|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 124 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
LIT+POLITICA: ADRIAN DINU RACHIERU. "EFECTUL" LABIS„EFECTUL” LABIȘ
Despre
Nicolae Labiș (1935-1956) s-a scris enorm și poetul-adolescent,
plecat din ținutul Fălticenilor, ivit într-o epocă de ferocitate
dogmatică, sub presiunea interdicțiilor, impunând – printr-o
critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă
(unică!), atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare
prospețime, sfidând carcasa dogmei, acel copleșitor ilustrativism
tematic al versificatorilor vremii, aliniați, „capturați”,
monitorizați etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de
aspre mustrări, vădind însă insurgență structurală și o
salvatoare încredere de sine. Paradoxal, Labiș era considerat –
de către directorul Școlii de Literatură – „un rătăcit”,
vehiculând idei dușmănoase, trecut pe „lista neagră”
întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus perchezițiilor,
hărțuit, acuzat de snobism și evazionism prin gura unor confrați
oportuniști și invidioși. Până la a deveni, în 1956, „aproape
un scriitor interzis” (cf. Ion Băieșu), într-o perioadă neagră,
bântuită de suspiciuni, pe care Labiș însuși o considera
„treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale. În
același timp, prin circulația restrictivă a operei, deși de o
„neverosimilă fecunditate”, constatase poetul-prieten Gh.
Tomozei, a fost văzut și fixat în manuale drept „scriitor
exemplar” al comunismului românesc. Deși ultimul
Labiș,
ca poet-proletar (cum se considera), trăind „din puterea gândului”
a fost un
om liber,
talentat și instruit, declamându-și insurgența în poeme aspre,
dilematice, transfigurând temele obligatorii, stereotipurile
propagandistice și lozincile coclite ale zilei, sensibil la
întrebările care, într-un „ev aprins”, „cad despletite”,
vădind o angajare problematizantă. Și o precoce „luciditate
ardentă” (Pop 2018 : 103). Antologat, recuperat sau desfigurat
prin aranjamente editoriale (post-festum),
în funcție de capriciile cenzoriale, Labiș, lungă vreme, n-a
putut fi urmărit în precipitatul său proces evolutiv, devoalând o
„conștiință
fracturată” (Negrici 2019 : 171). Cercetând
producția editorială a deceniului șase, vegheată, se știe, de
„minus-estetica dogmatismului”, Laurențiu Ulici ajungea la
concluzia că pomenitul interval, propunând câteva romane de vârf,
„n-a fost chiar atât de potrivnic literaturii adevărate”. Dar
acele, puține, titluri din bibliografia epică, salvând onoarea
literară a perioadei, erau sufocate de abundenta maculatură
propagandistică. Încercând să afle, deslușind paradoxul, „câteva
motivații”, criticul ajungea la concluzia că, dacă până la
volumul labișian Primele
iubiri,
promoția ’50
nu oferise
nicio carte de poezie recuperabilă, explicația ar sta în diferența
de atitudine a cenzurii. Poezia, scria ferm Ulici (și avea,
negreșit, dreptate) căpătase, în ochii diriguitorilor, un rol
propagandistic direct,
dobândind, în beneficiul prozei, „o modificare de regn”.
Reținând, selectiv, doar acele titluri rezistente axiologic,
propunem, de fapt, o imagine neadevărată a literaturii epocii,
uitând că malaxorul ideologic („cloșca dogmatică”) își
cerea tributul sub o triplă etichetă: maniheism, schematism,
idilism. În acel vitreg context, incomodul Labiș, în maturizare
accelerată, făcea o figură aparte. Școala
de literatură, un experiment eșuat?
Cu
puțin înainte de a ne părăsi, Marin Ioniță ne-a dăruit o a
doua ediție, revăzută și adăugită, a cărții sale despre
„fabrica de scriitori” (Kiseleff
10: fabrica de scriitori,
2018), acolo unde ucenicise în două reprize / înregimentări,
stând aproape doi ani (1952-1954) în preajma lui Labiș; fără a-i
fi fost prieten, preciza, și fără a absolvi de fapt faimoasa
școală, „o scufie cu zorzoane”, ctitorită după model
sovietic. Și din care „n-a mai rămas nici arhiva”.
Încât,
născută dintr-un stăruitor îndemn, cartea lui Marin Ioniță, cel
fără diplomă și fără repartiție, eliminat ca „element
necorespunzător”, narează – ca martor și protagonist –
despre această „fermă de tip special”, încercând, ne asigură,
să „se țină de adevăr”, reconstituind imaginea unei lumi care
a fost, o epocă în care „stăpână pe țară era frica”. Marin
Ioniță, cu har portretistic, își povestește amintirile, fiindcă
„trebuia să spună cineva povestea asta”. Recunoscând că
experimentul a eșuat, falimentul Școlii
de Literatură și Critică literară „M. Eminescu”
fiind „întâiul mare rateu de cadre” (Ioniță 2018 : 214). În
pepiniera de scriitori de pe Kiseleff, într-un mediu sterilizat,
îndopați cu ideologie, urmau a crește copiii
partidului,
ostași pe frontul luptei de clasă. Or, după cinci ani, Școala a
fost desființată (implicit o recunoaștere a eșecului) și Marin
Ioniță reușește, sublinia Alex Ștefănescu, prefațatorul
opului, „o transmisie în direct din epoca stalinismului”
(Ștefănescu 2018 : 6), creând „o puternică impresie de viață”.
Avem astfel șansa de a ne întâlni cu figuri care, ulterior, au
marcat cursul literaturii noastre. Sau au sigilat destine, precum
„directorul cel mare”, Petre Iosif, „nume de două ori biblic”,
în epocă un Dumnezeu al celor ce se școlau în arca
de la Șosea,
avizând sancțiuni sau eliminări. De numele lui se leagă – ca
„operă importantă” – mesajul de abdicare al regelui Mihai I
(sursa: Paul Georgescu) și, desigur, eliminarea lui Marin Ioniță
însuși; „el (regele) a fost dat afară din țară” iar
semnatarul acestor prețioase însemnări a zburat din Școala de
Literatură, firește, tot pe baza înscrisurilor lui Petre Iosif,
care ar fi fost „cele mai însemnate creații literare ale lui”
(Ioniță 2018 : 359). Evident,
Labiș, mereu anturat, beneficiind de un vag protecționism
sadovenian, era disputat de toți colegii, încât Marin Ioniță nu
ezită să vorbească despre „Labiș și ceilalți”*)*).
Labiș instrase deja în legendă. Prins în turbionul unui timp
convulsiv, dramatic și utopic, fracturând Istoria, el, copilul
teribil al poeziei noastre, „a ars scurt și orbitor”, scria T.
Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Și tot el adăuga, cumva
enigmatic: Labiș, eternul copilandru, „și-a priceput vremea”.
În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”,
luându-și în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev
brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit,
incomod,
de o lucidă candoare, riscând a deveni – în clocotul
evenimentelor –
celălalt
Labiș?
Evident, n-ar fi putut ocoli temele epocii, într-o vreme în care,
plăsmuind o
lume nouă,
poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate
fi ucis”; că, în clocotul „luptei mărețe”, asaltat de o
furtună de patimi, înțelegea că țara „își căuta drumul”
(v. Eu
am intrat...)
Dar față de corul osanaliștilor, față de verbiajul șablonard,
îmbătat de festivism și agitatorism, Labiș pare distonant. Își
dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adâncurilor”), e
cutreierat de pusee haiducești în „noaptea fierbinte a
tinereților” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat,
dezolant. El scrie „ca dintr-o răsuflare”, observa Lucian Raicu,
mobilizând
umanul,
aducând o undă proaspătă, interogativă, într-un climat
dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labișiene
și, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf.
Gheorghe Grigurcu) față de rețetarul epocii. „Întrebările
chinuitoare se pârguiau pe rând” (v. Drumul
meu),
încât Labiș, indubitabil, urma a se despărți de „viziunea
candid infantilă”, cum însuși mărturisea. În doar câțiva
ani, Labiș se va maturiza brusc, denunțând prostia poleită sau
„poruncile gângave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm
atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetând
„fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labișiene,
despărțindu-se de fariseism și demagogie. Nominalizat, ca exemplu
negativ, în Raportul
lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-23 iulie 1956), poetul,
însoțit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, ușor de
bănuit, o soartă grea. Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat
acest „perfecționist ingenuu”, cum l-a văzut Mircea Coloșenco,
încercând o evadare din „cercul ideologic”. Oricum, paradigma
labișiană
uimește prin cutezanțele precocității, anunțând „un caz
dublu”. Labiș, cu elanu-i juvenil, un genialoid devenit, prin
siguranța de sine, „mentor”, s-a manifestat decomplexat și,
negreșit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat
dintr-un ordin ocult (Cârlan 2016 : 12), alungând orice dubitație?
Atitudinea posterității, livrând etichete în conflict, s-a
manifestat contradictoriu, sub povara șocului emoțional al
accidentului, lăsând chestiunea nedezlegată. Poetul însuși,
privit cu circumspecție, „analizat” în ședințe
inchizitoriale, hoinar pe la diverse gazde (G. Mărgărit, I. Băieșu,
L. Raicu, Lucian Pintilie, Aurel Covaci) dorea o evadare în Covasna,
la prietenul Imré Portik, anunțată într-o epistolă, convins că
trebuia să dispară „din fața și ochii lor”. De aici s-a tras
concluzia că „s-a hotărât suprimarea lui” (Ștefănescu 2016 :
4), criticul promițând și dovezile unei crime
politice.
Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin râvna atâtor
devoți, prinde chip editorial. Scotocind neobosit arhiva
Labiș,
Nicolae Cârlan, socotit „singurul specialist autentic în
editologia labișiană” (Voncu 2009 : 24), tipărea, în 2013,
Opera
magna
și mai apoi Poezii
inedite
(2015), ca „ultime recuperări”, oferindu-ne oglinda
integrală;
rămânând, totuși, în „zariștea aproximărilor”. Fiindcă
oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând ști cum ar
fi configurat (editorial) poetul însuși acest patrimoniu. Prietenii
de altădată (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu),
cei care au „organizat” sumarul Luptei
cu inerția
(1958, primul volum postum) i-au urmat vag doleanțele, și ele vag
formulate în Oferta
de publicare,
adresată de poet Editurii
tineretului.
Curios,
întrebarea dacă meteoricul Labiș s-a împlinit bântuie încă. G.
Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deși
vârsta la care a dispărut îl fixa într-o tinerețe perpetuă. Să
ne amintim că acele „certe făgăduinți” (dibuite în 1951)
i-au îndemnat pe ieșeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga,
să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a
grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiția, spărgând
tiparele epocii și risipind molozul versificărilor teziste. „Eu
sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de
impetuozitate, revărsându-și energia polemică cu o invidiabilă
prospețime, deopotrivă muzicală și discursivă. Poetul-adolescent
asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producției
proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a
acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă, contaminată de
intertextualizare. Inocența vizionară, emblema neoromantică,
saltul la metapoezie fac din Labiș un ferment, primenind lirica
noastră. El a întinerit poezia și având „tristul noroc” de a
muri tânăr, își frângea traiectoria printr-o moarte simbolică.
Sincer, impetuos, împrăștiind poeme înflăcărate, era animat de
o credință. Plecând copil de-acasă, a crezut în comunism (ca
„lume nouă”), aducându-și obolul; dar salvarea sa, ca poet,
„nu stă în sinceritate, ci în talent” (Anghel 2014 : 175). Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei
cu inerția,
condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinși în noua
casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiș n-a fost
un versificator oportunist, ca atâția. El n-a acceptat rolul docil
de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al
liricii sale ține și de resortul polemic, dorind a
rescrie
repertoriul tematic, injectând prospețime și revitalizând, prin
comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de
neliniști, era un dezamăgit. Amenințat cu închisoarea risca să
devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau,
dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana
comunismului”, zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră.
Este,
probabil, exagerat a vedea în Labiș „întâiul condei disident”,
cum afirmă Gh. Grigurcu. Dar, indiscutabil, poetul, dezamăgit,
persecutat, pizmuit etc. devenise incomod, ieșind din hipnoza
ideologică; de o gravitate prematură, lirica sa – în pofida
tributului partinic – era, prin sinceritate și intensitate,
convingătoare. Poet al „fervorilor inaugurale” (cf. Claudiu
Komartin), de o precocitate uluitoare, el refuza, în poeme
transparente, cu valențe contestatare, carcasa dogmatică. „Dubiosul
accident” (cf. Mircea Coloșenco) a fost, potrivit unor voci, un
asasinat comandat; sau, poate, „o moarte oportună”. Din păcate,
ancheta n-a fost dusă până la capăt. Merită a fi consemnate însă
depozițiile curajoase ale lui Jean Dumitrașcu, folosind relatările
fostului său profesor Constantin Stroe, coleg de bancă cu Labiș la
Văcarea (unde copilul Nicolae se refugiase cu mama) și apoi, la
Școala de literatură, tovarăș de pahar. Acolo funcționa o rețea
de informatori, exploatată de directorul școlii, Petre Iosif, ne
asigura Stela Covaci (v. Nopțile
de coșmar ale poetului Nicolae Labiș,
editura Tracus
Arte,
2023). Parantetic, să notăm că și Aurel Covaci, soțul, urmărind
mișcările lui Labiș, era „o umbră malefică” (cf. Gheorghe
Grigurcu). În noaptea tragică, Stroe îl însoțise pe Labiș la
Capșa și apoi la restaurantul Victoria, observând că un poet
veleitar, invidios, nepotul lui Emil Bodnăraș îi turnase în pahar
„șoricioaică” (Dumitrașcu 2022 : 7). Și apoi, în vagon, l-ar
fi îmbrâncit. Dacă așa s-au petrecut evenimentele, e limpede de
ce ancheta a fost stopată.
Indiscutabil
poet
revoluționar,
Labiș a spart gheața proletcultismului. Trăind „în miezul unui
ev aprins”, el s-a războit cu inerția și compromisul, căutând
izvoarele purității și condamnând trădarea prin minciună,
abandonul conștiinței morale. A fost el un poet comunist, cum
susținea G. Ivașcu? Aderarea sa la idealul comunist, crede Alex.
Ștefănescu, trebuie considerată ca „o inițiativă”. Prin
intensitatea participării și prin inocența vârstei, tânărul
poet (rămas un poet al tinereții) se aruncă în beția visării,
animată de furtună și senin, risipind „o frumusețe disperată
și cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea
Nichita), poetul din Mălini se vădește un recalcitrant, cu purtări
puțin ortodoxe, anunțând, parcă, o reeditare a revoltelor
istratiene. Ciclul Omului
comun
marchează o altă etapă în scrisul labișian și îngăduie, în
subtext, și o descifrare a motivației schimbării. Aderând la un
crez, descoperind poezia chiar și în „dura sforțare omenească”
și, neapărat, în „frumusețea curată” a naturii, Labiș –
ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la
realitate, el e cuprins de frământări și interogații, încât
amintitul ciclu poate fi și un „proces verbal al unei confruntări
lăuntrice” (cf. Laurențiu Ulici). Versul labișian, în care
„citești ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe
cei care „în noua rânduială și-au căutat culcuș”, pe
„trântorii ascunși după stindarde”. Adolescentul-poet
glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se,
zăpezile murdare se vădesc”. Descoperind divorțul
dintre realitate și utopie,
trece la un ton sumbru. Lupta
cu inerția,
despărțindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic”
este un veritabil manifest,
propunând un
alt Labiș.
Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă
căutare, tot în numele demnității și purității, accentuând
nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva
și un caiet verde (aflat la Savin Bratu și pierdut la cutremur, în
’77) conținea, se pare, astfel de poeme dinamitarde, întorcând
pe dos știutele clișee, congelate de manualele școlare. Ultimul
Labiș,
interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar,
cu deosebire, se detașează de „pactul politic”, descoperind, cu
suflet tânăr, „tragica beție a toamnei” și „brațele de aer
ale clipei”; și, mai ales, presiunea prezentului lozincard,
întinând frumoasele idealuri.
Cu
vocație de inaugurator, depășind elanul și naivitățile vârstei,
constatând pervertirea idealurilor („Și-a căpătat albeață
cristalul ce-a mai fost”), Labiș – „dezmeticindu-se” –
devenea dubitativ; devenea, periculos, un
alt poet,
cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului, al
lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al
dorinței sale aprige de învățătură, vădind nu doar o ardere
clamată, ci și o maturizare accelerată. Rimbaud, citit de Labiș
„cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezență
tutelară”, nota Lucian Raicu, „un soi de mentor”), poate fi
socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labișiene
în ultimii săi doi ani*)*).
O „colaborare
secretă”, ajutându-l să intre în starea
de poezie
(Manolescu 2008 : 945),
cu o „iubire respectuoasă” pentru tradiție și poezia populară.
Contaminat de „frenetica beție” a viului, pacifist, rob al unor
ambiguități conjuncturale și al idealității vârstei,
participant la înnoirea țării, asumându-și cu dârzenie și
devotament cadența generației, el se desprinde de plutonul
proletcultist (oferind, prin cântăreții fruntași ai noului ev,
clonați, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă,
desigur, „cuiburile tâlhărești”, „procesele chiaburești”
și paing-ul morții în numele propagandei antirăzboinice, dar nu
este opac la suferință: „Așa am crescut / Cântec omenesc din
jale și lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani
capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labișiană, alt tonus,
nu tocmai pe placul frontului partinic; deși, să nu uităm, faima
de poet comunist (sechestrat) l-a însoțit, falsificând adevăratul
sens (testamentar) al luptei cu inerția. În plus, în epocă, orice
debut era „costisitor”, îmbelșugând scena oportunismului
politic; iar momeala autorităților – consistentă.
Așadar,
un Labiș în
doi timpi
tulbură clișeele sedimentate. Cine a parcurs corespondența (adică
viața „secretă”) găsește un reazem decisiv în întregirea
profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar”
(citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluționar, NL
Utemist
și care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată,
mărturisindu-și intenția de a se retrage în Moldova: „nu am ce
căuta între voi”. Vizitat de îndoieli și întrebări, „zăludul”
poet sentimental, ambițios, își developează „noaptea fluidă a
tinereților”. Reconstituie, idilic-coșbucian, în decor silvan,
„viața pătimașă” a unui sat de munte și invocă arhaicii
ciobani, vădind erudiție folclorică; dar, în același timp,
îmbrățișând lumea, depășește triunghiul inițiatic (natura /
vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei
interogații, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul”
Labiș,
inițial devotat, recitând apoi, „cu glas mare”, Doina
eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa,
mărturisea Margareta Labiș, sora poetului, nu a fost
„întâmplătoare”. Acel alt
Labiș,
secerat la 21 de ani, ar trebui descoperit și în arhivele CNSAS,
luminând o secvență tenebroasă. Și risipind, definitiv, prin
accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe
scenariul morții „oportune”.
Labiș
s-a
format pe ascuns,
devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat),
dezmințind inerțiile de receptare care i-au falsificat portretul.
Sau acuza de „idealism și nepăsare”, cum se putea citi în
vigilenta Lupta
Moldovei
(12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică,
neguroasă, „meșterul Labiș” (așa răsfățat de Nichita
Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist și vulnerabil, cu o
existență fulgurantă și o impresionantă siguranță de sine,
crezând – nedesmințit – în poezie, a fost primul
lider autentic
al literaturii postbelice. Supraviețuind acum ca vedetă sau
devalorizat, ca autor casabil, ieșind din legendă? – iată dilema
anilor postdecembriști. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau
un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea
asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârșitul neelucidat au
precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu
(Grigurcu 1989 : 462), îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă
vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiș, în pofida hectarelor
de exegeză, rămâne încă un
dosar nerezolvat.
Recitind Moartea
căprioarei*)*),
acea „răscolitoare capodoperă”, de o tristețe cosmică, ivită
în plin „realism purpuriu”, Dumitru Radu Popescu observa că
Labiș „a inaugurat prima cruce din șirul de cruci al generației
’60”. Și se întreba: n-a fost, oare, N. Labiș „o zeitate
jertfită pentru renașterea literaturii române?”
Într-o
exegeză de referință, Răzvan Voncu analiza „posteritatea
dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând
pentru o „necesară recitire” (Voncu 2009 : 11), chiar dacă
modelul
Labiș
nu mai e „funcțional”. Oricum, dispariția poetului a deschis
calea „sanctificării” sub o dublă imagine, supusă, inevitabil,
fluctuațiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului
comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii
regimului, având nevoie de Labiș și ignorând textele ultimului
Labiș
(ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr,
încarnat de Labiș, răpus de un destin nemilos, suportând traumele
istoriei și realizând „prima breșă
masivă în zidul cenușiu al versificației
realist-socialiste”(Voncu 2009 : 26),
reverberează emoțional. Curios, autor aproape interzis (spre
sfârșitul vieții), cu o existență dificilă, scos din manuale și
blamat pentru tributul ideologic „oneros” (Pop 2018 : 104),
descins în lumea boemei bucureștene, având, orgolios, conștiința
propriei valori, intrat în mit și supus furiilor demolatoare,
trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” și elan
juvenil, dezinteresat, justițiar, un model de poeticitate (o
vreme!), devenind un simbol, grație și rolului avut într-o epocă
tulbure, în plin stalinism
literar,
în „supraviețuirea poeziei românești”, Labiș rămâne un
insurgent, dar – remarca îndreptățit Răzvan Voncu – „în
interiorul comunismului” (Voncu 2009 : 31). Indiscutabil, un talent
viguros, un nume emblematic, desfășurând în poezia sa o întreagă
mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii
etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice și impunând
în posteritate, prin graba păsării „cu clonț de rubin”, un
mit atins de ofilire. În sibilinica Pasărea
cu clonț de rubin*)*),
poezie dictată pe patul morții, Nicolae Labiș spera că „va
rămâne o amintire frumoasă”. O ursită tragică a făcut din
eternul tânăr Labiș un simbol necesar. El rămâne „buzduganul
unei generații” (cum inspirat scria Eugen Simion), desferecând
energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de
negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita
valorizărilor exclusiv politice (încă la modă), chiar dacă nu
putem face abstracție de circumstanțe, încurajând retorica
lozincardă și ilustrativismul tematic. Tinerețea acestui poet stă
pecetluită într-o operă însetată de real, sorbind, „prin
pupile”, lumea, trăindu-și viața cu o imensă grabă, „vâslind
spre adevăr”. Cei
doi Labiș
Semnalând
accentele de răzvrătire – ca temă dominantă a discursului
labișian (subversiv) –, Ioan Holban propunea o reevaluare
a poetului din Mălini, demersul său contrazicând percepția
„oficială”, convențională, fixată în / prin circuitul
didactic (Holban 2015 : 26). Și „rezolvată”, regretabil, în
anii postdecembriști, prin eliminarea lui Nicolae Labiș din
manualele școlare. Recitindu-l cu grija inserției în context,
descoperind congruența cu climatul și „canonul” poetic al
epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica
proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum le numise Dan
Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică și ambivalența
poeziei labișiene, descifrând, surprinzător, un „al doilea
strat”. Rebelul
Labiș,
deviind de la „făgașurile instituționalizate”, merită,
indiscutabil, acest efort exegetic. El a marcat generația „luptei
cu inerția”, sigilată de inocență și exuberanță, traversând
„era entuziasmului”; cu toții doritori să se afirme, talentați
și neștiutori (cf. Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiș
probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică, câștigând
„dreptul de a gândi”, se schimbă, încărcată de
reflexivitate; dar acest mai
târziu
(care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile
virginale și prospețimea matinală ale acestei lirici, doritoare să
dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate
contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea. Poetul
dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „șansa”
disidenței și timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”.
Legenda labișiană conservă această vibrație pură, temperamentul
de luptător, sacrificiul și inocența și, în ultimă instanță,
răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă
„întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia
speculativă exploatează tocmai legenda; nu pare posibilă o lectură
desprinsă de tragismul sfârșitului, cu „iz mioritic” (observa
Mircea Tomuș) și o aură mitic-tragică. Ce se salvează din acestă
operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul,
adică noile generații de cititori care se vor apropia de Labiș.
Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are
dreptul la o relectură,
într-un context al recepției calme, reașezând valorile,
descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (cf.
Valeriu Cristea) sau semnificația inversă a atâtor texte
dinamitarde.
Trebuie
să observăm că N. Labiș, despicând cerul poeziei noastre ca
„vestitor”, ispitește, în aceeași măsură, și prin
biografism. Poezia sa prelucrează un fond autobiografic: de la linia epică a
marilor poeme, în filiație maiakovskiană, la contemplativismul
rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot,
de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaț
(„absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate,
sufocată de clișee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte
petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul
copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în
capodopera sa, Moartea
căprioarei,
de succes popular), și chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul
ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfășoară neîngrădit
și, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Un alt Labiș își
taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au
scotocit prin manuscrisele labișiene, știu prea bine că poetul din
Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba,
deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind rețetarul epocii,
evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii
(constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit
coruperea lui), dar și de o frondă estetică, anticipând poetica
antipoeticului,
cum demonstra Paul Dugneanu. A vedea în poetul Primelor
iubiri
doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conștiință virginală,
bântuită de „viscolele viselor” înseamnă a perpetua o imagine
falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputința
cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără
suportă, curios, infiltrațiile thanaticului iar pulsația erotică
dezvăluie, de fapt, însingurarea. Adolescența frenetică, cu
nucleu biografic, inocența și senzorialitatea conectate la un eden
naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv
care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a
vremii înțelesuri, devine o gravă și precoce meditație epică,
sfârșind în sarcasm și amărăciune. Labiș nu poate fi anexat
înfloritoarei lirici publicistice (clișeizată, de platitudine
tematică); dimpotrivă, sensibil la vibrația ideilor, pătruns de
„suflul marilor probleme morale” (Raicu 1977), el dă tonul unei
salvatoare intelectualizări, anunțând, cu un „spor de
entuziasm”, responsabilizarea generației: „Clopote grave sunară
trezirea / Generației noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă”
(v. Vârsta
de bronz).
Cel care „a licărit scurt între două nopți” (cf. Vl.
Streinu), un esenian acceptând, prin angajare
sinceră,
grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei știa că „elanul
nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beție” a
viului, incandescența creatoare suportă asaltul birocratizării, a
inerției și prejudecăților. Spre deosebire de abundenta producție
a liricaștrilor de partid, exterioară și ditirambică, poezia lui
Labiș se verosimilizează
(Popa 2009 : 818), proclamând necesitatea „luptei duble”. Expediția cinegetică din Moartea
căprioarei,
poezie rostită de Labiș în 29 octombrie 1955, la deschiderea
Cenaclului Facultății de filologie, consfințea despărțirea de
vârsta candorilor; astfel, lirica labișiană, însetată de
puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema
degradării idealului,
anunțând, nota același Marian Popa, „dezvoltarea unui opozant”
(Popa 2009 : 821).
Iată
de ce supoziția asasinatului (politic), bucurându-se doar de
„certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor
cărți care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a
risipit. Dosarul
Labiș
e voluminos, anii petrecuți la „fabrica de scriitori” din
Kiseleff
10
(preluând sintagma-titlu propusă de Marin Ioniță) întrețin
frenezia detectivistică a foștilor colegi. Imré Portik cu Hora
morții
(2005) sau Irimie Străuț (O
moarte care dovedește ceva,
2001), încercau așteptatele și amânatele clarificări. Iar
inflația de prieteni post-mortem, livrând „ficțiuni
memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei și al
adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac)
sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele
„recursului la memorie” nu fac decât să întrețină confuzia,
deplasând interesul spre senzaționalism, părăsind opera. Marin
Ioniță respinge ipoteza asasinatului, notând că „sistemul avea
nevoie de el” (Ioniță 2018 : 156). Spirit boem, vitalist, amator
de farse, optimist incorigibil, Labiș alunecase pe „panta
pierzaniei”, ispitit – cu băutură și bacante – „în lumea
exceselor” (Ioniță 2018 : 147). Încât „copilul minune nu
putea să dispară decât în mister”, intrând în legendă.
Cât
privește soarta autorului Labiș (autor casabil, chiar „expirat”,
după unii), ea depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiș
legitima o generație, redescoperind lirismul și refăcând
legăturile cu o tradiție boicotată. Iar C. Regman (Dan Costa) nu
ezita să afirme, în 1956 (!), că „generația sa nu va întârzia
să se recunoască pe sine” (v. Viața
Românească,
nr. 5/1956). Resurecția lirismului, ieșirea din somnul dogmatic,
părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii),
transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard,
șablonard) au căpătat, prin scrisul labișian, prospețime,
branșate la „viața clocotind în vers”, angajând dezbaterea
morală. Mai mult, Labiș s-a dovedit „fecundator prin absență”,
recunoștea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această
iradiere,
estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări
pe care n-ar trebui să le ocolim. E vorba, negreșit, de un
poet angajat
și de o poezie de mare sinceritate și intensitate, exprimând o
epocă; fără a fi, însă, doar poezia unei epoci, oferindu-ne
„expresia versificată a unei ideologii politice”. Mai mult,
Labiș însuși recunoștea că adolescența e și „soră cu marile
greșeli”.
În
scurtul răgaz ce i s-a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani
și încă unul”, impunea prin teribila forță de creație,
uluitoare prin întindere și varietate, vestind noua poezie. Iar
bogăția ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său
laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu
descoperea o „dezordine dureroasă”. Dar noutățile, câte se
vor mai ivi, nu vor putea schimba imaginea poetului, prins într-o
tranziție frântă, cu „destin poetic rezect” (cf. Vl. Streinu).
Sinceritatea labișiană, mobilizatoare, slăvind retorica angajării
(„să împlinim cu suflet”) vira periculos spre o altă, mijindă,
poetică (rimbaldiană, închinată „încâlcitului ștrengar,
Arthur”). Încât, alături de Ion Simuț, putem conchide că
„citit azi, Nicolae Labiș nu e un mare poet, dar, dacă îl
raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie” (Simuț
2015 : 14). Totuși, el vestea trecerea de la o sensibilitate
(inocentă) la poeticitate, ca asumare lucidă a travaliului liric;
„efectul Labiș” (cf. Marin Mincu) a reorientat receptivitatea,
odată cu reîntoarcerea prigonitului eu poetic, deschizând pârtie
postlabișienilor. Oricum,
Labiș, o febrilă conștiință interogativă, brusc maturizată,
vorbea în numele unei generații; poezia sa, sublinia Iulia Murariu,
nu poate fi judecată din perspectiva unui accident existențial: „Ea
există ca atare, nu ca promisiune și nu poate fi restrânsă la
poezia aservită politicului” (Murariu 2010 : 6). Și M. Ungheanu
era ferm: „Nicolae Labiș este un poet autentic, iar acest fapt
rămâne hotărâtor” (Ungheanu 1996 : 21), dincolo de orice
prezumții postume, iscate sau degrevate de „povara manualului”.
Bineînțeles,
selecția operată prin manualele școlare, ideologizată, a rulat
ani în șir o imagine oficializată. Or, incomodul Labiș,
împrospătând lirismul, a anunțat „ca nimeni altul” poezia
deceniului următor (Manolescu 2008 : 946), vestejind poncifele
vremii. Prin ivirea meteoricului Labiș, G. Călinescu anula și
„calomnia” că, sub noul regim, „cerul poeziei s-ar fi
întunecat”! Din păcate, posteritatea târzie a mutat accentul de
la operă spre legenda poetului, victimă a unui accident de tramvai
(9/10 decembrie 1956), considerat, de unele voci tăioase, o
indubitabilă crimă
politică.
Dosar rapid clasat, alimentând „ficționalismul popular și
profesional” (Popa 2009 : 818), cazul Labiș incită, întreținând
o scenarită înfloritoare. Ancheta asupra morții lui Labiș,
concluziona M. Ungheanu, „conține informații datorită cărora
nici o anchetă serioasă nu se închide, ci se continuă”
(Ungheanu 1996 : 20). Firesc,
așadar, ca cel „născut și pierdut în decembrie”, cum scria
prietenul Gheorghe Tomozei, să trezească amintiri și să
stârnească pofta exegetico-detectivistică. Alecu Ivan Ghilia
relatează, bunăoară, cum a ascultat înfiorat de emoție, într-o
uscătorie de bloc, alături de Ștefan Luca, Moartea
căprioarei,
recitată în premieră de Labiș (v. revista Polemici,
nr. 7-8/2016), poem hărăzit unui uriaș succes. Ion Brad, aflat cu
Labiș la berăria La
Buturugă
din Cișmigiu, reconstituie momentul când primise (15 octombrie
1956) placheta Primele
iubiri,
anunțând, prin pana celui care „se luase de piept cu timpul
dogmatic”, un „cutremur de înnoire” în lirica noastră (v.
Comorile
unui prieten tânăr: George Corbu-junior,
Editura MLR,
2016, p. 289), proiectându-și destinul în mit. Iar Florian Saioc,
redactor la Viața
Românească,
relatează cum, la sugestia lui Eugen Jebeleanu, i-a scris la Mălini,
invitându-l la redacție, colectivul redacțional, încântat de
poezia trimisă (Gazeta
de stradă),
propunându-l pentru Școala de literatură. Și lista, evident,
poate fi lungită. Stăruim, însă, în cele ce urmează, asupra
unui volum aducând „deslușiri și precizări” privind viața și
opera lui Nicolae Labiș, sub semnătura lui Nicolae Cârlan (2016).
Acolo, împătimitul cercetător, adunând texte mai vechi și mai
noi, cu inevitabile repetiții, întocmește o acribioasă Cronologie
și pune în evidență truda sa de o viață, adeverind că osârdia
în explorarea manuscriselor labișiene poartă amprenta unei
veritabile campanii,
urmând sfatul lui Gh. Tomozei, cel care, interesat de valorificarea
„zestrei Labiș”, visa la o integrală
Labiș.
Pe care, iată, harnicul N. Cârlan ne-o pune, etapizat, la îndemână.
Reamintim că sub egida Centrului Cultural Bucovina,
prin strădania lui Nicolae Cârlan, a fost tipărit un volum de
Poezii
inedite
labișiene (Editura Lidana,
2015), ca Addenda
la impozantul tom Opera
magna
(Lidana,
1296 p.), dăruit de același devotat și acribios cercetător. Chițibușar de modă veche, venit, în aprilie 1975, la muzeul din
Suceava, inimosul Nicolae Cârlan, „înfiat” de bucovineni, ne
oferă, după atâtea isprăvi editoriale, un monumental gest
recuperator, scotocind neobosit arhiva
Labiș.
Când tipărea Opera
magna
(2013), N. Cârlan scria (credea) că explorarea „se încheie”.
Iată că s-a înșelat. Volumul de poezii
inedite
(ca „ultime recuperări”), și el consistent (ediție îngrijită,
text stabilit și cuvânt înainte de Nicolae Cârlan) ne prilejuia
alte incursiuni în labirintul manuscriselor lui N. Labiș,
oferindu-ne oglinda
integrală.
E drept, rămânem, recunoaște exegetul, în „zariștea
aproximărilor”; oglinda e „fără margini precis trasate”,
neputând ști și nicicând afla cum ar fi configurat (editorial)
poetul însuși acest patrimoniu, uluitor prin întindere și
varietate. Dar oferindu-ne o
temelie sigură
pentru viitoarele abordări exegetice, monografice ori tematice. Să
reamintim că muzeograful N. Cârlan, până la Opera
magna,
prezintă o impresionantă listă bibliografică, dedicându-se
poetului de la Mălinii Sucevei, dar și altor personalități
bucovinene. S-a îngrijit de Casa memorială, a pus la cale, împreună
cu Gh. Tomozei, un Album
memorial
(1987, împotmolit, o vreme, la Consiliul Culturii), s-a avântat
dincolo
de fruntariile poeziei
(proză, dramaturgie, traduceri, în 2007; corespondența, în 2009;
texte critice, în 2011), a scos ediții bibliofile (1995, 2005) și,
în fine, își anunța, complementar strădaniilor editoriale,
intențiile exegetice (Virtuți
și virtualități poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiș,
1998), în pofida „obiecționiștilor de serviciu”, cum spune.
Aspirația integralității, râvnită cu tenacitate, l-a împins în
arhive, confruntând și corectând variante (voința auctorială /
text tipărit, în atâtea volume ivite). Dincolo de bilanțul
statistic (din Lupta
cu inerția
lipseau, aflăm, 255 de versuri!), adunând grijuliu puzderia de
însemnări (acele „note pentru ceva”), Nicolae Cârlan ne
încredințează că, în scurtul timp ce i s-a dat, poetul impune
prin teribila forță de creație, vestind noua poezie. Iar bogăția
ineditelor nu face decât să confirme fabulosul laborator labișian.
Volumul
pomenit insista asupra triunghiului fălticenean (Vasile Gh. Popa, N.
Labiș, Valeriu Bogdăneț) și ne reamintește că preotul-profesor
Vasile Gh. Popa, un tecucean „transplantat de destin” (ca și N.
Cârlan, dealtminteri), a fost îndrumătorul
providențial,
martor al frământărilor copilandrului Labiș, cel căruia, cuprins
de febra
eseniană,
îi „cântau versurile în suflet”. Sunt informații prețioase
privind debutul elevului Labiș E. Neculai („potențial genial”),
a prezenței sale în Iașul
nou
(producții analizate meticulos de Marian Popa) și la Consfătuirea
tinerilor scriitori din Moldova (Iași, noiembrie 1950), de unde se
va întoarce „plin de cărți” (cum scria, la scurtă vreme, unui
văr), a tatonărilor creatoare, vădind aria preocupărilor: ispita
exegetică, preferând „atitudini hotărâte”, folclorist și
traducător „în devenire”. Un interes special e rezervat
corespondenței, acele „relicve epistolare” care întregesc
dosarul biografic, inaugurat de Gh. Tomozei printr-o valorificare
sporadică; paginile epistolare dezvăluie, desigur, chinurile
creatoare, dar și grijile poetului, fie la modul jucăuș-ironic
(când viza tensiunile din interiorul obștei juvenile
scriitoricești), fie încărcate de dramatism (căutarea „odiseică”
a unei camere de locuit, de pildă, cu toate consecințele pentru
existența poetului, obligat la improvizații), reconstituind „o
zodie luciferică” (anul 1956 marcând tragic „un vis întrerupt”,
după vorbele lui Al. Piru) sau implicarea Margaretei Labiș, veghind
posteritatea labișiană, și ea convulsionată*)*).
În
puzderia liricaștrilor de partid, idealistul Labiș face o figură
aparte. El „a trăit paroxistic comunismul” (Popa 2009 : 818) și
soarbe entuziast-juvenil, deși trecut prin botezul „criticii
tovărășești”, lumea: „Întreaga lume-a sufletului, vie /
Palpită-ntr-o frenetică beție”. Acele „câteva poeme
încântătoare” pe care le semnala G. Călinescu, acel „entuziasm
estetic” mărturisit de Titus Popovici (după lectura unor
fragmente din Omul
comun,
tipărite în Scânteia
tineretului)
sau interesul pentru poezia filosofică (recunoscut de Radu Cârneci)
vin să confirme verdictul lui N. Cârlan: Labiș, afirmă corectiv
exegetul, n-a fost un poet comunist, ci „un poet al idealurilor
comuniste” (Cârlan 2016 : 215). Un entuziast, de un „idealism
hipertensiv” (Negrici 2019 : 171). După
„iluminare”, refuzând „zăbala partinică”, poetul ar fi
devenit, în contextul luptei cu inerția, „primul disident pur
sânge” (Cârlan 2016 : 26), sfârșind prin acel dubios accident
de tramvai, „inexplicabil” și pentru M. Beniuc. Încât, blamând
impostura politică, Labiș – din ipostaza unui poet interzis,
aflat în nesiguranță – lasă senzația „dezvoltării” unui
opozant. Cum „nu există o reconstituire viabilă a acelei nopți”,
ne reamintea Marian Popa în Istoria
sa (Popa 2009 : 821), enigma
Labiș
persistă, hrănind o scenarită rebusistică și controverse
„irezolubile”. Prezumțiile potențează „restul postum”,
acel cumul de texte-eboșă și, cu deosebire, alegorismul care
învăluie Pasărea
cu clonț de rubin,
insinuând ipoteza unei „răzbunări”. Și iscodelnicul Ion
Filipciuc, cu știuta-i râvnă detectivistică, s-a pricopsit cu „o
grijă acaparantă”. Fără a întocmi, neapărat, o biografie a
poetului, ne punea la îndemână câteva „frânturi” (zice cu
modestie), rod trudnic al unei „ochiri documentare”. Fiindcă
„Trudind
penița”
sub
vraja păsării cu clonț de rubin
se adaugă altor contribuții (Mircea Coloșenco, Stela Covaci,
Florentin Popescu, Vasile Gh. Popa) menite a corecta numeroase
inadvertențe și „neglijențe cronistice”. Interogând
contextul, Ion Filipciuc citește gospodărește presa epocii,
reconstituie evenimentele, cercetează „fojgăiala ideologică”.
Oferă lămuriri, aduce la lumină texte necunoscute, discută în
registru comparatist, „desfoliind” chestiuni aparent clasate: de
la „neamul” poetului și botezul pruncului Neculai, la debutul
„năclăit” și accidentul „dubios”, survolând și deslușind
o viață tumultoasă, curgând între bornele norocului și ale
nenorocului. „Efectul Labiș” și generația orfelină
Pornind
de la un articol semnat de Monica Joița (Ce
mai face generația Labiș,
în Noua
Revistă Română,
nr. 5/1996), Mihai Ungheanu propunea „câteva adnotări și
precizări” despre această generație „dislocată și
contestată”, notând că înaintea fenomenului generaționist,
înrolat sub stindard labișian „a existat fenomenul Labiș”
(Ungheanu 1996 : 15). Indiscutabil, Labiș, depășindu-și momentul,
a exprimat o
aspirație de generație,
evoluând „pe deasupra recomandărilor oficiale”, într-o
literatură mutilată, prigonindu-și clasicii. Dispariția liderului
harismatic, ca gest sacrificial, a umflat legenda, cu faimă în
diminuare, însă, odată cu ivirea unui nou reper (popularul Nichita
Stănescu); însăși generația, privată de maeștri, orfelină, cu
un „lot norocos” de semi-activiști
(Grigurcu 1999 : 13, 79) etc. va cunoaște o eroziune lentă,
dezicându-se de „patronul” ei și bucurându-se de „protecție
oficială”. Curios, „acceleratorul Labiș” (cf. Radu Cosașu),
înfruntând „opreliștile de epocă”, n-a ușurat misiunea
congenerilor; fenomenul literar postbelic își va tăia cu
dificultate vad, în conflict cu autoritățile politice. Iar
„zestrea Labiș” se va bifurca (Ungheanu 1996 : 19): fie pe linia
lecției stănesciene, fie pe traiectoria unor dezbateri etice, de
asprime morală, precum în cazul „primitivului” Ion Gheorghe.
Sau, adăugăm, a desolemnizării soresciene, părăsind limbajul
înalt. Generația
orfelină
include, așadar, o entuziastă serie creatoare, având drept numitor
comun tocmai vitregia condiții formative; ea a fost modelată de
interdicții (lecturi clandestine, maeștri „ascunși”,
biblioteci epurate), provocând o reacție polemică (ruptura) și
promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în același
timp, a fost o
generație aurorală,
cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiția, definind
o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o
lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susținută, prin propulsie
adjectivală, de o critică solidară, risipind și cronici
„tactice”, cum recunoștea Matei Călinescu.
Admițând
că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub
presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin
desovietizare
(1958, odată cu retragerea Armatei Roșii și Declarația CC al PMR,
din aprilie 1964) la perioada „liberală” și naționalism
doctrinar
(instalarea lui N. Ceaușescu la cârma Partidului, în 1965, și
uriașul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968,
invazia în Cehoslovacia) și, apoi, la izolaționismul
din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat,
așadar, faraonizat, „reînghețat” ideologic, rigidizat, cerând
obediență, cu o viață literară care, în pofida vicisitudinilor,
încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate,
figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanți în
proletcultism, violent declasați), ticurile și poncifele
realismului socialist, cu supraviețuitori și victime, cu valori
active
într-o literatură subordonată.
Generația
Labiș a izbucnit când scriitori importanți lipseau din atenția
publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei
vârste de mare tinerețe spirituală. Prin Labiș, ivit în
condițiile manipulării propriei noastre istorii, talentul învingea
încă odată tirania schemelor. O generație entuziastă, pompând
„sânge nou” în artele literaturii, își croia drum, gardând
măreția și ironia istoriei. Copilul Labiș a fost mentorul acestei
generații orfeline. Prin frenezie vitalistă, ingenuitatea
receptării, lăcomia concretului, patosul romantic (poetul va vorbi
de „văpaie de cratere-n erupții” a sentimentelor), prin ardere
purificatoare, Labiș a fost o conștiință angajată și
interogativă. El țâșnește dintr-o joasă cotă lirică a
deceniului și primenește atmosfera epocii, ventilând-o; la
temperatura romantismului sufletesc, poetul „primelor iubiri”
dezvoltă fiorul reflexiv și dispoziția etică. Labiș trăiește
incandescent și pe cont propriu, dar climatul poetic – și pe baza
unor coincidențe de biografie – va prelua motivele labișiene,
bătătorite cu hărnicie ori refuzate, tot din exces polemic.
Trecând
peste vitregia condițiilor formative, peste belșugul producțiilor,
mulți comentatori reproșează generației ușurința afirmării.
Întâmpinată cu ovații, această generație (înțeleasă
limitativ, deci fals, doar ca o generație de poeți) a fost
răsfățată, bucurându-se de o recepție sărbătorească. Ea a
restituit scriitorii veritabilei vocații militante, desființând
antinomia dintre real și poetic. Labiș, întemeietorul ei tragic,
era cutreierat de „spiritul adâncurilor”; „cosmoidul”
stănescian, preluând ștafeta, plutea în sferele eterice ale
gândului, oferind deschideri novatoare de larg ecou, cu efect
regenerator. La ora bilanțului, generația ilustra o strălucită
epocă literară (care, nutrită de ciocnirea literaturii cu
evenimentele politice, putea fi o renaștere), de mare densitate
intelectuală, răsfrântă – parțial adecvat – în oglinzile
criticii. Ea și-a decantat valorile, precizându-și aderențele
culturale (trăgându-și sevele din specificul național).
Rolul
lui Labiș, poetul-meteor, pare, încă, neverosimil. O operă, „până
la un punct adolescentină” (cf. Daniel Dimitriu), „tensionată
până la incandescență” (cf. L. Raicu), aderând sau refuzând
cu fermitate, clarificatoare (pentru sine, în primul rând) devine o
confesiune lirică energică, proaspătă, contagioasă. Ca poet
angajat,
respingând „cârja metaforelor fade”, Labiș a fost, negreșit,
cântărețul Revoluției, și, în egală măsură, pe suportul
analogiei revoluție / creație, prin tatonările sale, a
revoluționat lirismul, dinamitând limbajul „omogenizat” (prin
tematism dirijat și clișeistică inerțială).
Asupra
razei de influență a poeziei labișiene în lirica urmașilor,
opiniile, se știe, sunt împărțite. După cum și generația,
răsfățată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin
campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul
(1962-1968), beneficiind și de o fidelă critică de susținere
(prin voci autorizate), a iscat, inevitabil, controverse. Contemplând
declinul șaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea
Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie
a fost o tentativă eșuată, naufragiind în tardomodernism.
Ion Pop intervine corectiv, notând că astfel de aprecieri, dincolo
de un polemism generaționist, țin de „rațiuni limitat-militante”
(Pop 2018 : 10). Chiar Labiș, „poetul-puiandru”, izbucnind din
maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat
(cf. I. Negoițescu), încât influența lui e nulă de vreme ce
„destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind
o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) și o gravitate
prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generații; moartea
sa, responsabilizând congenerii, a grăbit intrarea în legendă și,
negreșit, a influențat receptarea. Întrebarea ce
ar fi putut să devină / să fie,
deseori formulată, rămâne oțioasă. Anghel (2014) : Petre Anghel, O istorie politică a literaturii române postbelice, Editura RAO, București. Cârlan (2016) : Nicolae Cârlan, Relevanțe și semnificații, Editura Lidana, Suceava. Cistelecan (2011) : Al. Cistelecan, Poezia unei generații, azi, în România literară, nr. 15/2011. Dumitrașcu (2022) : Jean Dumitrașcu, Nicolae Labiș, de la poetul preferat de Partid la cel care a fost ucis de Partid, în Cafeneaua literară, nr. 1(227)/2022. Filipciuc (2013) : Ion Filipciuc, „Trudind penița” sub vraja păsării cu clonț de rubin, Biblioteca Miorița, Câmpulung Moldovenesc. Grigurcu (1989) : Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București. Grigurcu (1999) : Gheorghe Grigurcu, Amurgul idolilor Nota: Cred că un bun titlu pentru o monografie dedicată autorului Albatrosul ucis, ar fi Nicolae Labiș, un poet român. Într-o România sub ocupație de două ori străină, Nicolae Labiș a restituit limbii române onoarea, verticalitatea și profunzimea de care fusese privată vreme de peste un deceniu. Sunt
bucuros că Asymetria poate difuza studiul de mai sus, eventuală parte
dintr-o prefață la o ediție de opere. Rămâne să fie căutat la CNSAS
dosarul de urmărire informativă pe care Securitatea i l-a deschis
probabil poetului tânăr.
Dan Culcer |
|
Scris de asymetria on Monday, October 20 @ 15:38:58 CEST (60 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Prof. Ilie Badescu. La synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue
Prof.
Ilie Bădescu à la Conférence Eminescu de l’Académie Roumaine :
La
synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue (I) De
la théorie du salaire naturel à la sociologie des seuils de
pauvreté
Par
le Prof. Ilie Bădescu / Opinions / Publié : jeudi 16 octobre 2025,
17h01 / 0 commentaires
ActiveNews
se heurte à la censure sur les réseaux sociaux et sur Internet.
Accédez directement au site pour nous lire et abonnez-vous à notre
bulletin gratuit. Présentation
à la Conférence Mihai
Eminescu et la Modernité de la Tradition, Aula de l’Académie Roumaine, 16.10.2025 Mihai
Eminescu « est, après Zalmoxis, le plus grand homme qui soit né
sur la terre de notre pays », nous dit avec tant de profondeur D.
Murărașu.
La lumière de sa création couvre toutes les
époques, ce qui le rend actuel en toute époque. Son apparition dans
l’horizon existentiel du peuple roumain a élevé le seuil de
l’élan créateur au niveau du modèle céleste de la spiritualité
d’un peuple.La variation du seuil de créativité d’une époque, remarque Eminescu, est déterminée par le rapport organique entre les élites et le génie latent des peuples. « Quand la nation est dans les ténèbres, précise le poète, elle dort dans les profondeurs de son génie et de ses forces inconnues et se tait — et lorsque la Liberté, la Civilisation planent au-dessus d’elle, les hommes supérieurs se lèvent pour les refléter dans leurs fronts, et pour les renvoyer ensuite en longs rayons vers les profondeurs du peuple — si bien qu’au sein de la grande mer entière se fait un jour serein qui reflète au fond d’elle le ciel »Dans la culture roumaine, il y eut des époques où la créativité des élites fut interrompue par diverses pseudomorphoses, comme la période phanariote au XVIIIe siècle et la période communiste au XXe siècle. Il n’est pas fortuit que ces époques aient le même caractère : elles interrompent la ligne organique de continuité identitaire d’une culture, abaissent le seuil de créativité à l’échelle des peuples entiers et provoquent la fatigue ethnique, nous dit N. Iorga. Eminescu le savait bien, comme il le dit dans les célèbres vers de sa Troisième Lettre : « De tels temps furent célébrés par les chroniqueurs et les bardes // Notre siècle, eux, l’ont rempli de saltimbanques et d’Hérodes ».Le communisme inaugura sa prise de pouvoir sur le peuple roumain par le maudit volume des PUBLICATIONS INTERDITES, édité par le Ministère des Arts et de l’Information, Bucarest, 1948 — le livre noir de l’indexation et de la prohibition des œuvres et des auteurs représentatifs du profil spirituel même de l’Europe : une véritable incarcération de la culture. Environ 8 000 œuvres fondamentales furent retirées du circuit vivant de cette culture, rompant ainsi sa ligne évolutive. Si la génération Labiș n’était pas apparue pour restaurer le lien avec la spiritualité de la période d’entre-deux-guerres, brisé par les hommes du régime bolchevique, alors on aurait signé l’acte de stérilité d’une époque entière, et l’esprit roumain aurait erré à travers le désert bolchevique comme l’Ahasvérus errant décrit par la plume d’Eminescu. Malheureusement, l’index et la prohibition sont revenus sous une forme particulièrement agressive de nos jours, accompagnés d’autres phénomènes tels que la fatigue sociale, l’abandon historique, voire l’exode. La reprise du fil d’un devenir organique d’un peuple actualise la question de la synchronisation avec le milieu axiologique de ce peuple, avec ses grandes œuvres. Cette forme de rétro-synchronisation d’une génération est vitale pour sortir de la fatigue collective et donc pour affirmer l’identité d’un peuple dans son ensemble. « Changez l’opinion publique, dit le poète à travers son célèbre personnage du Geniu pustiu, donnez-lui une autre direction, réveillez le génie national, l’esprit propre et caractéristique du peuple dans les profondeurs où il dort ; faites une immense réaction morale, une révolution d’idées… enfin, soyez Roumains, Roumains et encore Roumains », dit-il d’une voix basse et rauque.Eminescu a restauré le lien vivant avec la longue durée du peuple roumain, depuis l’âge mythologique jusqu’aux époques adoptives, et jusqu’à l’époque de Carol le Clément, illuminant l’avenir des lumières prophétiques de son œuvre. D’autre part, la réception créatrice du génie éminescien a englobé dans son rayon toutes les grandes civilisations de l’humanité. Comme le disait Petre Țuțea : « De la mer du Nord à Vladivostok, Eminescu répand des bénédictions ».Pour illustrer l’idée qu’Eminescu est, à la fois, une méthode de pensée dotée d’une puissance paradigmatique durable, j’ai examiné le cours de sa réflexion dans sa recherche d’une réponse à un problème d’une actualité perpétuelle : la reproduction de la pauvreté dans l’évolution des peuples orientaux. De la théorie du salaire naturel à la sociologie éminescienne de la pauvreté Sur cette question, l’Europe cherchait des explications dans l’œuvre des grands économistes, parmi lesquels la théorie du salaire naturel de D. Ricardo. Pendant longtemps après sa parution (environ un demi-siècle), l’œuvre de D. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, exerça une influence écrasante sur toute la pensée économique européenne. L’Allemand Friedrich List brisa ensuite l’hégémonie du modèle ricardien, tant dans le monde des entrepreneurs américains que dans celui de la bourgeoisie allemande. Mais les explications occidentales répondaient à une autre question : celle de trouver la voie du développement et donc du dépassement des écarts, et non celle de l’éradication de la pauvreté endémique. Eminescu, lui, cherchait une autre voie. Pour lancer une nouvelle direction dans le développement économique, suggère-t-il, il faut d’abord sortir du lit de la pauvreté. Si l’on sait sortir de la pauvreté, on sait aussi quelle voie suivre pour le développement et, par conséquent, pour la réduction des écarts. Pour expliquer le phénomène endémique de la perpétuation de la pauvreté orientale, Eminescu, nous dit D. Vatamaniuc¹, interrogea d’abord les grandes théories de son époque, à commencer par la théorie du « salaire naturel » (qu’il traduit par « simbria naturală ») de Ricardo. Vatamaniuc — ce véritable historien et martyr de l’éminescianisme théorique — nous montre quels textes Eminescu cite, de quelle œuvre de Ricardo, et ce qu’il ajoute textuellement. Il était naturel de se demander si les démonstrations d’Eminescu suivaient la ligne de Ricardo, en élargissant la « géométrie » économique ricardienne, ou si sa pensée s’en « écartait » pour instituer une ligne différente. Eminescu conserva de Ricardo deux éléments :
Mais ces « ajouts » ne sont pas de simples notes marginales : ils proviennent d’une nouvelle manière de penser, d’un véritable changement de paradigme intellectuel. Un tel phénomène de mutation paradigmatique est général dans l’histoire de la connaissance. S’écartant à la fois de Ricardo et de Marx (comme le montre sa polémique avec le marxisme des frères Nădejde), Eminescu propose une explication distincte, marquée par sa propre méthode de pensée. Concernant la théorie ricardienne du « salaire naturel », Eminescu cite plus longuement Ricardo. Il extrait du chapitre Des salaires l’idée suivante : « Le salaire naturel est le prix dont tous les travailleurs ont besoin pour se maintenir en vie et perpétuer leur espèce, ni plus ni moins. »²À cette idée, Eminescu ajoute : « C’est-à-dire un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid. »³Comment est-il possible que ce qui est bon pour les uns soit funeste pour les autres ? Voyons ce que signifie cet « éloignement » d’Eminescu par rapport à Ricardo, et ce qui l’a provoqué. Selon Ricardo, il existe un salaire naturel qui, par le jeu libre des forces économiques, prend la forme du salaire réel, observable sur le marché du travail. De même qu’il existe une tendance à l’égalisation des profits (tous cherchant les rémunérations les plus élevées et fuyant les plus faibles), il existe aussi, dit Ricardo, une tendance à l’égalisation des salaires autour de leur niveau naturel (comme pour tout autre prix). Le salaire naturel est lié au prix des aliments et des autres moyens de subsistance nécessaires aux classes laborieuses pour se perpétuer. Ainsi, chez Ricardo, « le prix naturel n’est pas égal à un minimum de salaire, mais à quelque chose de plus : un prix correspondant à la notion courante du standard de vie »⁴. Le salaire réel, quant à lui, est « l’équivalent d’une subsistance absolument nécessaire pour vivre d’un jour à l’autre »⁵. Le salaire naturel est donc l’expression d’un certain degré de bien-être matériel atteint par la société. Nous pouvons désormais remarquer la véritable « brèche éminescienne » par rapport au système ricardien. Quand Eminescu ajoute : « … un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid… », Il existe dans le monde des sociétés gouvernées par la loi du salaire naturel (c’est-à-dire par la loi du standard de vie), et des sociétés gouvernées par la loi du « salaire minimisé », abaissé en dessous du seuil du standard de vie par l’intervention d’un autre mécanisme que celui de l’offre et de la demande.Les premières — les sociétés occidentales du bien-être et du progrès — peuvent « perpétuer leur espèce », tandis que les secondes — orientales — sont empêchées de le faire. Cette division est valable à la fois entre nations et entre classes sociales. Le phénomène qu’Eminescu observe ne concerne pas simplement la pauvreté en général, mais un fait plus grave : dans le cas des peuples orientaux (et en particulier de la Roumanie), l’écart entre le salaire réel et le salaire naturel est si grand qu’il menace directement l’existence même des peuples. Les économies de type oriental, avertit Eminescu, mettent en danger la survie même des nations. Qu’est-ce qui provoque une telle division tragique des chances de survie dans le monde et au sein des sociétés ? Chez Ricardo, les variations du salaire réel autour du salaire naturel sont déterminées par la loi de l’offre et de la demande et par la densité de la population. Mais Eminescu aboutit à une théorie propre : selon lui, ce qui détermine le niveau du salaire réel n’est ni la dynamique démographique ni la loi du marché, mais le système qui détache l’économie de la société, autrement dit, qui fausse la loi de l’offre et de la demande. La théorie de la « couche superposée » et la sociologie éminescienne des seuils de pauvreté Dans une société qui porte le fardeau d’une pătură superpusă (couche parasitaire), souligne le poète, le prix du travail n’est pas fixé en fonction du niveau du salaire naturel, mais par rapport à un seuil bien inférieur au standard de vie. Comment cela est-il possible ? Eminescu écrit : « Les revenus de l’État, perçus sur les contribuables, sont le paiement que le citoyen donne pour recevoir en échange des services équivalents. (…)Cette diminution constante de la richesse des classes productives n’est donc pas, selon Eminescu, la conséquence d’une croissance démographique (comme le supposait Ricardo). Dans le cas de la société roumaine, Eminescu observe une étrange déviation du mécanisme ricardien : chez Ricardo, salaire et population varient en sens inverse. Mais chez Eminescu, on constate que la baisse du salaire réel se produit en même temps que la baisse de la population. Ainsi, la densité démographique ne peut expliquer la variation du salaire réel autour du salaire naturel. Ce constat — cette terrible anomalie du cas roumain — exigeait non pas une simple correction de la théorie du salaire naturel, mais l’élaboration d’une théorie entièrement nouvelle, radicalement différente de celle de Ricardo : la théorie de la pătură superpusă et de la sous-vie, ce que nous appellerions aujourd’hui la sociologie des seuils de pauvreté. Sous le régime de domination de cette couche superposée, les grandes entreprises et propriétés ressemblent à des cathédrales dans le désert, tandis que le pays tout entier devient, pour cette caste parasitaire, un simple « hôtel des patriotes de profession »⁷. Eminescu écrit encore : « Il est pour nous certain et indiscutable que le système actuel d’exploitation économique peut laisser place, sous le règne d’autres idées, à un système d’harmonie des intérêts ; qu’à la place de la spéculation peut venir l’industrie, et notamment celle qui complète l’activité agricole et s’y rattache.Ainsi, la théorie d’Eminescu inclut une explication complète, dont nous n’avons ici retenu qu’un aspect. Et aujourd’hui encore, nous constatons que les problèmes de la Roumanie restent les mêmes :
Aujourd’hui, nous disposons de la paradigme Eminescu, cette clé capable de résoudre les problèmes et de tracer la voie de sortie hors de leur obscurité vers un développement national véritable. Il est donc légitime — et même impératif — de dire aujourd’hui : « Avançons pour retrouver Eminescu ! » [Înapoi la Eminescu !]Notes :
|
|
Scris de asymetria on Saturday, October 18 @ 01:00:00 CEST (57 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: Mircea POPA Clujul în perioada interbelica Mircea POPA Clujul
în perioada interbelică Înfăptuirea Marii Uniri la 1
decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în
Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari
neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți,
pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu
frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o
viață economică și culturală activă, să încerce a lichida
decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest.
Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni
înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari
eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al
românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile
pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de
români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin
strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească,
institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale,
clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și
economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a
locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin
venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare
de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a
extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și
extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică.
Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937,
când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o
catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se
ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul
Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul.
Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”,
începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr.
94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult,
oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre
viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă
și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea
acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine,
biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul
fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă
necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către
locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă
mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și
la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934,
universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii
Române.
Cuprinsul acestor reportaje dă
seama de dezvoltarea și starea orașului la 1934. Deoarece multe
dintre numirile cartierelor și a datelor oferite pot servi drept
comparație pentru istoricii de astăzi ai orașului, ne-am propus să
îl urmărim pe reporter în misiunea sa gazetărească, și să
stăruim puțin asupra problemelor ridicate cu acest prilej. Orașul
trebuie cunoscut în evoluția și intimitatea sa specifică,
deoarece numai astfel vom putea ajuta pe cei de astăzi să
vorbească în cunoștință de cauză despre cele de ieri.
Reportajul e însoțit de numeroase fotografii luate la fața
locului, astfel că acestea ar putea deveni imagini ale unor viitoare
expoziții despre trecutul orașului. Întrucât reportajul său ni
s-a părut important ca document istoric, demografic, școlar,
religios, vom relata pe scurt „aventura” trăită de jurnalistul
nostru prin cartierele Clujului.Cunoscut gazetar la ziarul „Națiunea română”, jurnalistul Emil Boșca-Mălin, ajuns mai târziu un cunoscut fruntaș al PNȚ, și membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, colaborator al lui Pamfil Șeicaru la „Curentul”, condamnat la 12 ani închisoare și trecut pe la 8 închisori (Lugoj, Aiud, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, Jilava și Rahova), de activitatea căruia m-am ocupat mai pe îndelete în altă parte (Vezi Un gazetar năsăudean de marcă, Emil Boșca-Mălin, în volumul In honorem Emil Boșca-Mălin, Ed. Eikon, 2013), pornește această investigație prin cartierele Clujului în primăvara anului 1934. Punctul de plecare al investigației sale l-a constituit cartierul Iris, căruia îi mai spune Țara Hoștezenilor. El e situat între râul Someș spre sud și dealurile viilor spre nord. E de fapt cartierul muncitoresc tradițional al Clujului, în care este concentrată majoritatea industriilor locale, se află fabricile Iris, de prelucrare a lemnului și Dermata, fabrică vestită de încălțăminte, dar și fabrica de fier, de hârtie și de mobilă. E locuit în majoritate de maghiari, care s-au așezat aici în masă, în timpul revoluției de la 1848. Mai toți lucrează la fabrici, iar pe pământul roditor al zonei au devenit mari cultivatori de legume. Din 1928 cartierul dispune și de o școală românească și de o biserică, deși majoritatea fac parte din ordinul călugăresc al lui Francisc de Asissi și din „Reuniunea Sf. Maria”, preocupați să ajute copiii orfani sau săraci într-un cămin care adăpostește până la 60 de copii, unde aceștia primesc întreținere, mâncare și haine, numit „Căminul de zi”. Se specifică faptul că acesta a fost înființat în iarna anului 1935, de către doamna Livia Boilă, cu ajutorul episcopului Iuliu Hossu și a primarului Nicolae Drăganu. Apa din fântâni, nefiind bună, se alimentează de la apeductul de la Fabrica de mobilă. Curiozitatea cartierului e „Casa galbenă” , un fel de baracă cu 19 camere, care adăpostește 19 familii „roase de cea mai teribilă mizerie”. Casa e ocolită, ca și cum ar fi bântuită, de către toți locuitorii. Pentru viitor se propune pavarea străzilor, canalizare și înființarea a încă două săli de învățământ. Drumul reporterului duce de aici în cartierul Bulgaria, locuit în majoritate de țigani, în frunte cu voivodul lor, cartierul fiind și un depozit de gunoaie al orașului, iar majoritatea celor de față răscolesc zilnic aceste gunoaie căutând obiecte și alimente : „Țiganii răscolesc aceste căpițe ale putreziciunii ca și cum și-ar exercita cea mai normală profesiune, deși mirosul care de degajă de aici e greu de suportat.” Aici se află și hingheria orașului, adăpost pentru tot felul de soiuri de câini. Întrebând o femeie de „bulgari”, aceasta răspunde că acolo nu este nici un bulgar. Numele vine de la faptul că după război, primele două familii care s-au așezat acolo au fost de bulgari, care se ocupau cu grădinăritul. Apoi, au venit români din satele din jur, iar proprietarul unei cârciumi-cafenea, dl V. Câmpeanu, și-a botezat localul „Bulgaria”, astfel că numele s-a încetățenit. Locuitorii au o Școală (nr.14), servită de un învățător inimos, Ion Galea, un cartier de servitori, de sluji, întrucât mulți sunt servitori la casele de prin oraș. Există însă un restaurant și o cafenea ținută de un român, dar nu-i primește pe țigani. Aici se face multă propagandă bolșevică, la localul lui Szilaghi, și săptămânal se împart manifeste pe la case. Cartierul e abia la început, fiind format dintr-un „cârd de case sufocate între Someș și linia ferată; câteva ulițe ce se vor numi în jargonul mahalalei străzi, patru cârciumi și două prăvălii”. Cartierul n-are biserică, dar are grijă de ei parohul Vasile Chindriș din Iris, care sprijină și școala primară, înființată în 1930. Aceasta n-are local propriu, funcționând într-o casă închiriată, cu trei camere, deși sunt 540 de copii înscriși. Mai sunt și alte necazuri, declară unii oameni ai locului, cu care s-a stat de vorbă: „Suntem apoi complet izolați de centru. Deși cartierul nostru are o populație de 3000 de suflete, societatea de autobuze „Rapid” nu a prelungit linia de la fabrica Dermata până la noi. În concluzie, cartierul are nevoie de biserică, școală, linie de autobuz, canalizare, mutarea hingheriei. Al treilea cartier vizitat e numit Someșenii Noi, supranumit și „cartierul sinucigașilor”, deoarece pe calea ferată de aici au loc multe tragedii, mulți nefericiți vin aici și-și pun capul pe șinele trenului. „Aici e singurul liman, singura scăpare a atâtor nenorociți cariați de incurabile boli, aici, pe șină, se pun în fiecare primăvară atâtea speranțe libere, își curmă viața atâtea fete în care clocotește patima cu ochi de fiară nebună”. Reporterul trece peste un pârleaz al unui gard de nuiele, urmărit de câinii cartierului, care sunt foarte numeroși. Fiind sâmbătă seara întâlnesc în drum mulți petrecăreți: „cârciumi ce gem de lume, un suspin de vioară și râs de contrabas”. Se reproduce și un cântec, anti-oraș, care sună cam așa: „În pădurea Clujului/ Cântă puiul cucului./ Cucul cântă, mierla zice/ Trebe Cluju să se strice; / Doar câte rele se fac/ Toate de la Cluj se trag.” Un localnic, îi spune istoria cartierului: „Înainte de război erau aici numai două case. Una veche, la începutul străzii Fabrica de zahăr, și două lângă Institutul Corector. Pământul acesta era al bisericii greco-catolice, în mărime de peste 250 jugăre, pământ donat de Maria Tereza. Nu cu mult înainte de război, locul a fost vândut orașului, care, în 1921, l-a parcelat și vândut funcționarilor primăriei. Noii împroprietăriți și-au vândut și ei la rândul lor toate parcelele străinilor, - ce să facă ei cu pământul la mahala ? – pentru ca azi să le mulțumim că Someșenii Noi e în întregime unguresc. Familii românești sunt numai 10.” Ocupația lor e grădinăritul și acesta le aduce 60-80 mii anual. Își vând produsele gospodărești în oraș, dar și la două prăvălii românești, dar și la una ungurească. Este și un local „unde se adună junețea română și servitoarele românce din oraș, la joc și petrecere”. Omul cu care stă de vorbă e liberal, pentru că aceștia au introdus lumină electrică și apeduct cu apă. Următorul cartier al Clujului pe care îl vizitează este cel numit, cartierul Nagy Gabor, care are și o Colonie Someșeni. Acesta e situat „în căldarea naturală a celor două lacuri (poate clujenii nici nu știu că există), în locul unde mai ieri s-a doborât pădurea, găsesc un pumn de case. Sunt numai 50-60 de gospodării, proaspăt ieșite de sub palmele zidarilor, cochet și pretențios așezate în marginea amintirii ghețarilor din era cuaternară (…) Până acum doi ani nici n-au figurat pe harta municipiului”. Și iar face o referire la trecut : „Povestea cartierului acestuia s-a început acolo între firele cadastrale ale orașului, unde trebuie să fie însemnat că, în 1921, a fost expropriată ferma lui Nagy Gabor.” Primăria a trasat apoi străzi și o piață, și le-a introdus lumină electrică, întrucât până atunci copiii mergeau la școală cu lanterna. Distanța era destul de mare, căci aceasta se afla pe strada Dorobanților la nr.66. În cartier e situată biserica Alverna. După cartierul Nagy Gabor, reporterul se îndreaptă spre cartierul Fluturi, aflat undeva prin Borhanci, un platou care a aparținut grofului Szekely până prin 1900. E vorba de perimetrul străzilor Sopor, Pietroasa, Pata, pe care s-au durat case frumoase, motiv pentru care nu poate să numească locul „mahaala”. Aici ziarul publică o fotografie de pe strada Artelor, unde o surprinde pe bicicletă pe coana Fâca-Fărăianu, soția actorului comic Fărăianu. Tot aici locuiește și artistul Neamtzu Ottonel, cu care stă mai mult de vorbă, reieșind că: „Cartierul Fluturi a rămas azi un câmp al florilor bunei înțelegeri”. Doamna Fâca-Fărăianu îi destăinuie niște povești cu hoți, iar Neamtzu Ottonel se consideră printre cei mai vechi, deja vechi, deoarece: „În primii ani după război mă preumblam pe aici prin porumb și printre holde, învățând rolul la teatru”, iar acum „Aici e admirabil pentru un artist, mai cu seamă vara, când scapi de nămol”. Strada e pavată cu pietre, dar numai jumătate. Restul trebuie făcut. În zilele următoare, reporterul nostru încearcă să străbată dincolo de cartierul din jurul străzii Artelor spre răsărit, spre a ajunge la cartierul Silaghi, aflat între străzile Pata și Andrei Mureșanu. E un cartier mai înstărit, cu fete pretențioase, fiind locuit în majoritate de români (70 de sută). Aflăm că Silaghi a fost un boier ungur scăpătat, care și-a vândut terenul deținut. S-au mutat mulți aici, iar cartierul are grijă de 80 de copii sărmani, ajunși în stăpânirea călugăriței Emilia, de religie romano-catolică. Aici, ziaristul găsește un interlocutor în persoana institutorului D. Hancu, de la școala de aici, care îl informează că are de furcă cu mulți copii, cartierul fiind locuit în majoritate de meseriași români. E un cartier domnesc și românesc cu multe case noi, frumoase, unele semănând a cutii cubiste, altele cu arhitectură tradițională. La capătul cartierului se află verdeața din Bună Ziua, zonă care se numește așa, deoarece acolo toți trecătorii se salută, când merg la lucru, la fel ca la sat, cu „Bună ziua!”. Dorind să ajungă în cartierul Peteanu, trebuie să treacă prin alte două. Unul se întinde în sus spre Calea Feleacului: „Coasta a fost pavată parcă numai pentru trăzniții de automobiliști, amatori de viteze și senzații tari. Sus, în deal, e cartierul Hajongard, lângă Observatorul Astronomic, creație a noii universități. Terenul a fost donat de primărie, la insistențele prof. Gh. Bratu, „de numele căruia se leagă existența și crearea acestui institut”. Prof. Bratu a reușit să-l înzestreze cu o lunetă ecuatorială și un telescop, fabricat de Casa G. Pin din Paris, și cu lentile lucrate de casa Zeiss din Jena. Tot lui Gh. Bratu i se datorează instalarea primului telescop din România (1932) și clădirea unui pavilion central, cuprinzând birourile Institutului. Printre temele de cercetare se află întocmirea unui catalog fotografic al stelelor (lucrare care se face cu concursul a 18 observatoare de pe glob). Urmează apoi harta cu poziția planetelor, iar cu telescopul se fac fotografii, laboratorul foto fiind condus de prof. Ion Armeanca. Aici, în partea de sus a orașului e plasată și Colonia Peteanu, mai zisă și a „Drumului domnesc”. Se numește așa, după numele unui avocat român, care și-a construit aici casa. Lângă el s-au mai așezat 72 de familii. Cel care a pornit colonizarea a fost un căpitan român, care a cumpărat de la un ungur locul și a împărțit terenul mai ales militarilor valahi-plăieși. Pe lângă case a rămas un câmp destul de mare acolo, și încă e cultivabil. Colonia se întinde pe deal, cu case „așezate pe axa drumului domnesc, cu hornuri și ferestre mici. În partea de jos dinspre oraș, e o cârciumă, căreia i se zice „Restaurant al turiștilor”. Sus, e și vama, unde controlează doi jandarmi, iar jos e o troiță. Pentru a ajunge la școală pruncii lor vin pe jos 3 km până la Scoala primară nr. 3 din vecinătatea Casei Învățătorilor. De aici i-a fost ușor să ajungă în cartierul Făgețel, la doi kilometri de cartierul Hajongard: „Totuși nu regreți, această palmă de loc, „pentru că șoseaua ce duce spre cartier, /întrucât/ e de o frumusețe mare, ce-ți umple sufletul de evlavie și de o dragoste de baladă pentru huma acestei țări blagoslovite.” Admirând casele și sorbind aerul proaspăt ajunge și la Școala nr. 15, unde este dascăl George Onișor, venit tocmai din Fălticeni. El a fost invitat să vină să-i învețe pe copii carte, deoarece n-aveau școală. Badea Onișor a propus o „revoluție”, în sensul că le-a cerut să vină cu unelte potrivite pentru a sparge un perete al casei lelei Dochița, lărgind construcția cu o sală nouă, mare, pe care au podit-o și au mobilat-o cu bănci, primite de la alte școli (mese, un călimar, o hartă etc.). Iarna copiii sunt primiți de lelea Dochița, care are grija lor: îi descalță, le freacă degetele, îi așază lângă sobă. Despre românii din Făget spune că sunt bogați, că au 15-25 iugăre de pământ, vaci cu lapte, produs pe care-l duc zilnic la vânzare în oraș. Cu învățătorul a vizitat pădurea Făget. „Tot ce am reținut e drumul mizerabil și adăpostul „Societății carpatine Ardelene”, la marginea pădurii.” Se cere pentru ei biserică, iluminat electric, local de școală, drum spre Selicea. Următorul cartier vizitat, e Sinuța (Sin-uța), zis și „cartierul cuțitarilor”. E poziționat de la strada Marinescu în sus. Aici, după ce beau bine, flăcăii se bat cu cuțitele, respectând parcă o tradiție, care a început în 1909, când s-a dat prima bătaie. Atunci, „cinci feciori ca brazii au murit străpunși de pumnalele urii.” Cartierul ține din coasta Feleacului până la Academia de Agricultură, având străzi „cu gropi, ca de obuz”. Aici se află plasată Școala primară nr. 128, clădită în 1934. Oamenii cu care vorbește cer și o grădiniță, de care au mare nevoie. Un cartier cu populație absolut românească este Mănăștur, un cartier care a trăit alături de Cluj toate fazele de dezvoltare și de rezistență la măsuri oficiale prost gândite, mănășturenii fiind prin definiție, luptători și participanți la politica făcută de clujeni. Fiind un sat de români ortodocși combativi, s-au luat împotriva lor mai multe măsuri, începând cu medievalitatea timpurie, căci aici e vorba de o invazie străină pe care ei n-au acceptat-o, căci „satul acesta de bătrânească vânzoleală valahă e vechi, mai vechi poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune”. Mănășturul a trecut prin vremi cumplite, când „a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos (Clujul-n.n.). Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat în față copilăria, poveștile…legănările jocurilor noastre de dumineca.” Mănășturul face parte din istoria Clujului, amintind de „tinerețea răscoalelor valahe, frământată ca o jertfă a vremurilor. „Din lăcomia acelor gânduri s-a ridicat în anul 1059 până în 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății, căreia i-a dat numele de Calvaria, pentru ca să fie un adevărat calvar pentru vlahi.” Episcopul de Alba Iulia, Adorian, a desființat mănăstirea în 1204. Papa Honoriu al III-lea o reînfințează în 1221, dar vine prăpădul tătarilor care omoară pe toți călugării. Au refăcut-o Bela al IV-lea și Andrei al III-lea. Răscoala din 1437, în care au fost implicați Anton Lungul din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gelu din Girac, Ion judele mănășturenilor, i-a determinat să pună mâna pe cetatea Clujului. Cu oaste maghiară e tăiat Antonius Magnus „regele poporului”. Matei Corvin, tot datorită neascultării călugărilor, le dărâmă cetatea în 1466, cu drepturi îngrădite până în 1507. Venitele, pe care iobagii mănăștureni le dădeau mănăstirii, le-au dat apoi Academiei de Agricultură. În 1918, iezuiții au întemeiat un liceu pentru care au dus material de aici, chiar acoperișul, iar altarul s-a dărâmat în 1894. Prima școală valahă din Cluj apare datorită lor, la 1860-1863. Din 1860 până la 1880, școala i-a avut învățători pe Todor Sălăgean, Ghiță Ion, Nicolae Cojocaru, Pop Alexandru, Petru Suciu, Gavril Mănăstireanu, Tudor Negruț și Vasile Galeș. Școala avea 80-103 elevi. Aici au fost preoți cărturari, care au prelucrat teme religioase, precum cântarea Sf. Liturghii. Școala românească a început în 1913, cu 6 învățători, a funcționat 3 ani numai cu secția română cu 349 de copii, apoi a funcționat până în 1904 cu două posturi, când au trecut-o la stat. După Marea Unire, școala lor a funcționat cu 6 învățători, în 1926 cu 14 învățători, apoi cu 16 și 19. Printre revendicări, solicită repararea bisericii Calvaria, pavarea străzilor Mănăștur, Câmpului și Lingurarilor. Între cartierele mai noi ale Clujului se numără cel numit Între Ape și Donath, având ca stradă principală Barbu Lăutaru. Cartierul e un sat, răsfirat și opintit de coasta dealului Hoia. În ceea ce privește cartierul Grigorescu acesta a fost invenția primarului Victor Deleu, care s-a mutat aici, iar casele, sistem vile, s-au edificat după regule. Ca președinte al Astrei clujene, am reprodus întregul reportaj al lui Emil-Boșca Mălin, semnat cu pseudonimul Milu Mălin, în volumul Astra-150 de ani (Casa Cărții de Știință, 2013), unde poate fi citit în întregime și admirate fotografiile care îl însoțesc. Pentru distracții clujenii aveau la îndemână Teatrul Național, avându-l ca director pe Zaharia Bârsan, care și-a deschis porțile cu spectacolul de 1 decembrie 1919 cu Poemul Unirii și piesa Se face ziuă. Opera a fost inaugurată la 25 mai 1920, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi. Existau apoi mai multe cinematografe. Întrucât regizorul de la Opera Maghiară, Jenö Janovics a executat o serie de filmulețe (de 10 minute) de tip Lumière încă din 1895, majoritatea prezentate publicului în clădirea de la Redută (Muzeul Etnografic). Erau bineînțeles mute, dar stimulau imaginația. Dezvoltarea cinematografului americaan și occidental a dus la apariția unor săli speciale de cinema, printre care cele numite Capitol (1906), aflat în curtea palatului Banffy, urmate de Urania (1910), Apollo, Corso, Arta, Progresul, Select, Mmuncitoresc, Rio, Edison sau Steaua Roșie. Și sistemul de restaurante era bogat, cuprinzând mai multe locații: America (Piața Unirii nr. 24), Gambrinus (Piața Unirii nr. 25), Central (devenit Melody), Uranus (Piața Unirii nr. 19), New York (Continental) etc. De mare succes s-a bucurat restaurantul Bufnița (str. S. Micu nr. 8), care a deținut și o carte de onoare, despre care am scris, și Maimuța Plângătoare, Ursus (Piața Unirii 19). Dintre cafenelele celebre amintim cea de la New York, locul de întâlnire al presei, Azuga (str. I. Maniu 5), Cristal Pallace (str. I. Maniu nr.2), Regal (str. Ferdinand nr. 34). Toate acestea erau dublate de nenumărate cârciumi și bodegi, unde găsea tot omul ceea ce căuta. A fost baza de la care a plecat mai apoi economia culinară și distractivă din următoarea perioadă. Mircea POPA Contribuție la o Istorie politică a literaturii române
|
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (67 citiri) Citeste mai mult... | 26946 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"
MIHAIL
SADOVEANU, „RESCRIITORUL” Până
ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail
Sadoveanu și luminile Răsăritului,
insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor
(transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu,
intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare
a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv,
ocazional, Mihail
Sadoveanu, inhibant
prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare,
„lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala
exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in
integrum?),
sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi
înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se
întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și
confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea
actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din
hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și
ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile
posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil,
n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19).
Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea
Cocor, livrând acel
prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind
curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă,
invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul
politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.
Să
ne amintim că în amurg de carieră, cu o impozantă operă, de
indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viață tihnită,
boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv
narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un
contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul,
monoliticul Sadoveanu părea a fi sunat retragerea. Chiar dacă avea
încredere în „evoluția nobilă a democrației” și cutezase,
între apropiați, având informații pe filieră masonică, a
condamna „dezmățul bolșevic”. E drept, atacat dinspre dreapta,
se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii
conflagrației mondiale, Poveștile
de la Bradu-Strâmb
(1943) și Anii de
ucenicie (1944);
anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărțile de
cei care „nu l-au citit” (bănuia) și aceste
execuții publice l-au mâhnit și, desigur, l-au îndemnat, lipsit –
ciudat – de
reacție față de tragediile țării, să părăsească scena. Ca
„exerciții de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un
filon fabulos, mitul vechimii și o „natură istorizantă” (M.
Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila
disponibilitate și alinierea promptă la exigențele propagandei
roșii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuși, „o
decizie dramatică” (Negrici 2002 : 86). Cert e că, în epocă,
făcând saltul de la antibolșevism la acea „altă evanghelie a
lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituția
URSS), Sadoveanu
dobândește statutul oficial de prim-scriitor
al țării (Boia 2011 :
321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant,
dobândește funcții importante, fiind vicepreședinte al
Prezidiului MAN (1947-1961) și președinte de onoare al Uniunii
Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoșilor” în
bilanțul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea
literaturii în RPR, în
Scânteia,
21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o
operă molcomă, vetustă, livrând cărți neutre (Popa 2001 : 706),
care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele
lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast
cultura rațională
(„câștiguri tehnice”) și realizările marelui vecin,
falsificându-se.
Cu evidente și căznite eforturi de adaptare, suportând chiar
reproșuri ideologice. Proiectul comunizării forțate impunea
ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăț”. Să ne
amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunța
lipsurile, insinuând că Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar
regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului
socialist”, de numele mari, încât recuperarea
clasicilor devenise o
urgență, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320),
conformă rețetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă,
hei-rupistă și stimulentele consistente îmbie pe zeloșii
oportuniști. Mulți dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o
nouă carieră,
autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit,
tentau și rentau. Profitorii se înghesuie, articolele și volumele
sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg
tăcerea, nu puțini cunosc „binefacerile” detenției, alții
(numeroși) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologați
de regim, girându-l, de fapt, își asigură supraviețuirea
literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia”
evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, și Sadoveanu
își aduce „obolul”; el, deși demofil, va trebui „ajutat”.
Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulțimilor.
Or, urgența sarcinilor din RPR, centrate pe munca
educativă, vizau –
în opinia lui I. Chișinevschi – „reînarmarea” vechii
intelectualități și construirea uneia „noi”, odată cu
reconfigurarea compoziției de clasă. Se vor găsi mereu scriitori
avortoni și condeie obediente, respectând linia ideologică.
Totuși, să notăm că însuși Sadoveanu, răspunzând unei anchete
(v. Unde merge
literatura?, în
Tribuna poporului,
decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedește
reacționară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism,
indiferență, oportunism etc.; încât, suspiciunea și vigilența
copoilor ideologici sunt de înțeles în efortul de reeducare,
reexaminând rolul intelectualilor și angajarea lor politică. Nici
Arghezi nu rostea cuvinte mai măgulitoare, reamintind că „pătura
intelectuală nu a prea suferit niciodată de un excedent de
caracter”.În acel context, când rezistența unora și obediența altora coexistă într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând și sancționând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmălniceanu) lupta de clasă, spiritul revoluționar, rețeta realismului socialist etc., replica sadoveniană conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism răsăritean. Având plăcerea evocării, făcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivă a faptelor și replierile din fața vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) față de problemele „obidiților” vieții. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depănând impresii din Uniunea Sovietică, din acea „lume nouă”, transcriindu-și cu naivitate jucată „emoțiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” și copleșitoarele realități și realizări sovietice, el construiește un tablou idilic, depășind semnificația unor texte de adeziune. Orientalismul său era vizibil în Fantazii răsăritene (tot din 1946), iar conferința Lumina vine de la Răsărit (culeasă într-o broșură ivită la Cartea Rusă, în 1945, titlul inițial fiind Lumină la Răsărit) lăsa să se întrevadă „modelarea sovietică” și, străveziu, conotațiile masonice*)*). Având informații pe această filieră (bănuim), Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a țării, despărțindu-se de vechile opțiuni și străduindu-se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgență. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roșie”, ocupând înalte demnități. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reușit „să se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țării îl lăsau rece; el își împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul și, într-o țară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrânețe) proslăvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii. În producția tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstrație de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înțelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Școala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „rușinos”, întreținând o „senzație vomitivă” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, inițial, o nuvelă pentru Albina, aduce în prim-plan un personaj „fără ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; și care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înțelege și învață), pregătind saltul ideologic. Sărbătorit cu fast, ascultând de comanda politică, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmălniceanu (Contemporanul, nr. 10/1957), acceptând șirul compromisurilor și abdicărilor, Sadoveanu pare stăpânit de „voința de autodistrugere” (Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altădată. În „pană” fiind, el alege soluția rescrierii unor cărți. Păuna Mică (1948) fusese, însă, criticată, „tovărășia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realității”; mai mult, evidenția ignoranța politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonț de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta și Cântecul Mioarei*)*). Concluzia lui Nicolae Manolescu sancționează deruta anilor de amurg: „puținul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar și moral (Manolescu 2008 : 598). Totuși, o nedreptate se strecoară în această judecată-ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Șoimii și publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuții, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observația că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaționalismul și prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de lingușire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunțat de un M. Nițescu. Bineînțeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegări au fost taxate în consecință. Dacă reacțiile exilului au fost vehemente, în țară astfel de comentarii (până la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia și oportunismul. Arghezi ne dădea asigurări că autorul Fraților Jderi „a supt la toate țâțele politice”, Sadoveanu nepublicând fără a fi plătit. Reconstituind atmosfera unei ședințe „memorabile”, prezidată de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmălniceanu constata că marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmălniceanu 1994 : 66), chit că tot el a obținut o generoasă lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil Șeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunzișuri sufletești”, „o moluscă”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credință”. Judecăți rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera (cândva îmbrățișată cu fervoare hagiografică) într-o anexă, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducării în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat după reconvertire nu poate egala proza anterioară (Piru 1973 : 305). Dezinteresat în intervalul interbelic de căutările febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizărilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu părea de o senină și impunătoare independență. Eticheta precarității culturale l-a însoțit lungă vreme, tocmai fiindcă scriitorul nu participa la frământările și căutările contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trăiește în paginile sale; confruntat cu insatisfacțiile civilizației, cuprins de grele amărăciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o natură tămăduitoare. Mentalitatea paseistă a scriitorului binecuvântează această superioară înțelepciune, ritmată cosmic. Chiar dacă soluția e utopică, o poezie ancestrală domină evocările sadoveniene, pătrunse de duioșie compasivă pentru o „epocă obscură și eroică”, de mult dispărută. Meditațiile sale naturiste „paralizează” barbaria mașinistă. Natura izbăvitoare se opune vârtejului schimbărilor, proiecțiilor tenebroase ale orașului malefic. Deslușim aici o reacție sentimentală, o nostalgie pentru o îndepărtată stare edenică care nu va propune, însă, retragerea din civilizație. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligă pe scriitor la o constatare dureroasă: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistă nu l-a părăsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea să condamne satul civilizat, ci alterarea specificității, pervertirea înțelesului umanist al inițierii, hipertrofia „formelor fără conștiință”, pledând pentru buna gospodărire a națiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prădalnice, parazitare. Cel care „pipăise natura” (după spusa călinesciană), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar această „filosofie inefabilă” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia mistică a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfățișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probează intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalăm, în acest context, și recenta tentativă a părintelui arhimandrit Mihail Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf. Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice, ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind „refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor ortodoxiei, dezvăluind „pocăința tainică” după coabitarea cu mișcarea masonică sau vinovățiile politice (ca înalt demnitar), prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmă mitopoetică; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cărților religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific), acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrăgea deseori, salvând de fapt așezământul. Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignorată, Gheorghe Jurma demonstra că „arhetipul luptei cu balaurul” structurează întreaga operă (Jurma 2002 : 149). Fie că era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prăpăduri mari”, fie că apăreau în scenă „căpcăunii din pustie” (cazacii) sau năvăleau, din „împărăția neagră”, turcii, Sadoveanu invocă obsesiv motivul balaurului. Pentru a descifra corect poziția sadoveniană, lectura jurnalului său olandez e lămuritoare. Sadoveanu vorbește pe un ton neutru, constatativ, despre o țară agricolă și pastorală, care a ieșit dintr-o existență elementară. Prozatorul se va recunoaște și un iubitor al progresului tehnic, fără a dori să-și așeze „căminul liniștii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stăpânit de măreție și răceală. Cartea despre Olanda, urmarea unei călătorii din vara anului 1927, înlătură imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenită, slăvind țăranul „înfricoșat de lumină”. Faptul că drumul spre Olanda trece prin județul Alba, într-o expediție după cocoși de munte, la Prigoană, este un semn; rătăcind prin munții noștri, nestricați de mașinism și civilizație, scriitorul respinge „țara orașelor”: nouă, factice și balcanică. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodată – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale țăranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. Și încă mai convingător: „poporul cel mare e temeinic și tare așezat pe o tradiție și pe o orânduială a lui”. S-a vorbit cu insistență despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cărți: Împărăția apelor devine Nada Florilor (iar inițierea devine și politică), materia Priveliștilor dobrogene trece în Aventură în Lunca Dunării, Șoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoară Potcoavă. Acum, materia erotică e prelucrată pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de către exegeți – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecută prin experiențe decisive. Reamintim, însă, că tropismul răsăritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producția scriitorului după „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziția mută”) ignoră organicitatea unei opere și preexistența unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoară este elocvent. Voluptatea cugetării, confiscând maturitatea sadoveaniană, împinge povestirea istorică scrisă la aproape jumătate de secol după apariția Șoimilor pe o altă linie: acțiunea trenează, semnificația nimbează evenimentul, ochiul scriitorului privește etic și mai puțin psihologic. Altfel spus, narațiunea devine meditație. Ca operă rezumativă, „de sfârșit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoară Potcoavă face cu Șoimii perechea ce confirmă o idee a lui Montaigne, surprinzând viața „în doi timpi”: acțiune și reflecțiune. Or, „timpurile nouă” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcționa, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un răsăritean, Sadoveanu nu cunoaște înnegurările slave. El nici nu trăiește în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrăm o colectivitate. O identificare personală, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilă. Deloc întâmplător, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mărturii „de maximă încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflăm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiția omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bălților, lângă spasmul misterios al vieții, lângă frământările genezei și reintegrat apoi naturii, asemeni bătrânului pușcaș Calistru, fără anxietățile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sună ca o stinsă chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândă lumină de toamnă. Încât, cu armătură teoretizantă, binomul mit / simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formă condensată, iradiantă), relația dintre mitocritică și arhetipologie, poposind stăruitor-exemplificator asupra cărților „inițiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viața „ca un primitiv”, suspectat lungă vreme de un „deficit de intelectualism” era un inițiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peștera, hanul) și riturilor de inițiere (relaționate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (călătoria) și cel al inițierii secrete (într-o limbă mută), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certă autoritate, pătrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurări, avertiza că dobândim „cunoștința adevărului prin pătrundere personală”, ucenicia fiind o anevoioasă inițiere; aceeași pătrundere personală, altfel spus netransmisibilă, o cerea și viața masonică, conducând la „sfințirea inteligențelor”. Radu Cernătescu, de pildă, în articole mustind de erudiție, a explorat din unghi mysteriografic legăturile cu francmasoneria, dezvăluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevărul literar și artistic (nr. 658/1933), însuși autorul Crengii de aur se destăinuia, notând că micul său roman (cel mai încifrat, să recunoaștem) era „o meditație asupra simbolurilor”, contrapunând preoților „legii nouă” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraților Jderi și, evident, Crengii de aur procură și azi comentarii interesante, fișând opinii de circulație sau aducând la lumină altele, mai puțin cunoscute. Bunăoară, o afirmație peste care n-am putea trece, lansată de Al. Paleologu într-o conferință la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa că Oameni din lună, miniroman încheiat în februarie 1923 și publicat în Viața Românească (nr. 2, 3, 4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând și un pariu cu Ibrăileanu, așeza creația sadoveniană într-un „alt orizont”. Ar fi de evidențiat că, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net că Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cărturărie, deschidea – în șirul personajelor sadoveniene – „o serie nouă” (Bratu 1963 : 359), anunțând virajul. Însuși Sadoveanu, într-un interviu găzduit în Vremea (6 decembrie 1942), mărturisea că „nu s-a autobiografiat niciodată”, dar că, indiscutabil, același Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”*)*). Firește, nimeni nu poate susține că această carte („aproape tezistă”, zicea Ion Vlad; vezi „Cărțile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi și o performanță estetică. Dar convocând, sub timbru elegiac, șuvoiul amintirilor (în sunet de „tălănci pălind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepusculară, contrapunând statornicia de altădată unei epoci care cunoaște instabilitatea valorilor și demisia morală. Încât feciorul omului din lună se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenența la o „confrerie superioară”. Și, dacă acceptăm că povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simulează compoziția romanescă sedus de „desfătarea” rostirii, implicit de contemplarea prin narațiune, poate că nu greșim văzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilă tocmai ivirea capodoperelor. Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei, tradiția magico-esoterică, temeliile organicității, „legile din veac” și străbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilă vrajă stilistică, întâmplări „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind părelnic timpul și instituind povestitul ca instituție cheamă în sprijin vocația interpretării, deslușind „lamura sufletului generațiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparențelor. Fiindcă, spun eroii sadovenieni, „toate cele omenești sunt părere”. Fie că citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriță (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzător că, prin el, s-a inițiat în masonerie), fie că vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacică” (etnogonie) ori ca o inițiere de tip masonic, fie că trilogia Frații Jderi poate fi o inițiere erotică (Ionuț traversând „ucenicia oricărui barbat”, cum va glăsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o inițiere politică sub presiunea „timpurilor nouă” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esență hermeneutică” (Spiridon 1982 : 72), citită / recitită, își dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare a lecturii”. * Să fi anunțat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altă naștere? Reamintim că, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacă inițierea și activismul său în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucția sa a fost precară. Dealtfel, coordonata politică lipsea prozei sadoveniene, până când marele scriitor și-a pus pana în slujba noului regim, „lingușind ocupantul”. Mitrea Cocor rămâne, oare, opera exemplară a realismului socialist autohton? El pare, izbitor, un corp străin în integrala sadoveniană. Să nu omitem că Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, după război, a vizitat Uniunea Sovietică și a scris în termeni ditirambici despre Revoluția rusă. El a răspuns prompt „marii înnoiri” de după 1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântărețul lumii noi”, iar Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul Georgescu). Prin cazul Cocor, țăranul revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, inițiat, așadar, va deveni propagandistul noii lumi*)*). Convertirea și reactivarea unor personalități de prestigiu, îndeosebi a scriitorilor mai în vârstă, cu certă cotă valorică, a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare să-și găsească „tovarăși de drum” după înlocuirea / decapitarea vechilor elite. Literatura funcționa ca eficient instrument de propagandă, aplicându-se o rețetă testată în spațiul sovietic, cu o deosebire esențială: nu putem vorbi de un anarhism proletcultist, ci de un realism socialist stalinist și jdanovist, încât, pe bună dreptate, C. Pricop nota că folosirea termenului de proletcultism (abuzivă, chiar) „e fără nici o justificare” (Pricop 2005 : 29), după cum ritmicitatea apariției scrierilor „la comandă”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea ingerințelor ideologice, conviețuirea cu cenzura (mutilând operele) ar obliga la o etapizare în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intră în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obediența era o practică des întâlnită, chiar pentru mari nume, în relațiile cu Puterea. Să invocăm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tămâierea” lui Carol al II-lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probează o condamnabilă continuare a encomionului, firește, în alt registru și cu alt stăpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc și o precaritate a elementului reflexiv, eșuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a făcut furori în epocă. Sadoveanu semnase, însă, pactul cu noua putere și, firește, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961). Să amintim că, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin miza propagandistică (Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmările au început în vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira și Valeria Sadoveanu. El vădea însă „lipsuri serioase”, trecut prin proba de foc a unor rescrieri succesive și redistribuiri, Septimiu Sever fiind ales, până la urmă, pentru a interpreta rolul lui Mitrea. Abia în 1952, odată cu intensificarea controlului și aprobarea Biroului Politic, după avizul SPA (Secția de Propagandă și Agitație), pelicula regizată de Marietta Sadova și Victor Iliu pornește în lume, încununată la Karlovy Vary cu Premiul pentru progresul social (Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa sovietică. Și tot în 1952, la o întrunire electorală, Mitrea Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN! Ca epocă de tranziție (cum numise Al. Piru, în Panorama sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marchează trecerea de la poezia rezistenței (inconformismul, răbufnirile avangardiste, privațiunile de război) la cântarea libertății în era nouă (roșie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc își certa contemporanii („fabricanți de fum”), cerându-le imperios „să sune cântec nou în țară”. „Reeducat”, Sadoveanu își dăduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere și va tipări 18 volume până în 1959. O congestie cerebrală (hemiplegie), cu recidivă, îl va obliga să trăiască „diminuat” (Crohmălniceanu 1994 : 77). Ceea ce explică și abandonarea unor proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat de statutul oficializat de prim-scriitor al țării. Echivoc, repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzător, Lucian Boia), fructificând discret relațiile subterane (masonerie), el recunoștea, în 1946, că a adaptat poporanismul „noilor împrejurări”. Să fie un titlu precum Lumina vine de la Răsărit o parolă masonică sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS, reamintim, i-a prilejuit o „revelație epocală”, oarecum mistică, precum o străfulgerare, biruind „balaurul îndoielilor”. Față de atâția scriitori curtați și derutați, testând variate strategii de supraviețuire literară, îmbrățișând o gamă largă a reacțiilor (de la colaboraționism, conformism, exhibiționism, adaptare etc., la inaderență și rezistență), Sadoveanu, un integrat oficializat, a achitat fără rezerve „taxa de protecție” (Ștefănescu 2005 : 51), salutând cu uimire jucată „dreptatea popoarelor înfrățite”. De la spiritul tranzacțional și concesiile calculate, la entuziasmul politic mimat și dezmăț propagandistic, nu era, în acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a făcut, convertind efortul inițiatic într-o așa-zisă limpezire ideologică, căzând în păcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat. Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildă, plombat în fruntea prezidiului MAN fortifica vâna muncitorească a Partidului prin figurația unor intelectuali recunoscuți. Sincer sau nu, pe un ton exaltat în impresiile sale de călător în Țara Sovietelor, având „revelația adevărului”, Sadoveanu cerea să ne „împărtășim” din experiența marelui vecin de la Răsărit, lăudând fără economie „legea dreptății” (în colhozul de la Tarasovka, de pildă) și văzând în Stalin „campionul păcii mondiale”. Înnoirea lumii – prin experiența sovietică – este „un câștig fără sămăn”, scria marele prozator, răspunzând prompt comenzilor, livrând o publicistică „programat propagandistică”. Totuși, oficialitățile vremii așteptau romanul-model, de miză ideologică asumată. După neconvingătoarea Păuna Mică, în care umiliții în pribegie, alcătuind „tovărășia”, provoacă mirarea pădurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea Cocor, considerat ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc (Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefirească”. Un Sadoveanu adâncit în contemplativism și cultul trecutului, oferă, astfel, un roman atipic, aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman), ajutând, prin educație revoluționară (girată de fierarul Florea Costea), să iasă „pământenii de sub ceață”, asigurând „rânduiala” la Dropii. Evident, o schemă epică rudimentară, maniheistă, cu o limbă „săracă”, o apariție considerată „o sărbătoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fără modele la noi, devenit model de „măiestrie artistică”, promovat zgomotos și îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o „convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129), după cum ar fi greu de acceptat că bătrânul Sadoveanu dă, voit, „o scriere ironică”, prin inaderență și neasumare, de paternitate incertă, s-a spus (în culise), dată fiind folosirea perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el girează noua literatură, e drept, printr-o scriere mincinoasă, „rușinoasă”, nicidecum de prim raft. Și pare a confirma reproșurile controversatului Pamfil Șeicaru, formulate într-o celebră Scrisoare deschisă (1954), amintind acolo demisia morală, ascunzișurile sufletești și „ruleta prieteniei”, arghirofilia și „frenezia” dezonoarei, deloc străine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei convingeri!*)*) Și Pavel Țugui, reconstituind, din interior, contextul instituțional al epocii, violent politizată, recunoscând numeroasele „obstrucții și situații absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor etc., găsea că laudele sadoveniene erau o „pledoarie exagerată”. Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia, crede P. Țugui, de o „protecție oficială”; ca dovadă, capricioasa istorie a reeditărilor, cu un adevărat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor și coreferatelor, cu numeroase ședințe, demiteri, „prefaceri contradictorii” și „epuizante confruntări”, stârnind mânia maestrului. Sadoveanu condamnă „amestecul unor redactori”, se plânge lui P. Groza și unor lideri PMR. Tânărul Țugui, uns din iunie 1951 șef al secției de literatură și artă din C.C., respinge modificările solicitate de diverse edituri și foruri și va fi lăudat de Sadoveanu însuși („mulțămit”), ca „cetitor serios”. În discuții prelungite, tensionate, reclamând „rezolvări principiale” erau chestiuni „delicate”: coloratura religioasă a scrierilor, misticismul, „ambițiile expansioniste” ale lui Duca Vodă (în Zodia Cancerului), invocarea unor toponimice din Basarabia și Bucovina etc. Până la urmă, prin vocea lui Leonte Răutu, în numele conducerii de partid, se acceptă ca „oportună” reeditarea scrierilor sadoveniene. Cel care căutase statornic „lumina și bunătatea” (cum mărturisea, în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte îndepărtat sau în bunacuviință țărănească, prelungită arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergură epopeică, se dezice, la sfârșit de drum, de propriu-i crez. Cu unele excepții, operele senectuții, evacuând sadovenismul prin „corijări teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimă parțial sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). Și criticul adaugă: «niciodată oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fără „stil”». Or, povestitorul, trecut prin „șocul” unor adaptări, abandonează vorbirea protocolară a personajelor, plonjând într-o fabuloasă irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul clișeistic, acceptate grabnic, dar străine, totuși, inaderente ființei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu poate eclipsa, însă, măreția prozatorului, recuperând o vastă „arhivă” a sufletului românesc și impunând o limbă „ca dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion). Înțelegând, concluziv, opera sadoveniană ca „o epopee antropologică românească”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a schimbat, după relecturi temeinice, părerea. El, examinând într-o carte onestă colaboraționismul sadovenian, fără pusee polemice, cercetează calm, cu răceală didactică (universitar fiind), recunoscând păcatele omului, producția postbelică a celui considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt, supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage la Oașa, „o insulă uitată de Istorie”, izvodind Poveștile de la Brudu-Strâmb (1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere tactică”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apăsător, afirmație valabilă și pentru fanteziile narative culese în Fantazii răsăritene (1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90). Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organică”, invocă obsesiv conștiința imemorială desprinzându-se din contingent. Totuși, titlurile ivite după 1945 răspund prompt cerințelor ideologice ale vremii. Cu o observație esențială; ele sunt, majoritar, rescrieri. Sadoveanu, ca rescriitor, este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112), absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind din rezervă, Sadoveanu vestea în conferința Lumina vine de la Răsărit (1945) că „o lumină nouă se revarsă din Răsărit”; categoric, text inspirativ, de adeziune, lăudând, precum vesticii, paradisul sovietic, hulita conferință strecuta mici observații, cerând o „adaptare chibzuită” față de „întocmirile cele nouă”. Păuna Mică (1946) se dovedea „o proză trudnică” (Sandache 2024 : 64), cu personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada florilor (1950) devine „un roman mincinos” iar Clonț de fier (1951) este o „însăilare expediată”. Stilistul e de nerecunoscut, doar Nicoară Potcoavă (1952), rescriind Șoimii (1904), își salvează statutul de capodoperă (ultima), în pofida proiectului federalist panslavist și a clamatei frățietăți. Cu un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi avut nevoie de a câștiga bunăvoința noilor stăpâni, prozatorul oferea „la minut”, prin Mitrea Cocor (1949), „un adevărat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere căznită”, indigestă, consfințind „reeducarea”. Totuși, citit din alt unghi, Cristian Sandache admite că Mitrea Cocor ar putea fi „un roman-pamflet”, „o șarjă acidă” servită comanditarilor (Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza viitorul compromițându-se „cu bună știință”. Nedumerește, credem, faptul că exegetul ignoră imensa bibliografie a cazului, refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildă, opiniile Tudorei Patrichi, convinsă că Mitrea Cocor, o carte spiralată, o posibilă „istorie hieroglifică” este un roman „de atitudine” (dar nu pro-sovietică!), respingând net părerile înveninate, rostogolite „fără hodină” de „o anume posteritate” (potrivnică). Care, urmând „drumul spinos al înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului sadovenian. Ca să fim drepți, deși G. Călinescu descoperea în noua literatură sadoveniană o „entuziastă înțelegere a prezentului”, salutând era socialistă „în stil măreț biblic” (Călinescu 1972 : 197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” – acționase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin revizitarea capodoperelor, lecția sadoveniană își dezvăluie modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producția sa de după 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoară Potcoavă, deși cu „încărcătură testamentară” (Crețu 2019 : 86), devine, în ochii Luminiței Marcu, doar o rescriere „grotescă” a Șoimilor (Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigură, însă, o nouă actualitate, dezvăluindu-ne un scriitor „nebănuit”, confirmându-i măreția statuară. Îmbucurător e că și noii critici (unii, să nuanțăm) îl recomandă pe cel care, cu un secol în urmă, era – după Iorga – „cel mai cetit și iubit” nuvelist; ca „tipic autor de manual”, „știrbit”, falsificat, generând efecte „perverse” (obligativitate, saturație, refuz etc.), totuși, „neclintit” în canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferă, zicea Marius Chivu, evergreen...
Este
îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul
pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor
bătătorite și respectabile clișee de receptare (transformându-l
într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura
revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi
un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a
literaturii noastre”, un „scriitor inutil” și, mai încoace,
un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi
redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forța
ei palingenetică descurajează. Și, nu în ultimul rând, „tonele”
de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”,
alergică la arhischeme, în plină revoluție iconică și în
deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecția nucleelor
arhetipale poate fi o
cale de acces,
relansând funcția mitului în context scientist. Fiindcă
prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfășoară pe
ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înțelepciune
calmă, un tropism
răsăritean cu bază
sapiențială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic.
Intenția de a sonda substratul
mitologic al acestei
copleșitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm
că fecundul scriitor, contaminat de o imaginație de tip simbolic,
infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depășind
istoricismul apter, scoțând adevăruri metafizice, dacă, în fine,
interesul pentru străvechime și cerința continuității (așezată
sub deviza „morții poruncesc celor vii”) obligă la
transmisibilitate,
e limpede că mitocritica
rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu
ni se înfățișează ca „cel mai mare scriitor antropologic al
nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o
întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de
„Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele
scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de
destin”
(Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial”
(Spiridon 1982 : 40),
Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se
restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică,
tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în
pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil”
(Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit
revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de
Opere fundamentale,
cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul
Baltagul, în numele
ideologiei political
correctness) și elevi
dezinteresați, Sadoveanu
poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția”
(Cernat 2017 : 18)
și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic”
(Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția
propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un
scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească
opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare) Proiect în curs de organizare. Contribuție la o Istorie politică a literaturii române Nota: Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect Revista Asymetria.org La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați. http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17 Din păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste, disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei. Prima și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere. A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu. Miezul cercetării ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore. Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența materială, etnia, colaboraționismul. De la distanța geografică la care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare. Mă limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române. Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar fi să intre și ei în joc? Printre mai tinerii cercetători, mă adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni. Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a permite cercetarea. Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte. Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști, români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană etc. Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer romaniapresse@gmail.com |
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (82 citiri) Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Note de lectura: Victor Somean. Vers une intelligence artificielle multipolaire Victor Someșan. Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir. Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens. Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique. Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes. Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence. D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu. Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage. Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence. |
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (90 citiri) Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0 |
|
Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara Spre o inteligență artificială multipolară — între hegemonie cognitivă și eliberare epistemică În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea. Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan.
Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului. O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic?
Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic. Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor.
O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite. Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional.
Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor. O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog.
Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor.
Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența.
Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu. În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural.
Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip.
Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora.
Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității.
Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență. Victor SOMEȘAN
|
|
Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 01:00:00 CEST (83 citiri) Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Polemici: Responsabilité historique, réparations et mémoire sé Responsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts » Résumé Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945. 1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1].
Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations. 2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ?
Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah. 3. Réparations et perception d’inégalité historique Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression.
Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte. 4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945 L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique. Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3].
Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté. 5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle.
Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents. Notes
[1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/
|
|
Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 19:30:51 CEST (76 citiri) Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0 |
|
Legislatie: Dan CULCER: Inventarea ghetourilor /deschise/ si despagubirile Inventarea ghetourilor „deschise” și despăgubirile Nota: By ALEX WINSTONJULY 21, 2019 04:55 In
a historic decision, the German government approved on Thursday the
recognition of around 8,000 Romanian citizens living in Israel as
Holocaust survivors, a decision that allows them to receive a monthly
stipend and retroactive compensation, an amount that could reach into
billions of shekels.Initiated
by Israel's Social Equality Minister Gila Gamliel, the decision means
that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive
compensation going back twenty years and a monthly pension. In
addition, they will also receive monthly payments from the Holocaust
Survivors Rights Authority (HSRA), under the auspices of the Israeli
Finance Ministry. According to existing regulations, each survivor will
receive approximately NIS 2,000 per month.Legal
heirs of Romanian immigrants born after 1910 and who died after June 1,
2002, will also be able to claim some form of compensation from the
German government. Advertisement Recognition
will be granted to those who come from twenty specific cities,
including Botosani, Galati and Iasi. Also included are those who were
incarcerated in ghettos, those born up to 1928, those who immigrated to
Israel after October 1, 1953, and those who were not entitled to a
monthly survivors stipend previously. |
|
Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 18:37:13 CEST (110 citiri) Citeste mai mult... | 21951 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
|
Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou Dan CULCER |
|
Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 01:00:00 CEST (113 citiri) Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocratia. Ghid practic Am parcurs integral documentul trimis (Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocrația. Ghid practic pentru demontarea Sistemului) și am combinat analiza internă a textului cu verificări externe pentru a evalua fezabilitatea și aplicabilitatea propunerilor autorilor. Mai jos găsiți: 1) rezumatul ideilor principale; 2) analiza profesională (din punct de vedere juridic, economic, politic, tehnic și etic); 3) o clasificare a măsurilor propuse în funcție de fezabilitate și riscuri; 4) pași practici recomandați. Citez fragmente din lucrare și surse externe relevante pe măsura afirmațiilor importante. Rezumat executiv (ce propun autorii — punctele cheie)
|
|
Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 01:00:00 CEST (142 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Anonimus Cine sunt Gugulanii?? Preluare: voci.ro „Gugulan cu car cu mere/ Și cu frumoasă muiere/ Mă dusei să cumpăr mere/ Și cu ochii-s la muiere/ Gugulanu-i om cu minte/ El ți -o spune mai ânainte/ -Eu vând mere, eu vând pere,/ Dar nu- mi vând a mea muiere” (Achim Nica , «Gugulan cu car cu mere»). Emblemă Gugulanul ar putea fi descris pe scurt că un om de zona de munte, un iubitor de frumos, în ciuda naturii aspre, și care păstrează cu sfințenie tradițiile . Pentru că gugulanii, cu obiceiurile și felul lor de a fi, ar putea fi descriși prin elementele de înfrumusețare ale portului și gospodăriilor , duse până la extrem, „ din fală ”, și care înglobează elemente ale culturii de la începutul lumii și până acum. Ceapsa și opregul sunt , astfel, elemente ale portului popular gugulan cu rol estetic. Nicoleta Gumă , directorul Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Garda din Caransebeș , asociază aceste elemente, caracteristice acestei zone, cu reprezentări de pe ceramică culturii Hamangia. Obiceiurile impamantenite în țară gugulanilor păstrează puternice reminiscențe ale culturii dacice precreștine . Motiv pentru care sunt considerați , de multe ori, moștenitorii cei mai vrednici ai înaintașilor noștri . Moștenire grea Doar un copil, maximum doi – și atunci accidental – este limita numărului de urmași în familiile de gugulani. Natalitatea și mortalitatea se echilibrează una pe altă printr-o lege nescrisă , de când lumea , în Gugulania. Mai mult de unu-doi copii nici n-ar avea loc să crească într -o casă sufocată de pereț îi gospodăriilor vecine. Așa , averile rămân în familie și nici nu apar certuri pe moșteniri . Gurile celor de la ses spun despre falosii urmași ai dacilor de la Vârful Gugu că de zgarcenie nu fac mai mulți copii. Locuitorii acestei țări de sub ochii noștri știu însă mai bine cum să - și ducă numele mai departe, așa cum i-a învățat zeul din vechime, Zamolxe. Demografie Suntem însă grăbiți să întrăm într -o casă de peste drum de tanti Ilca, să vorbim cu un gugulan atât de în vârstă , încât și -a câștigat mulți ani o pâine că -n cântecul banateanului Achim Nica , mergând cu carul cu mere la târg . În gospodăria lui Ion Albu nu- ți iau ochii perdelele imaculate, curtea e mai mică și mai dezordonată . Arhitectură locuinței pare însă a fi la fel. Bătrânul a fost angajat în ultimii ani de dinainte de pensie la exploatarea forestieră și la mînă carboniferă Caransebeș , dar cea mai mare parte din viață a fost agricultor și a mers să vândă mere la târg .
„Eram copil când am plecat prima dată cu carul cu mere. Gugulanii mergeau mai mulți , în convoi, de teamă lotrilor. Cel mai rău era la Buziaș . Ne potriveam să nu trecem la ceas de noapte pe acolo, că era periculos”, își aminteș te bătrânul cu ochi albaștri . Merele le dădea pe porumb, pe grâu și alte bucate. Și pe timpul lui Ceaușescu a mai vândut mere. Doar că nu le mai cară cu carul, ci cu Dacia, și lua pe ele lei, nu cereale. „ Era frumos… acum îi greu. Nu de bani , că primesc pensie 3.700.000, dacă nu mai am ortac de 17 ani”. „ Adică femeie”, revine cu o explicație pe care o ceream din priviri. Dar are un fiu, un bătrân mai tânăr decât el. Fără ortac „ Asta -i casă unui gugulan”, își termină prezentarea femeia. Are o lucire de mândrie în ochi și parcă este un pic nerăbdătoare să audă complimentele noastre. „ La ce folosesc atâtea camere, totuși ? Cele mari și mai frumoase, de la stradă , sunt pentru oaspeți . Obloanele sunt trase mai tot timpul, să nu între praful și să nu decoloreze soarele pereț îi ”. Gugulanii stau în odăile mai mici, din spate. „ Asta nu-i tot. Haideți să vedeți și restul!”, ne îndeamnă gazdă , pășind în casă , fără grijă că ar putea murdari gresia lucioasă cu cizmele ei mânjite zdravăn cu noroi. Facem câțiva pași pe un hol și nu într ăm în sufragerie, cum ne așteptăm , ci în … grajd! O văcuță ne priveș te nepăsătoare , în timp ce trecem iute pe lângă ea , chemați de lumina unei alte curți . Cea de animale. Din ea se face ce-a de-a treia bătătură , de fapt o grădina cu straturi de legume, câțiva pomi și o palmă de vie. Abia la Turnu Ruieni, la vreo 13 km de Caransebeș , am aflat ce adăpostesc zidurile înalte ale gugulanilor. Ușa de la stradă nu foloseș te la intrarea în casă , ci doar străjuiește un gang care da în curte. „ Asta e cea mare ”, ne spune tanti Ilca Patruta. Privirile noastre se lipesc de vârfurile degetelor ei, care descriu, că un compas viu, un cerc imaginar peste curtea largă , betonată , dar plină de ghivece cu flori viu colorate. În orice direcție ai privi, „ ograda ” nu este împrejmuită de gard, ci de ziduri cu ferestre foarte mari , împodobite cu perdele și pe din ăuntru , și pe dinafară . Strălucitor de albe, de parcă femeia asta , care pare să aibă vreo 55-60 de ani, nu ar face nimic altceva decât să le spele toată ziua . Nu-i chiar așa . „ Fiica - mea și ginera-miu is plecați în Spania . Nu-i nimă (n.r. – nimeni) în toată casă asta, decât eu, bărbate -miu și nepoata ”. Din casă -n grajd De când am intrat în Banatul montan, privirile ni s-au lovit de casele fără curte și fără gard la stradă și de storurile de lemn bine trase peste ochiurile de sticlă . Casă lângă casă , pe un singur nivel, dar înalt . Parcă ar formă o singură clădire , întinsă cât satul . Pereț îi „exteriori” se sufocă unii într - al ț îi , într -un joc asemănător unui domino pentru Gulliveri. Ușile , de cele mai multe ori metalice, sunt mari , că niș te porți . Rareori vezi vreuna întredeschisă , și -atunci nișă oferită cu zgarcenie ochilor curioși nu-i mai lată de un deget. Nu poți să nu te întrebi ce-or avea de ascuns oamenii ăștia ?! Arhitectură este de sorginte austriacă , dar locatarii sunt gugulani. Mai vezi pe câte unul bătrân la poartă , pe băncuță , privind trecătorii . Copiii, foarte puțini , bat mingea pe la vreun colț de stradă . Domino arhitectural Oamenii și muntele lor sfânt fie se ascund privirii muritorilor, fie se fălesc . „…Acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus și e senin și soarele strălucește în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în cea ță , sau cine știe cum și în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul și orizontul, că și cum muntele ar fi străveziu ”, notă Victor Kernbach, în «Muntele ascuns al lui Zamolxis», din « România pitorească », nr.7/ 1972. Gugulanii se ascund în spatele porților înalte , în curțile interioare ale caselor lor, în spatele obloanelor trase peste ferestrele de la stradă . Așa i-am găsit la Turnu Ruieni, dar așa îi vezi pretutindeni în țară lor, Gugulania. Țară această de lângă noi există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nici o harta . Se numește Gugulania. Avem nevoie de o lecție de geografie, nu-i așa ? Delimitare teritorială : Valea Bistrei, începând de la Bucova la Caransebeș , culoarul Timiș – Cerna, până la Teregova, Ruscă , Valea Higegului, Munț îi Godeanu, până la izvoarele răului Bistra. Formă de relief predominantă : munte. Vechea vatra a Gugulaniei se află pe cel mai înalt vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitală se găsește la Caransebeș . Populație : 80.000 de locuitori. Ocupații de baza , prin tradiție : agricultură și creșterea animalelor, negoțul cu mere. De religie ortodoxă , gugulanii sunt considerați „de cea mai curată origine dacică ”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit „muntele sacru al lui Zamolxe”. Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unește o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere. Și mândria . Gugulanii, neam de oameni muncitori și făloși , se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu. Istoria nu i-a făcut să - și abandoneze țară – Gugulania -, imaginar trasată peste Banatul montan. 6 aprilie, 2025 - Anonimus De către Cine sunt Gugulanii? Nota:
Gugulanii reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscuți
locuitorii zonei Banatului montan din nordul județului Caraș-Severin și
având ca centru urban municipiul Caransebeș. Numele de “gugulan” provine
fie de la Vârful Gugu al munților Godeanu, fie de la cuvântul
“gugulană”, care, în dialectul aromân, înseamnă “fata chipeșă și
frumoasă”, respectiv “ciupercă cu pălărie roșie”.Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.Gugulanii, neam de oameni muncitori si făloși, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu.Istoria nu i-a făcut să-și abandoneze țara – Gugulania, imaginar trasată peste Banatul montan.Aproape
100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unesc o
istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de
veacuri, faima de a produce cele mai bune mere și mândria.Țara aceasta există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nicio hartă.O
scurtă lecție de geografie, delimitare teritorială: Valea Bistrei,
incepând de la Bucova la Caransebeș, culoarul Timiș – Cerna, pâna la
Teregova, Rusca, Valea Higegului, Munții Godeanu, până la izvoarele
râului Bistra.Vechea vatră a Gugulaniei se afla pe cel mai înalt
vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se găsește la
Caransebeș.Ocupații de bază prin tradiție: agricultura și creșterea animalelor, negoțul cu mere.De
religie ortodoxă, gugulanii sunt considerați “de cea mai curată origine
dacică”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit “muntele sacru
al lui Zamolxe”.BEATRICE PICHIU |
|
Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 19:33:37 CEST (99 citiri) Citeste mai mult... | 25289 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Eseuri: Dan Culcer. UN pas înainte, DOI pasi înapoi. Tactica si strategie bo Un
pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la
logique du recul L’expression
« un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple
arithmétique du mouvement. Popularisée par Lénine dans son ouvrage
de 1904, Un pas en avant, deux pas en arrière. La crise de notre
parti1,
elle est devenue une formule emblématique du lexique politique du
XXe siècle.
Mais que signifie-t-elle sur le plan logique et
stratégique ? S’agit-il d’un échec dissimulé, d’une forme
d’adaptation tactique ou d’un mécanisme dialectique de
légitimation ? Une analyse attentive montre que ce slogan contient
une véritable philosophie du recul, avec des implications
politiques, logiques et idéologiques durables. II. L’arithmétique
du recul : une logique de l’échec Vue à travers la logique formelle, l’expression
indique clairement un recul :
+1−2=−1+1 - 2 = -1+1−2=−1
Il s’agit d’un bilan négatif
: une avancée minimale suivie d’un double recul. Dans le langage
courant, cette formule est utilisée de manière ironique pour
désigner l’incohérence stratégique,
l’inefficacité récurrente ou les réformes
avortées. Logiquement, on ne progresse pas,
on recule. III. La dialectique
du recul : paradoxe du progrès par la contradiction Cependant, Lénine pense en termes dialectiques,
dans la tradition hégélienne et marxiste. Pour lui, le
développement historique n’est pas linéaire, mais contradictoire
: tout progrès réel implique conflits, reculs, crises.
Ainsi, dans
le contexte de 1904, le « pas en avant » accompli au deuxième
congrès du POSDR (parti ouvrier social-démocrate de Russie) est
suivi de « deux pas en arrière » causés par les divisions
internes. Mais ces reculs sont interprétés comme des moments
nécessaires de la lutte dialectique 2. Dans la logique marxiste, le négatif n’est pas
la fin du progrès, mais sa condition. Le recul fait partie
du mouvement – comme le conflit de classes fait partie du
processus historique. Cette lecture dialectique transforme la crise
en élément moteur. Cette
expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace.
Lénine ne s’en sert pas pour confesser un échec personnel, mais
pour dénoncer l’attitude des autres – en
l’occurrence, les mencheviks 3.
Il s’agit
d’un cas classique de framing idéologique :
l’auteur ne s’attribue pas la responsabilité du recul, mais en
fait une conséquence de la faiblesse idéologique ou de
l’opportunisme des adversaires. Cette technique s’apparente à ce
que Lukács appelait la manipulation de la conscience de
classe par le discours4. L’ambiguïté de la formule permet à la fois de
mobiliser, de justifier un échec
et de préserver l’autorité. C’est un exemple
de rhétorique révolutionnaire : transformer l’aveu de difficulté
en appel à la radicalisation. Du point de
vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite. Dans la
pensée militaire – chez Clausewitz notamment – un retrait peut
être une manœuvre prudente ou une réorganisation
avant une contre-offensive 5.
Dans ce sens, « deux pas en arrière » peuvent
signifier une pause tactique, une reconfiguration
temporaire. Le problème surgit lorsque ce retrait devient
permanent : si l’avancée ne revient jamais, le
recul cesse d’être tactique pour devenir structurel. On entre
alors dans la rationalisation du repli – où l’on
finit par justifier l’inaction comme stratégie. VI. Conclusion : une
expression à vie propre Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en
arrière » fonctionne à la fois comme avertissement
ironique, signal de crise et formule
de renoncement masqué. Elle s’est détachée de son
contexte léniniste pour devenir un archétype discursif. Perspective Sens Fonction Logique formelle Recul réel Diagnostic Dialectique marxiste Contradiction féconde Interprétation stratégique Rhétorique politique Légitimation Déplacement de la faute Logique militaire
Retrait temporaire Manœuvre calculée.
Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur
la logique du recul Essai d'opinion
avec notes académiques I. Introduction : entre le littéral et le
symbolique
L’expression « un
pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple
arithmétique... II. L’arithmétique du recul : une logique de
l’échec
Vue à travers la
logique formelle, l’expression indique clairement un recul... III. La dialectique du recul : paradoxe du
progrès par la contradiction
Cependant, Lénine
pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et
marxiste... IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre
ironie et légitimation
Cette expression
agit aussi comme un outil rhétorique efficace... V. La stratégie du recul : retrait tactique ou
illusion prolongée
Du point de vue
stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite... VI. Conclusion : une expression à vie propre Aujourd’hui, « un
pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme
avertissement ironique... Notes de bas de page académiques (FR)
1. Lénine, V. I. Un
pas en avant, deux pas en arrière. Moscou, 1904. Éditions sociales,
1973.
2. Marx, Karl.
Grundrisse. Paris : Éditions sociales, 1980.
3. Service, Robert.
Lénine : une biographie. Paris : Perrin, 2001.
4. Lukács, György.
Histoire et conscience de classe. Paris : Minuit, 1960.
5. Clausewitz, Carl
von. De la guerre. Paris : Minuit, 1984.
|
|
Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 01:00:00 CEST (117 citiri) Citeste mai mult... | 9863 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
Geopolitica: Trei etape pentru recucerirea României de catre cetatenii ei
Diversele platforme civice,
grupurile Facebook, Yahoo, siturile sau blogurile care ar putea forma
baza realizării proiectului de mai jos, dacă ar fi puse și
menținute în rețea, sunt de multă vreme niște insule ale unui
arhipelag care nu a inventat încă înotul și pirogile pentru a
naviga.
Deși, Navigare necesse
est, cum scria cândva gânditorul român Mircea Eliade.
Πλεῖν
ἀνάγκη, ζῆν οὐκ ἀνάγκη.
(Pleîn anánkê, zễ̃n
ouk anánkê.)
En latin :
Navigare necesse est, vivere non necesse.
Expresia latină „Navigare
necesse est, vivere non est necesse” înseamnă:
„A naviga, a porni este necesar; a trăi nu este (neapărat) necesar.”i Folosim acum această expresie ca motto adaptat pentru afișele și manualul nostru civic. „A organiza, este necesar. A aștepta, nu este.” Dan Culcer Urmează o analiză structurată în trei etape, inspirată din ideile lui Ioan Roșca pentru recucerirea României de către cetățeni, eliminarea oligarhiei și refacerea suveranității statale, politice, juridice, economice și morale: 1. Construirea unei conștiințe critice civice 🧠
1. Conștiință civică
Informație reală, memorie istorică, educație civică
2. Mobilizare organizată
Platforme civice unite, proteste non-violente, contestație
strategică
3. Reformă instituțională
Independență juridică, resetare electorală și economică,
morală publică inaltă
Această trilogie – educarea
și autoeducarea publicului,
mobilizarea structurată și reformele
instituționale – constituie o strategie coerentă
inspirată de lucrările lui Ioan Roșca. Fiecare etapă este
necesară pentru a asigura recâștigarea suveranității României
și revenirea puterii cetățenilor.
Se poate realiza acest proiect fără cucerirea prealabilă a puterii politice? Răspunsul scurt: NU, proiectul de „recucerire a României” în sensul dorit de Ioan Roșca nu poate fi realizat fără cucerirea prealabilă sau simultană a puterii politice reale. Totuși, se poate detalia mai nuanțat, în trei puncte esențiale: 1. Puterea politică este nodul central de control
instituțional
Ioan Roșca a susținut constant ideea că oligarhia
securisto-comunistă și-a menținut dominația în România
prin:
2. Presiunea civică poate crea premisele, dar nu produce
suveranitate efectivă
Mișcările civice – cum ar fi protestele, grevele, campaniile de
conștientizare – sunt esențiale pentru formarea unei mase
critice și pentru legitimarea morală a schimbării.
Dar, după cum Ioan Roșca subliniază:
„Mobilizarea populară fără obiectiv politic clar și fără mijloace de preluare a conducerii este o descărcare inutilă de energie și o simplă supapă de control.”📌 Implicație: orice revoltă populară sau mișcare de rezistență (ex: Colectiv, 10 august 2018) poate fi instrumentalizată dacă nu are ca obiectiv asumat preluarea legală, legitimă și instituțională a puterii. 3. Cucerirea politică este necesară, dar trebuie făcută printr-o formă nouă de reprezentare Ioan Roșca nu pledează pentru o simplă alternanță de partide sau pentru susținerea vreunei formațiuni existente, ci pentru o regândire a modului în care este constituită și exercitată puterea politică:
✅ Răspuns final:
Recucerirea României nu poate avea loc fără
dobândirea și exercitarea unei forme de
putere politică suverană, fie că este realizată:
🔧 PROPUNERE DE ORGANIZARE CIVICĂ ÎN 3 ETAPE 🔹 ETAPA 1: Deșteptarea civică și nucleul local Obiectiv:
Crearea unui nucleu de cetățeni informați și activi în fiecare
localitate.
Pași concreți:
Obiectiv:
Conectarea celulelor locale într-o rețea națională democratică. Pași concreți:
Obiectiv:
Intervenție coordonată în viața publică pentru redobândirea
suveranității.
Pași concreți:
(INTERNAȚIONAL ȘI LOCAL) ✅ Islanda – 2008–2013: Revoluția Cazanelor
Manual simplificat de organizare civică independentă I. Obiectivul general Recucerirea României de către cetățeni prin organizare locală,
federare națională și intervenție civică coordonată, cu scopul
de a reda suveranitatea statului român: juridică, economică,
politică și morală. II. Principii fundamentale
Art. 1 – [Numele grupului civic] este o rețea
civică independentă, formată din cetățeni activi care doresc să
contribuie la recucerirea suveranității României.
Art. 2 – Scopul organizației este educația
civică, documentarea abuzurilor, participarea la viața publică și
presiunea pentru reformă constituțională.
Art. 3 – Structura de conducere este formată
dintr-un coordonator, un secretar și un responsabil cu comunicarea,
aleși pe termen de 6 luni.
Art. 4 – Deciziile se iau prin vot egal, fiecare
membru având drept de veto în cazul încălcării principiilor
fundamentale.
Art. 5 – Finanțarea se face exclusiv din
contribuții voluntare, transparente, afișate lunar.
Art. 6 – Orice membru poate cere dizolvarea
structurii dacă aceasta se abate de la principiile fondatoare. V. Declarație de principii
Zilele 1–30:
Fiecare sat, un consiliu moral. Fiecare oraș, un bastion
civic. Fiecare român, un cetățean.
Note
i
ORIGINE ȘI CONTEXT ISTORIC. Această frază este atribuită
generalului și omului politic roman Gnaeus Pompeius Magnus
(Pompeiu cel Mare), în secolul I î.Hr.
Context:
REFLECȚIE CONTEMPORANĂ Expresia poate fi interpretată
astăzi în două direcții:
|
|
Scris de Asymetria on Thursday, September 25 @ 01:00:00 CEST (115 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
In epicentru: Magda Ursache. Întrebari în format de raspunsuri catre Dl V. Magda Ursache, Scrisoarea a V-a Dragă Varujan Vosganian, Nu v-aș fi scris patru scrisori, dacă n-aș fi crezut (mai cred încă) în puterea Dvs. de a schimba ce-i de schimbat, pentru că sunteți un scriitor care are nevoie de adevăr etic, iar Cartea șoaptelor e amprentată etnic. Și eu vreau demnitate etică, dar și demnitate etnică. Încerc să-mi fac ordine în minte privind evenimentele încâlcite din lumea literară.Unul dintre ele? Numirea lui Andras Istvan Demeter (fondator UDMR, în 1990), ca ministru al Culturii, în 23 iunie 2025, aflat peste trei decenii pe zona instituțiilor de cultură. Din isprăvile protejatului de Budapesta, am reținut că a smuls steagul României de pe statuia lui Avram Iancu și i-a dat foc. Când a votat pe Constituția Ungariei, și-o fi amintit de opinca pusă pe gâtul comunistului Bela Kun de un țăran român, în 3-4 august 1919, acum 106 ani?Altă ispravă: în ce cimitir o fi ajuns suma de 3 miliarde lei vechi -bani grei, zice presa- alocați restaurării Cimitirului vesel din Săpânța, pe când era director general în Ministerul Culturii? HotNews totalizează cinci dosare penale: de abuz în serviciu, conflict de interese (parandărăt), dar și deținerea unei arme de vânătoare. I-o fi fost teamă lui Adrian Artene, care l-a invitat pe Demeter la emisiunea „Altceva”, că și-ar fi recuperat arma cu glonț Kriko, de nu i-a pus nicio întrebare incomodă? Cu un enervant joc al mâinilor, ministrul a spus că trebuie mers cu barca, nu cu vaporul. Și, zâmbitor, că trebuie să se „ajusteze”fonduri, iar TVA-ul să rămână ridicat că „n-are legătură” (?!). Soluții? De unde? Caută „mecanisme”, iar „constrângerile” i se par benefice. Ce face cultura română? E bolnavă, tace o vreme, e vremea muzelor tăcute. N-avem decât să scriem pentru sertar. Dacă s-ar duce pe Marte, Andraș Demeter n-ar lua cu sine nicio carte, ci microfonul. Dumitru Augustin Doman a urat ministrului Culturii (atunci, Bogdan Gheorghiu) „Mulți, mulți ani de uitare!” Ministerul lui n-a mai finanțat, în 2021, revistele de cultură care nu se aflau sub coordonare Un.Scr.R. Să trăiască numai „Moftul român”! Întreb, că nu știu: ce ministru al Culturii, din lungul lor șir, o fi protestat când s-a mărit TVA la cărți, de la 6% la 11%? A protestat Marius Chivu, pe Facebook, marți, 8 iulie: „E ca și cum ai reduce rația de hrană destinată unei specii pe cale de extincție.” Ce să-i protejăm pe autori, când rățoiul cu gât roșu e prioritate? 4% dintre români (cel mai mic procent din UE) cumpără o carte pe lună. O să mai cumpărăm carte la Sfântu Ilie Așteaptă. Nichita Danilov scrie, în 14 septembrie, pe Facebook: „Cultura română nu va dispărea, a spus actualul ministru al Culturii, dlAndras Istvan Demeter, ci se va integra în atmosfera generală de austeritate, probabil.Tva la cărți, e acum 11%.Iar dreptul de autor 9%.Cu alte cuvinte, statul ia mai mulți bani decât autorul. Fără să depună nici un efort.E drept? Nu e drept. Ar fi bine ca statul să scrie și cărțile, înlocuind munca și talentul scriitorului.” Foame de carte? Las’ că trăiți și cu păcănele, și cu tâmpizantul Las Fierbinți, care mi-a amintit de o sentință din folk-lore: „Prostul râde și când nu e de râs.” Iar cineasta Irina Margareta Nistor anunță că va fi „toamna filmelor de groază”, cele mai mari șanse la covor roșu vor avea cele cu „Drácula”, accentuat astfel de intervievantă. Eu aș zice că protagonist poate fi și premierul care taie și taie în carne (încă) vie. Și-mi vine-n minte titlul lui Cormac Mc Carthy (Polirom, 2010), Nu există țară pentru bătrâni. Filmul, No Country for Old Men , din 2007, poate fi thriller, dar eu am văzut în el un cântec de jale împotriva violenței. S-a creat cu rea știință, un gap, o falie între generații, bătrânii au devenit„ întârziați, perimați, terminați”. Marius Ianuș le-a fixat scriitorilor, ca și cum ar fi fotbaliști, limită de timp: să se retragă naibii după 50, maximum 60, că nu mai performează, fiind prea conservatori de tradiție. Tradiția, „temelia temeiului”, cum o numea Brâncuși, trebuie democratizată? Nu-i destul de europeană? Eu cred că este. Iar solidarizarea breslei e o necesitate, contra celor care disprețuiesc cultura (am scris destul pe tema Cultură fără cultură), chiar în reviste de cultură sponsorizate. Ca să nu biruie suficiența, ignoranța, lipsa de cultură. Trecând altundeva: mai avem 200 de librării în 320 de orașe. Locuiesc în campusul de pe Copou. Librăria (singura) a devenit un loc unde se vindeau șampoane și tanga, apoi depozit de scaune, iar vitrina arăta ca-n Scaunele lui Eugen Ionescu. Bine că există Librăria Junimea, în preajma teiului eminescian. Bibliotecile și filialele lor se desființează. Mi-a fost dat să văd, pe lângă Gara de Nord, teancuri de cărți cu sigla uneia dintre ele, aruncate la tomberon. Să le fi trimis unde era nevoie de ele nu s-a putut? La biblioteci sătești? Dar mai sunt? În vacanțe, intram în magazine de țară, unde se mai găsea câte ceva.Vreun compot de ananas sau o ciocolată de menaj. Obligatoriu, la ce cumpăreai, ți se dădea și un fragment de carte. Vânzătorul le forfeca, încât fiecare decupaj să coste un leu. Așa am dat peste plachete de Petre Stoica și de Mircea Ivănescu. În pandemie, nu s-a dat voie să intrăm în bibliotecă. Or, biblioteca nu dă naștere la epidemii, e locul cel mai curat de pe pământ. Cărțile nu transmit viruși Covid19. Ne asigură și atipicul Bernard-Henry Lévy, în eseul Acest virus care ne smintește. Înainte să recapitulez întrebările-sugestii din cele patru scrisori (și-mi asum redundanța), trebuie să fac o precizare: poate că sunt o ființă greu de mulțumit (ca Jeni Acterian), dar observațiile mele nu provin din răutate, ci din „nerăutatea inimii”, ca să trimit la Psalmul 100. Nu sunt nici ranchiunoasă, nici invidioasă, nici frustrată. Vremuri de polemică , carte apărută la Junimea, în mai 2025, are deja nouă cronici, unde mi se recunoaște stilul publicistic sever, dar și faptul că polemizez cu argumente pe care le găsesc solide. Unui comentariu suburban n-am răspuns. Au răspuns alții în numele meu. Nu accept injurii sub pălăria dreptului la opinie, nici înjurături ...democratice. Îi iau în seamă doar pe cei care-și asumă comentariile în nume propriu și n-aș răspunde unui individ ascuns sub pseudonim, care împrăștie fake-news-uri. Îl urmez pe Blaga, oripilat de „țața cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brâu”, chiar dacă „ mahalagioaica” era chiar Arghezi dezlănțuit.Violențele de limbaj sunt nescuzabile. Ileana Mălăncioiu, într-un interviu din 2006, spunea: „Am polemizat cu Andrei Pleșu - și nu te miri cu cine- dată fiind prețuirea pe care i-o acord.” Stilul e omul? Da. Și cum e omul, așa-i și polemistul. Pe urmele lui Daniel Cristea-Enache, am formulat un decalog al scriitorului. Cele trei porunci esențiale: răbdare, credință, iubire. Spun și eu, ca poetul Cezar Ivănescu, în Jeu d’amour (Exorcizare): „fie să treacă de la mine/tot Răul ce mi s-a făcut!” Revenind la Scrisorile mele deschise: în primul rând, trebuie repetat că nu există comunitate fără comuniune. Mediul literar e din ce în ce mai agresiv, mereu pe picior de război. Războiul nu-i ușor nici când îl privești, iar războiul cuvintelor e cel mai dur dintre războaie. S-a ajuns să se ceară dărâmarea „șandramalei” numite Academia Română. Unii vor nu AR , ci SAR, academioara soroșistă a Alinei Mungiu, unde cred că intră și Marta Petreu, după ce a descoperit că „lui Dumnezeu îi pute gura”. Mi-au plăcut poemele ei, nu și blasfemia. Chiar trebuie să se ardă de tot poemele lui Nichita Stănescu, să se toace cu toporișca, așa cum s-a mai făcut, în regim legionar, romanele lui Sadoveanu? Nu-mi plac deconstructorii de construcție, cei care fărâmă statui. Oare V.Voiculescu, domnul cu barbă de Sfânt Vasile, n-ar merita o statuie? Gherea are una, salvată de Ornea. Gogu Rădulescu are și el una, la Comana, plus nume de stradă: strada Ministru Gheorghe Rădulescu. De altfel, PCR a fost dizolvat abia în 12 aprilie 1990, iar locul a fost luat de PC. Hiba mare: valorizarea după reguli corect politice.Troița lui Ion Lazu n-a mai fost ridicată pentru că analiști-experți în PC au găsit fapte „nedemocratice” în existența martirilor închisorilor, răstigniții comunismului stalinist. După Ion Lazu, 403 condeieri trecuți prin abatoarele Jilava, Sighet, Aiud, Pitești... Ferească-ne Dumnezeu de sindromul Stockholm, al relației bune dintre victimă și călău, când victima începe să manifeste empatie pentru torționar, îl simpatizează, ba chiar îl scuză și-l mângâie. Nu mi-e frică să-i taxez pe cenzori, doar dețin tehnica naufragiului (13 ani, 1976-1989, interdicție de a publica) și nu vreau să-mi reproșez lipsa de reacție la criza care amenință axiologia identitară, cultura identitară, agresată imund de corecții politici cățărându-se pe vrejul de fasole spre minunata lume nouă woke. Naziști declarați, dar nedovediți: Eliade, Cioran ,Țuțea, respinși înainte de-a fi citiți și înțeleși. Nu-l chema, prin subordonați, satrapul culturii române, Suzănica Gâdea, pe Mircea Eliade la șmotru, în biroul ei, pentru „apucături anticomuniste”, spre hazul de nehaz al scriitorilor? N-ar fi trebuit mers pe pedeapsa excluderii din Uniunea Scriitorilor pentru opinie diferită, gândire diferită și idei neprimite. Sunt multe forțe de „descurajare a opiniei”, dar și voință de adevăr. Eu nu vreau ca altcineva să decidă pentru mine: nici AI, nici PC. Spun adevărul meu, fruct oprit (Alexandra Hasan), măr cu prea mulți sâmburi (Adrian Alui Gheorghe). Pentru Alexandru Petria, adevărul e „briciul care te rade singur pe gât”. Fie. Încerc să urmez principiul lui Steinhardt: „Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel, construcției tale de om?A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă sau rușine”. Laudele la președinți îmi rămân străine.Și trebuie spus că membrii Uniunii Scriitoricești (Ah, Domnule Varujan Vosganian, ce util ar fi să ne distanțăm de sigla noastră, furată de USR!) au cam făcut adicție la Iliescu-Constantinescu-Băsescu-Iohannis, acum la Nicușor Dan. Or, adicție, dependență, vine de la addictus, sclav al cuiva. Nu cred că era mai bun răul socialist (am scris Comunismul cu rele și rele, carte apărută în două ediții, la Eikon și la Contemporanul. Ideea europeană), dar trebuia păstrat ce era, totuși, bun: edituri specializate, ca Minerva, Univers, Meridiane a lui Modest Morariu, gratuitatea tiparului, drepturile de autor. Și cum întreb și vorbesc neîntrebată, afirm: nu erau necesare legi protecționoiste pentru cartea românească? Ba da. Domnule Varujan Vosganian, Dumneavoastră spuneți că ministrul Culturii și ICR ar trebui să se consulte cu Un.Scr. în vederea traducerilor. De acord, dar cu cine? Cu Turcan zdrăngănind la pian, până pierde Coiful?Alt ministru al Culturii nu știa nici de unde i s-a tras numele de Remus. Credea că de la pruncul hrănit de o vulpiță, care era, în fapt, leoaică. Mai sunt și cobreslași puși pe revizuiri, care declară aberant că, dacă ai stil, ești de netradus și rămâi netradus. De-aia Eminescu n-a... Ambasadorul României în SUA, Andrei Muraru din Palat, îl vede pe Eminescu „totemic author”, un fel de totem al tribului primitiv din Carpați. Cum să sufoce stilul poezia și proza? Stilul ar trebui să fie singurul criteriu, nu evaluările tulburi, de grupări pe interese. Complicitatea lor a dus la liste de canonici și de iconici, în rest–tăcere. Frenezia celor cu ambiții și pretenții e stupefiantă. Pentru consacrare nu-ți trebuie altceva decât strategie de piar (PR), push and pull, altfel rămâi izolat. Ei și? Nu-mi place să mă aplaud singură. N-am chef să apar în vitrină, cu cartea în brațe, o las să se descurce ea singură. Și nu fac nici concesii consumismului de tip Pavel Coruț. Îmi place ce scrie Florin Iaru , dacă nu mă gândesc că se vrea coach de cenacliști. Rețetă pentru capodopere n-are niciun coach.
Oare n-a venit
vremea să purificăm ierarhiile literare? După ce a luat locul lui
Mircea Dinescu în fruntea trebii, L.Ulici s-a dus în Basarabia, pe
Bâc, să-i avertizeze pe români: „Cu moaștele lui Eminescu și
Ștefan cel Mare nu veți intra în Europa.” Știu asta de la
Nicolae Dabija, care scria, în Asasinarea
lui
Eminescu,
despre faptul că stalin-leninienii îl epuraseră pe poet din toate
bibliotecile. Eu nu mă tem să fiu catalogată „pupătoare de
moaște”, deoarece cred în forța reperelor fundamentale. |
|
Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 01:00:00 CEST (96 citiri) Citeste mai mult... | In epicentru | Scor: 0 |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |