a TV across the street. The TV was on the terrace of the restaurant there. People laughed, talked loudly, felt well. I thought I'd go and ask them too. I crossed the street. I'm glad I can be sprinting. Hello. Hello to you, too, they said. Did you feel the movement? Wow! Sure you do. It was beautiful. It was a beautiful move. I didn't think like them. But they were right. It was a beautiful move. Something moved nicely in my body. And in their body was the same beautiful movement. We were the same now even though we didn't know each other. They told me the same thing. 

Something had moved in our body and that made us feel the same. It rained the next day. It rained lightly, without lightning and thunder. I saw many shadows on the street. Then I felt other movements in my body. Very strange. I talked to my neighbors. And they found the same thing as me. I watched TV but no one was talking about that phenomenon. Maybe it wasn't time to talk about him yet. There were only two or three testimonies on social networks. I would have liked to find more testimonies. I looked for them. I have not found.

On the third day I had a strange impression. I began to have thoughts that were not mine. They were not exactly. I'm sure of this. I began to inventory my thoughts. I tried to distinguish them from new thoughts. Those thoughts were either happy or sad. They were like my thoughts. I understand this. It could be anyone's thoughts. It was as if someone was giving me his thoughts.

On the fourth day, there was an avalanche of new thoughts. 

There were a lot of them. Lots of thoughts. It was an impressive moment. But I started to have other sensations than usual. I felt the temperature in my room differently. I felt like it was two temperatures. It was the same temperature, but I actually felt it in two different ways. I talked on the phone with a friend from overseas. He told me the same thing. In his city, there were more and more people who felt the same way. I laughed a lot during the conversation. 

My friend knew all sorts of jokes. He tried to reassure me. He told me that it must be a planetary phenomenon and that I must not be afraid. More and more people felt the phenomenon. And that was beautiful. It was as if something mysterious united all the people of the earth. I hung up and kept laughing. My friend collected good jokes. He had been doing this since he was a student. He told us all his jokes and we all laughed. I went out on the street. I talked to many passers-by. Each had its own story. Each began to feel in many ways. They had thoughts that were not their own. I asked them if they were feeling well. They said it was a new and very interesting experience. They liked this new experience. Some of them had started talking about this experience on social networks. It was a topic increasingly sought after by people around the world. That's how I found out that journalists also started writing about this phenomenon. 

I talked to a few women. I talked to a cop. I talked to a saleswoman. 

They all said the same thing I knew. I thought about driving. But I had to fill the tank with gas. I went to the gas station. There were a lot of people there. Everyone was talking about the phenomenon. They said they were reading each other's thoughts. It was a new thing. I didn't think. But it was real. People read their thoughts and laughed. They weren't upset.

 

They were laughing. I also read the thoughts of a gentleman who was a university professor. Then someone read my thoughts. It was a very interesting moment. I drove several kilometers. I'm out of town. From there stretched the desert. In the distance were mountains. The mountains were full of snow. Something drew me to those mountains. I arrived quickly. They were high mountains.

And then I felt someone's thoughts. He was a man in need of help. I got out of the car. 

I found him quickly. The man had fallen into a pit. 

He couldn't get out. He had hit his hand. 

I helped him out of the pit. He told me he realized I was coming to help him. 

Some of my thoughts were already on his mind. I helped him out of the pit. He asked me for a cigarette. He was walking there and slipped into the pit. He thanked me. We both then smoked in silence. My thoughts were his now. His thoughts were mine now. I asked him what he thought of the phenomenon. It's a beautiful phenomenon. It's weird and beautiful. 

Will it be all over the world? I think it will be all over the world. It's a beautiful phenomenon. All people feel the same heart. That was the explanation. In a way, all of a sudden, a single heart was born all over the world. It's a beautiful truth. Regardless of each person's ideas, all people now had the same heart.

When I got home, I met a woman who worked at the town hall. She was scared. He told me he couldn't read anyone's thoughts. She was very upset. I tried to calm her down. 

Let's talk about this. How is it? I do not feel anything. Then you have to open your heart. Maybe you were too upset. Maybe you're scared. She smiled. I was too upset. I had some problems. But now I can look at things differently. Give me your hand, I told him. Do you feel it now? She began to laugh happily. Now he felt that he was like all of us, that he was with us all in one heart. 

In the following days I met other people who did not feel the heart. I talked to them and they understood. Not raining. It was sunny. It was very sunny. Now I don't know if it was spring or autumn. I know it was very sunny. Astronomers have told the public on television that they are cosmic phenomena. But I knew it was the heart that changed people's thoughts. 

Her heart was moving. Doctors have tried to clarify the phenomenon around the world. Many officials have tried to take security measures. But people everywhere told them it wasn't necessary. We all felt with one heart now. It was a unique phenomenon in world history. We didn't even care if it was related to cosmic phenomena. Maybe it wasn't related to that. Her heart was evolving. The heart evolved in the universe independent of the movements of the sun or stellar explosions in other galaxies. 

I went to the cafe to meet other people. It was as if we were one man. We now knew our worries, our desires, our joys. We were all convinced that something extraordinary would happen. Probably a new phenomenon was coming. We talked about it. I drank coffee. I laughed, I joked. Across the river, there were other people like us. Ships crossed the river. On their deck were people like us. And we were all one heart. But one morning, something unusual happened. A neighbor stopped me and told me he didn't know his name anymore. He was very worried. I tried to calm him down. I reminded him of his name. He thanked me for ten minutes. Then he left happily. I thought it was a singular event but it was not so. There were more and more people who had problems. There were all kinds of problems. Doctors have prepared a treatment suitable for memory loss. But that wasn't it. It couldn't be that. It was no ordinary memory loss. Events rushed. People began to fear. I talked to some people at the cafe and told them my opinion. I also wrote on social networks. 

But one morning, something unusual happened. A neighbor stopped me and told me he didn't know his name anymore. He was very worried. I tried to calm him down. I reminded him of his name. He thanked me for ten minutes. Then he left happily. I thought it was a singular event but it was not so. There were more and more people who had problems. 

There were all kinds of problems. Doctors have prepared a treatment suitable for memory loss. But that wasn't it. It couldn't be that. It was no ordinary memory loss. Events rushed. People began to fear. I talked to some people at the cafe and told them my opinion. I also wrote on social networks. 

A few days later, the phenomenon stopped as it appeared. I didn't get any more thoughts in my mind. And all I had was my sensations. I don't know what happened. The phenomenon was quickly forgotten around the world. People continued to live their lives. I went to the cafe. I tried to talk to the people there. But no one wanted to listen to me. It's sad. It's incomprehensible. It must be a mess. Maybe I don't understand what's going on. All mankind had the same heart and the same thoughts. I lived this. It's true. But no one remembered. They looked at me amused. I stopped talking about it. 

I've been driving often since then. I travel to many places. I know new people. I try to read their thoughts but I can't. I try to feel their heart but I can't. I think it was a very strange phenomenon. Really, very strange. Maybe we humans around the world have received a sign. 

Maybe we should have learned something from that phenomenon. Last night I walked through the park not far from my house. It is a beautiful, bright park, full of beautifully colored flowers. It has wide alleys and very comfortable benches. I sit on a bench and watch the boats floating on the lake. The park has a very beautiful, clear, sparkling lake. Swans often come to this lake. He flutters his wings, elegantly, and sits on the water, making waves. Swans impress me. I look at him and try to understand what's on their minds. Swans probably have an elegant mind. They have supple movements. And it flies so beautiful and strong. 

There are also squirrels in the park. Squirrels are cute. Hops everywhere. I jump from branch to branch. I come to you if you call them nuts and peanuts. Squirrels are very agile. So must their minds. I think about the thoughts that squirrels have. I sometimes think that squirrels think only of nuts and peanuts in their minds. But it certainly isn't. I think what I'm thinking about squirrels' a mind is wrong. And untrue. 

Something extraordinary happened to me yesterday. I sat on a bench in the park. A childhood friend of mine passed down an alley. I invited him to sit with me on the bench. We remembered all kinds of beautiful childhood events. We played together many times. I saw many movies. I ate cotton candy. Every child in the world wants to eat cotton candy. What could be better than cotton candy? But chocolate is also great. I was opening the chocolate with emotion. We filled our mouths with chocolate. We were soaked in chocolate to the ears. 

I also ate ice cream. What beautiful memories. My friend is working at Central Station now. Direct the trains. Trains came and went at the station and people ran either to get on or to meet them. I think it's a beautiful job. And very important. 

After being left alone, I felt something strange. I don't know how to explain it properly. It was amazing. I didn't expect that. I never even thought it could happen to me. As a student, I had a few premonitions, but I didn't pay attention to them. But now I understand their importance. Maybe I should have taken them into account. Maybe I should have been more careful. The truth is, I'm kind of amused. Or maybe careless. Sorry about that. I hope one day I won't be like that again. I could tell jokes too, or I could get hired at Central Station to run the trains. I could do other important things. Why not? Many people do important things. Many people think important things. I should do that too. I could think seriously about these things. 

I was sitting on the bench thinking about it. People were walking in the alleys of the park. They laughed, held hands, told all kinds of stories. I looked at them with joy. They walked down the alleys and laughed. How pretty. Swans descended on the lake. The squirrels were hopping through the bushes. A puppy was running after them. A child was riding a bicycle. Someone had launched a colorful balloon that flew quickly over the park. I looked for the balloon. As a child, I used to throw balloons on my street. The balloons rose quickly after the currents of hot air. It was beautifully colored. I remembered them. I was glad to remember them. The truth is, there, on the bench, I felt good. Once, I remembered, I had a bicycle. I really enjoyed riding my bike. It was a multi-speed orange bicycle. Those were beautiful moments. I was passing people at high speed. Some stepped aside amused. Nobody was upset. I was riding my bike and no one was shouting at me. The truth is, I'd love to ride a bike. Why not? I could go to the nearby store to buy a bicycle. 

Of course, if I buy a bike and come for a walk in the alleys of the park, I have to be careful not to hit the squirrels. I'll be careful with the squirrels. They are so cute! And of course they have all kinds of beautiful thoughts! I liked to think that I would buy a bicycle. I got up from the bench because I was numb. I set off. The alleys were sunny. Scented flowers flooded the alleys with their fragrance. I headed out of the park. There are lilac bushes. They have a strong scent. I saw all kinds of beautifully colored butterflies. They were yellow butterflies. They were red butterflies. They were blue butterflies. 

And then something extraordinary happened. I didn't think it would happen. I felt something strange in my mind. It was very strange. It was like a song. 

Yes, of course, it was a very beautiful song. I'm sure I've never heard that song before. 

Where did she come from? What was that song? I looked around. It was nobody. The alley was deserted. But someone was singing a song that I was now hearing in my mind. How pretty! 

I had to look around. I looked around very carefully. The song seemed to come from all directions. That was it. It came from all directions. I wasn't scared. I was upset. Maybe someone was making a joke. But there was no one around. The sun was preparing for sunset. 

Maybe it had something to do with it. I have often seen a sunset that was like a song. I was in the mountains and I saw that. I heard the song of the sun. But it wasn't like the song I was hearing now. 

I felt good. I was fine. It wasn't a mirage. It was a beautiful song I could hear in my mind. I took a deep breath. The song did not come from the people on the sidewalk in front of the park. The song did not come from a radio. The song had something strange. He didn't have anything human. It was not sung by an instrument or a human voice. I wanted to go back to the bench I was sitting on. Maybe there was something there. 

I had to look there. I decided. I returned. Swans flew across the lake. The squirrels were looking at me curiously. No, it wasn't their song. Now, I wonder, do swans sing? Now, I wonder, do squirrels sing? I cannot know. But I felt it wasn't their song. Then, suddenly, I felt a thought that was not my thought. 

Yes, I felt that. I felt very clearly. It was a pure and soft thought. It was a happy thought. It was a very happy thought. And my heart started beating in a strange way. I looked around again. Where did all this come from? There had to be an answer. I was looking for the answer. There must be an immediate answer. I couldn't wait. I didn't want to wait for the answer. I wanted an answer then, there. I needed that answer, whatever it was. I thought I was ready to receive the answer. 

And, just then, I heard the heart of the butterfly in my heart. And the butterfly came out of the air and sat on my hand. 

All good and beautiful. Only this happened. One day, I found a heart. I don't know who lost her. That's what I told myself. Now see what problems I'm going to have. But it wasn't really like that.

Câteva repere ale scindării medievale a slavilor de răsărit 

Istoria medievală timpurie a slavilor de răsărit pare încețoșată dacă ne pierdem în detalii. În liniile esențiale ea este, însă, limpede. Invazia mongolă din 1240 a spulberat Rusia Kieveană și a introdus o pană separatoare între partea de vest a slavilor de răsărit (viitorii ucraineni și bieloruși) și cea de est. Disoluția puterii mongole, ca urmare a luptelor pentru succesiune din cadrul fostei mari armate a lui Ginghis și ridicarea puterii poloneze a făcut ca, de la 1400 până spre 1800, ramura vestică a slavilor de răsărit să intre sub dominația poloneză și polono-lituaniană, care și-a pus amprenta etno-culturală și lingvistică asupra ei. Între ruteni - risipiți într-o masă comună cu polonezii, lituanienii, alte seminții și apoi evreii - a avut loc și o sciziune social-religioasă. Elita lor socială  a adoptat catolicismul și a fost asimilată de puternica șleahtă (nobilime) poloneză, pierzându-și identitatea slavă. Țăranii ruteni, în marea majoritate iobagi, au rămas la ortodoxism; mulți, sub oprimarea nobilimii, majoritar poloneze, și a prozelitismului catolic, s-au refugiat spre sud-est, unii îngroșând armata cazacilor zaporojeni. 

(urmare)

Un eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989. Orbirea oamenilor inteligenți

«Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut 

Un eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța, inițiativa colectivă de fundare a unei Societăți a Scriitorilor Români la Paris. Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect. Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre care nu am luat cunoștință. 

Dar nu doar ei au fost implicați, ci însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă, intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului. 

În acest moment în care un centenar se transformă într-o laudatio fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru istoria literaturii est-etice.

Demersurile pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă, pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare. Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj.

Modele. Cum trebuie înțelese… Magda Ursache în dialog cu George Motroc

George Motroc : Doamnă Scriitoare Magda Ursache, vă rog să-mi permiteți să vă adresez, atât în numele redacției revistei, Actualitatea literară′′, dar și al celor care vă citesc, 80 urări aniversare de sănătate, bucurii și putere de muncă literară ! De asemenea, vă rog să acceptați un interviu despre modelele dvs. umane și literare, de ieri și de azi, despre lumea în care trăim, pornind de la cartea dvs. Dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe -, Supraviețuiri în Post-Moralia” Dar, înainte de toate, v-aș ruga să acceptați să ne spuneți sau altora să reamintiți ce înseamnă pentru dvs. un model literar și uman ?

Magda Ursache : Dragă George Motroc, am răspuns de-atâtea ori, de-atâtea ori la întrebarea asta. Totu-i să găsesc cuvinte noi, că opiniile, convingerile mele sunt aceleași. Modelele sunt temelia, pietrele de temelie. Cum să construiești pe nisip ? Nu mi-ar ajunge spațiul întregii reviste pentru a le enumera. Mai exact spus, reperele. Sunt și eu o sapiensă acum, dar tot am nevoie acută de repere. Vechi și noi. Încep cu primul model uman : tatăl meu, Alexandru Marinescu, un avocat de elită, multilingv, zvârlit din baroul bucureștean la judecătoria de ocol din Pârscov. Norocul meu a fost că acolo viețuia, atunci, V. Voiculescu. Aducea a sfânt, cu pletele lui albe, cu barba albă. Când l-am văzut în privdor, l-am întrebat pe tata : „E Doamne-Doamne ? Poetul mi-a dăruit poveștile Reginei Maria, pe care am făcut imprudența să le duc la școală. Ce huiet, ce zbucium ! Cât pe ce să fiu exmatriculată. Și tot la Pârscov, în casa – muzeu am primit Premiul „V. Voiculescu”, pentru mine cel mai important dintre toate. Tata mi-a pus în mâini cărțile care trebuiau citite. Da, am făcut ocolul pământului în o mie de cărți. De la el mi se trage ideea că binomul bellus-bonus se impune ca un criteriu al judecății estetice. Că modelul implică statutul clasicist : armonie, proporție, măsură. Mi-e frică să nu fi spus de prea multe ori că evenimentul cel mai important a fost când Petru Ursache a intrat în viața mea. Și-i singurul eveniment de neschimbat. Petru e motivul să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu. Este stabilopodul meu etic și estetic. Ca și el, nu consider total depășit nici etnicul, nici eticul, nici esteticul.

G. M. : Dincolo de aceste exemple fericite de modele din viața dvs. și cărora sper să le dedicăm niște interviuri separate, la fel de bine stau lucrurile și în lumea scriitorilor de ieri de azi ?

Magda Ursache : Mai greu decât să-ți scrii opera este să-ți „scrii” biografia. Nu-mi plac autorii fără măduvă spinală, oameni de apă, chiar geniali fiind, în grația celor 9 muze la un loc. Și sunt mulți oameni de apă, care iau forma vasului în care sunt turnați. Nu pot și nu vor să-și păstreze forma. Reperele mele sunt scriitorii cu spatele drept ca firul de plumb, cu postură impecabilă în fața politicienilor. În Ars expectandi, am un astfel de personaj, dar nu-i scriitor. Cu scriitorii e mai greu. Self-elitei actuale îi place să facă sluj la președinți. Un adevărat scriitor nu poate sluji puterea, orice i s-ar oferi. Cei trei F : faimă, favoruri, fonduri se obțin. Dar ce faci cu demnitatea, cu onestitatea ? Ca să nu mai pomenesc de conștiință. Puterea, după David Owen, e agent patogen. Alta e menirea „cărțarului” (e un trouvaille al editorului G. Pienescu) și trimit la o carte a mea : Viețile cărțarilor contimporani după Magda U., Eikon, Cluj-Napoca, 2012. I-ul boldit e o reverență la Titu Maiorescu. În studenția mea, statuia lui zăcea în curtea lui Ioan Nădejde, socialistul ateu care scrisese vreo patru volume ca să se întrebe : „Este sau nu este Dumnezeu ? Statuia lui Maiorescu a fost topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe pentru Rectorat. Sunt și acum aceleași clanțe. În Decembrie 1989, studenții i-au pus ceva urât mirositor pe clanță rectorului de atunci, Viorel Barbu. A demisionat sau a fost demis, că nu mai știu. T. Maiorescu rămâne spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, înapoi la Maiorescu : „Să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor (...). Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și pentru totdeauna !” Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate, incompetență, jocuri de interese. „Dreapta măsură” e greu de păstrat. Prăvălim statui. Constant se lucrează la ajustarea statuii lui Kogălniceanu, pentru că nu mai place direcția „Daciei literare”, pentru că irită datoria față de etnie. Imediat după „cotitura” din '44, a fost decapitat bustul lui Goga, din Rotonda grădinii Cișmigiu. Chichireaua useristă a urlat pe seama unui bust modest de pe Bulevardul Copou. Cică Goga a fost înmormântat cu svastică pe sicriu, ca și cum mortul o pusese acolo. Pe soclu, a apărut o plăcuță unde sta scris că poetul a fost hitlerist, fascist, etc. Rasist Octavian Goga, prieten cu Petöfi Sandor, maghyarul ? Noaptea, placa incriminantă a fost demontată de un om de bine. O s-o pună la loc vreo Ana Pauker useristă ? De la Internaționala la Infernaționala e un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Mă mir că mă mai mir. Shakespeare e intezis în câteva universități ca prea „albist”, antisemit și alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al tuturora, așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu chiar al tuturora. Un editor de Carte Românească îl consideră „idiot”. Da, ați citit bine. I.P. Culianu afirmă sfidător că Eminescu e „pretins poet”, „grosolan”, „ambiguu sexual”, „libidinos” Nefericitul număr al „Dilemei”, din '98, întâi m-a indignat. Acum chiar mi-e milă de dilematici. Eminescu e vechi, don' le, noi suntem noi. Dar care „noi” ? Cei pe care îi înfurie sintagme „ca poet național”, „ om deplin”, „arheu”, venind dinspre Noica, Petru Creția, Th. Codreanu. În aceste „zile nevrednice” (e sintagma lui Iorga) trebuie să avem urechi deschise pentru cuvinte înalte. Din păcate, Nicolae Iorga e pamfletat în stilul lui I. Ludo, „vulcan care scuipă borș”, acum declarat „hârb”, „iresponsabil”, luptând pentru „o tradiție inventată”. Și câți bâlbâiți fără cuviința cuvântului nu-i critică pe Pârvan, pe Const. Rădulescu-Motru, pe Ion Petrovici, ca țărăniști conservatori, „distrugători de civilizație”. Se pun curent în ghilimele simțul istoric și tradiția, ca să ne distanțăm de ele. Const. Rădulescu-Motru e acuzat că se ocupă obsesiv de specificul național, pus în ghilimele și el. Or, specificul e consubstanțial unității stilistice a culturii românești, ritos negată de alții și alții.