"Près des murailles impérissables de l'espoir." HÉSIODE

MA VILLE EST PETITE. Elle ne possède qu'une seule place, cinq rues qui s'éloignent radialement du centre, une église, deux écoles, cinq auberges, cinq cafés, un magasin de meubles, une consigne, un bain public et une rivière qui la longe. En son centre s'élève un obélisque, dont on raconte qu'il a été construit il y a cinq siècles à partir des pierres de la citadelle détruite par les conquérants. Depuis quelque temps, on y construit des immeubles élevés, quelques-uns en périphérie, car le maire est un homme avise et veut marquer l'histoire. J'habite moi aussi l'un de ces bâtiments, un studio assez convenable, et, par chance, j'ai les nerfs solides, je pourrais même dire que je suis insensible, c'est pourquoi je ne prête guère attention au vacarme multiple, fécond et dérivé de cet immeuble en béton armé.

Dans mon temps libre, je m'occupe de l'élevage des vers à soie. Je crois que c'est une occupation agréable et honorable, car un homme sérieux doit s'adonner à quelque chose en dehors de ses heures de travail, et le plaisir que me procure le bruissement des vers parmi les feuilles de murier, rampant avidement sur les grandes feuilles de papier, est un plaisir honnête qui ne nuit à personne. Surtout, cela ne fait pas de bruit. L'air pur du dernier étage semble convenir à mes vers. Ils grandissent rapidement, nourris avec soin et passion par des mains attentives qui savent leur créer des conditions de vie favorables, nettoyant à intervalles réguliers les feuilles de papier des débris de feuilles rongées.

Parfois, le soir, je prends dans ma paume un ver dodu et blanchâtre avec une feuille de murier et je vis des instants de douce rêverie en sentant comment, dans le creux de ma main, le ver se sent en sécurité et continue de grignoter la feuille, me caressant d'une affection immuable que l'on ne trouve que chez les animaux, chez le chien qui lèche la main de son maître, chez le chat ébouriffé et étourdi qui se frotte contre la jambe de l'homme.

Depuis quelque temps, mes vers sont devenus de plus en plus nombreux, je n'en perds plus un seul, ils grandissent, de plus en plus gros, et il m'est difficile de les approvisionner. J'ai moi-même maigri à force de courir partout pour repérer des muriers dans les cours ou en bord de route, grimpant et m'accrochant pour en cueillir les feuilles, puis courant à la maison pour nettoyer les étagères et y déposer la nourriture fraîche. Mais ma joie, la satisfaction que me procure cette noble occupation, me donne la compensation nécessaire à mes efforts.

J'ai installé à présent des étagères dans toute la pièce, ne laissant que deux couloirs étroits par lesquels je me faufile pour renouveler l'approvisionnement. J'ai déplacé mon lit dans la cuisine et me suis acheté un réveil que je programme pour sonner toutes les trois heures, car les feuilles sont rapidement consommées et j'ai peur que mes vers ne meurent. J'attends avec impatience cette torpeur prémonitoire, lorsque les vers repus et matures commenceront à s'enrouler dans leur propre fil, en mouvements lents et circulaires, devenant de jaunâtres cocons de soie. Leur vie, dès lors, sera sacrifiée et, après une courte ébullition dans l'eau bouillante, quelqu'un déroulera leur fil précieux. Mais, d'ici là, il reste encore quelques jours et mes vers dévoreurs de feuilles sont toujours vifs et exigeants.

Hier soir, mon réveil m'a fait défaut. Je ne sais pas s'il était cassé, si je l'avais bloqué par inadvertance, mais pour une raison inconnue, il n'a pas sonné à l'heure, et quand, comme par réflexe, je me suis réveillé un peu après une heure, le silence inhabituel, humide, qui régnait dans l'appartement m'a fait bondir hors du lit pour vérifier les étagères. Celles du bas étaient vides.

Je n’ai pas pu m’empêcher de toutes les examiner, espérant qu’ils s’étaient tous réfugiés dans celles du haut. Je me suis assis sur le bord du lit, tentant de réfléchir lucidement aux événements. Leur disparition défiait les lois biologiques et, pour cette raison, elle m’a paru troublante, frivole et traîtresse. Quoi qu’il en soit, j’étais inquiet pour leur sort, alors je suis sorti sur le balcon et j’ai essayé d’apercevoir quelque chose dans l’obscurité diffuse du milieu de la nuit.

Il m’a semblé voir leurs corps blancs se mouvoir lentement, à quelques centaines de mètres de l’immeuble, sous la lumière bleutée des lampes au néon. C’était un long cortège, dont la tête partait de la base de l’immeuble et se perdait dans l’obscurité.

Je me suis alors souvenu des quelques centaines de grammes de graines légères que j’avais achetées la dernière fois par hasard. Le vendeur, un jeune homme, semblait étranger à la ville. Il m’avait arrêté près de l’immeuble, me demandant si je n’avais pas besoin de graines. Pourtant, il me connaissait. Il avait un surplus en stock, disait-il, et voulait s’en débarrasser. Nous nous sommes mis d’accord sur le prix, et j’ai pris la marchandise, qui était de très bonne qualité et soigneusement emballée dans trois boîtes métalliques finement ciselées, avec des incrustations mystérieuses dont la signification m’échappait.Pourquoi m’avait-il choisi ?

Ils étaient des milliers, peut-être des centaines de milliers, et ce qui me semblait étrange, c’était que leurs corps, vus du dernier étage, paraissaient tout aussi grands que lorsque je les avais regardés sur les étagères. J’ai aussitôt pris l’ascenseur et couru vers la tête du cortège blanc. J’étais essoufflé quand je suis arrivé, au-delà de la lisière du parc, à environ un demi-kilomètre de chez moi. À travers la poussière légère d’une ruelle, leurs petites pattes s’agitaient, soulevant un nuage scintillant sous la lumière. Ils se traînaient en silence, seuls les cristaux de silice de la poussière crissaient en se frottant les uns contre les autres. L’air était chaud, agréable, légèrement humide ; il m’enveloppait, caressant ma peau comme les bulles d’une eau gazeuse.

Je me suis placé sur le chemin du premier rampant, tentant de l’arrêter avec mon pied. Il a simplement levé la tête, avec ses yeux noirs, puis, contournant mon genou, a poursuivi sa route, comme s’il me réprimandait avec sa bienveillante mutité. Pourquoi nous as-tu laissés affamés ? – semblait-il me dire, et je dois avouer que j’ai ressenti de la honte. Les autres l’ont imité, car je n’étais pas en mesure de bouger, et je sentais leurs corps mous peser sur moi, discrètement mais fermement, montant de ma cheville à ma rotule. Leur cortège ressemblait à un serpent blanc venu des profondeurs, aveugle, inoffensif mais puissant. 

C’est alors que j’ai commencé à marcher à leur côté, essayant de leur parler, de les convaincre de retourner chez eux, que la forêt était loin et que, désormais, je m’efforcerais de ne plus m’endormir, de les nourrir à temps et de les soigner avec plus de patience. Mais ma voix sonnait étrangement dans ce silence chaleureux, et après quelques phrases, j’ai cessé de parler, marchant paisiblement à côté d’eux, tel un gardien accompagnant son troupeau d’herbivores vers le pâturage.Nous avons traversé ainsi la ville déserte, passant devant l’obélisque de pierre et l’église, en direction de la route qui mène à la forêt. Lorsque nous avons atteint la lisière, ils se sont dispersés calmement et de manière ordonnée, chacun prenant possession d’un arbre. Il y avait là quelques mûriers, juste à la lisière, puis des chênes, de nombreux chênes, une vaste forêt qui s’étendait jusqu’à la rive du fleuve. 

Comme à un signal, ils ont entamé leur ascension, et les feuilles ont commencé à bruire, vibrantes, comme saisies de crainte.Je suis resté trois jours à leurs côtés, jusqu’à ce que la forêt ne devienne qu’un triste amoncellement de squelettes.Puis, à la lisière du fleuve, ils se sont arrêtés, hésitants, et, touchant la surface de l’eau de leurs fronts bombés, ils ont tourné la tête vers la ville. Ce trajet avait été l’incroyable marche d’une colonne d’ennemis puissants et fiers qui, après avoir vaincu toute résistance, occupaient les centres du pouvoir symbolique : la préfecture de police, les palais administratifs, la poste, les télécommunications, les banques. Rassasiés mais menaçants, ils semblaient se diriger, par bonds, vers les premières maisons de la ville.

Les corps gigantesques de leur troupe se tordaient, fouettant l’air de mouvements spasmodiques, et chaque élévation de leur moitié antérieure était aussitôt suivie d’un long bond en avant. Le sol résonnait sous l’impact de leurs chutes, puis le saut était répété encore et encore.L’attaque effroyable et le bruit insupportable de leurs assauts répétés ressemblaient au tam-tam guerrier de lointaines forêts.Je courais à côté de cette colonne frénétique, haletant, fiévreux, jusqu’à ce que le premier se jette, tel un bélier, avec l’avant de son corps, contre la clôture d’un jardin. Sous son poids, celle-ci s’effondra dans un craquement, et sur ses débris passèrent, tels des chenilles mécaniques, leurs corps blancs et mous, que rien ne pouvait blesser.L’impact se répéta contre le mur de la maison, qui se fissura, et quand, comme une armée, les vers réitérèrent leurs coups, la maison s’effondra dans un fracas grinçant, entre poutres brisées et cris de dormeurs réveillés en sursaut.Il était tôt le matin, vers cinq heures, et les habitants ont sans doute cru à un tremblement de terre. Avec leurs bouches avides, les vers saisirent les corps des demi-endormis, arrachant des têtes comme des lobes de feuille, dévorant les enfants, et, dans d’énormes convulsions, ils avancèrent, destructeurs et voraces, comme une horde d’éléphants affamés et déchaînés.Comment décrire cette terreur effroyable qui s’abattit sur la ville, la fuite désespérée des habitants, leur fragile résistance, la dévastation et la désolation de la cité, brûlée et souillée par la voracité débridée des assaillants ? Quelques heures plus tard, la ville était détruite.

J’étais le dernier homme debout parmi les ruines, respecté et ignoré par les larves, observant leur enchevêtrement en d’énormes masses flasques et blanches, rampant les unes sur les autres en quête de restes comestibles.Au centre de la ville se dressait encore, entouré de ruines, l’obélisque, construit avec les pierres de l’ancienne cité.Haut et blanc. J’ai avancé parmi les poutres et les briques, sur les toits de tôle tordus comme par la tempête, jusqu’à lui, et c’est là que j’ai vu l’aboutissement inattendu de l’assaut.

Tout fut réduit à des ruines, je me suis retrouvé seul. 

Les vers, immenses et silencieux, tournaient autour de l’obélisque. Près de la pierre blanche gisait, lourd et tournoyant, un ver blanc aux yeux noirs, semblant engourdi, en transe, laissant couler de sa bouche un fil blanc et épais, semblable à un cordage de navire.

L’un d’eux, comme subjugué, s’enroula lentement autour de la pierre blanche, sécrétant un fil épais et luisant.

Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei.

După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o fundătură din care ori iese, ori piere. 

Din păcate însă nici acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să înțeleagă.

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. 

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».

Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse.

Dan CULCER (Continuare)

În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine.

Dan CULCER

Suntem agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât pseudo-soluții. Că am eșuat într-o înfundătură civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș lua dacă aș ajunge la putere — supunându-mă la acest exercițiu numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă. 

"Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității.

În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre.

Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă.

În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta  simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul.

        Sperăm că veți înțelege că noi, cei cu experiența manipulărilor care ne-au adus în situația de azi,  sîntem vigilenți, neconsiderînd oportun să primiți un cec în alb pentru turul doi al alegerilor, ajungînd la putere cu mîinile libere de angajamente clare;  încît să puteți da ulterior orice interpretare sintagmelor simbolice/metaforice, punîndu-ne în fața unor eventuale surprize neplăcute. E cazul să vă echilibrați discursul defensiv, prin care răspundeți presiunilor globaliștilor și paraziților (asigurîndu-i că nu sînteți o amenințare pentru ei), luînd notă că și noi, suveraniștii/ justițiarii, avem de la dv. aștepări- contrare celor ale adversarilor noștri. Și pe noi vă bazați.

De citit serialul semnat de Ioan Roșca în numerele din 2023 și 2024 ale revistei Ceetitudinea.

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Acest program propune o reformă politică și economică profundă, bazată pe principiul suveranității naționale, pentru a crește independența României în plan politic, economic și social. Scopul este consolidarea capacității statului de a răspunde nevoilor cetățenilor, reducerea dependenței de structuri supranaționale și multinaționale și crearea unui model de dezvoltare sustenabil și centrat pe interesele naționale.

1. Suveranitatea Politică

1.1 Reforma Constituțională

sîngele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp al coloanelor mărșăluind,

forța exploziei, vom fi jupuiți, nimeni nu va rămîne, 

sticla ochilor verde, crăpătă, acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.

de scris un poem ca și cum ar fi scris de-un poet din veacul trecut, 

de ascuns, de răscolit gunoaiele arse și cîte mai rămîn prin cenuși. de ascuns

Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite, 

Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca și cum anii ar trece fără urme pe pîsla închisorilor, 

printre celule, pe priciuri mirosind a urină, un cîntec fără cuvinte, 

cele de vază sună dogit, cele mieroase sufocă - pe cerul gurii lipite, 

cum am fost învățat să vorbesc, cum mi s-a spus : 

capul plecat, sabia care nu taie, sîngele care nu curge, masca – e nevoie s-o porți 

teme-te, nu lua în seamă, nu cîrti, taci și privește, uită, tîrăște-te, linge, 

cîntecul nostru – acum prea urît, nici strigăt, nici laudă, nici cîrtire, nici lins,

 sîngele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.

De-acest bine-aparent, de minciuni consolat, de rapoarte, de falsuri,

de grâul pe câmp, de fier ruginit pe șantiere… 

indiferentă șoseaua cu mîzgă leagă orașul de sat 

nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca știuleții uitați, 

ca boabele scurse pe marginea drumului. 

Am început, cu o secetă, vom sfîrși, 

îmbălăte principii vor atîrna de felinarele străzii și trupurile noastre vor arde'n efigii, 

am început săpînd tunele și bucuroși că-i pîinea neagră 

apoi, când au plecat soldați străini toți răsuflau nestingheriți, convinși c-a lor e vina și…

Vrem mașini, televizoare, căsuțe și ceaiuri la care să fim invitați, 

grangurii zilei trimit colorate fotografii de familie 

și-și schimbă nevestele după scaunul pe care-l ocupă 

cînd tribune roșii vorbesc principial despre morală și-asceză 

către proletari asexuați, zăpăciți de urale și fast.

Ce, cum, cîtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, 

un privilegiu de tinichea și tac cînd pier fără urme 

vorbe supuse sub dictare-anonimă.

Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,

 Despre urcarea-n scaune-nalte a proștilor, nimic nu se pierde,

Omul – cel mai prețios capital, vom avea grijă. 

Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, 

Legile apără, nimeni nu știe care sunt legile. 

Totul e bine, fără-accidente, cu morți cuminți, 

Cu oameni cuminți, uituci, zăbăuci, tăcuți, moderați și ștanțați.

Și temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce scribi oficiali numesc poezie, 

vor fi găsite, citite, citate-ntre foile unui dosar pregătit. 

Ceva despre libertatea de a gîndi și a spune, 

despre vot unanim prin ridicarea de mâini, să se vadă cine cu cine votează, 

Ceva despre drepturi, nimeni nu știe ce-i de făcut. 

«În țara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», 

călăii au pensii, revoluția cere victime, 

slava bogu la noi pot fi numărate pe degete, cîte mîini? 

La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica stela funebră și sîngele alb al amiezelor palid

« Vecinaia slava gheroiah pavșim za svabodu i nezavisimosti. « 

Naivi uiguri pe malul rîiului răsăritean așteptau, zice-se, ordin înalt 

Să aducă libertatea cu tancuri și gaze de eșapament, 

Nu cîrti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud 

Dintr-acolo străini ghilotinați de libertate. 

Fii bucuros că ai tăi sunt puternici și poporul unit în jurul aleșilor săi. 

Forța morală, lupta cu mîinile goale, război popular în opinci, 

care cu boi trăgînd tunuri pe drumuri de munte 

unde ne este cetate de seculi și-n care strămoșii au știu la nevoie muri. 

Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră și ștergerea mea de pe liste, 

Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.

De ce atîta speranță, de ce mereu mâine, copiii, nepoții, viitorul 

Cînd va fi Azi, cînd Acum, cînd Aici, cînd se sinucide speranța? 

Gazele tancurilor ca și cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă? 

Cine așteaptă, arhive secrete, adevăr amînat, prezentul secret, 

Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul. 

Aceiași speranță sluțită de farduri, bătrînă cît lumea, 

Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.

Despre echilibrul fragil, despre granițe mereu contestate, 

Despre învrăjbirea savantă, despre parafe și stilouri de aur, 

Tratate cu gînduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea. 

Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbal

e Cînd fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor, Insensibilă fumegă a crematoriu.

După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit 

Sub ziduri, mușcați de animale turbate de sete, 

vărsînd dizenteric mîluri gălbui peste pulberi, fumegînd amoniac 

scurs din containere sparte, rîul își otrăvește peștii 

și oamenii urlă marșuri războinice, vitele rag, 

lăcuste peste nori de napalm – avioane sluțesc pămîntul cu jeturi de bombe precum dizentericii.

Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluții, slogane, urale și marșuri, 

despre maniaci ce salvează-omenirea apăsînd pe detonatoare istorice, 

pe trăgaciul frazelor mari despre măreție, destin, datorie, patrie, rasă și rol, 

despre ce-a fost ca să știm ce rahat va veni, Nu-i nimic. 

Bastoanele de cauciuc ale libertății cuvîntului La Gdansk, 

la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo, Pe Dunăre sub dealul Gelért,

 în metroul din New York, ca niște phalusuri în trupul fecioarelor, 

în gurile cuvioaselor maici apostolice obișnuite cu jeturi de spermă, 

în anusul drepților, în urechile deputaților neguțători de arme 

votînd unanim dezarmarea și-n palmele umede ale martirilor.

De multiplicat, de urlat, de scrîșnit frînți pe roata speranțelor de toate culorile. 

Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte, dezbateri, consultări, 

dezarmări, despre stocuri de arme, despre câini gudurîndu-se și despre echilibrul terorii. 

În linșaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în piețe, în școli cărțile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.

Dan Culcer 

An[us]ul soarelui calm România, 1972