Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea.

Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan. Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului.

O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic? Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic.

Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor. O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite.

Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional. Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor.

O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog. Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor. Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența. Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu.

În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural. Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip. Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora. Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității. Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență.

Victor SOMEȘAN

Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 00:00:00 CEST (11 citiri)
Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

Polemici: Responsabilité historique, réparations et mémoire sé

Responsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts »

Résumé

Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945.

1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique

Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1]. Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations.

2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale

La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ? Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah.

3. Réparations et perception d’inégalité historique

Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression. Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte.

4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945

L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique.

Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3]. Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté.

5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste

Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle. Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents.

Notes [1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/

Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 18:30:51 CEST (33 citiri)
Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0

Legislatie: Dan CULCER: IInventarea ghetourilor /deschise/ si despagubirile

Inventarea ghetourilor „deschise” și despăgubirile

25 iun. 2023 la 10:12 Dan Culcer Fără categorie 14

Din 2019 până acum, se pare că trecut neobservată o decizie a guvernului german, care poate fi cercetată pe linkurile de mai jos.

https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/decizie-istorica-statul-german-recunoaste-ghetourile-deschise-naziste-din-romania-despagubiri-holocaust/ Ce legătură are afacerea asta cu România? Are, fiindcă au fost declarate acum ghetouri deschise următoarele orașe din România : Alba Iulia, Buzău, Botoșani, Bacău, Bârlad, Craiova, Constanța, Focșani, Galați, Iași, Râmnicu-Sărat, Roman, Târgu-Neamț. Deliranta decizie nemțească a fost difuzată pe site-ului unui mare periodic evreiesc din Israel, The Jerusalem Post. Și preluată pe situl avocațial Cuculis și asociații, din București. Nu putem pune la îndoială informația, ea fiind și acum, în iunie 2023 accesibilă pe situl gazetei israelite. « Germany to compensate 8,000 Romanian Holocaust survivors. Initiated by Israel’s Minister for Social Equality Gila Gamliel, the decision by the German government means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation.» [Germania compensează 8.000 de supraviețuitori ai holocaustului român. Inițiată de ministrul Israelului pentru egalitatea socială, Gila Gamliel, decizia guvernului german înseamnă că cei recunoscuți ca supraviețuitori ai Holocaustului vor primi compensații retroactive.] Dincolo de faptul că un «holocaust» nu poate avea o adjectivare etnică, nu românii pot fi tratați de holocaustizatori ci, eventual, instituții ale statului România, uimirea începe când știrea precizează că ar fi vorba de 8 000 de beneficiari. Atâția supraviețuitori? S-ar părea că mulți locuiesc în România, devreme ce cabinetul avocațial Cuculis din România se zbate să le ofere un serviciu de intermediere? Este vorba și de descendenți. Ultimele recensăminte din România stabilesc cifra de

Evrei 5.785 în 2002 și, respectiv, 3.271 în 2011. După declarațiile actualului rabin șef, comunitatea s-a înzdrăvenit la 6 000 de evrei declarați. Notăm în treacăt că, din 2021, cabinetul Cuculis&Asociații și Zegrean Augustin, fostul președinte al Curții Constituționale și-au dat mâna și s-au asociat! https://www.jpost.com/Israel-News/Germany-recognizes-Romanian-Holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166 Iată cum sunt descrise enunțurile legii germane și consecințele aplicării acestora în ambele surse. Reproducem textul integral cu introducerea semnelor diacritice ale limbii române și a literelor lipsă.

Decizie Istorică-
Statul German recunoaște Ghetourile Deschise Naziste Din România-Despăgubiri Holocaust. 

Oferta de serviciu apare la data de 1 September, 2019/ Posted by Avocat Cuculis Adrian Familiile Victimelor Și Supraviețuitorii Obțin Despăgubiri Pentru Holocaust-Orașe Din România Decretate Ghetouri Deschise. Dacă sunteți un supraviețuitor al Holocaustului sau dacă sunteți o rudă a unui supraviețuitor al Holocaustului puteți beneficia de despagubiri din partea Guvernului German și aplicația se trimite de aici din România. Despăgubiri Holocaust în România. Astăzi la data prezentului se împlinesc 80 de ani de le declanșarea celui de-al doilea război Mondial. Prin atât de puțin și noi SCA CUCULIS&Asociații încercăm să ajutăm la înțelegerea drepturilor victimelor Holocaustului dar și a drepturilor supraviețuitorilor și familiilor acestora, interpretând legea și găsind o formulă simplă de a o traduce. Ce s-a schimbat în 2019 cu privire la despăgubirile pe care supraviețuitorii Holocaustului sau rudele acestora ?Germania recunoaște o serie largă de regiuni din România ca având caracter de Ghetou deschis. În România au fost recunoscute de către Guvernul German următoarele locuri ca făcând parte din Ghetourile naziste și unde, dacă dvs. sau o rudă a fost mutată forțat sau a avut de suferit chiar și pentru o perioadă foarte scurtă de pe urma acestei mutări sau persecutări, puteți obliga statul German să vă plătească despăgubirile aferente. Ghetourile naziste aflate în orașele românești de mai sus erau ghetouri deschise.

Ghetourile deschise nu aveau ziduri sau garduri și au existat mai ales în etapele inițiale ale celui de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul ocupat al Poloniei și al Uniunii Sovietice, dar și în provincia Transnistria a Ucrainei ocupată și administrată de autoritățile române. Existau restricții severe cu privire la intrarea și ieșirea de acolo. Astăzi se împlinesc 80 de ani de la declanșarea celui de-al doilea Război Mondial, iar acest eveniment marcant și extrem de tragic continuă să producă suferință, în principal comunității evreiești, iar compensațiile oferite, indiferent de numărul și măsura lor, pălesc în față tragediilor petrecute începând cu 80 de ani în urmă. Compensația în sine nu pune problema reparării fiindcă niciodată suferințele victimelor dar și a familiilor și în general a celor ce au avut de suferit de pe urma regimului nazist, nu pot fi compensate cu BANI.

Ce înseamnă ca Germania a recunoscut regiuni și orașe din România ca fiind ghetouri germane deschise? In principal înseamnă că veți putea solicita plata unei compensații lunare și o compensație unică dintr-o singura tranșă. Dacă sunteți un supraviețuitor sau o rudă a acestuia chiar și soț supraviețuitor care a lucrat în locurile din România aflate și descrise mai sus, puteți fi eligibil pentru a primi o compensație din partea guvernului German. Prestațiile sociale din Germania se vor ocupa de plata aceasta fie o suma unică fie plata/lunar a compensației. Cine poate să beneficieze de această despăgubire? Orice persoană care a fost mutată intr-un Ghetou Nazist, sau orice persoană care a locuit într-un asemenea ghetou chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. [s.n.] Un soț supraviețuitor sau soție supraviețuitoare poate de asemenea să solicite această compensație chiar dacă celălalt soț este decedat de mai mulți ani de zile. Solicitarea de plată a despăgubirilor poate fi solicitată chiar dacă soțul supraviețuitor deja primește o despăgubire lunară de la Ministerul de Finanțe din Israel sau chiar de la Guvernul German BEG/ Wiedergutmachung – Despăgubiri Holocaust. Daca sunteți un moștenitor al unui supraviețuitor al ghetourilor naziste și dacă supraviețuitorul sau soțul acestuia trăia în 27 Iunie 2002, de asemenea puteți primi o despăgubire sub forma unică a unei plăți.

Procedura cu Germania. Vom face toate demersurile pentru a traduce solicitarea dvs. către casa natională de pensii din Germania care se ocupa de plata acestor despăgubiri. De asemenea procedura în sine se va face de către noi direct în limba statului german. De asemenea, după ce aplicația este aprobată despăgubirea aferentă va fi plătita direct in contul dvs. de către statul German. Dacă nu sunt sigur că pot beneficia de această compensație, ce pot să fac? Spre finalul acestui articol, există un formular de contact. După ce veți completa datele cerute și veti trimite solicitarea către noi, ne vom ocupa de verificarea condițiilor de eligibilitate și vor reveni la dvs. cu toate datele. Ce înseamnă de fapt Ghetourile Deschise din România și de ce statul German TREBUIE să plăteasca aceste despăgubiri Holocaust? În ianuarie, anul acesta, o nouă rezoluție a Parlamentului European1, atrăgea atenția asupra necesității contracarării unui val de creștere a tendințelor antisemite sau xenofobe, fiind necesară o atitudine verticală din partea autoritățile ce pot interveni în fiecare stat membru. 1[1] http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2019-0032_EN.html?redirect Statul german și-a asumat constant poziția de vinovat pentru ororile petrecute și propune mereu programe de reparații pentru persoanele ce au trăit represiuni nedrepte, datorate simplei apartenențe la o religie sau rasă, iar de curând a deschis un nou program de compensare, de data aceasta inclusiv pentru soții supraviețuitori ai deținuților sistemului nazist (și a statelor ce au coalizat cu acesta) și chiar pentru erezii (implicit nenăscuți) părinților ce au fost deținuți în lagăre de concentrare, ghetto-uri (sau locuri de acest tip pentru încarcerare în cadrul Programului German de Muncă în Sclavie) sau chiar au trăit clandestin, sub identitate falsă (ilegal), pentru o perioadă de cel puțin 4 luni, în țări ocupate de naziști sau de AXĂ. Una dintre variante propune compensații unice și pentru non-evreii care au ajutat la salvarea unor evei în timpul Holocaustului. Despăgubiri Holocaust. În mod evident, pentru obținerea unor reparații, vor fi necesare demersuri din partea beneficiarului, în față autorităților germane, prin comisia de revendicări, ce presupun menționarea mai multor elemente de identificare, respectiv documentele aferente, informații cu privire la istoricul familiei din care provine, dar și povestirea detaliată a trăirilor din timpul războiului, respectiv declararea pe proprie răspundere a veridicității [s.n.] informațiilor oferite și acordarea consimțământului pentru prelucrarea datelor de către instituțiile abilitate.

Nota: ByALEX WINSTONJULY 21, 2019 04:55In a historic decision, the German government approved on Thursday the recognition of around 8,000 Romanian citizens living in Israel as Holocaust survivors, a decision that allows them to receive a monthly stipend and retroactive compensation, an amount that could reach into billions of shekels.Initiated by Israel's Social Equality Minister Gila Gamliel, the decision means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation going back twenty years and a monthly pension.

In addition, they will also receive monthly payments from the Holocaust Survivors Rights Authority (HSRA), under the auspices of the Israeli Finance Ministry. According to existing regulations, each survivor will receive approximately NIS 2,000 per month.Legal heirs of Romanian immigrants born after 1910 and who died after June 1, 2002, will also be able to claim some form of compensation from the German government.
Advertisement

Recognition will be granted to those who come from twenty specific cities, including Botosani, Galasi and Iasi. Also included are those who were incarcerated in ghettos, those born up to 1928, those who immigrated to Israel after October 1, 1953, and those who were not entitled to a monthly survivors stipend previously.
Sursa https://www.jpost.com/israel-news/germany-recognizes-romanian-holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166

Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 17:37:13 CEST (58 citiri)
Citeste mai mult... | 21086 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0

Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou

Voici un résumé détaillé de Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară par Flori Bălănescu, avec ses grandes lignes, ses thèses principales, et ce qu’apporte le livre dans l’étude de Paul Goma et du communisme en Roumanie. Si tu veux, je peux aussi t’en tirer les points faibles ou les critiques. Structure générale du livre Le livre est un étude monographique, basé sur la thèse de doctorat de l’auteure. Il comporte environ 640 pages et est organisé chronologiquement en 7 chapitres principaux. edituracorint.ro+3senspolitic.ro+3editurauniversitara.ro+3 Ce que couvre chaque partie / chapitres majeurs Voici les grandes étapes biographiques et analytiques que présente Flori Bălănescu :

Enfance et adolescence
- Origines de Paul Goma en Bessarabie, le traumatisme du réfugié lié à l’avancée soviétique, et la vie dans une zone de Transylvanie sous tension. senspolitic.ro+1
- L’importance de l’environnement familial, des expériences vécues très tôt, qui forment une conscience historique précoce. uniuneascriitorilorarad.ro+1
Études et premières confrontations
- Études à Bucarest, l’engagement intellectuel. senspolitic.ro+1
- Première arrestation et espace carcéral : les souffrances physiques et morales, les interactions avec d’autres détenus et la Securitate. senspolitic.ro
Domicile obligatoire / Lătești (1958-1963)
- Après la prison, c’est l’obligation de rester dans un lieu imposé, sans liberté de déplacement, sous surveillance constante. senspolitic.ro
- Ce chapitre montre comment même hors de prison, la pression du régime persiste : interactions avec agents de l’État, restrictions variées, « purgatoire » moral/social. senspolitic.ro
Réintégration, écriture, et devenir de l’opposant
- Après la période de restriction, Goma tente de retrouver normalité sociale et professionnelle (travaux non qualifiés, retour aux études, puis à l’écriture). senspolitic.ro
- Débuts littéraires, publication d’Ostinato à l’étranger (1971), et autres écrits. senspolitic.ro
- La distinction que fait l’auteure entre « opposition » vs « dissidence » : Goma se voit comme opposant, pas nécessairement dissident au sens plus large. senspolitic.ro
Mouvement pour les droits de l’homme / mouvement Goma (années 1970-1977)
- Le cœur de l’engagement politique de Goma : revendications, protestations, etc. senspolitic.ro+1
- L’importance de 1977 comme moment de rupture, où Goma se lie symboliquement aux mouvements contestataires d’Europe de l’Est, plaçant la Roumanie dans une dynamique plus large. senspolitic.ro
- Répression, arrestations, agressions à son égard, mais aussi recul ou complicités dans la profession intellectuelle. senspolitic.ro+1
Après 1989 et mémoire
- La fin du régime communiste marque une période de reconnaissance inégale, de débats sur la valeur littéraire de Goma, sur ce qu’il représente. Contributors+2istorieveche.ro+2
- Le livre examine comment sa mémoire est (ou n’est pas) valorisée, les résistances institutionnelles, les oublis, la critique littéraire, les polémiques. Contributors
Thèses analytiques et questions critiques
- Goma comme figure exemplaire de la conscience historique, dans le sens où ses expériences personnelles (traumatismes, exils, privations) incarnent des épisodes majeurs du XXᵉ siècle en Roumanie. senspolitic.ro
- La conscience littéraire : l’écriture comme acte de mémoire, mais aussi comme acte de résistance. Le dialogue entre vie, histoire et littérature : Goma ne sépare pas l’approche littéraire de la dimension éthique et historique. Contributors+1
- L’idée que l’opposition n’est pas seulement un geste politique mais un destin, une épreuve morale, qui définit toute la trajectoire de Goma.

Contributions principales & ce que le livre apporte

Le livre donne une fresque riche non seulement du personnage Paul Goma, mais aussi de la société roumaine sous le régime communiste — ses mécanismes de répression, les compromis, les silences et les complicités parmi les intellectuels. clb.ro+1
Il est très documenté : usage d’archives, de sources littéraires autobiographiques, de photographies, des témoignages — ce qui permet de lier la vie intime de Goma au contexte historique plus large. senspolitic.ro+1
Il nuance le concept de dissidence / opposition : montrer que Goma opère dans un espace ambigu, celui de l’opposant, mais que l’étiquette de « dissident » n’est pas toujours parfaitement applicable ou acceptée. senspolitic.ro
Il ouvre des questions post-1989 sur la mémoire collective, la place de Goma dans la littérature roumaine, sur les manques de reconnaissance ou les critiques littéraires, et sur la façon dont la société roumaine a (ou n’a pas) traité son héritage.

Thèses fortes / idées centrales

L’idée que l’histoire personnelle de Goma — son enfance, son exil, son opposition — est inseparable de l’histoire politique et culturelle de la Roumanie communiste.
Que la conscience historique n’est pas juste un thème littéraire, mais une exigence morale, vécue, façonnée par la souffrance.
Que l’écriture est aussi un acte politique : même s’il n’exprime pas une « critique littéraire » dans le sens académique, le fait d’écrire (et de s’exprimer malgré la censure, la répression, l’exil) est un mode de résistance.
Le livre insiste sur le fait que le regard sur Goma après 1989 a été marqué par des malentendus, une reconnaissance tardive, des résistances — non seulement parce que le régime était tombé, mais parce que les mémoires, les institutions, et les cercles littéraires ne voulaient pas toujours accepter celui qui dérange, l’exception.

Dan CULCER

Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 00:00:00 CEST (67 citiri)
Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

Geopolitica: Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocratia. Ghid practic

Am parcurs integral documentul trimis (Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocrația. Ghid practic pentru demontarea Sistemului) și am combinat analiza internă a textului cu verificări externe pentru a evalua fezabilitatea şi aplicabilitatea propunerilor autorilor. Mai jos găsiți: 1) rezumatul ideilor principale; 2) analiza profesională (din punct de vedere juridic, economic, politic, tehnic şi etic); 3) o clasificare a măsurilor propuse în funcţie de fezabilitate şi riscuri; 4) paşi practici recomandaţi. Citez fragmente din lucrare şi surse externe relevante pe măsura afirmaţiilor importante. Rezumat executiv
(ce propun autorii — punctele cheie)

Plutocraţia controlează politicile statelor prin două instrumente-cheie: anonimatul capitalurilor (paradisuri fiscale, trusturi) şi controlul masei monetare (băncile private / băncile centrale private).

Moneda nu e un „bun”, ci o instituţie publică creată prin act de autoritate; emisiunea monetară trebuie restituită sub controlul legitim al politicii (statului), eliminând creaţia monetară privată ex nihilo. Propunere instituţională vastă: dispariţia posibilităţii de anonimat a deţinătorilor de capital, recodificare a dreptului (reintegrarea dreptului comercial în dreptul comun), dispariţia conceptului de „proprietate economică”, separarea/redefinirea funcţiilor bancare, chiar eliminarea rolului băncilor centrale aşa cum funcţionează acum.

Propunere politică: reîntoarcerea la primatul „faptului politic” — mecanisme de democraţie directă/mandate imperative şi corpuri intermediare pentru a legitima emisiunea monetară şi marile decizii.

Analiză detaliată — «din toate punctele de vedere» 1. Analiză juridică

Ce spune textul: Bugault & Rémy susţin o recodificare profundă a dreptului (restaurarea preeminenţei dreptului civil), eliminarea anonimatului capitalurilor şi reglementarea proprietăţii economice.

Realitate legală actuală (context EU / internaţional): UE a introdus registre ale beneficiarilor efectivi şi directive AML care reduc, teoretic, anonimatul (4AMLD/5AMLD şi continuările lor). Există însă limite practice și juridice privind accesul public la aceste registre (CJEU/implementare naţională). EUR-Lex+1
Consecinţă: multe din reformele propuse sunt juridic posibile la nivel naţional (legislaţie anti-SPF, obligaţii de raportare, restricţii privind trusturi), dar la nivel european/regulator membrii UE trebuie să se coordoneze — iar în anumite domenii (monedă în zona euro, statutul BNR/ECB etc.) există constrângeri tratat-bazate care complică schimbările radicale. European Central Bank

2. Analiză economică (monedă, băncile şi creditul)

Teza autorilor: moneda trebuie să redevină instituţie publică; actualul sistem bancar „creează bani din nimic” iar acest lucru a permis capturarea politicului.
Contra-argumente tehnico-economice: control total al ofertei de monedă de către stat (sau transformarea băncii centrale în singurul emitent, „sovereign money”) reduce flexibilitatea sistemului de creditare (bănci nu vor mai crea credit „on demand”), implică riscuri de alocare politică a creditului, şi poate genera şocuri de lichiditate/transmisie. Experienţa politică directă: iniţiativa „Vollgeld” (Elveția, 2018) — propunere de «money-issuance by central bank only» — a fost respinsă masiv la referendum (≈76% contra). Aceasta arată dificultatea politică a reformei radicale a sistemului monetar. Wikipédia+1
Instrumente moderne alternative: proiectele de CBDC (digital euro) şi iniţiative private reglementate (stablecoins bancare) arată că transformarea infrastructurii plăţilor e în curs — dar ele nu înlocuiesc automat problema „controlului” emisiunii/creditului; pot, totuşi, să fie folosite ca trepte intermediare. ECB studiază un euro digital; decizia legislativă/implementare sunt în curs. European Central Bank+1

3. Analiză politică / geopolitică

Ce cer autorii: o „revoluţie” instituţională: întoarcerea suveranităţii politice, eliminarea influenţei instituţiilor financiare internaţionale şi recodificare juridică.
Fezabilitate politică: la nivel naţional unele măsuri (transparenţă, reguli fiscale, reîntoarcerea unor atribuţii prin parlament) sunt posibile, dar măsuri care intră în conflict cu tratatele internaţionale sau cu statutele băncilor centrale (zonă euro) sunt extrem de dificile — ar necesita renegocieri de tratate, ieşire din zone monetare sau mari coaliţii politice regionale. Statutul de independenţă al băncilor centrale (ex. ECB) e protejat în tratate; orice încercare de a anula independenţa se loveste de constrângeri juridice şi riscă reacţii ale pieţelor. European Central Bank+1

4. Analiză tehnică / operaţională

Implementarea reformelor monetare propuse presupune: instrumente contabile naţionale noi, sisteme de compensare şi lichidare redesenate, mecanisme de distribuire a creditului coordonate de stat, sisteme electronice (CBDC) şi garanţii de stabilitate financiară în tranziţie. Aceste transformări sunt costisitoare şi riscante dacă sunt făcute brusc (riscuri de retragere masivă de depozite, panici bancare). Documentul recunoaşte nevoia de reconstrucţie juridică şi de acţiune diplomatică la scară internaţională.

5. Analiză etică și socială

Propunerile urmăresc reducerea inegalităţii şi restabilirea legăturii dintre politică şi binele comun (argument social-etic puternic). Riscul etic apare însă la implementare: transformarea controlului monetar în monopol politic poate fi folosită abuziv (inflaţie politică, favoritism în alocarea creditului) dacă nu există contragreutăţi instituţionale solide şi transparenţă.

Fezabilitate şi aplicabilitate (clasificare practică) Grup A — Măsuri cu fezabilitate ridicată (implementabile relativ rapid la nivel naţional / european, cost-beneficiu favorabil):

Consolidarea registrelor de proprietate efectivă (beneficial ownership), cooperare fiscală, intensificarea implementării AML/CFT. (UE are deja directive şi mecanisme; completări și armonizări sunt posibile). EUR-Lex

Reîntărirea separării activelor de retail/fonduri deponenţi (ring-fencing) şi alte măsuri macro-prudenţiale (restricţii pe levier etc.). (Reglementări existente pot fi extinse; cost politic și tehnic moderat).

Grup B — Măsuri cu fezabilitate medie (posibile dar necesită reforme serioase/compromisuri politice):

Limitarea anonimatului la instrumente financiar-juridice internaţionale (trusturi, structuri off-shore) prin tratate bilaterale şi presiune diplomatică; extinderea schimbului automat de informaţii; creşterea sancţiunilor. Necesită coordonare internaţională.

EUR-Lex

Recalibrarea cadrului juridic al întreprinderii (introducerea conceptului de utilitate socială în dreptul societar). Posibil prin legislaţie naţională, dar impactul asupra investiţiilor şi lobby-ului privat este real.

Grup C — Măsuri cu fezabilitate scăzută (dificile politic, juridic, economic):

Abolirea imediată a băncilor centrale sau readucerea integrală a emisiunii monetare la stat într-un sistem monedă-suverană (model „Vollgeld”/sovereign money). Istoria recentă arată respingerea publică a unor astfel de reforme (Elveția 2018). În zona euro, schimbarea statutului ECB/tratatului este aproape imposibilă pe termen scurt. Wikipédia+1

Eliminarea completă a „proprietăţii economice” printr-o recodificare globală fără rezistenţă semnificativă din partea marilor corporaţii/bănci — realist doar pe termen lung şi cu presiune internaţională masivă.

Exemple istorice / dovezi practice

Bail-in în UE: cadrul european BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive) introduce mecanismul bail-in — unde creditori (inclusiv, în anumite condiţii, deponenţi neasiguraţi) pot fi loviţi pentru recapitalizare; mecanismul a fost aplicat în criza cipriotă din 2013 şi rămâne parte a arhitecturii europene de rezoluţie. Aceasta confirmă că legi noi pot reconfigura redistribuirea riscurilor, dar şi că aplicarea lor are costuri sociale şi politice. Finance+1

Votul Swiss Vollgeld (2018): iniţiativa care cerea ca doar Banca Naţională să emită „bani” (să suprime creaţia monetară bancară) a fost respinsă (≈76% contra) — semn că transformările monetare radicale întâlnesc opoziţie publică chiar şi în state cu tradiţie direct-democratică. Wikipédia+1

Recomandări practice — paşi operaţionali, prioritizaţi

Audit juridic naţional: inventar complet al mecanismelor de anonimizare a capitalului (trusturi, companii offshore, regimuri fiscale). (Scop: identificarea lacunelor legislative imediate.)

Întărirea transparenţei: implementare coerentă a registrelor beneficiarilor efectivi, legi care să simplifice accesul autorităţilor şi, acolo unde e posibil, societăţii civile. (UE are deja instrumentele de bază; aplicarea e cheia). EUR-Lex

Reglementări bancare incrementaliste: ring-fencing, cerinţe de capital mai stricte pentru activităţi speculative, clarificarea statutului conturilor (protecţia depozitelor). Aceste măsuri reduc vulnerabilitatea populaţiei şi riscul de capturare.

Dialog instituţional european/internaţional: pentru schimbări mari (monedă, BIS, FMI), iniţierea unor coalitions-of-the-willing (grup de state) care să piloteze proiecte-pilot (ex. CBDC, sandbox pentru modele alternative de emisiune). ECB şi alte bănci centrale explorează CBDC; acest lucru poate fi o treaptă tehnică de experimentare. European Central Bank+1

Comunicare publică: explicare clară a diferenţei între „monedă ca instituţie” şi „suport material” (autori) pentru a evita reacţii de panică sau manipulare a opiniei publice.

Concluzie evaluativă (sintetizată)

Lucrarea este coerentă teoretic şi aduce filosofia/argumentele juridice şi istorice necesare unei critici radicale a dominaţiei financiare; autorii formulează soluţii ambiţioase, unele operaţionalizabile, altele utopice într-un termen scurt.
Măsurile care vizează transparenţa, reglementarea activităţilor bancare riscante şi întărirea guvernanţei publice sunt fezabile şi recomandabile imediat.
Măsurile care vizează revizuirea completă a regimului monetar (eliminarea creaţiei monetare bancare, dispariţia băncilor centrale ca instituţii) sunt teoretic posibile, dar politic şi juridic foarte greu de realizat în statele membre UE / zona euro fără transformări profunde (chestiuni tratat-bazate, opoziţie publică — vezi Elveţia). Wikipédia+1

Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 00:00:00 CEST (113 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Geopolitica: Anonimus Cine sunt Gugulanii??

Preluare: voci.ro

„Gugulan cu car cu mere/ Și cu frumoasă muiere/ Mă dusei să cumpăr mere/ Și cu ochii-s la muiere/ Gugulanu-i om cu minte/ El ți -o spune mai ânainte/ -Eu vând mere, eu vând pere,/ Dar nu- mi vând a mea muiere” (Achim Nica , «Gugulan cu car cu mere»).

Emblemă Gugulanul ar putea fi descris pe scurt că un om de zona de munte, un iubitor de frumos, în ciuda naturii aspre, și care păstrează cu sfințenie tradițiile . Pentru că gugulanii, cu obiceiurile și felul lor de a fi, ar putea fi descriși prin elementele de înfrumusețare ale portului și gospodăriilor , duse până la extrem, „ din fală ”, și care înglobează elemente ale culturii de la începutul lumii și până acum. Ceapsa și opregul sunt , astfel, elemente ale portului popular gugulan cu rol estetic. Nicoleta Gumă , directorul Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Garda din Caransebeș , asociază aceste elemente, caracteristice acestei zone, cu reprezentări de pe ceramică culturii Hamangia. Obiceiurile impamantenite în țară gugulanilor păstrează puternice reminiscențe ale culturii dacice precreștine . Motiv pentru care sunt considerați , de multe ori, moștenitorii cei mai vrednici ai înaintașilor noștri .

Moștenire grea Doar un copil, maximum doi – și atunci accidental – este limita numărului de urmași în familiile de gugulani. Natalitatea și mortalitatea se echilibrează una pe altă printr-o lege nescrisă , de când lumea , în Gugulania. Mai mult de unu-doi copii nici n-ar avea loc să crească într -o casă sufocată de pereț îi gospodăriilor vecine. Așa , averile rămân în familie și nici nu apar certuri pe moșteniri . Gurile celor de la ses spun despre falosii urmași ai dacilor de la Vârful Gugu că de zgarcenie nu fac mai mulți copii. Locuitorii acestei țări de sub ochii noștri știu însă mai bine cum să - și ducă numele mai departe, așa cum i-a învățat zeul din vechime, Zamolxe. Demografie Suntem însă grăbiți să întrăm într -o casă de peste drum de tanti Ilca, să vorbim cu un gugulan atât de în vârstă , încât și -a câștigat mulți ani o pâine că -n cântecul banateanului Achim Nica , mergând cu carul cu mere la târg . În gospodăria lui Ion Albu nu- ți iau ochii perdelele imaculate, curtea e mai mică și mai dezordonată . Arhitectură locuinței pare însă a fi la fel. Bătrânul a fost angajat în ultimii ani de dinainte de pensie la exploatarea forestieră și la mînă carboniferă Caransebeș , dar cea mai mare parte din viață a fost agricultor și a mers să vândă mere la târg . „Eram copil când am plecat prima dată cu carul cu mere. Gugulanii mergeau mai mulți , în convoi, de teamă lotrilor. Cel mai rău era la Buziaș . Ne potriveam să nu trecem la ceas de noapte pe acolo, că era periculos”, își aminteș te bătrânul cu ochi albaștri . Merele le dădea pe porumb, pe grâu și alte bucate. Și pe timpul lui Ceaușescu a mai vândut mere. Doar că nu le mai cară cu carul, ci cu Dacia, și lua pe ele lei, nu cereale. „

Era frumos… acum îi greu. Nu de bani , că primesc pensie 3.700.000, dacă nu mai am ortac de 17 ani”. „ Adică femeie”, revine cu o explicație pe care o ceream din priviri. Dar are un fiu, un bătrân mai tânăr decât el. Fără ortac „ Asta -i casă unui gugulan”, își termină prezentarea femeia. Are o lucire de mândrie în ochi și parcă este un pic nerăbdătoare să audă complimentele noastre. „ La ce folosesc atâtea camere, totuși ? Cele mari și mai frumoase, de la stradă , sunt pentru oaspeți . Obloanele sunt trase mai tot timpul, să nu între praful și să nu decoloreze soarele pereț îi ”. Gugulanii stau în odăile mai mici, din spate. „ Asta nu-i tot. Haideți să vedeți și restul!”, ne îndeamnă gazdă , pășind în casă , fără grijă că ar putea murdari gresia lucioasă cu cizmele ei mânjite zdravăn cu noroi. Facem câțiva pași pe un hol și nu într ăm în sufragerie, cum ne așteptăm , ci în … grajd! O văcuță ne priveș te nepăsătoare , în timp ce trecem iute pe lângă ea , chemați de lumina unei alte curți . Cea de animale. Din ea se face ce-a de-a treia bătătură , de fapt o grădina cu straturi de legume, câțiva pomi și o palmă de vie. Abia la Turnu Ruieni, la vreo 13 km de Caransebeș , am aflat ce adăpostesc zidurile înalte ale gugulanilor. Ușa de la stradă nu foloseș te la intrarea în casă , ci doar străjuiește un gang care da în curte. „ Asta e cea mare ”, ne spune tanti Ilca Patruta. Privirile noastre se lipesc de vârfurile degetelor ei, care descriu, că un compas viu, un cerc imaginar peste curtea largă , betonată , dar plină de ghivece cu flori viu colorate. În orice direcție ai privi, „ ograda ” nu este împrejmuită de gard, ci de ziduri cu ferestre foarte mari , împodobite cu perdele și pe din ăuntru , și pe dinafară . Strălucitor de albe, de parcă femeia asta , care pare să aibă vreo 55-60 de ani, nu ar face nimic altceva decât să le spele toată ziua . Nu-i chiar așa . „ Fiica - mea și ginera-miu is plecați în Spania . Nu-i nimă (n.r. – nimeni) în toată casă asta, decât eu, bărbate -miu și nepoata ”. Din casă -n grajd De când am intrat în Banatul montan, privirile ni s-au lovit de casele fără curte și fără gard la stradă și de storurile de lemn bine trase peste ochiurile de sticlă .

Casă lângă casă , pe un singur nivel, dar înalt . Parcă ar formă o singură clădire , întinsă cât satul . Pereț îi „exteriori” se sufocă unii într - al ț îi , într -un joc asemănător unui domino pentru Gulliveri. Ușile , de cele mai multe ori metalice, sunt mari , că niș te porți . Rareori vezi vreuna întredeschisă , și -atunci nișă oferită cu zgarcenie ochilor curioși nu-i mai lată de un deget. Nu poți să nu te întrebi ce-or avea de ascuns oamenii ăștia ?! Arhitectură este de sorginte austriacă , dar locatarii sunt gugulani. Mai vezi pe câte unul bătrân la poartă , pe băncuță , privind trecătorii . Copiii, foarte puțini , bat mingea pe la vreun colț de stradă . Domino arhitectural Oamenii și muntele lor sfânt fie se ascund privirii muritorilor, fie se fălesc . „…Acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus și e senin și soarele strălucește în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în cea ță , sau cine știe cum și în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul și orizontul, că și cum muntele ar fi străveziu ”, notă Victor Kernbach, în «Muntele ascuns al lui Zamolxis», din « România pitorească », nr.7/ 1972. Gugulanii se ascund în spatele porților înalte , în curțile interioare ale caselor lor, în spatele obloanelor trase peste ferestrele de la stradă . Așa i-am găsit la Turnu Ruieni, dar așa îi vezi pretutindeni în țară lor, Gugulania. Țară această de lângă noi există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nici o harta .

Se numește Gugulania. Avem nevoie de o lecție de geografie, nu-i așa ? Delimitare teritorială : Valea Bistrei, începând de la Bucova la Caransebeș , culoarul Timiș – Cerna, până la Teregova, Ruscă , Valea Higegului, Munț îi Godeanu, până la izvoarele răului Bistra. Formă de relief predominantă : munte. Vechea vatra a Gugulaniei se află pe cel mai înalt vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitală se găsește la Caransebeș . Populație : 80.000 de locuitori. Ocupații de baza , prin tradiție : agricultură și creșterea animalelor, negoțul cu mere. De religie ortodoxă , gugulanii sunt considerați „de cea mai curată origine dacică ”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit „muntele sacru al lui Zamolxe”. Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unește o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere. Și mândria . Gugulanii, neam de oameni muncitori și făloși , se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu. Istoria nu i-a făcut să - și abandoneze țară – Gugulania -, imaginar trasată peste Banatul montan. 6 aprilie, 2025 -

Anonimus De către Cine sunt Gugulanii?

Nota:

GUGULANII, BĂNĂȚENII CARE STAU PE UN MUNTE DE ISTORIE
Home / Știri / Istoric

Cultural, Istoric 0 Comentarii 4 iunie, 2022

Gugulanii reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscuți locuitorii zonei Banatului montan din nordul județului Caraș-Severin și având ca centru urban municipiul Caransebeș. Numele de “gugulan” provine fie de la Vârful Gugu al munților Godeanu, fie de la cuvântul “gugulană”, care, în dialectul aromân, înseamnă “fata chipeșă și frumoasă”, respectiv “ciupercă cu pălărie roșie”.Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.Gugulanii, neam de oameni muncitori si făloși, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu.Istoria nu i-a făcut să-și abandoneze țara – Gugulania, imaginar trasată peste Banatul montan.Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unesc o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere și mândria.Țara aceasta există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nicio hartă.O scurtă lecție de geografie, delimitare teritorială: Valea Bistrei, incepând de la Bucova la Caransebeș, culoarul Timiș – Cerna, pâna la Teregova, Rusca, Valea Higegului, Munții Godeanu, până la izvoarele râului Bistra.Vechea vatră a Gugulaniei se afla pe cel mai înalt vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se găsește la Caransebeș.Ocupații de bază prin tradiție: agricultura și creșterea animalelor, negoțul cu mere.De religie ortodoxă, gugulanii sunt considerați “de cea mai curată origine dacică”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit “muntele sacru al lui Zamolxe”.BEATRICE PICHIU

Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 18:33:37 CEST (60 citiri)
Citeste mai mult... | 25289 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0

Eseuri: Dan Culcer. UN pas înainte, DOI pasi înapoi. Tactica si strategie bo

Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la logique du recul

I. Introduction : entre le littéral et le symbolique

L’expression « un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple arithmétique du mouvement. Popularisée par Lénine dans son ouvrage de 1904, Un pas en avant, deux pas en arrière. La crise de notre parti1, elle est devenue une formule emblématique du lexique politique du XXe siècle. Mais que signifie-t-elle sur le plan logique et stratégique ? S’agit-il d’un échec dissimulé, d’une forme d’adaptation tactique ou d’un mécanisme dialectique de légitimation ? Une analyse attentive montre que ce slogan contient une véritable philosophie du recul, avec des implications politiques, logiques et idéologiques durables.

II. L’arithmétique du recul : une logique de l’échec

Vue à travers la logique formelle, l’expression indique clairement un recul :

+1−2=−1+1 - 2 = -1+1−2=−1

Il s’agit d’un bilan négatif : une avancée minimale suivie d’un double recul. Dans le langage courant, cette formule est utilisée de manière ironique pour désigner l’incohérence stratégique, l’inefficacité récurrente ou les réformes avortées. Logiquement, on ne progresse pas, on recule.

III. La dialectique du recul : paradoxe du progrès par la contradiction

Cependant, Lénine pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et marxiste. Pour lui, le développement historique n’est pas linéaire, mais contradictoire : tout progrès réel implique conflits, reculs, crises. Ainsi, dans le contexte de 1904, le « pas en avant » accompli au deuxième congrès du POSDR (parti ouvrier social-démocrate de Russie) est suivi de « deux pas en arrière » causés par les divisions internes. Mais ces reculs sont interprétés comme des moments nécessaires de la lutte dialectique 2.

Dans la logique marxiste, le négatif n’est pas la fin du progrès, mais sa condition. Le recul fait partie du mouvement – comme le conflit de classes fait partie du processus historique. Cette lecture dialectique transforme la crise en élément moteur.

IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre ironie et légitimation

Cette expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace. Lénine ne s’en sert pas pour confesser un échec personnel, mais pour dénoncer l’attitude des autres – en l’occurrence, les mencheviks 3. Il s’agit d’un cas classique de framing idéologique : l’auteur ne s’attribue pas la responsabilité du recul, mais en fait une conséquence de la faiblesse idéologique ou de l’opportunisme des adversaires. Cette technique s’apparente à ce que Lukács appelait la manipulation de la conscience de classe par le discours4.

L’ambiguïté de la formule permet à la fois de mobiliser, de justifier un échec et de préserver l’autorité. C’est un exemple de rhétorique révolutionnaire : transformer l’aveu de difficulté en appel à la radicalisation.

V. La stratégie du recul : retrait tactique ou illusion prolongée

Du point de vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite. Dans la pensée militaire – chez Clausewitz notamment – un retrait peut être une manœuvre prudente ou une réorganisation avant une contre-offensive 5. Dans ce sens, « deux pas en arrière » peuvent signifier une pause tactique, une reconfiguration temporaire. Le problème surgit lorsque ce retrait devient permanent : si l’avancée ne revient jamais, le recul cesse d’être tactique pour devenir structurel. On entre alors dans la rationalisation du repli – où l’on finit par justifier l’inaction comme stratégie.

VI. Conclusion : une expression à vie propre

Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme avertissement ironique, signal de crise et formule de renoncement masqué. Elle s’est détachée de son contexte léniniste pour devenir un archétype discursif.

Perspective

Sens

Fonction

Logique formelle

Recul réel

Diagnostic

Dialectique marxiste

Contradiction féconde

Interprétation stratégique

Rhétorique politique

Légitimation

Déplacement de la faute

Logique militaire Retrait temporaire

Manœuvre calculée.

Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la logique du recul

Essai d'opinion avec notes académiques

I. Introduction : entre le littéral et le symbolique L’expression « un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple arithmétique...

II. L’arithmétique du recul : une logique de l’échec Vue à travers la logique formelle, l’expression indique clairement un recul...

III. La dialectique du recul : paradoxe du progrès par la contradiction Cependant, Lénine pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et marxiste...

IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre ironie et légitimation Cette expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace...

V. La stratégie du recul : retrait tactique ou illusion prolongée Du point de vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite...

VI. Conclusion : une expression à vie propre

Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme avertissement ironique...

Notes de bas de page académiques (FR) 1. Lénine, V. I. Un pas en avant, deux pas en arrière. Moscou, 1904. Éditions sociales, 1973. 2. Marx, Karl. Grundrisse. Paris : Éditions sociales, 1980. 3. Service, Robert. Lénine : une biographie. Paris : Perrin, 2001. 4. Lukács, György. Histoire et conscience de classe. Paris : Minuit, 1960. 5. Clausewitz, Carl von. De la guerre. Paris : Minuit, 1984.

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (61 citiri)
Citeste mai mult... | 9863 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

Geopolitica: Trei etape pentru recucerirea României de catre cetatenii ei

iulie 23, 2025

Trei etape pentru recucerirea României
de către cetățenii României

Propunem soluții în trei etape pentru recucerirea României colonizate de către cetățenii României, eliminarea oligarhiei și câștigarea suveranității statale, politice, juridice, economice și morale. Proiectele și proiecțiile care urmează sunt inspirate de ideile și analizele lui Ioan Roșca, în baza documentelor ce pot fi consultate în integralitatea lor la adresa aceasta : https://www.piatauniversitatii.com

Diversele platforme civice, grupurile Facebook, Yahoo, siturile sau blogurile care ar putea forma baza realizării proiectului de mai jos, dacă ar fi puse și menținute în rețea, sunt de multă vreme niște insule ale unui arhipelag care nu a inventat încă înotul și pirogile pentru a naviga. Deși, Navigare necesse est, cum scria cândva gânditorul român Mircea Eliade. Πλεῖν ἀνάγκη, ζῆν οὐκ ἀνάγκη. (Pleîn anánkê, zễ̃n ouk anánkê.) En latin : Navigare necesse est, vivere non necesse. Expresia latină „Navigare necesse est, vivere non est necesse” înseamnă:

„A naviga, a porni este necesar; a trăi nu este (neapărat) necesar.”

i Folosim acum această expresie ca motto adaptat pentru afișele și manualul nostru civic.

„A organiza, este necesar. A aștepta, nu este.”
sau
„A rezista, este necesar. A supraviețui fără demnitate, nu.”

Dan Culcer

Urmează o analiză structurată în trei etape, inspirată din ideile lui Ioan Roșca pentru recucerirea României de către cetățeni, eliminarea oligarhiei şi refacerea suveranității statale, politice, juridice, economice şi morale: 1. Construirea unei conștiințe critice civice 🧠

Dezghețare informațională și educație civică
- Roșca a subliniat repetat că oligarhia securisto-comunistă prosperă în lipsa unui corp electoral informat: „Tranziţia criminală ... s-a realizat prin aservirea televiziunii, administraţiei, justiţiei” piatauniversitatii.com+3piatauniversitatii.com+3piatauniversitatii.com+3 ioanrosca.com.
- Soluție: campanii de informare alternativă – online & offline, seminarii și educație civică în școli și universități, ONG-uri autonome care să raporteze independent și să expună diversele mecanisme ale oligarhiei.
Curățarea memoriei istorice
- Ioan Roșca a insistat asupra nevoie de „cercetarea și judecarea crimelor comunismului, ale tranzitiei criminale” ioanrosca.com+1ioanrosca.com+1.
- Soluție: susținerea adevărului istoric prin arhivare și susținerea demersurilor juridice pentru redeschiderea proceselor (Mineriada, contrarevoluția etc.).

2. Federare și mobilizare civică pentru acțiune politică

Formarea unei coloane vertebrale civice
- În 2012, Roșca discuta explicit „problema federării forțelor care doresc eliberarea României” ioanrosca.com, piatauniversitatii.com.
- Soluție: creare de platforme civice locale și regionale – neafiliate politic – unite sub un cadru comun. Acestea pot dezvolta un „manifest pentru democrație reală”, după cum propunea în 2004 unitbv.ro+9piatauniversitatii.com+9piatauniversitatii.com+9.
Strategii de contestare non-violentă
- Experiența din Piața Universității (1989–1990) este emblematică: greva foamei, demonstrații masive, presiune prin prezență publică Scribd+2piatauniversitatii.com+2ioanrosca.com+2.
- Soluție: organizarea coordonată de proteste urbane, inițiative legislative civice și referendumuri locale – campanii în foruri publice – pentru recuperarea autonomiei decizionale.

3. Transformare instituțională, pentru suveranitate juridică, economică și morală

Resetare instituțională
- Roșca avertiza că „majoritatea de la putere rămâne o mafie securisto-comunistă” piatauniversitatii.com+1YouTube+1.
- Soluție: aplicarea legii cu prioritate – interzicerea finanțării politice din offshore și averilor ilicite; percheziții, confiscări și interdicții de funcții pentru oligarhi; reformă electorală: vot uninominal, alegeri locale cu participare directă.
Independență judiciară și juridică solidă
- Securitatea a supraviețuit prin intermediul „criminalității justiției și uzurparea statului” ioanrosca.com.
- Soluție: înființarea unui organism de autostrăveghere a judecătorilor și procurorilor, cu misiunea de a investiga abuzuri și influențe politice. Limitarea mandatelor în instanțe energetice și de securitate.
Suveranitate economică și morală
- Roșca menționa „distrugerea economică, jaful privatizărilor delictuale” YouTube+3ioanrosca.com+3piatauniversitatii.com+3.
- Soluție: audit independent al privatizărilor din anii ’90, readucerea în proprietate publică a companiilor strategice pierdute prin fraudă, susținere reală pentru IMM-uri și agricultură etc. Educație morală a funcției publice, inclusă în codurile de etică și legislația anti-corupție.

📌 Sinteză finală Etapă Obiective cheie

1. Conștiință civică Informație reală, memorie istorică, educație civică 2. Mobilizare organizată Platforme civice unite, proteste non-violente, contestație strategică 3. Reformă instituțională Independență juridică, resetare electorală și economică, morală publică inaltă Această trilogie – educarea și autoeducarea publicului, mobilizarea structurată și reformele instituționale – constituie o strategie coerentă inspirată de lucrările lui Ioan Roșca. Fiecare etapă este necesară pentru a asigura recâștigarea suveranității României și revenirea puterii cetățenilor.
Se poate realiza acest proiect fără cucerirea prealabilă a puterii politice?
Răspunsul scurt: NU, proiectul de „recucerire a României” în sensul dorit de Ioan Roșca nu poate fi realizat fără cucerirea prealabilă sau simultană a puterii politice reale. Totuși, se poate detalia mai nuanțat, în trei puncte esențiale:

1. Puterea politică este nodul central de control instituțional Ioan Roșca a susținut constant ideea că oligarhia securisto-comunistă și-a menținut dominația în România prin:

capturarea instituțiilor-cheie: partide, justiție, servicii secrete, presă, sistemul electoral;
pseudo-alternanță la putere, unde toate partidele sunt de fapt filiale ale aceleiași mafii postcomuniste;
infiltrarea și deturnarea opoziției reale (ex: deturnarea Pieței Universității, discreditarea liderilor civici autentici).

👉 Concluzie: fără o ruptură reală în aparatul de stat, orice mișcare civică va fi tolerată, infiltrată sau reprimată fără efect transformator sistemic.

2. Presiunea civică poate crea premisele, dar nu produce suveranitate efectivă Mișcările civice – cum ar fi protestele, grevele, campaniile de conștientizare – sunt esențiale pentru formarea unei mase critice și pentru legitimarea morală a schimbării. Dar, după cum Ioan Roșca subliniază:

„Mobilizarea populară fără obiectiv politic clar și fără mijloace de preluare a conducerii este o descărcare inutilă de energie și o simplă supapă de control.”

📌 Implicație: orice revoltă populară sau mișcare de rezistență (ex: Colectiv, 10 august 2018) poate fi instrumentalizată dacă nu are ca obiectiv asumat preluarea legală, legitimă și instituțională a puterii. 3. Cucerirea politică este necesară, dar trebuie făcută printr-o formă nouă de reprezentare Ioan Roșca nu pledează pentru o simplă alternanță de partide sau pentru susținerea vreunei formațiuni existente, ci pentru o regândire a modului în care este constituită și exercitată puterea politică:

alegerea reprezentanților prin mecanisme participative directe;
responsabilizarea și revocabilitatea funcțiilor alese;
eliminarea intermediarilor corupți între cetățeni și instituții (partide-marionetă, baroni locali etc.);
formarea unui „comitet civic național de salvare” provizoriu, cu mandat clar și limitat.

👉 Cucerirea politică nu înseamnă neapărat „preluarea unui partid” sau „intrarea în Parlament”, ci reconstrucția canalelor de reprezentare suverană, dinspre bază în sus.

✅ Răspuns final: Recucerirea României nu poate avea loc fără dobândirea și exercitarea unei forme de putere politică suverană, fie că este realizată:

prin alegeri libere, cu o forță civică nouă și curată;
prin presiune populară urmată de reformă constituțională;
prin forme excepționale de refondare a statului (adică un „moment constituant”, în sensul clasic).

🧩 Recomandare practică (în spiritul lui Ioan Roșca): Un plan realist ar presupune o etapizare tactică:

Construirea forței civice independente, conștiente și unite.
Cucerirea progresivă a puterii politice legitime, prin canale proprii.
Refondarea instituțiilor sub control civic direct, nu partinic.

Altminteri, oligarhia actuală are toate mijloacele de a absorbi, corupe sau distruge orice inițiativă reformatoare care nu trece prin centru nervos al puterii reale. Propuneți sugestii limpezi, simple și etapizate de organizare civică independentă, conștientă și unită. Exemple concrete de organizare realizată care a reușit. Unde, când, cum? Pentru a construi o organizare civică independentă, conștientă și unită în România — în spiritul ideilor promovate de Ioan Roșca și de alte inițiative democratice autentice — este esențial să urmăm un plan clar, simplu și etapizat, bazat pe auto-organizare de jos în sus, cu obiective realiste și mijloace eficiente.

🔧 PROPUNERE DE ORGANIZARE CIVICĂ ÎN 3 ETAPE

🔹 ETAPA 1: Deșteptarea civică și nucleul local

Obiectiv: Crearea unui nucleu de cetățeni informați și activi în fiecare localitate. Pași concreți:

Identifică 5–10 persoane de încredere dintr-o localitate care împărtășesc aceleași valori.
Organizează întâlniri regulate (săptămânale) într-un spațiu public sau privat (bibliotecă, cafenea, sală de bloc, online).
Creează o platformă locală de comunicare: grup de Telegram, WhatsApp, listă de e-mail, newsletter, panou de afișaj comunal.
Inițiază acțiuni simple:
- Distribuție de pliante, broșuri;
- Vizionări de documentare cu discuții (ex. despre Mineriadă, Revoluție, corupție, Constituție);
- Inventarierea problemelor locale și a abuzurilor instituționale.

Instrumente:

Manual de organizare civică simplificat;
Modele de statut, declarație de principii, ghiduri de acțiune;
Conexiune cu rețele similare din alte localități.

🔹 ETAPA 2: Rețele orizontale și federație națională

Obiectiv: Conectarea celulelor locale într-o rețea națională democratică.

Pași concreți:

Fiecare nucleu local desemnează 1-2 delegati rotativi, cu mandat temporar și revocabil.
Se creează o platformă digitală federativă pentru coordonare (site, forum, spațiu cloud colaborativ).
Organizare de adunări civice regionale și naționale, online și fizic, cu transmisiune live și arhivare.
Elaborarea unui document-program comun, prin consultare: cartă a suveranității populare.

Principii:

Nicio ierarhie permanentă.
Nicio finanțare din surse oligarhice, externe sau de partid.
Transparență totală, decizii prin vot deliberativ, fără lideri „mântuitori”.

🔹 ETAPA 3: Acțiune colectivă și preluarea inițiativei politice/morale

Obiectiv: Intervenție coordonată în viața publică pentru redobândirea suveranității. Pași concreți:

Lansarea unui tribunal civic al trădărilor și jafului postcomunist, cu scop simbolic și educativ.
Participare organizată la ședințele publice ale consiliilor locale, cu propuneri și presiune.
Crearea unei liste publice a infractorilor de sistem (corupție, justiție, privatizări ilegale), documentate.
În funcție de conjunctura electorală: lansarea unei platforme de reprezentare civică, nu partidică.

Opțiuni:

Boicot electoral organizat cu revendicări;
Intrarea temporară în alegeri cu liste civice independente;
Susținerea referendumurilor locale și inițiativelor cetățenești (ex: limitarea mandatelor, control bugetar etc.).

📚 EXEMPLE DE ORGANIZARE CIVICĂ DE SUCCES
(INTERNAȚIONAL ȘI LOCAL)

✅ Islanda – 2008–2013: Revoluția Cazanelor

Unde: Islanda, după colapsul băncilor.
Cum: Proteste masive în fața Parlamentului, autoconvocarea unei adunări constituante formate din cetățeni aleși prin tragere la sorți (!).
Rezultate:
- Demisia guvernului corupt;
- Reorganizare bancară sub control popular;
- Nou proiect de Constituție redactat de cetățeni (neadoptat formal, dar inspirațional).

✅ Podemos (Spania, 2014)

Unde: Spania, pe fondul crizei economice și al mișcării „Indignados”.
Cum: Platformă civică apărută din mișcarea #15M, cu comitete locale de autogestionare.
Rezultate:
- Intrare rapidă în Parlament;
- Influență în guvernările locale și naționale;
- Reforma agendelor sociale.

✅ România – Mișcarea Piața Universității 1989–1990

Unde: București, România.
Cum: Opoziție civică pașnică împotriva restaurării regimului FSN;
Rezultate:
- Avertisment istoric despre oligarhizarea tranziției;
- Manual viu de metode civice: greva foamei, manifestații permanente, portrete ale victimelor;
- Documente rămase: „Proclamația de la Timișoara”, „Scrisoarea celor 11”, „Jurnalul Pieței Universității”.

✅ Roșia Montană – Salvați Roșia Montană (2000–2013)

Unde: România.
Cum: Coaliție de activiști, localnici, specialiști și organizații civice.
Rezultate:
- Blocarea proiectului minier RMGC;
- Obținerea statutului de Patrimoniu UNESCO;
- Exemplu de colaborare între generații și profesii diverse, cu o bază civică foarte solidă.

🧩 CONCLUZIE. O organizare civică eficientă în România poate și trebuie să pornească de la:

Grupuri mici, dar consistente – în fiecare oraș sau comună.
Rețele independente, fără ierarhii partinice sau externe.
Obiective clare, morale și vizibile public.

Este o luptă de durată, dar fiecare etapă contează — iar succesul nu este imposibil, ci doar necesită hotărâre, luciditate și solidaritate. Doriți și un ghid concret în format PDF sau în formă de broșură militantă, cu exemple, modele și strategii? Doriți și un ghid concret în format PDF sau în formă de broșură militantă, cu exemple, modele și strategii?

Manual simplificat de organizare civică independentă

I. Obiectivul general

Recucerirea României de către cetățeni prin organizare locală, federare națională și intervenție civică coordonată, cu scopul de a reda suveranitatea statului român: juridică, economică, politică și morală.

II. Principii fundamentale

Independență față de partide, oligarhie și surse de finanțare netransparente;
Transparență totală a procesului decizional și financiar;
Democrație participativă, cu lideri revocabili și mandat limitat;
Acțiune non-violentă și juridic impecabilă;
Solidaritate și subsidiaritate între celule locale;
Memorie istorică și responsabilitate morală față de trecutul recent.

III. Pașii esențiali de organizare 1. Formarea unui nucleu local (5–10 persoane)

Discuții introductive despre situația reală a țării;
Stabilirea unui calendar de întâlniri (fizic sau online);
Crearea unui grup de comunicare (Telegram, WhatsApp, Signal);
Acordarea unui nume și unei identități vizuale celulei (logo, slogan);
Adoptarea unui Statut simplificat și a unei Declarații de principii comune.

2. Elaborarea unui plan de acțiune local

Analiza problemelor locale (corupție, abuzuri, pasivitate instituțională);
Documentare și comunicare publică (pliante, articole, conferințe);
Acțiuni punctuale: participare la ședințe ale consiliului local, monitorizare bugetară, întâlniri cu cetățenii.

3. Reunirea cu alte grupuri locale

Conectarea cu platforme similare din alte localități prin:
- Forumuri comune;
- Reuniuni naționale online;
- Platforme de resurse și strategii comune.

4. Federare civică națională

Alegerea de delegați rotativi (cu mandat temporar);
Coordonarea unor campanii naționale de conștientizare;
Organizarea unui congres civic cu obiectiv de reformare constituțională și instituțională.

IV. Model de statut (simplificat)

Art. 1 – [Numele grupului civic] este o rețea civică independentă, formată din cetățeni activi care doresc să contribuie la recucerirea suveranității României. Art. 2 – Scopul organizației este educația civică, documentarea abuzurilor, participarea la viața publică și presiunea pentru reformă constituțională. Art. 3 – Structura de conducere este formată dintr-un coordonator, un secretar și un responsabil cu comunicarea, aleși pe termen de 6 luni. Art. 4 – Deciziile se iau prin vot egal, fiecare membru având drept de veto în cazul încălcării principiilor fundamentale. Art. 5 – Finanțarea se face exclusiv din contribuții voluntare, transparente, afișate lunar. Art. 6 – Orice membru poate cere dizolvarea structurii dacă aceasta se abate de la principiile fondatoare.

V. Declarație de principii

Ne declarăm loialitatea față de poporul român, nu față de partide sau ideologii impuse.
Respingem corupția, oligarhia și manipularea prin mass-media afiliată puterii.
Credem în dreptul fiecărei comunități de a decide local și în capacitatea poporului de a se autoguverna.
Milităm pentru justiție dreaptă, educație veritabilă, economie suverană și demnitate morală.

VI. Ghid de acțiune pentru primele 90 de zile

Zilele 1–30:

Formarea nucleului civic;
Discuții introductive;
Alegerea unui coordonator local;
Publicarea unei pagini locale (blog/Facebook/Telegram);

Zilele 31–60:

Identificarea problemelor locale urgente;
Participare la ședințe publice ale consiliilor locale;
Dialog cu alți cetățeni și recrutare de noi membri.

Zilele 61–90:

Redactarea unui raport local de situație;
Contactarea altor grupuri pentru formare de rețea regională;
Lansarea unei campanii civice pe o temă locală (ex: opoziție la un abuz, solicitare de audit public etc.).

VII. Conectare și extindere Recomandăm conectarea cu:

Grupurile din diaspora implicate în susținerea suveranității României;
Platforme civice independente (ex: comunitățile anti-corupție, anti-cenzură, pro-autonomie locală);
Personalități morale și intelectuali care au dovedit integritate și spirit civic.

Acest manual poate fi adaptat, completat sau extins pe măsura dezvoltării fiecărei structuri locale.

Fiecare sat, un consiliu moral. Fiecare oraș, un bastion civic. Fiecare român, un cetățean.

Note

i ORIGINE ȘI CONTEXT ISTORIC.

Această frază este atribuită generalului și omului politic roman Gnaeus Pompeius Magnus (Pompeiu cel Mare), în secolul I î.Hr. Context:

În jurul anului 56 î.Hr., Roma se confrunta cu o criză de aprovizionare cu grâne;
Pompeiu, numit „praefectus annonae” (responsabil cu aprovizionarea cu hrană a Cetății), a organizat o expediție navală pentru a aduce cereale din Africa și Sicilia;
Marinarii se temeau să pornească la drum din cauza unei furtuni violente;
Pompeiu le-a spus celebra frază pentru a-i motiva să plece, subliniind că misiunea (interesul public) este mai importantă decât viața proprie.

INTERPRETĂRI ULTERIOARE

Ernst Jünger, în cartea sa „Der Arbeiter” (1932), citează această expresie ca motto, într-un sens existențial: omul activ trebuie să-și asume riscuri și să meargă mai departe, chiar în fața morții.
Albert Camus, în sens opus, ar fi putut combate această idee în Mitul lui Sisif, în care sensul vieții se fundamentează tocmai pe confruntarea cu absurdul, nu pe sacrificiul impus de putere.

SEMNIFICAȚIE SIMBOLICĂ

Navigarea = metaforă pentru acțiune, înaintare, risc asumat;
Viața = condiția biologică, subordonată scopului, uneori ignorată pentru idealuri mai înalte.

Se poate înțelege și astfel: supraviețuirea nu este suficientă — e mai important să-ți asumi o misiune, un sens, chiar dacă implică risc.

REFLECȚIE CONTEMPORANĂ

Expresia poate fi interpretată astăzi în două direcții:

Idealistă și activistă: În fața unei cauze nobile (libertate, suveranitate), trebuie să mergi înainte cu orice risc.
Critic-reflexivă: Este o expresie a voinței de putere, care poate cere sacrificii disproporționate — și trebuie pusă sub semnul întrebării.

Scris de Asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (66 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

In epicentru: Magda Ursache. Întrebari în format de raspunsuri catre Dl V.

Magda Ursache, Scrisoarea a V-a

Întrebări în format de răspunsuri

...și răspunsuri în format de întrebări.
Dragă Varujan Vosganian,
Nu v-aș fi scris patru scrisori, dacă n-aș fi crezut (mai cred încă) în puterea Dvs. de a schimba ce-i de schimbat, pentru că sunteți un scriitor care are nevoie de adevăr etic, iar Cartea șoaptelor e amprentată etnic. Și eu vreau demnitate etică, dar și demnitate etnică.
Încerc să-mi fac ordine în minte privind evenimentele încâlcite din lumea literară.Unul dintre ele? Numirea lui Andras Istvan Demeter (fondator UDMR, în 1990), ca ministru al Culturii, în 23 iunie 2025, aflat peste trei decenii pe zona instituțiilor de cultură. Din isprăvile protejatului de Budapesta, am reținut că a smuls steagul României de pe statuia lui Avram Iancu și i-a dat foc. Când a votat pe Constituția Ungariei, și-o fi amintit de opinca pusă pe gâtul comunistului Bela Kun de un țăran român, în 3-4 august 1919, acum 106 ani?Altă ispravă: în ce cimitir o fi ajuns suma de 3 miliarde lei vechi -bani grei, zice presa- alocați restaurării Cimitirului vesel din Săpânța, pe când era director general în Ministerul Culturii? HotNews totalizează cinci dosare penale: de abuz în serviciu, conflict de interese (parandărăt), dar și deținerea unei arme de vânătoare. I-o fi fost teamă lui Adrian Artene, care l-a invitat pe Demeter la emisiunea „Altceva”, că și-ar fi recuperat arma cu glonț Kriko, de nu i-a pus nicio întrebare incomodă? Cu un enervant joc al mâinilor, ministrul a spus că trebuie mers cu barca, nu cu vaporul. Și, zâmbitor, că trebuie să se „ajusteze”fonduri, iar TVA-ul să rămână ridicat că „n-are legătură” (?!). Soluții? De unde? Caută „mecanisme”, iar „constrângerile” i se par benefice.
Ce face cultura română? E bolnavă, tace o vreme, e vremea muzelor tăcute. N-avem decât să scriem pentru sertar. Dacă s-ar duce pe Marte, Andraș Demeter n-ar lua cu sine nicio carte, ci microfonul.
Dumitru Augustin Doman a urat ministrului Culturii (atunci, Bogdan Gheorghiu) „Mulți, mulți ani de uitare!” Ministerul lui n-a mai finanțat, în 2021, revistele de cultură care nu se aflau sub coordonare Un.Scr.R. Să trăiască numai „Moftul român”!
Întreb, că nu știu: ce ministru al Culturii, din lungul lor șir, o fi protestat când s-a mărit TVA la cărți, de la 6% la 11%? A protestat Marius Chivu, pe Facebook, marți, 8 iulie: „E ca și cum ai reduce rația de hrană destinată unei specii pe cale de extincție.” Ce să-i protejăm pe autori, când rățoiul cu gât roșu e prioritate? 4% dintre români (cel mai mic procent din UE) cumpără o carte pe lună. O să mai cumpărăm carte la Sfântu Ilie Așteaptă.
Nichita Danilov scrie, în 14 septembrie, pe Facebook: „Cultura română nu va dispărea, a spus actualul ministru al Culturii, dlAndras Istvan Demeter, ci se va integra în atmosfera generală de austeritate, probabil.Tva la cărți, e acum 11%.Iar dreptul de autor 9%.Cu alte cuvinte, statul ia mai mulți bani decât autorul. Fără să depună nici un efort.E drept? Nu e drept. Ar fi bine ca statul să scrie și cărțile, înlocuind munca și talentul scriitorului.”
Foame de carte? Las’ că trăiți și cu păcănele, și cu tâmpizantul Las Fierbinți, care mi-a amintit de o sentință din folk-lore: „Prostul râde și când nu e de râs.” Iar cineasta Irina Margareta Nistor anunță că va fi „toamna filmelor de groază”, cele mai mari șanse la covor roșu vor avea cele cu „Drácula”, accentuat astfel de intervievantă. Eu aș zice că protagonist poate fi și premierul care taie și taie în carne (încă) vie. Și-mi vine-n minte titlul lui Cormac Mc Carthy (Polirom, 2010), Nu există țară pentru bătrâni. Filmul, No Country for Old Men , din 2007, poate fi thriller, dar eu am văzut în el un cântec de jale împotriva violenței.
S-a creat cu rea știință, un gap, o falie între generații, bătrânii au devenit„ întârziați, perimați, terminați”. Marius Ianuș le-a fixat scriitorilor, ca și cum ar fi fotbaliști, limită de timp: să se retragă naibii după 50, maximum 60, că nu mai performează, fiind prea conservatori de tradiție. Tradiția, „temelia temeiului”, cum o numea Brâncuși, trebuie democratizată? Nu-i destul de europeană? Eu cred că este. Iar solidarizarea breslei e o necesitate, contra celor care disprețuiesc cultura (am scris destul pe tema Cultură fără cultură), chiar în reviste de cultură sponsorizate. Ca să nu biruie suficiența, ignoranța, lipsa de cultură.
Trecând altundeva: mai avem 200 de librării în 320 de orașe. Locuiesc în campusul de pe Copou. Librăria (singura) a devenit un loc unde se vindeau șampoane și tanga, apoi depozit de scaune, iar vitrina arăta ca-n Scaunele lui Eugen Ionescu. Bine că există Librăria Junimea, în preajma teiului eminescian.
Bibliotecile și filialele lor se desființează. Mi-a fost dat să văd, pe lângă Gara de Nord, teancuri de cărți cu sigla uneia dintre ele, aruncate la tomberon. Să le fi trimis unde era nevoie de ele nu s-a putut? La biblioteci sătești? Dar mai sunt? În vacanțe, intram în magazine de țară, unde se mai găsea câte ceva.Vreun compot de ananas sau o ciocolată de menaj. Obligatoriu, la ce cumpăreai, ți se dădea și un fragment de carte. Vânzătorul le forfeca, încât fiecare decupaj să coste un leu. Așa am dat peste plachete de Petre Stoica și de Mircea Ivănescu. În pandemie, nu s-a dat voie să intrăm în bibliotecă. Or, biblioteca nu dă naștere la epidemii, e locul cel mai curat de pe pământ. Cărțile nu transmit viruși Covid19. Ne asigură și atipicul Bernard-Henry Lévy, în eseul Acest virus care ne smintește.
Înainte să recapitulez întrebările-sugestii din cele patru scrisori (și-mi asum redundanța), trebuie să fac o precizare: poate că sunt o ființă greu de mulțumit (ca Jeni Acterian), dar observațiile mele nu provin din răutate, ci din „nerăutatea inimii”, ca să trimit la Psalmul 100. Nu sunt nici ranchiunoasă, nici invidioasă, nici frustrată. Vremuri de polemică , carte apărută la Junimea, în mai 2025, are deja nouă cronici, unde mi se recunoaște stilul publicistic sever, dar și faptul că polemizez cu argumente pe care le găsesc solide.
Unui comentariu suburban n-am răspuns. Au răspuns alții în numele meu. Nu accept injurii sub pălăria dreptului la opinie, nici înjurături ...democratice. Îi iau în seamă doar pe cei care-și asumă comentariile în nume propriu și n-aș răspunde unui individ ascuns sub pseudonim, care împrăștie fake-news-uri. Îl urmez pe Blaga, oripilat de „țața cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brâu”, chiar dacă „ mahalagioaica” era chiar Arghezi dezlănțuit.Violențele de limbaj sunt nescuzabile. Ileana Mălăncioiu, într-un interviu din 2006, spunea: „Am polemizat cu Andrei Pleșu - și nu te miri cu cine- dată fiind prețuirea pe care i-o acord.” Stilul e omul? Da. Și cum e omul, așa-i și polemistul.
Pe urmele lui Daniel Cristea-Enache, am formulat un decalog al scriitorului. Cele trei porunci esențiale: răbdare, credință, iubire. Spun și eu, ca poetul Cezar Ivănescu, în Jeu d’amour (Exorcizare): „fie să treacă de la mine/tot Răul ce mi s-a făcut!”
Revenind la Scrisorile mele deschise: în primul rând, trebuie repetat că nu există comunitate fără comuniune. Mediul literar e din ce în ce mai agresiv, mereu pe picior de război. Războiul nu-i ușor nici când îl privești, iar războiul cuvintelor e cel mai dur dintre războaie. S-a ajuns să se ceară dărâmarea „șandramalei” numite Academia Română. Unii vor nu AR , ci SAR, academioara soroșistă a Alinei Mungiu, unde cred că intră și Marta Petreu, după ce a descoperit că „lui Dumnezeu îi pute gura”. Mi-au plăcut poemele ei, nu și blasfemia.
Chiar trebuie să se ardă de tot poemele lui Nichita Stănescu, să se toace cu toporișca, așa cum s-a mai făcut, în regim legionar, romanele lui Sadoveanu? Nu-mi plac deconstructorii de construcție, cei care fărâmă statui. Oare V.Voiculescu, domnul cu barbă de Sfânt Vasile, n-ar merita o statuie? Gherea are una, salvată de Ornea. Gogu Rădulescu are și el una, la Comana, plus nume de stradă: strada Ministru Gheorghe Rădulescu.
De altfel, PCR a fost dizolvat abia în 12 aprilie 1990, iar locul a fost luat de PC. Hiba mare: valorizarea după reguli corect politice.Troița lui Ion Lazu n-a mai fost ridicată pentru că analiști-experți în PC au găsit fapte „nedemocratice” în existența martirilor închisorilor, răstigniții comunismului stalinist. După Ion Lazu, 403 condeieri trecuți prin abatoarele Jilava, Sighet, Aiud, Pitești... Ferească-ne Dumnezeu de sindromul Stockholm, al relației bune dintre victimă și călău, când victima începe să manifeste empatie pentru torționar, îl simpatizează, ba chiar îl scuză și-l mângâie.
Nu mi-e frică să-i taxez pe cenzori, doar dețin tehnica naufragiului (13 ani, 1976-1989, interdicție de a publica) și nu vreau să-mi reproșez lipsa de reacție la criza care amenință axiologia identitară, cultura identitară, agresată imund de corecții politici cățărându-se pe vrejul de fasole spre minunata lume nouă woke. Naziști declarați, dar nedovediți: Eliade, Cioran ,Țuțea, respinși înainte de-a fi citiți și înțeleși. Nu-l chema, prin subordonați, satrapul culturii române, Suzănica Gâdea, pe Mircea Eliade la șmotru, în biroul ei, pentru „apucături anticomuniste”, spre hazul de nehaz al scriitorilor?
N-ar fi trebuit mers pe pedeapsa excluderii din Uniunea Scriitorilor pentru opinie diferită, gândire diferită și idei neprimite. Sunt multe forțe de „descurajare a opiniei”, dar și voință de adevăr. Eu nu vreau ca altcineva să decidă pentru mine: nici AI, nici PC. Spun adevărul meu, fruct oprit (Alexandra Hasan), măr cu prea mulți sâmburi (Adrian Alui Gheorghe). Pentru Alexandru Petria, adevărul e „briciul care te rade singur pe gât”. Fie. Încerc să urmez principiul lui Steinhardt: „Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel, construcției tale de om?A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă sau rușine”.
Laudele la președinți îmi rămân străine.Și trebuie spus că membrii Uniunii Scriitoricești (Ah, Domnule Varujan Vosganian, ce util ar fi să ne distanțăm de sigla noastră, furată de USR!) au cam făcut adicție la Iliescu-Constantinescu-Băsescu-Iohannis, acum la Nicușor Dan. Or, adicție, dependență, vine de la addictus, sclav al cuiva.
Nu cred că era mai bun răul socialist (am scris Comunismul cu rele și rele, carte apărută în două ediții, la Eikon și la Contemporanul. Ideea europeană), dar trebuia păstrat ce era, totuși, bun: edituri specializate, ca Minerva, Univers, Meridiane a lui Modest Morariu, gratuitatea tiparului, drepturile de autor. Și cum întreb și vorbesc neîntrebată, afirm: nu erau necesare legi protecționoiste pentru cartea românească? Ba da.
Domnule Varujan Vosganian, Dumneavoastră spuneți că ministrul Culturii și ICR ar trebui să se consulte cu Un.Scr. în vederea traducerilor. De acord, dar cu cine? Cu Turcan zdrăngănind la pian, până pierde Coiful?Alt ministru al Culturii nu știa nici de unde i s-a tras numele de Remus. Credea că de la pruncul hrănit de o vulpiță, care era, în fapt, leoaică.
Mai sunt și cobreslași puși pe revizuiri, care declară aberant că, dacă ai stil, ești de netradus și rămâi netradus. De-aia Eminescu n-a... Ambasadorul României în SUA, Andrei Muraru din Palat, îl vede pe Eminescu „totemic author”, un fel de totem al tribului primitiv din Carpați. Cum să sufoce stilul poezia și proza? Stilul ar trebui să fie singurul criteriu, nu evaluările tulburi, de grupări pe interese. Complicitatea lor a dus la liste de canonici și de iconici, în rest–tăcere. Frenezia celor cu ambiții și pretenții e stupefiantă. Pentru consacrare nu-ți trebuie altceva decât strategie de piar (PR), push and pull, altfel rămâi izolat. Ei și? Nu-mi place să mă aplaud singură. N-am chef să apar în vitrină, cu cartea în brațe, o las să se descurce ea singură. Și nu fac nici concesii consumismului de tip Pavel Coruț. Îmi place ce scrie Florin Iaru , dacă nu mă gândesc că se vrea coach de cenacliști. Rețetă pentru capodopere n-are niciun coach.

Oare n-a venit vremea să purificăm ierarhiile literare? După ce a luat locul lui Mircea Dinescu în fruntea trebii, L.Ulici s-a dus în Basarabia, pe Bâc, să-i avertizeze pe români: „Cu moaștele lui Eminescu și Ștefan cel Mare nu veți intra în Europa.” Știu asta de la Nicolae Dabija, care scria, în Asasinarea lui Eminescu, despre faptul că stalin-leninienii îl epuraseră pe poet din toate bibliotecile. Eu nu mă tem să fiu catalogată „pupătoare de moaște”, deoarece cred în forța reperelor fundamentale.

Și pentru că dețin EQ (inteligență emoțională) și țin la ea, închei Scrisoarea a cincea cu Ex imo corde, Magda U.

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (52 citiri)
Citeste mai mult... | In epicentru | Scor: 0

In epicentru: Magda Urasche. Ce se-ntâmpla, Doctore?

Magda Ursache. Ce se-ntâmplă, Doctore?
Doc, așa cum îmi place să-i spun lui Christian W. Schenk, e un prieten cu care poți pune țara (literară) la cale. Întâi a fost o întâlnire împlinitoare pe muntele Ceahlău. Și a rămas prietenul nostru (al meu și al lui Petru), nu de departe, ca Emil Cioran pentru Dinu Noica, dimpotrivă, de foarte aproape. Comunicarea noastră a fost animată de respect și iubire, asta în plin discurs al urii instalate între confrați. Cum să nu-l iubești pe un om cu inimă mare, cu conștiință bună, un altruist cu încredere în cultura românească? Și-l numesc Magnificul pe Christian Schenk, cum se numește Țone pe sine, după volumul uriaș al scrierilor. Cine spune că i-e rușine că s-a născut român, doar s-a născut pe aici, pe undeva. Schenk e neamțul cel mai român pe care-l cunosc. „Pasărea în cuibul ei nu piere”, crede etnosoful din mediul rural. Or, România are cuib în inima lui Schenk. Doc nu și-a pierdut cuibul, a avut mereu aripi pentru reveniri dese în țară. E teutonul care a rămas român (îmi place să-l citez pe filosoful Vasile Băncilă: „Apa trece, pietrele român”) și după plecarea în Germania. Nu și-a dorit un conflict între limba natală și română. Balansul între germană și română e benefic pentru ambele graiuri. „Fiecare pasăre pre limba ei piere”, zice tot etnosoful anonim. Schenk deține în egală măsură și maghiara maternă, și teutona paternă, dar și româna școlară.
Doc, trebuie să știi că, acum, vocabula școală se scrie cu K, șkoală, ca-n reclamele stupide, iar o făptură suspectă, cu carnet de la Uniunea Scriitorilor, preconizează că se va vorbi în esperanto. Într-o limbă, una singură , adică o non-limbă. Cum ar zice Cornel Regman, „în stilul tuturor și-al nimănui”.
Românismul lui Schenk e vizibil în grija de limba română, din ce în ce mai schilodită, dar și în truda de a face literatura română vizibilă în Vest, nu cât unul singur, ci cât două ICR-uri. A găsit cărți de seamă și le-a luat în seamă, urmând spusa lui Blaga: poeții, „neîntrerupt popor”. Lista lui canonică nu cuprinde doar 100 de nume, ci 380, valorizări corecte sută-n sută. L-a ajutat iubirea. Pentru Denk, iubita posesivă nu e medicina pe care a practicat-o, ci literatura.
O carte de 586 pagini, format A4, Scrisori.1991-2002, spune multe despre modul său de a valoriza. Schenk a ascultat sugestii de la Al.Cistelecan (cum altfel?) pro Ion Mureșan și Aurel Pantea, de la G.Vulturescu (pro Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Ion Stratan, Mircea Ciobanu, Petre Stoica), de la părintele Bartolomeu Anania (pro Arghezi), nu și de la Crohmălniceanu, care l-a vrut interzis ca „naționalist și fascist” pe Romulus Vulpescu. Doctorul nu s-a lăsat contaminat de „Bacilul Croh”, cum l-a numit Ion Barbu, știind proverbul „Pasărea vicleană dă singură în laț”.
Imediat după '89, au revenit „înfierările”de sorginte proletculturnică.Trebuia ca Fondane, care a dus Fundoaia natală în Franța, să-l surclaseze pe Eminescu, cum a încercat să facă Roxana Sorescu? Și-mi amintesc de Ion Vitner care, în Pasiunea lui Pavel Corceaghin, Editura de Stat, 1949, scria despre Eminescu: „un mistic cu cultul morții, un idealist retrograd”. Vă sună cunoscut?
Eliade-Cioran-Noica au fost etichetați „dubioși”; Eliade, legionarul, Cioran, fascistul, Noica, socialistul, „un trio sacru” disprețuit , ca tot ce e sacru, de Alina Mungiu. Pentru Radu Florian, în revista „Era socialistă”, Noica era „dușmănos”. Nu i s-a dat drept la replică. L-a urmat Al. Florian fils, fără argumente.
Să continui? Nae Ionescu, „un rinocerizat de fascism”, Daniil Sandu Tudor și V.Voiculescu, „propagandiști ai misticismului”. Până și Blaga a fost declarat „legionaroid”, pentru că ar fi propagat „cultul morții” ca Moța și Marin.
N-a plăcut nici Bartolomeu Anania, pentru Memorii și Jurnale, semnate cu nume de mirean, Valeriu Anania. Nici D. Stăniloae, pentru spusa că „Religia nu e o teorie, ci un mod de a fi”. Pentru mulți, foarte mulți români, admirabilul N.Steinhardt este evreul cel mai român. N-a scăpat de blasfemieri: că, în pușcărie, a hrănit „un popă legionar”, rupt de foame, din pachetul său cu mâncare puțină.
Noii canonici au ce au cu operele ample. Cu Breban, Preda, DRP, Buzura, cu Stănescu și Sorescu. Nu dau nici un ban pentru Ateneu, nu dau doi bani pe literatura clasicilor. Literatura clasicilor e „involuată”? Nu, hotărât nu. Aceste terfeliri, denigrări, răstălmăciri, minciuni, ascunzișuri sunt, în fapt, autodistrugere și l-au făcut pe Daniel Turcea să strige: „Până când veți calomnia? Încetați odată!”
Christian Schenk a strigat și el : Vrem dreptate critică pentru valorile literaturii române! Și cum să nu fie decepționat de acest amestec de apă curată și ulei presat la rece, în toate genurile: epic, liric și dramatic? Problema nu-i că n-ar exista talente, problema e că nu sunt îndestul cunoscute.Or, asta a făcut Doctorul. Ne-am descoperit, cum era și firesc, pe aceeași baricadă, și el, și noi, Bătrânu și cu mine. Să-l citez iarăși pe etnosof? „Pasărea după pene, omul după prieteni se cunoaște.”
Schenk crede, ca și noi, că Adevăr-Bine- Frumos nu sunt concepte „ponosite”. Un internetont zicea la Tv : „Cultura deteriorează creierul.” Dar creier deteriorat cancel culture sau woke este cel acultural.Trebuia reconsiderat Marinetti, futuristul, cerând să scuipăm pe muzee, pe biblioteci, pe academii? Iar spit, nu spirit critic dețin destui. S-a mers pe ideea că nici n-avem cultură, că ar fi doar iluzie deșartă.
Pierdem Calea Gutenberg? Internetonții o vor. Baudrillard ne-a alarmat: „Vine Mașinul!”, adică omul plat, dezumanizat, post-cultural, post-etic, post-etnic. În „Acolada”, Cr. Schenk a făcut invitație la o dezbatere publică privind Critica literară românească -adaptare, oportunism și rezistență. N-a fost molipsitor curajul său.
- Ce se-ntâmplă, doctore? A primat vechiul oportunism al teleintelectualilor, mereu adaptabili și adaptați rapid la noile ordine, la noul conformism ideologic, după dictare? A supărat ideea ta că ar fi „un spațiu al libertății intelectuale” critica asta? Că exigența culturală e periculoasă într-un câmp critic tensionat de drone explozive?
Doc mi-a răspuns: „Instanțe critice sunt puține” și m-a trecut, prea generos, între ele.
Mai decupez: „Ce rămâne e speranța că o nouă generație de critici va înțelege că vocația criticii nu e apartenența la grupuri, ci curajul gândirii autonome.”
Nu i-am mai spus că, refuzând eufemismele (vocabula sa) privind oportuniștii și conformiștii cu direcție dată de politic, va avea parte de cotonogeli literare, ca Marin Mincu după ce a susținut (în 2003, vă rog!): „critica românească a fost confiscată de o castă”. Și Ursachi, și Ursache s-au simțit cenzurați și-n postsocialism, când s-a reactivat Frăția inelelor, seria a doua, iar activiștii de partid comunist au fost repuși pe scaunele de conducere pierdute la revoluție sau aruncați sus-sus, pe scara indemnizațiilor de merit. Eu am fost oprită din drum de activul iliescan, iar prietenii de casă și de mașină Dacia mi-au întors spatele, de parcă aveam vreun virus necruțător. Nu mă victimizez pentru cei 13 ani de tăcere impusă; se victimizează destul cei cu o lună-două de interdicție.
Daniel Cristea Enache a încercat o ruptură în piaristică și a avut de tras ponoase, nu foloase. Nu le-a mers bine nici lui Mihai Iovănel, în luptă cu paraliterații, nici lui Paul Cernat, cu Prostituții literare ieri și azi, dar l-am lăsat de Christian cu speranță neștirbită. De la N.Manolescu, nefiind destul de diplomat, a încasat destule. În „România literară” a ajuns persona non grata și asta știe o lume literară.
Ce a făcut Cr.W.Schenk? A tăcut și a selectat valori, cu calm și echilibru, după știința sa de carte. Numai antologia celor 81 de poeți, publicată în 1994, a necesitat trei ani de trudă. „Cuibul se face greu.”, zice același gânditor anonim. Christian a avut parte dinspre cei antologați de laudatio, de recunoștință. Scriitorii megalomani au cam cârtit, simțindu-se neștiuți la Boppard. Vanități, orgolii, pretenții de neacoperit. Prostia e fudulă.Te poate face să te crezi homo universalis.
Greu cu comunismul, greu și cu postsocialismul. Exilații au rămas excluși din spațiul cultural, în afara istoriilor literare mari, însă D.Micu, figura centrală a obedienței sub călăul cenzor Leonte Răutu, a fost recuperat. Și el, și Popescu - Dumnezeu.
În acest context, al formelor fără fond, Doctorul s-a decis să spună răspicat, ca odinioară Maiorescu, „În lături!”, deși urmează linia Lovinescu, orientată spre valoare occidentală și modernitate.
Ca pamfletar e înverșunat, dar pe dreptate. La război ca la război, loialitatea pentru cauza dreaptă primează. A început lupta cu impostura din reviste, dar și din editurile care promovează non-valori, de care-s pline vitrinele „capitalizate” ale librăriilor, câte mai sunt. Privirea e ascuțită și pixul e tăios cu grafomanii, dar și cu criticii de întâmpinare având tarif cunoscut pentru superlative în avalanșă: spun despre X că scrie poezie cu majuscule, despre Y că se cațără spre transcendent, despre Z că e „scriitoare a secolul XX și XXI”. Oare de câte ori pe săptămână le iese din gură cuvântul mirobolant? Mă ajută cineva să număr?
În 15 septembrie a.c., Doc îmi scrie despre „paradele carnavalești” ale nominalizărilor multe, din „luna cutare, anul cutare”. „Culmea culmilor: toți acești oameni nominalizați, premiați, medaliați cu platină literară și diamant academic nu au operă.” Și pun aici o croșetă: „au făcut pentru literatura română exact cât a făcut un chibrit ars pentru iluminatul public”, dar „joacă impecabil în rol de importanți.” Ei, Doc, mai cad și de pe scenă!
În privința prezentărilor de carte, citez din memorie: „Cărțile sunt mai prezentate decât citite”. Ce-ar fi, se întreabă Schenk, literatura fără aceste parade cavalerești? Și răspunde: „Poate doar o literatură adevărată”. Așa că lasă nominalizările să-i tulbure pe ceilalți și „premiile să se reproducă prin partenogeneză”, alegând să facă ce știe să facă: „să scriu, să traduc, să respir literatură”. Fără teama că n-ar fi nominalizat sau oficializat.

E calea de urcuș onest, Doc. În cuvintele lui Eminescu: „Eu rămân ce-am fost: romantic.”

Magda URSACHE

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (61 citiri)
Citeste mai mult... | In epicentru | Scor: 0

Geopolitica: Victor Somesan. Comentariu la eseul : Rezistenta, aclimatizare culturala

Sintetic: Rezistență, aclimatizare culturală și biopolitica identității

Introducere

Textele lui Dan Culcer – „Rezistență și Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași” (2006) și „Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale” (2025) – se înscriu într-o linie de reflecție critică asupra destinului culturii române într-un context istoric și geopolitic marcat de presiuni externe și de crize interne. Dacă în 2006 accentul era pus pe rezistență și reconstrucție, ca formă de apărare împotriva uniformizării comuniste și neoliberale, în 2025 discursul autorului evoluează spre o viziune ecologică și organică asupra supraviețuirii culturale, prin conceptul de aclimatizare culturală și biopolitică a identității. Împreună, aceste două texte configurează o teorie coerentă despre cum comunitățile periferice pot rezista, dar și cum se pot regenera printr-un raport creativ cu alteritatea.

1. Dimensiunea istorică și sociologică: de la rezistență la aclimatizare

Eseul din 2006 era scris într-un moment de dezorientare post-tranziție, când România ieșea din comunism și intra în globalizarea neoliberală. Culcer denunța atunci pierderea rădăcinilor, alienarea colectivă și destructurarea solidarităților tradiționale. Accentul era pe rezistența identitară, o formă de apărare împotriva entropiei culturale. În 2025, autorul reia firul, dar mută accentul de pe rezistență pe procesul de aclimatizare culturală, propunând o teorie mai nuanțată și dinamică. Nu mai e vorba doar de „a rezista” pasiv, ci de a se adapta și a transforma criza în resursă. Astfel, perspectiva sociologică se deplasează de la un cadru defensiv la unul constructiv, în care identitatea e înțeleasă ca un ecosistem viu, nu ca o fortăreață statică.

2. Dimensiunea demografică și psihologică: migrația și trauma colectivă

În ambele texte apare problema depopulării, migrației și dezrădăcinării, fenomene majore ale societății românești contemporane. În 2006, accentul era pe trauma pierderii: destrămarea familiilor, golirea satelor, pierderea memoriei colective. În schimb, perspectiva din 2025 propune un unghi ecologic și adaptativ: migrația, deși traumatică, poate genera procese de asimilare creativă. A doua generație de migranți nu este doar victimă a ruperii, ci poate deveni un laborator de inovație culturală, aducând resurse simbolice noi în matricea identitară. Astfel, ceea ce era văzut doar ca pierdere devine și o posibilitate de regenerare.

3. Dimensiunea mitologică și estetică: mitul ca resursă vie

Un punct central al reflecției lui Dan Culcer este rolul mitului și al simbolului în coeziunea comunitară. În 2006, accentul era pus pe conservarea miturilor ca resursă de rezistență. În 2025, abordarea devine mai flexibilă: miturile nu sunt doar relicve ce trebuie păstrate, ci pot fi reactivate, reinterpretate și aclimatizate. Astfel, tradiția nu mai e văzută ca muzeu, ci ca materie vie care poate trece prin transformări estetice – în literatură, film, artă digitală sau muzică urbană. Exemplul lui Brâncuși devine emblematic: transfigurarea miturilor arhaice într-o estetică modernă cu valoare universală.

4. Dimensiunea geopolitică: periferie și ecologie culturală

Un alt fir roșu comun este poziția României ca spațiu periferic, prins între presiuni imperiale succesive (sovietice, occidentale, neoliberale). Culcer avertizează că izolarea nu este o soluție, dar nici capitularea nu e posibilă. În 2025, această tensiune se rezolvă prin metafora ecologiei culturale: culturile mici trebuie protejate prin politici de conservare și regenerare, asemenea ecosistemelor fragile. Identitatea nu se apără prin ziduri, ci prin politici active de selecție, aclimatizare și domesticare culturală.

5. Dimensiunea teoretică și pragmatică: spre o biopolitică a identității

Cea mai importantă inovație adusă de textul din 2025 este definirea unei biopolitici a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Identitatea este tratată ca o formă de viață colectivă care trebuie îngrijită prin politici educaționale, culturale, mediatice și diasporice. Principiile fundamentale (selecție, aclimatizare, naturalizare, domesticare, asimilare creativă) oferă un cadru operațional care depășește simpla retorică. Astfel, se trece de la manifestul rezistenței (2006) la teoria aclimatizării și politicii identitare (2025), într-un demers de maturizare intelectuală și pragmatică. Concluzie: un arc peste timp Lecturate împreună, cele două texte conturează un arc de evoluție al gândirii critice românești în ultimele două decenii.

Dacă în 2006 Dan Culcer formula un strigăt de alarmă și o pledoarie pentru rezistență, în 2025 el oferă o schemă teoretică pozitivă: identitatea națională ca ecosistem viu, capabil să integreze alteritatea prin aclimatizare, nu prin diluare.Astfel, problematica identitară se mută din registrul nostalgiei și al fricii în registrul ecologic, creativ și pragmatic. Identitatea nu este un muzeu închis, ci o grădină vie, unde elementele externe pot fi domesticite și transformate în resurse proprii.

Victor Someșan

https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Nota: https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Scris de asymetria on Tuesday, September 23 @ 00:00:00 CEST (83 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Eseuri: Victor Somesan. Programul de reconstructie propus de Dan Culcer

Un comentariu la eseul lui Dan Culcer, Rezistență și reconstrcuție, accesibil în versiune franceză la adresa :

https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Introducere

Textul lui Dan Culcer Rezistență și Reconstrucție propune o critică lucidă a proceselor de destructurare identitară și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunță atât nivelarea comunistă, cât și uniformizarea neoliberală, văzându-le ca două fețe ale aceleiași tendințe entropice. În loc de o simplă replică la o mare distanță în timp de la data redactării, autorul încearcă aici să completez discursul său printr-o teorie a aclimatizării culturale și o biopolitică a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Această schimbare de paradigmă evită termenul de „hibridizare”, încărcat ideologic, și propune în schimb o viziune organică asupra felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fără a se dizolva.

„Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale” (2025)

1. Dimensiunea ideologică: aclimatizare în loc de hibridizare

În loc să vorbim despre „hibridizare culturală”, proces ce implică amestec și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:

Aclimatizare culturală: ideile, modelele, formele artistice venite din afară sunt acceptate numai în măsura în care se adaptează la condițiile spirituale și istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajustează.
Naturalizare simbolică: formele străine, odată reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul local, încetează să mai fie percepute ca importuri și devin „ale noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu influențele grecești, bizantine sau franceze în cultura română.
Domesticare culturală: comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a le încorpora în propriul ritm de viață. Nu orice formă se domesticește; există și rezistențe.
Asimilare creativă: procesul prin care alteritatea devine resursă proprie. Nu este o absorbție pasivă, ci o transformare ce dă naștere unor forme originale, cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fără a-și pierde rădăcina.

Aceste mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al hibridizării, pentru că nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamică de selecție și adaptare.

2. Dimensiunea geopolitică: periferie, dependență și ecologie culturală

România și Estul Europei se află la intersecția a două forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identității nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturală, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lăsat să devină invaziv. Așa cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare, tot așa identitățile periferice au nevoie de politici culturale care să prevină monocultura globală și să încurajeze diversitatea organică.

3. Dimensiunea psihologică: trauma și sursele crizei

Culcer descrie fenomenul dezrădăcinării, migrației și al ruperii lanțurilor de solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivă. Dar dacă aplicăm logica aclimatizării culturale, putem vedea și partea productivă a crizei. Migrația nu înseamnă doar suferință, ci și expunere la noi forme, care, odată domesticite, pot îmbogăți identitatea. A doua generație de migranți poate fi văzută nu doar ca victimă a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilări creative. Astfel, biopolitica identității ar încuraja nu doar protecția comunităților de origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizează simbolic experiențele și le reintegrează în matricea națională.

4. Dimensiunea estetică: mitul și reinterpretarea

Culcer are dreptate: fără mit și simbol, comunitatea se destramă. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.

Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artă digitală, muzică urbană.
Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
Mitul poate fi aclimatat la sensibilitățile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.

Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfoză continuă a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturală.

5. Dimensiunea pragmatică: spre o biopolitică a identității

Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identității. Definiție: Biopolitica identității este ansamblul de practici, politici și cadre simbolice prin care o comunitate își protejează, regenerează și adaptează identitatea în fața presiunilor externe și interne, fără a o dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire. Principii fundamentale:

Selecția culturală – nu orice element străin este integrat; există filtre simbolice și morale.
Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adaptează la spiritul locului.
Naturalizarea – odată integrat, elementul străin încetează să mai fie perceput ca străin.
Domesticarea – comunitatea participă activ la modelarea noilor forme.
Asimilarea creativă – alteritatea devine resursă proprie, generând creații originale.

Domenii de aplicare:

Politica educațională – curricula școlară poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
Politica culturală – finanțarea artei contemporane care reinterpretează mituri locale, nu doar importă formate globale.
Politica mediatică – sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literatură, pentru a crea contra-greutăți la uniformizarea mediatică globală.
Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegrează experiențele migranților în circuitul național.
Politica ecologică – integrarea conceptului de „ecologie culturală” în strategiile de dezvoltare, văzând cultura ca parte din ecosistem.

Concluzie: de la rezistență la aclimatizare Dan Culcer ne oferă un manifest pentru rezistența culturală. Eu cred că pasul următor este să trecem de la rezistență la aclimatare culturală și biopolitică a identității. Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza și asimila creativ, într-un mod care să fortifice, nu să erodeze identitatea. În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil să reziste și să renască.

«Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu».— Mircea Eliade, Jurnalul portughez

«Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut

Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 00:00:00 CEST (75 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

Fulguraţii: Giorgio Agamben. Focul si povestea

À la fin de son livre sur la mystique juive, Scholem raconte cette histoire qui lui avait été
transmise par S. J. Agnon :
Quand le Baal Shem avait une tâche difficile devant lui, il allait à une certaine place dans les bois, allumait un feu et méditait en prière, et ce qu'il avait décidé d'accomplir fut fait. Quand, une génération plus tard, le «Maggid» de Meseritz se trouva en face de la même tâche, il alfa à la même place dans les bois et dit: Nous ne pouvons plus allumer le feu, mais nous pouvons encore dire les prières - et ce qu'il désirait faire devint la réalité. De nouveau une génération plus tard, Rabbi Moshe Leib de Sassov eut à accomplir cette même tâche. Et lui aussi alla dans les bois et dit: Nous ne pouvons plus allumer un feu et nous ne connaissons plus les méditations secrètes qui appartiennent à la prière, mais nous savons la place dans les bois où cela s'est passé, ce doit être suffisant; et cela suffit. Mais quand une autre génération fut passée et que Rabbi Israël de Rishin, invité à accomplir la même tâche, s'assit sur son fauteuil doré dans son château, il dit: Nous ne
pouvons plus allumer le feu, nous ne pouvons plus dire les prières, nous ne savons plus la place, mais nous pouvons raconter l'histoire de comment cela s'est fait. Et encore une fois cela suffit l .

Il est possible de lire cette anecdote comme une allégorie de la littérature. L'humanité, dans le

cours de son histoire, s'éloigne toujours davantage des sources du mystère et perd peu à peu le souvenir de ce que la tradition lui avait enseigné sur le feu, sur le lieu et la formule — mais les hommes peuvent encore raconter l'histoire de tout cela. Ce qui reste du mystère est la littérature et « ça, commente le rabbin en souriant, doit être suffisant ». Le sens de ce « cela suffit » n'est pourtant pas aisé à saisir, et le destin de la littérature dépend peut- être de la manière dont on peut le comprendre. Dès lors qu'on le conçoit simplement dans le sens où la perte du feu, du lieu et de la formule constitue en quelque sorte un progrès et que le fruit de ce progrès (la sécularisation) est la libération du récit de ses sources mythiques et la constitution de la littérature devenue autonome et majeure — dans une sphère séparée, la culture, alors ce « cela suffit » devient véritablement énigmatique. Cela suffit — mais à quoi? Pourrait-on se satisfaire d'un récit qui n'aurait plus le moindre rapport avec le feu?

Giorgio Agamben, extras din Le feu et le récit

1. Gershom Scholem, Les Grands Courants de la mystique juive (1941), trad. de Marie-Madeleine Davy, Paris, Payot, coll. «Petite Bibliothèque Payot », 2014, p. 505-506 [trad. modifiée].

Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 13:48:07 CEST (76 citiri)
Citeste mai mult... | Fulguraţii | Scor: 0

Geopolitica: Monica Lucretia MATEI (STOICA). Population and modernization: The Cluj

“Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca
Faculty of History and Philosophy
Doctoral School. History. Civilization. Culture

DOCTORAL DISSERTATION ABSTRACT. 2014

Population and modernization: The Cluj School of Eugenics during the Interwar Period

Scientific adviser: Univ. Prof. Ioan Bolovan, PhD
Doctoral student: Monica Lucreţia MATEI (STOICA)

2
CONTENTS
Introductory considerations

Chap. I. EUGENICS AT THE WORLD LEVEL – A BRIEF HISTORICAL
OVERVIEW
1.1. Eugenics – definitions, theories and concepts
1.2. The origins of eugenic problems – between history and historiography
1.3. The eugenicists of the eighteenth and nineteenth centuries
1.4. Eugenic theories in the twentieth century
1.5. Eugenic problems and the communist ideology: USSR – Romania

Chap. II. THE ANTECEDENTS OF EUGENICS IN TRANSYLVANIA PRIOR TO THE YEAR 1918
2.1. Transylvania – from politics and the economy to society and culture. The
background of eugenic ideas
2.2. Premises of the eugenics movement
2.3. Eugenic ideas during the process of modernization (the nineteenth and the early twentieth centuries)
2.4. The characteristic features of eugenic discourse

Chap. III. EUGENICS AT THE UNIVERSITY OF CLUJ DURING THE
INTERWAR PERIOD
3.1. Two centres of the eugenics movement in Romania: Bucharest and Cluj
3.2. The Faculty of Medicine in Cluj and its role in the eugenics movement in Romania
3.2.1. Portraits in time. Personalities of the Medical School in Cluj
3.2.2. Lectures
3.2.3. Conclusions

3.3. Means of disseminating eugenic ideas: brochures

Chap. IV. THE EUGENIC AND BIOPOLITICAL BULLETIN. A CASE STUDY
4.1. General aspects. Introduction
4.2. The Bulletin of Eugenics and Biopolitics – a general presentation
4.3. The Bulletin of Eugenics and Biopolitics – content analysis, thematic index and
graphical interpretation
4.3.1. Social work
4.3.2. The women’s status
4.3.3. The condition of the young generation (children)
4.3.4. Legislation. Regulations
4.3.5. Demography. Population studies. The biological theory of population
4.3.6. Public health
4.3.7. Education
4.3.8. Eugenics. Biopolitics. Heredity
4.3.9. The theory of evolution
4.3.10. The racial problem
Conclusions
ANNEXES Chronological and thematic index of the articles found in the journal The
Eugenic and Biopolitical Bulletin
Bibliography

Keywords: eugenics, Transylvania, The Eugenic and Biopolitical Bulletin, professors, Faculty of Medicine in Cluj, hygiene, biopolitics, heredity, demography, education.

In our historiography, the phenomenon of eugenics has been approached from multiple perspectives, both before and after 1989. While approaches tended to be ideologically entrenched during the communist regime, especially from a medical perspective, after the
revolution of December 1989, there have been several focal studies, conducted primarily from a demographic vantage point. A significant contribution that deserves mention in this regard is Maria Bucur’s research, Eugenie şi modernizare în România interbelic [Eugenics and
Modernization in Interwar Romania], Polirom Press, 2005.
The starting point of this research was the very work of Maria Bucur, which merely outlines the contribution of the Cluj School of Eugenics to the debate of medical and demographic ideas in interwar Romania. Through our undertaking, we have aimed to accomplish a monographic approach to all the representatives of the eugenics trend from the Social Hygiene Institute of the University of Cluj, from among the contributors to the journal The Bulletin of Eugenics and Biopolitics and from the clinics in Cluj.
The thematic analysis of the Cluj-based periodical The Bulletin of Eugenics and Biopolitics gave us the opportunity to outline the image of the School of Eugenics that developed in the town by the Someş River.
The spectrum of a deterioration of the human race, the threat of a “demographic degeneration” led the specialists in different fields of science and medicine to propose strategies for the regeneration of society. The adoption of populationist policies was a very
important episode in the history of the modern states, at a time when scientific ideas began to be applied to social policies. With the onset of the twentieth century, politicians from acrossEurope shared the belief that based on scientific accumulations in the fields of biology, medicine and eugenics, the state had to intervene in the private lives of its citizens in order topromote the desired biological and social changes. At the head of this kind of debates on demographic degeneration were the eugenicists. The history of eugenics is associated with the
name of Francis Galton (the cousin of Charles Darwin), who introduced eugenics as a new discipline, describing it as a science whose social application would entail the improvement of humanity. 5
According to Galton, eugenics was the study of factors that could improve human racial qualities through social control. He argued that society should not leave evolution to chance, and that scientists ought to help governments to implement measures aimed at biologically improving humans.
Eugenics became thus one facet of an entire phenomenon, a much wider current of ideas, which tended to influence the social and public policies of the states. The twentieth century, in particular, witnessed extreme manifestations related to eugenics and demography,
especially as regards the political control of reproductive behaviour (the excesses of the Nazi regime in Germany, which compromised eugenics, are well known).
The emergence of the term eugenics occurred as such in Romania during the twentieth century, when the state attempted, through various laws and regulations, to modernize and bring society to a high level of civilization, similar to that of the developed Western countries.
The “pretext” for the emergence of the term “eugenics” in the Romanian mentality came with the outbreak of World War I, in particular the effects generated by this conflict, which shook humanity.
These ideas gaining ever larger ground in Romania, too, during the period prior to World War I, as the care for the quantity and optimal quality of the population increased, but they were to make a career during the interwar period.
The sources also represent an important aspect in our work. In order to develop the theme Population and Modernization: The Cluj School of Eugenics during the Interwar Period, we used both edited sources and unpublished sources. The main source was the periodical publication The Bulletin of Eugenics and Biopolitics, besides which we also consulted funds from the National Archives of the State, County Cluj Branch, and an extensive bibliography in order to provide a comprehensive overview of the subject. The funds of the Institute of Social Hygiene, King Ferdinand University of Cluj, Faculty of Medicine and Pharmacy in Cluj, Personal fund ‘Dr Iuliu Moldovan’rounded off our information about the personalities from Cluj who illustrated, through their scientific concerns and their concrete activities in the university clinics, the science of eugenics. The same archival material gave us information about the curricular subjects, the lectures and the seminars with eugenic applicability and their share in overall training of the students.
In order to capture the mentality of the era, but also to trace the antecedents of eugenics in Transylvania, we resorted to the periodicals of the time. Thus, in our approach, in addition to the historiography of the problem, we used newspapers such as Libertatea [Freedom], Gazeta Poporului [The People’s Gazette], Telegraful Român [The Romanian Telegraph], Gazeta Transilvaniei [The Transylvanian Gazette], Tinerimea Român 6 [The Romanian Youth], Amicul Familiei [Family Friend], Revaşul [The Message], Deşteptarea [The Awakening], Românul [The Romanian], Drapelul [The Flag], Foaia Poporului [The People’s Paper], Minerva, Tribuna [The Tribune], Observatorul [The Observer]. In the years following World War I, a broad circle of specialists contributed to the publication of brochures with various themes, addressed to the rural readership. This was also the case of the series of brochures published under the guidance of Professor Ioan Simionescu from Bucharest. Divided into four series, the publication was suggestively entitled Cunoştinţe folositoare [Useful Knowledge]. Within it, series B, subtitled Sfaturi pentru gospodari [Tips for Farmers], was addressed to peasants. The editorial committee clearly emphasized its importance within the ensemble of Romanian historiography, as it covered a huge gap in Romanian journalism, which lacked works that popularized science. What was also highlighted was the target audience, i. e. the villagers, whose only means of acquiring access to information was through the media.1 The publication had a fixed number of pages and have a weekly frequency. The topics it approached referred to the problems faced by farmers, such as: the household, health, gardening and animal husbandry.
Moreover, in order to complete our research, we also studied various edited sources, which helped us to get an overview of the subject under analysis. From general studies, we focused on works that addressed the idea of eugenics at the world level, drawing a comparison with the autochthonous area.

The presentation of the work
The work is structured into four chapters, prefaced by an introduction and completed by the related conclusions. The bibliography used rounds off this undertaking. The annexes that accompany the research represent the thematic and chronological index of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics.
Thus, our research started by drawing a thematic bibliographic index of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics. Based on the materials published in the aforesaid journal, we outlined then the image of the Cluj “School of Eugenics,” by completing the information with
published and unpublished sources. The historiography of the problem focused, in particular, on the eugenics movement in the Old Kingdom and, to a lesser extent, on that in Transylvania.
1 Cunoştinţe folositoare. Sfaturi pentru gospodari, Series B, No. 8, p. 97. 7
The vast thematic area of the works published in the journal from Cluj led us to expand our research. In order to highlight the role and importance of the journal in the Romanian historiographic landscape, we first outlined a brief history of eugenics in the world, in the first chapter. In sketching this image, we started from the definition of the term, then we insisted on emphasizing the origin of its related ideas, portraying the most important promoters of the movement from the eighteenth-twentieth centuries (Jean-Baptist Lamarck, Thomas Robert Malthus, Bénédict Morel, Johann Gregor Mendel, Francis Galton, the inventor of the term “eugenics”) and concluding with an overview of the main eugenic ideas.
In general, in the pages of this chapter we presented briefly the evolution of eugenics in the world: from an idea to science. Once the image of the eugenics movement worldwide was outlined, we focused our attention on the history of eugenics in Transylvania, in the second chapter, entitled The Antecedents of Eugenics in Transylvania prior to 1918. Our research focused on highlighting the premises based on which the Romanian eugenicists’concepts developed after 1918.
Whether they were imported or autochthonous, these ideas respected local specificity, and the development and evolution characteristics of the Transylvanian space throughout time.
Although it found its most convincing form of expression in the interwar period, the eugenics movement in Romania had antecedents that were far from negligible. Therefore, in our study we aimed to review the stages prior to the development of the eugenics movement in Transylvania in the late nineteenth and the early twentieth centuries. In an overview, it can be seen that many researchers and journalists wrote about this historical stage and this geographic area.
The next chapter, Eugenics at the University of Cluj during the interwar period, aimed to achieve a presentation of the impact that eugenics exerted at the level of specialized highereducation and the evolution of the interest this discipline stirred at the level of the medical and social milieus from Cluj. To achieve this goal, in the subchapter “Portraits in time.
Personalities of the Medical School in Cluj,” we portrayed some of the personalities that contributed greatly to promoting eugenic ideas, through the various events they organized or through informative papers/bulletins: Iuliu Moldovan, Petre Râmneanţu, Iordache Fcoaru,
Mihai Zolog, Ilie Ardelean, Valeriu Lucian Bologa, Ovidiu Comşia, Cornel Crişan, Salvator Cupcea, Iacob Iacobovici, Leon Daniello, Eugen Moraru, Ion Prodan, Leon Prodan, Iosif Stoichiţă, Titu Turcu. We completed the information with a brief overview of the curriculum
hygiene courses that were taught at the Faculty of Medicine from the University of Cluj in the interwar period. The information in this chapter came mostly from the funds of the National Archives, the Cluj County Branch. 8
The last and the most consistent part of our work was devoted to the case study of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics. It is known that the journal was a periodical publication of the ASTRA Society, issued monthly between 1927 and 1947, with a break during the
economic crisis, due to lack of funding between 1931 and 1933. Most of the articles published in the journal were the product of the School of Cluj and were signed by physicians, demographers and experts in various fields; they were well documented, with a rich and varied vocabulary. Naturally, there were also authors from Bucharest and Iaşi, as well as some translations from foreign specialized literature, especially Englishmen, Americans, Germans,etc. The themes captured in this periodical, which we analysed in separate subchapters, were: social work, the women’s status, the condition of the young generation, legislation, demography, population studies, the biological theory of population, public health, education, biopolitics, heredity, evolutionist theories, and the racial problem. The unique contribution of our research lies precisely in reconstructing the key moments in the evolution of the journal, of the stages of the transition from positive eugenics to negative eugenics, at least as regards the content of articles translated from the German and Italian literature, or the articles signed by Făcăoaru and Rmneanţu. Using a moderate discourse in their demonstrations, the Cluj-based advocates of eugenics changed their attitude with the outbreak of World War II. Their moderation gradually gave way to racial overtones. Their researches and speeches were no longer focused on increasing the positive biological potential of the Romanian society, but the “purging of undesirable groups from the national body.” 2
Debates on eugenics have continued to this day. The ideas that animated nineteenth-century researchers are also found in the concerns of our time. As we have seen in the lines above, the theories of eugenics have been a human preoccupation since ancient times, but only in modernity did the science of the improvement of the human race acquire a self- standing character and lay down its principles. Even though during that period or later, the eugenicists’aspirations were not implemented at the level of policies, the laws and regulations they initiated and the reforms targeting the educational field had long-term consequences, which are still visible in the contemporary period.

Monica Lucreţia MATEI (STOICA)

2 Maria Bucur, Eugenie şi modernizare în România interbelic, trans. Raluca Popa, Iaşi: Editura Polirom, 2005, p. 204.

Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 00:00:00 CEST (107 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Studii: Matei Culcer. Lobbying Associatif et groupes d'intérets en France

Lobbying Associatif et groupes d'intérêt en France. Enjeux et moyens, quelles contradictions?

INTRODUCTION

Un premier ouvrage en français a été publié en 1983 par Jacques- A. Basso, consacré aux groupes de pression. il les décrit alors comme étant réserver à la seule civilisation anglo saxonne. Il n'existe en Europe, selon lui, rien de comparable à l'institution du lobbyisme tel qu'elle est présente aux États unis par exemple. Il semble que la situation ait changé au cours de ces vingts dernières années. Le lobbying est depuis entré dans notre vocabulaire et dans l'équilibre politique, quoi que peu de gens sache encore ce qu'il désigne précisément. Le lobbying mis en place par les groupes d'intérêt, en tant qu'il représente «les actions d'un groupe organisé qui vise à infléchir les politiques publiques dans un sens favorable aux intérêts du groupe»1, est présent en France sous de multiples formes. Nous définirons ici les groupes d’intérêt comme des entités qui cherchent à représenter les intérêts d’une section spécifique de la société afin d’influencer la volonté politiques. Leur action excluent tout à fait la participation aux élections. Elle se fait par des moyens détournés qui vise à influencer le circuit décisionnaire, en utilisant plusieurs types d'outils que nous développeront plus loin. Cette large définition nous permet d'englober les organisations d’action collective, comme les associations, mais aussi des mouvements sociaux, des entreprises ou des acteurs individuels qui peuvent être amenés à adopter un comportement de groupe d’intérêt. Notre critère se situe donc sur la démarche des groupes d’intérêt, plutôt que sur l'aspect institutionnel ou sur le degré d’organisation de ces groupes. Si on accepte cette définition, le cercle des lobbies inclus plus que les seuls groupes d'intérêt économiques. En effet, la plupart des associations sont susceptible d'être conduites à protéger ou défendre une cause centrale. Ainsi, les représentants des groupes sociaux sont des participants actif de la vie politique dont le nombre est finalement plus important que l'on ne le pense. Le droit d'association est institué en France depuis 1901 et permet aux personnes qui le souhaitent de se réunir en vue de partager d'une manière permanente ou non, un intérêt commun. Le droit d'association qui est indissociable du droit de réunion fait partie intégrante des libertés publiques. Ainsi l'association peut notamment agir en justice, par le biais de sa personne moral, au nom d'intérêts collectifs qui entrent dans son objet social. Mais elle peut aussi utiliser d'autres moyens plus détourné pour faire entendre ses revendications auprès du pouvoir politique. La politique se fonde sur l'idée de groupe en tant que fait social premier. C’est en effet le groupe qui socialise l’individu et qui lui fournit le prisme à travers lequel il perçoit le monde. Sa caractéristique principal est d'être égoïste par nature. Ils ne cherchent, en effet, qu’à maximiser ses bénéfices, même s'il s'agit de le faire au détriment d'un autre. La compétition en vue d’une répartition favorable des bénéfices politiques explique sans doute l’équilibre des pouvoirs et du cadre politique. Les groupes latents (non organisés) peuvent se mobiliser dès lors que leurs intérêts sont menacés, ce qui garantit à priori qu’un groupe puisse exercer une domination durable, contraire aux intérêts d’un ou de plusieurs autres groupes. La situation socio économique de l'Europe et plus particulièrement de le France connait des temps difficile. La réforme des retraites mis en place cette année, les problèmes liés au logement, à la précarité des jeunes et des moins jeunes, à l'accès au soins, et à un niveau de vie décents sont autant d'aspects d'une crise qui découle des dérives du système économique mondial. C'est la volonté politique qui a soustrait ce système à l'implosion que génère des pratiques douteuses. Signe que celle ci est toujours au cœur de notre société, malgré la domination apparente de l'économie de marché mondialisé. Il convient donc, plus que jamais, pour les groupes qui souhaitent défendre leurs intérêts, de peser sur l'état. Ce qui nous intéresse ici c'est donc bien la place qu'occupe le lobbying dans le champs du social et la pertinence des moyens mis en place. En effet, à travers nos recherches il semble que se dégage une certaine contradiction, en ce qui concerne le lobbying associatif, entre les moyens et les fins. Ce que nous tenterons en dernière instance de déterminer ici. Pour cela nous présenteront d'abord le développement de l'activité lobbyiste en France aujourd'hui, ses acteurs, ses moyens et ses enjeux. Puis nous tenterons de déterminer quel est effectivement sa place dans le champs du social, en présentant une partie des associations, ou des collectifs, qui tentent de faire pression sur le gouvernement et les instances décisionnaire. Avec quels moyens, notamment l'utilisation des médias, quels objectifs et quelle réussite. Puis nous conclurons sur une réflexion concernant la pertinence de l'utilisation des médias comme relais des revendications, notamment à travers l'analyse sociologique sur le temps accéléré d' Hurtman Rosa.

I. Le lobbying, définition et analyse du phénomène Nous analyserons dans cette partie la place du lobbying associatif en France, les grandes catégories représentatives. Ainsi que les enjeux et les moyens à leur disposition.

A. Les acteurs

historique du lobbying en France et dans le monde.

La France à une attitude très spécifique concernant les groupes d’intérêt. Cette conception prend ses sources dans l’histoire politique du pays. La méfiance envers les corporations connait un essor important dans la seconde moitié du XVIe siècle, et atteint son apogée à la Révolution, où plusieurs lois interdisent tous les «corps intermédiaires» entre le peuple et l'état. Ces corps qui selon Rousseau «entravent l’expression de la volonté générale, qui ne saurait émaner que de la délibération des citoyens.» 2 En effet, la Loi Le Chapelier, est votée en 1791 et vise a interdire les coalitions de patrons et d’ouvrier avec l'idée que: «Il n’y a plus de corporations dans l’Etat ; il n’y a plus que l’intérêt particulier de chaque individu et l’intérêt général. Il n’est permis à personne d’inspirer à un intérêt intermédiaire, de les séparer de la chose publique par un intérêt de corporation.»3 Il faudra alors attendre 1884 et la Loi Waldeck-rousseau pour que les syndicats soient autorisés, et 1901 en ce qui concerne les associations. Sous le Régime de Vichy le gouvernement tentera de rétablir les prérogative du corporatisme et achèvera ainsi d’associer aux groupes d’intérêt une connotation négative. Pourtant récemment, l'État, et plus généralement l’action publique, ont connu de profondes transformations qui tendent à accorder une meilleure place et une plus grande légitimité aux groupes d’intérêt et plus largement à de nouveaux acteurs, redistribuant alors les parts relatives au pouvoir entre État, société et économie. Ce phénomène est renforcé par la politique de décentralisation, qui reproduit ces évolutions au niveau des collectivités territoriales. Selon E. Grossman, chercheur au Cevipof (Sciences Po) et enseignant à l'IEP de Paris, et S. Saurugger, professeur des universités à l'IEP de Grenoble et chercheur à Pacte, auteurs de plusieurs ouvrages et articles sur le sujet, deux systèmes se trouvent confrontés. D'une part, le modèle représentatif que nous connaissons et qui forme avec le vote, et le suffrage universelle, la pierre angulaire de nos démocratie moderne. D'autre part, la théorie du système fonctionnel, selon laquelle le système en question remplacerait petit à petit les formes politiques dites, « représentatives ». Cette idée prend ses racines dans le constat du déclin de l'équilibre bipolaire du citoyen et de ses représentants, au profit de nouveaux acteurs émergeant qui seraient les mouvements sociaux, ou les groupes d'intérêts. Cette tendance serait à l'origine d'une nouvelle organisation politique qui prendrait ses racines et sa légitimité dans des instances parallèles à celle institutionnalisé par les pouvoirs publics. En effet, dorénavant, d'une manière ou d'une autre, des groupes n'ayant d'autre légitimité à existé que celle qu'ils se confèrent, participent à la délibération. Les groupes d’intérêt peuvent être considérés comme des acteurs contribuant à attirer l'attention des pouvoirs publiques, sur tel ou tel sujet, en instaurant des débats dans lesquelles, idéalement, les membres peuvent échanger leurs opinions de manière raisonnée. Ils participent par ailleurs, à des échanges avec les citoyens et les acteurs politiques via les médias ou internet, ou d'autres manifestations locales devenant ainsi des acteurs du l'équilibre du système démocratique en France. Enfin, on constate également une professionnalisation du lobbying et la création d’un véritable marché, avec la création d’agences spécialisées qui disposent de moyens de plus en plus élaborés et variés pour exercer leur influence.

Les grandes catégories.

Nous avons repris les trois grandes catégories que dégage Gilles Lamarque. Chargé de cours à l’Ecole des Hautes Etudes Commerciales, dans son ouvrage sur le lobbying. Selon l'auteur « Il existe des lobbies permanents et des lobbies plus éphémères. » 4qui se forment en fonction des besoins. Ces groupes d'intérêt tentent de défendre leur position par rapport aux actions publiques. Il différencie les lobbies qui exercent leur activité au grand jour, voire de manière « quasi institutionnelle», des lobbies qui exercent leur influence de manière plus détournée. C'est d'ailleurs selon lui ce types d'actions qui nourrit la suspicion à l'encontre du lobbying. G. Lamarque dégage donc trois grandes catégories de lobbyisme.

a. « Il existe des organisations dont le lobbying est la finalité mais qui réfutent la qualification de lobby au nom de sa connotation péjorative. » Se sont les syndicats comme groupes de pression, le lobbying patronal ou encore les organisations professionnelles. Historiquement, les syndicats sont les premiers groupes de pression à avoir vu le jour ou au moins à avoir reçu cette attribution. Leur capacité d'influence a été longtemps jugée nuisible à la défense des intérêts de l'État. Leur existence est légale à partir de 1884. Elle l'était dans les faits depuis 1864 avec la reconnaissance du droit de grève. Aujourd'hui, les syndicats occupent aujourd'hui une place quasi officielle dans les institutions de la République. Parallèlement à leur mission classique de représentation des salariés, ils exercent certaines prérogatives de puissance publique puisqu'ils sont appelé à la concertation et au débat par les pouvoirs publiques eux même, même s'ils ne sont pas toujours entendu. En effet, dans la conception moderne des rapports sociaux, les syndicats de salariés, comme les représentants des employeurs, sont des partenaires sociaux. Lorsque l'État entreprend de modifier la législation sociale, il soumet préalablement ses projets à l'avis des syndicats au nom de la concertation.

b. « Il existe des personnes morales qui, sans être des lobbies, font du lobbying à titre principal ou accessoire. » Ces dernières années sont apparus des structures auxiliaires au lobbying sous la forme de cabinets spécialisés. Cette situation correspond à une professionnalisation du secteur. Se sont par exemple des consultants en management , en communication, ou des avocats qui revendique également une spécialisation en lobbying. On constate le développement d’un véritable marché de travail du lobbying avec des ressources et un savoir-faire précis, en dehors des compétences concernant un secteur social spécifique mais tournée vers une activité de lobbiysme « pur ». D'ailleurs, d'anciens négociateurs, hommes politiques (Tony Blair, Bill Clinton) ou hauts fonctionnaires trouvent un débouché de plus en plus intéressant dans le secteur du privé. L'activité de conseil en lobbying est cependant en France une profession relativement récente et peu développé. La situation diffère fortement de celles des pays anglo-saxons. Dans un premier temps, les mentalités françaises assimilent encore largement le lobbying à la corruption et au trafic d'influence. Dans un deuxième temps, l'éclosion de la profession dans certains pays à été servie par une réglementation généralement peu contraignante mais garante de la transparence nécessaire au respect de la démocratie, ce qui n'est pas le cas en France où l'activité est souvent considéré à la limite de la légalité dans certains de ses aspects et n'est pas encadré par législation spécifique. Il existe de nombreuse professions qui tendent à faire du lobbyisme leur activité. Comme par exemple les cabinet de conseil en lobbying. Ces entreprises privés spécialisé dans le lobbying offrent à la base un service pluridisciplinaire. Leurs prestations combinent en effet l'assistance juridique et technique et la connaissance des circuits de décision. « Les conseils » comme on les appellent se placent dans une perspective stratégique pour justifier leur intervention. Ils élaborent avec leurs clients les méthodes d'approche. Ils hiérarchisent les priorités avec plus de recul, et en se plaçant du point de vue des autorités publiques. Ce qui peut faire défaut a un lobby convaincu de la pertinence de ses analyses et de ses actions. Enfin, ils les conseillent sur leurs recherches d'alliances et définissent avec eux les voies de repli.

« Il existe des lobbies convaincus de faire du lobbying, et dont on peut estimer après examen qu'ils ne font pas de lobbying. »

Cette situation particulière est caractéristique des réseaux d'anciens élèves des grandes écoles et des partis politiques, des cercles de réflexion et des clubs de notables. Nous présenterons ici les réseau d'anciens élèves mais aussi les conseils en marketing politique, pur produit du 20ème siècle. Les réseaux d'anciens élèves de grandes écoles sont en France un moyen privilégié de faire du lobbying. La formation des élites est en effet à l'origine de la création d'un réseau d'influence. Pour le plus grand nombre, les anciens élèves de quelques grandes écoles monopolisent l'exercice du pouvoir. Pourtant, si effectivement ses « lobbies » font du lobbying pour leur compte, ils permettent aussi à leurs membres d'exercer, au moins partiellement, un contrôle sur les processus de décision. Pourtant, selon G. Lamarque il ne faut pas « confondre les causes de la concentration du pouvoir avec ses effets »5 les personnes issues des grandes écoles ne font pas spécifiquement du lobbying même si elles peuvent faire partie d'un réseau. Selon G. Lamarque, on constate bien la propension des élites administratives à investir tous les centres du pouvoir « Sur la centaine de postes de présidents-directeurs généraux de grandes entreprises, la moitié est occupée par des anciens élèves de ces établissements. »6 et cela aussi bien dans les milieux de l'industrie, dans la banque, de la finance, au sein des organisations professionnelles ou de l'Université. Les réseaux des grandes écoles prennent donc effectivement une place importante de la structure du pouvoir. « Ceux qui ne sortent pas du sérail sont rejetés à la périphérie et contraints à prendre appui sur d'autres réseaux pour pallier les tares originelles de leur formation. »7 Néanmoins, selon lui, la forme particulière de l'administration, hiérarchisée et divisée en « corps »le contrôle démocratique et l'influence des contre-pouvoirs, notamment de la presse, ne permet pas aux réseau d'anciens élèves de former une corporation uniforme et d'exercer une trop grande forte pression sur les instances de l'État. D'autre part, le lobbying prend de plus en plus appui sur l'opinion publique. Celle ci ne peut être influencée au-delà d'une certaine mesure. Cette influence est raisonnablement bridé d'une part en amont de l'État, avec l'influence croissante des niveaux de décision communautaires sur lesquels l'impact des ces réseaux para-scolaires est réduit. D'autre part en aval de l'État, avec la décentralisation qui ressuscite le pouvoir des notables locaux et renforce le poids des instances locale sur les décisions politiques. Les réseaux d'anciens élèves exercent pourtant parfois activités considérés comme lobbyiste. Si nous prenons en compte le fait qu'ils fassent en sorte de promouvoir les intérêts de leurs membres en tissant des liens de solidarité professionnelle entre leurs anciens élèves ou entre les anciens d'un même corps. Ils défendent alors les intérêts moraux et collectifs de leurs adhérents ce qui, n'en fait pas strictement des instances permanentes de lobbying mais au moins des acteurs qui savent réagir avec efficacité à toute remise en cause de leurs intérêts. .Les conseils en marketing politique sont, quand à eux, issus au départ du milieu publicitaire et appelés par les hommes politiques pour les assister dans leur politique de communication, en particulier à l'occasion des campagnes électorales. Ces professionnels disposent à la fois de l'entregent indispensable à l'exercice de la profession et de la maîtrise des instruments de communication qui prennent aujourd'hui une part de plus en plus importante dans le succès d'une action. Ils ne font pas du lobbying pour le propre compte mais sont plutôt des référents en ce domaine.

B. Les enjeux Le lobbying vise à exercer une influence dans tout les domaines de la société, politique, économique et social. Mais plus que cela il devient également partie intégrante du système politique.

Politiques

Le Lobbying à des objectifs politiques mais surtout il devient un élément du système, à l'origine de deux théories de modèle politique. Le modèle « pluraliste »8 et le modèle « néocorporatiste »9 Basé sur l’exemple américain, le modèle « pluraliste » met les groupes à ma base de la vie politique. Selon Arthur Bentley, pionniers de ce courant, « tous les phénomènes de gouvernement sont des phénomènes de groupes faisant pression les uns sur les autres, se formant les uns les autres et produisant de nouveaux groupes et représentants (les organes et les agences de gouvernement) afin de négocier les ajustements »10. Mais comme nous l'avons souligné précédemment, ces groupes ne poursuivent que leur intérêt, sans penser au bien public. Au premier principe du « fondement groupal de la politique », la théorie pluraliste en ajoute un second, le « checks and balances »: Qui désigne le fait que « La domination durable d’un groupe est empêchée par l’émergence permanente de nouveaux contre-pouvoirs, c’est-à-dire de groupes en opposition au groupe dominant. »11 Cette vision de l'équilibre politique est proche de la théorie libéral de l'auto régulation du marché économique. Le rôle de l'état n'est pas différent de celui d'une bureau d’enregistrement des rapports de force entre groupes d’intérêt. Dès lors le risque latent est que ce soit les groupes économiques, plus puissants, qui l’emportent systématiquement sur les autres, ou encore, que l'état deviennent de plus en plus difficile à gouverner face aux demandes croissantes émanant de la société. L'autre modèle dit « néocorporatiste » décrit le fonctionnement d'autres pays, comme l’Autriche ou la Suède, qui semblent assuré un degré convenable de croissance économique et de paix social, mais qui est tout de même mis à mal par la mondialisation et l'interdépendance des économies qui diminue la capacité d'action et de négociation des groupes au niveau national. Selon l'étude de E. Grossman et S. Saurugger, dans ce système, « les individus font partie d’un nombre limité d’organisations, auxquelles l’adhésion est obligatoire ». Ces organisation sont selon eux « hiérarchisées et différenciées par secteur économique ».12 Elles peuvent être légitimé ou crées par l'État, qui leur accorde un niveau de représentation dans le secteur spécifique en échange d’un certain contrôle concernant le processus de sélection des dirigeants ainsi que dans la formulation des demandes politiques que ces organisations véhiculent. Le lobbying peut avoir des enjeux politique, comme l'assouplissement des réglementations de tel ou tel domaine mais nous constatons en réalité que plus généralement tout enjeux politique à en réalité un impact économique ou social.

Économique

L'influence des groupes d'intérêt au niveau économique à essentiellement pour objet la liberté économique et le respect de la concurrence. Le danger dans ce type de fonctionnement est de voir les groupes les plus riches, le plus souvent des groupes d'intérêt économiques, monopoliser l'attention grâce aux important moyens financiers mis à sa disposition. En effet, « Pour avoir une chance d’être écoutés, les groupes les plus riches recrutent des agents spécialisés pour élaborer leurs supports de communication et développent leur capacité à fournir des informations sur les conséquences électorales des décisions parlementaires ou sur celles d’un changement politique . »13 A l'exception des domaines d'intervention de l'État qui correspondent à ses fonctions régaliennes, la plupart des décisions de la puissance publique, quelle que soit l'autorité habilitée à les prendre, intéressent directement ou indirectement les acteurs de la vie économique et sociale, donc leurs représentants, les lobbies. La crainte ou l'espérance de retombées économiques sont de fait à l'origine de la plupart des actions de lobbying. Les groupes de pression ne sont pas des services publics financés par l'impôt. Leurs interventions ont un coût qui ne peut se justifier pour les adhérents du groupe que par les répercussions attendues d'une décision publique. Ainsi, les entreprises, les grands groupes industriels, directement ou pas, engagent des actions de lobbying uniquement parce qu'elles y voient le moyen d'améliorer leurs bénéfices, leur conditions d'existence sur le marché, ou seulement dans le but de faire disparaître une menace que fait peser sur leurs intérêts économique une décision de la puissance publique. Tout lobbying est ainsi à finalité économique au sens le plus large du terme. Dans sa démarche, le lobby doit regrouper l'information. Il doit transcrire des situations individuelles en termes macro-économiques pour s'adapter à la vision de la puissance publique. II doit illustrer sa démonstration par des situations individuelles pour souligner la nécessité des réformes suggérées. L'économie intervient au stade de l'argumentation. L'économique est la fin, la norme juridique n'est que le moyen.
Selon G. Lamarque, l'impact du lobbying dans l'économie a une plus grande chance d’être entendue dans domaines, qui cumulent certaines des caractéristiques suivantes: « faible visibilité de l’enjeu, retombées fiscales évidentes pour le plus grand nombre, caractère non idéologique, indifférence de l’opinion, consensus des autres groupes, proximité d’une échéance électorale et prise en charge gouvernementale.»14 Se sont le plus souvent des domaines limités et spécialisés.

Sociaux

Les contraintes financière pèse plus pour les groupes d'intérêt non économique que pour les groupes d'intérêt économique. Sabine Saurugger et Grossman, Emiliano dans leurs articles issu d'un séminaire consacré aux groupes d'intérêts français souligne que le concept de « démocratie associative » met l’accent sur les capacités de gestion des associations, mais également et sur leur contribution potentielle à l’ordre démocratique. Selon cette étude, les associations peuvent « renforcer la souveraineté populaire et l’égalité politique, améliorer l’équité distributive, la conscience civique, la performance économique et renforcer les capacités de l’État. »15 Toutefois, les auteurs soulignent en s'appuyant sur l'analyse de J. Cohen et J. Rogers auteur d'un ouvrage sur la « démocratie associative » aux états unis, que la participation des groupes n’est bénéfique qu’à certaines conditions : « ils doivent posséder des domaines d’intérêt étendus mais clairement définis ; permettre à un grand nombre de membres l’accès à des domaines de travail spécifiques ; être en mesure de discipliner leurs membres vis-à-vis desquels ils sont responsables ; bénéficier d’une structure organisationnelle stable et généralement acceptée et, enfin, posséder un statut quasi public qui renforce le pouvoir du groupe » 16

Ces domaines d'intérêt sont le plus souvent, La défense de l'emploi, la prise en compte des spécificités des secteurs, la promotion de nouvelles politiques sociales ou leurs maintient. Les difficultés des mouvements associatifs proviennent de leur extrême hétérogénéité à la fois dans leurs formes, leurs organisations, et dans leurs implications dans les rapports de pouvoir.

C. Les moyens Dans le cas français, la participation des personnes morales au financement de la vie politique est l’une des formes les plus directes, (les partis politiques ont reçu près de 200 millions de francs de « dons » de personnes morales en 1994) et les plus voyantes de lobbying. Elle a été interdite en 1995, ce qui a peut-être encouragé une diversification des actions engagées notamment sans doute en premier lieu par les grands groupes dépendant des commandes publiques comme Bouygues ou Dassault.

La détermination d'une stratégie

Dans leur ouvrage sur les groupes d'interêt en France, Emiliano Grossman et Sabine Saurugger établissent une liste de cinq types d'actions : • la négociation et la consultation, par lesquelles les acteurs politiques et administratifs invitent les groupes d’intérêt à participer aux processus décisionnels. En tant qu'elle vise à défendre les intérêts d'un groupe. La concertation peut être, elle aussi, considéré comme une méthode de lobbying même si en réalité, toutes ses fonctions ne relèvent pas du lobbying. En effet, bien que les syndicats cherchent le plus souvent à s'appuyer sur les représentants de l'État, la conduite des relations sociales appartient à la négociation entre les représentants des employeurs et les représentants des salariés, et relève d'avantage de rapports de droit privé. • le recours à l’expertise ; recours à des cabinets de consultants, marketing politique, cabinet de conseil etc.. • la protestation, qui investit l'espace public pour faire connaître les intérêts de l’acteur, mobilisant ainsi à la fois les autorités, les médias, l’opinion publique et les sympathisants de la cause. C'est celle qu'utilise entre autres actions le collectif Jeudi noir que nous étudierons en seconde partie.
• la juridicisation en tant qu'elle est l'utilisation du pouvoir judiciaire pour la défense d’intérêts, les tribunaux rendant notamment des décisions qui apparaissent comme des défenses de l’intérêt général contre certains intérêts spécifiques. • la politisation, enfin, qui consiste à transformer le groupe d’intérêt en parti politique mais le fait par définition sortir du champ du lobbying à proprement parler. L’éventail des moyens d’influence disponible pour quiconque cherche à défendre un intérêt est vaste. Les Américains précurseur en ce domaine restent sont connus pour mettre en place des actions de lobbying parfois spectaculaires : « La NRA (National Rifle Association, lobby américain défendant le droit de porter des armes à feu) a la capacité de faire parvenir 3 millions de télégrammes en 72 heures et de bloquer l’usage des téléphones au Congrès en saturant les standards d’appels extérieurs (…). L’association des retraités peut de son côté faire expédier 15 millions de cartes postales à un seul parlementaire en un jour. En 1996, General Motors a utilisé 36 lobbyistes avec un budget de 7 millions de dollars (…). En 2005, Hewlett Packard a dépensé 734 000 dollars pour un seul texte ».17 Qu'elles soient spectaculaires, ou plus discrètes ces actions n'en nécessite pas moins un réseau et des soutiens important ou à défaut judicieusement disposé afin d'avoir un véritable impact.

le réseau.

L'activité de lobbying à laquelle s'adonne les groupes d'intérêt est fortement conditionnée par la possession d'un réseau étendu. Le fait de posséder un carnet d'adresses est une condition qui sans être indispensable est favorable à la conduite des actions. Selon G. Lamarque, « Les lobbyists professionnel sont le plus souvent des hommes de relations publiques rompus à la négociation et qui disposent de sources d'information ainsi que d'appuis dans la plupart des centres de décision. »18 En ce qui concerne les groupes d'intérêts non économique ou « latent » le réseau facilite également les prises de contact et leurs efficacités dépend donc aussi largement du réseau dont ils disposent comme de leur capacité à en faire bon usage.

La maitrise du droit.

Le rôle d'un lobby est de créer une nouvelle norme de supprimer ou infléchir une Loi existante. L'analyse juridique est dès lors une condition d'efficacité du lobbying. En effet un lobby peut se contenter de présenter des recommandations globales dépourvues de propositions concrètes mais la véritable stratégie de lobbying supposent que le groupe d'intérêt procèdent à une mise en forme juridique de ses demandes. La plupart du temps c'est l'apanage des grandes institutions dont les collaborateurs maîtrisent les techniques et le langage de l'action administrative. Ce qui est un atout considérable dans la négociation.

La maitrise de la communication.

La communication est un part importante du travail de lobbying notamment dans le champ du social. De fait, le lobbying est pour une large partie un travail sur l’information. Aussi bien via l'information direct, par la mise en place de veilles stratégiques, la réalisation d’études scientifiques, de livres blancs, ou de colloques parlementaires qui rassemblent élus et membres de la société civile sur un thème d’actualité. Que sur le plan de la communication de masse avec internet et l'utilisation des médias nationaux comme relais de revendication auprès de l'opinion publique. Nous reviendrons au cours de la deuxième partie sur ses moyens appliqués plus spécifiquement au lobbying associatif qui est le cœur de notre sujet.

II. Le Lobbying associatif Après ces considérations sur la place du lobbying en France, il convient de faire un état des lieux des associations dans l'espace public et de leurs activités lobbyistes.

A. Les associations en France

1. Le lobbying associatif en france Aujourd'hui, les associations sont en plein essor. Leur nombre à quasiment doublé depuis les années 80. A la fin du siècle, la France comptait environ 900 000 association recensé, tous types confondu. De nouveaux syndicats (Sud) et de nouveaux mouvements sociaux ont émergé, depuis les mouvements de défense du consommateur, les mouvements écologistes jusqu’aux mobilisations de groupes « latent » comme les sans-papiers, sans abris etc.. Ce qui multiplient les terrains susceptibles de provoquer des mobilisations citoyennes. Selon de nombreuse études, les années 90 ont vu apparaître un phénomène de crise de la représentation en France. En effet, on constate ces dernières années une diminution du nombre de syndiqués, doublé d'une augmentation de l’abstention électorale. Les associations et les collectifs sont nombreux à être entré dans la sphère politique dans les 20 dernières années. Leurs actions portent aussi bien sur l'écologie (Greenpeace), sur la pauvreté (ATD quart monde), le racisme, (amnesty international), les maladies sexuellement transmissible et leur prise en charge par les pouvoir publique ( Act up sur le sida) mais aussi sur des thèmes tel que les problème de logement (La Dal, Les Enfants de Dom Quichotte) ou encore la situation des jeunes sur le marché du travail (Génération Précaire). Ces associations ont compris que agir uniquement au niveau locale était insuffisant. En effet, afin d'avoir un impact elles doivent également agir au niveau de l'État, sur les politiques public. Comme tout bon lobbyiste. Ces mouvements sociaux, comme l’ensemble des groupes d’intérêt, ont également pris acte d’une tendance lourde, celle de l’internationalisation. Dès lors, les mobilisations sociales se font de plus en plus à l’échelle européenne ou mondiale, et les grandes entreprises n’oublient pas que certaines décisions qui les concernent sont prises ailleurs que dans leur pays d’appartenance, que ce soit à Bruxelles (siège du Conseil européen) ou à l’OMC par exemple. Néanmoins, et bien que cette dimension soit importante, nous resterons centré au niveau national faute de temps et afin de ne pas nous écarter du sujet.

2. Analyse du fonctionnement du lobbying associatif. Objectifs et moyens.

Nous pouvons identifier deux stratégies de négociation différent et parfois complémentaire, la pression et l’interaction. La stratégie de pression reposerait sur un comportement de domination en terme d'image, voire de capture de l'opinion publique, de la part de l’association. Faire pression consiste le plus souvent à imposer un déficit récupérable ou pas, de temps, d'images ou de tout autres choses que puisse influencer le lobbyiste et qui a une valeur intrinsèque aux yeux de tout les acteurs. À l’inverse, la stratégie d’interaction privilégierait un mode de relation plus équilibré avec les autorités en présence, qui laisse place aux arbitrages et aux éventuels compromis, la concertation en est une des formes pratiques. Les associations utilisent aujourd’hui des moyens diversifiés pour transmettre leurs messages : presse, télévision, internet. Les stratégies déployées par les associations sur internet faisant appel public aux dons en est un exemple. Les statistiques de fréquentation des sites Web associatifs sont là pour donner la mesure du succès de l’entrepreneuriat institutionnel en cours. Par essence, les associations sont des entrepreneurs institutionnels potentiels. Elles sont capable d'être moteur d'un certain nombres d'innovations au niveau institutionnelle pour modifier les normes définis. La lutte contre le SIDA ou la mise en place des services de proximité à la personne, les problèmes de logement et aujourd'hui avec le rapport du Secours Catholique, les ressources des personnes. Tout ces domaines ont acquis une dimension institutionnelle grâce à l’activisme associatifs et à ces deux facettes que Madina Rival nomme « l’utilisation du discours »19 et « l’action collective ».20 « Le discours est une production organisée du langage. Cet objet construit peut être oral mais également écrit. Sous ses différentes formes il permet l’institutionnalisation de pratiques. »21 L’utilisation du discours associatif est une stratégie qui se base sur les valeurs et fait référence à une légitimité morale, favorable, ou opposée au changement, par une action qui vise à faire le « bien ». les associations doivent se trouver et théoriser un positionnement légitime. Celui-ci doit être adapté à leur objet social et à leurs objectifs. Il doit servir leur intérêt tout en rencontrant l’assentiment du plus grand nombre. L’action collective associative agit sur plusieurs niveaux. Les associations peuvent se regrouper, soit entre elles, soit avec d’autres acteurs du secteur marchand ou du secteur public. En France, cette action collective des associations a même été institutionnalisée par la création en 1983 du CNVA (Conseil national de la vie associative qui compte 76 membres : 66 représentants d’associations et 10 personnalités qualifiées). Cette instance consultative placée auprès du Premier ministre joue un rôle d’expertise sur toutes les questions relatives à la vie associative et de concertation avec les pouvoirs publics. (Voir chapitre sur les enjeux politique et le neocorporatisme) L’association peut être aussi le produit d’un regroupement d’acteurs. Comme avec les organisations de défense de professions ou les collectifs et associations qui cherche notamment à mettre en place des coalitions et des partenariats avec les collectivités locales où les autres instances de l'autorité publique.

B. L'exemple de Jeudi Noir. Quelle bilan?

1. L'émergence du mouvement Le collectif Jeudi Noir est crée en Octobre 2006 par un petit groupe de personne provenant de «Génération Précaire», une quinzaine de personnes s’y associent dénoncant la spéculation immobilière et les difficultés à se loger que connaissent les jeunes issus des classes populaires et moyennes. Ne disposant pas d'un réseau étendu, de soutien politique ou de fonds élevés, les militants de Jeudi Noir font le choix d’un répertoire d’actions sous la forme notamment d'action collective, axé sur la captation de l’attention des médias dans le but de toucher les politiques à travers l’opinion publique. Durant la période novembre-décembre 2006 ils font des actions médiatiques, de type «fausse crémaillère ». Il s'agit de simuler une fausse crémaillère, avec boissons musique et confettis avec des journalistes, dans un logement proposé à la location à un prix exorbitant. Ces actions festives, «clé en main » pour les journalistes, ont d’importantes répercussions médiatiques et font l'objet de nombreux passages dans les journaux nationaux. Le premier janvier 2007, ils réquisitionnent, avec les associations MACAQ et Le DAL, un immeuble vide, de la banque CIC, situé au 24 rue de la Banque, en face de la Bourse. Ils baptisent ce bâtiment Ministère de la Crise du Logement (MCL) et s’immiscent alors dans la campagne présidentielle, invitant les candidats à débattre du logement. En juin 2007, la spéculation fait toujours grossir la « bulle immobilière ». Le collectif décident alors d’élargir leur groupe militant et organisent, le 30 juin 2007, le « salon du logement étudiant vraiment pas cher ». En septembre le collectif se voit élargi à une quarantaine de personnes, mais deux échecs successifs de réquisitions d’immeuble vacant réduisent ce nombre à une trentaine. En Septembre 2010, le groupe connaît une quinzaine de personnes actives dans le collectif, qui participent à la grande majorité des réunions, une autre quinzaine moins actives, qui participent par intermittence, et enfin des militants occasionnels venus par « curiosité, convictions, ou juste pour se divertir. » selon les propos recueillis auprès de Simon Marx Cohen auteur d'un mémoire de Sociologie politique sur le sujet et militant actif au sein du collectif.

Actions et Bilan

L'illégalisme sectorielle est la principal voix du mouvement. Cécile Péchu théorise l'illégalisme sectorielle comme « le squat en tant qu’occupation volontaire et publique d’un bâtiment, en vue de son utilisation à des fins d’habitations, présente une spécificité comme mode d’action. Il constitue, en même temps qu’un outil de revendication, une réponse à la demande qu’il porte : il s’agit de prendre le toit que l’on revendique. On considère donc qu’il s’agit d’un « illégalisme sectoriel », en ce sens que l’illégalisme est directement lié à l’enjeu de la revendication et se limite à celui-ci. »22 Toutefois, ce type d'action, parfaitement illégal, doit se faire avec le soutien de l'opinion publique. En effet, s'il s'agit bien d'une part pour le collectif de « loger » dans des bâtiments parce qu'ils en ont besoin, l'importance d'alerter les médias et par ce moyen le pouvoir politique s'impose également. La différence de Jeudi Noir est sans doute d'avoir immédiatement théorisé cette idée et réunis les conditions nécessaire à sa réalisation, au cœur même de son action, dans sa forme autant que dans sa mise en place. « La particularité des actions Jeudi Noir, c’est qu’elles sont cadrées pour les médias. Il ne s’agit pas de faire une action militante et que les médias s’en saisissent, mais de faire une action cadrée, clé en main, où les médias n’ont plus rien à faire. »23 Interview d'un membre de jeudi Noir sur l'utilisation des médias dans le cadres du répertoire d'action collective. « Quand on a créé Jeudi Noir, on l’a créé pour [les médias]. On a réfléchi le « paquet » [...], on a, je peux parler comme ça cache, c’est pas qu’il n’y a pas de sincérité dans le truc, vraiment ça a été créé, conçu, et le mode d’action et le discours pour qu’il soit orienté média. C'est-à-dire, il faut une action où on n’a pas besoin d’être 20, où même à 10, ce n’est pas le ridicule, parce qu’on avait peur du ridicule. Il faut une action, sympa, [...], il faut une action où le journaliste aussi ait envie de venir, et il faut une action où enfin on ait une espèce d’unité. Un truc assez fou pour que le journaliste ait un prétexte pour se déplacer. On va pas manifester dans la rue... et en gros, il faut un truc qui, et c’est là qu’il y a le trait de génie, [...] qui rassemble les gentils, les méchants, les militants etc. et en fait avec la visite d’appart, telle qu’on l’avait imaginée, c'est-à-dire la visite collective : t’as le témoin, tu sais le type qui dit « je suis en galère », t’as le militant qui crée l’accroche « qui dit oui, le gouvernement ne fait rien » et t’as l’autre en face, le propriétaire en face qui dit « moi je suis le marché ». Et hop ça te fait un sujet. Et on le voit vraiment bien [à] la télé. A chaque fois que la télé est venue, bon rarement le propriétaire accepte de parler, mais bon ils ont l’interview du militant, ils ont l’interview de la victime, entre guillemet, témoin de la galère, et ils ont un laïus derrière qui dit, « les prix ont augmentés de 100%, que fait le gouvernement ?». Et hop ça te fait un sujet de 50 secondes et c’est hyper calibré. Voila. On l’avait construit comme ça pour être très honnête. Voila. Mais ça on la construit comme ça en septembre 2006. » Leur répertoire d’action agit d’abord sur le symbolique et cela pour la simple raison que leur principal objectif, tel qu’il a été défini en octobre 2006, est lui aussi symbolique. Alors que les squatteurs ont souvent pour but d'ouvrir des lieux de vie, associatifs, politiques, eux insistent beaucoup sur l’idée de changer l’image du squatteur, qui loge dans les bâtiments qu'il réquisitionne et cela dans un but politique. Ils souhaitent en réalité changer l’image du « punk à chien » dans un squat et imposer celle de Monsieur-tout-le-monde touché par la crise du logement, qui «réquisitionne» un logement pour pouvoir vivre décemment, et ça dans le but de faire réagir les pouvoirs publics : « on caresse l’opinion publique dans le sens du poil : « regardez ce bâtiment qu’on ouvre, c’est monsieur-tout-le monde qui sont à l’intérieur »24 Mais le bilan est mitigé. Il ne compte qu'une victoire tangible, le rachat du bâtiment réquisitionné en 2006 et baptisé MCL (ministère de la crise du logement) par la mairie de Paris, pour en faire des logements sociaux. Le militant que nous avons rencontré considère également que la Loi DALO est également le fruit de leurs actions conjointe avec d'autre association comme les Enfants de Dom Quichotte. Actions conjointe mais pas coordonnée qui n'a aboutit qu'à une victoire partiel, bien que mérité. Aujourd'hui, si le collectif existe toujours et réquisitionne de nouveaux bâtiments à chaque fois qu'il est délogé, les promesses qu'ils obtiennent ne viennent que des candidats de gauche, et leurs immixtions actuels des hautes sphères n’entraîne finalement aucune réponse législative. Il y a un mois, juste avant la trêve hivernale l'hôtel particuliers, vide depuis trois ans, place des Vosges, qu'occupaient le collectif, a été investit par les CRS qui ont procédé à leur expulsion.

C. L'utilisation des médias dans le cadre du lobbying. Un outil maitrisable?

Nous avons vu jusqu'ici, notamment à travers ce dernier exemple, à quel point, les médias en tant que relais de communication et de sensibilisation, ont un rôle essentielle dans l'activité de lobbying associatif. Il nous paraît donc nécessaire de faire une analyse plus approfondis de ce phénomène.

Les médias et les associations. Des objectifs contradictoires.

L’influence des médias est une donnée important dans le dialogue social. Elle ne peut se comprendre que dans le cadre d’interactions complexes entre elle et les intérêts, les stratégies et les positionnements des acteurs. En effet, les médias exercent deux types d’influence sur le dialogue social. Ils contribuent à modifier l’organisation et l’image des acteurs sociaux et peuvent aussi influencer une négociation sociale, en pesant sur son agenda, son rythme et parfois son issue. Pourtant, les médias privilégient une représentation du dialogue social centrée sur sa mise en scène à l’occasion d’un moment fort sorti de son contexte, alors que le dialogue social est un processus. C'est à dire qu'il va mettre en exergue un moment de crise, « pris sur le vif » en omettant les tenants et les aboutissants du processus. Ceux ci auront également tendance à mettre en scène les formes traditionnelles de conflits (grèves, manifestations) au détriment des formes non conflictuelles du dialogue social, concertation, réflexion, analyse, débats qui sont pourtant le fer de lance de l'activisme social. C'est-à-dire que les rapports de force entre acteurs et les enjeux politiques du dialogue social au détriment de l’analyse juridique et technique qui présente un caractère insuffisamment spectaculaire. De plus, les médias favorise une personnalisation des acteurs et des exemples individuels au détriment de la présentation des enjeux collectifs en faisant du dialogue social, et des problématiques politiques, des enjeux d'égo. Dès lors Il apparaît que les médias traitent effectivement du dialogue social de façon partielle. En effet la polarisation du traitement médiatique sur quelques approches sélective s’explique largement par les contraintes propres aux médias. Notamment par la dévalorisation du domaine des questions sociales en général et du métier de journaliste social. En fait, plus largement, il semble que le problème soit le manque d’expertise des journalistes sociaux pour traiter du dialogue social dans toute sa complexité ou encore les contraintes financières qui pèsent sur les rédactions et les incites à aborder certains sujets avec prudence. Néanmoins, il convient de ne pas minimiser les stratégies mise en place par les acteurs du dialogue social. Celles ci ont également un impact sur le traitement médiatique. Les partenaires sociaux ont professionnalisé leurs outils de communication afin d’établir ou de renforcé leur visibilité dans les médias. Cherchant comme nous l'avons vu à influencer le traitement que font les médias du dialogue social et à orienter, par leur intermédiaire, l’opinion publique afin de peser sur le pouvoir politique. De son côté, la politique de communication et d’information de l'État ne joue clairement pas son rôle dans le dialogue social. La communication institutionnelle n’est pas assez développée et les structures compétentes (SIG, SICOM: organes de communications) ne sont pas parvenues à résoudre la confusion entre communication politique et communication institutionnelle. Par ailleurs, la production et la diffusion de l’information sociale par les institutions elle même présentent encore des insuffisances. Si les médias ne sont donc pas des acteurs à part entière des négociations sociales, ils contribuent à la lisibilité ou au manque de lisibilité du dialogue social pour l’opinion publique. A travers nos lecture nous avons envisagé trois axes de proposition à destination des pouvoirs publics qui pourraient améliorer la visibilité et le traitement du dialogue social dans les médias. Dans un premier temps, il semble nécessaire d’améliorer de manière directe la qualité du traitement du dialogue social dans les médias. C'est à dire encourager la production et la diffusion médiatique de sujets permettant aux citoyens de s’approprier les enjeux du dialogue social. Dans un second temps il semble indispensable d'améliorer la formation initiale et continue ainsi que l’expertise des journalistes dans le domaine du dialogue social. Par ailleurs, la modernisation de la production et de la diffusion d’informations sociales devrait être une priorité aussi bien au niveau national, que local. Enfin, dans un troisième temps, la communication institutionnelle qui relève de l'intérêt général pourrait être rénovée et développée afin d'offrir à ses usagers une meilleur visibilité. Ces axes ne feront pas ici l'objet d'un développement. Il mérite à eux seuls de faire l'objet d'un mémoire.

L' «accélération sociale» selon l'analyse d' Hartmut Rosa.

L'ouvrage d'Hartmut Rosa sur L’accélération, une critique sociale du temps est une analyse sociologique des rapports au temps, dans notre société, en tant que phénomène structurant de l'histoire, du mode de vie, tout comme de l’évolution sociale en général. C'est cet aspect qui nous intéresse ici. Selon son analyse le rapport au temps est une notion absente de notre analyse de la modernité, cette dernière tenant compte d'avantage des processus de rationalisation ou d’individualisation. C'est pourtant selon lui notre rapport au temps, à son accélération quoi nous permet d'éclaircir la dynamique de la modernité. Son ouvrage expose une théorie de l’accélération sociale qui comprend l’accélération technique, l’accélération du changement social et l’accélération du rythme de vie. Il identifie « les manifestations et les origines de la raréfaction du temps disponible »25. Alors que l'individu accède à des technologies qui lui permette de réaliser plusieurs tâche en parallèle et à accomplir plus rapidement un certain nombre de tâche quotidiennes. L'auteur construit en réalité une « critique social du temps ». Il souligne l'apparition de phénomène de « détemporalisation » social, à travers une perte d'identité et une dissolution des attentes que connaissent les individus. H. Rosa nous explique combien l'accélération du temps, dans les domaines socio-économique, comme dans la vie quotidienne des personnes, ne permet plus à l'état de disposer de temps dans l'élaboration de sa politique. On sait en effet l'importance que prennent les échéances électorales dans les processus décisionnaires. Ainsi, Le nombre d'action par unité de temps augmentent sans cesse et forment un brouhaha d'activité incessant qui bloquent les possibilités d'analyse et de réflexion à long terme. Tout est instantanée, présent, et ce qui ne l'est pas n'existe plus et se perd dans les brumes d'un temps étiré à l'infini. « Au bout du compte, vous voyez bien, c'est l'augmentation du nombre d'actions par unité du temps, l'accélération du rythme de vie qui nous bouscule tous.»26 Selon lui l'accélération technique est lié à une accélération social avec par exemple le mode de diffusion de l'information. D'une part elle favorise l'apparition de sources d'informations parcellaire ou orientée qui parasitent fortement l'opinion publique. D'autre part elle fait l'objet d'un chassé croisé permanent entre les différents médias qui veulent être à « l'origine » de tel ou tel information ce qui induit des réactions de plus en plus rapides et confuse: « Il est frappant de constater combien des successions d'événements du mois précédent, ou de quelques jours auparavant, parfois même de quelques heures, auxquels nous donnions tant d'importance, qui nous semblaient chargés de signification, disparaissent de notre mémoire. »27 En effet, la durée de vie d'une actualité est aujourd'hui extrêmement réduite. les journalistes ont à peine le temps de la décrire et l'analyser, les gens de la comprendre. En effet l'actualité telle qu'elle est traité par les chaines d 'informations (BFM, LCI, France 24 etc.) mais aussi par les médias en général prend un caractère immédiat et instantanée. Elle est très rapidement chassée par d'autre informations qui se succèdent dans une valse infernale. Les informations reçu en début de journée sont éclipsé par des dizaines d'autres. L'information est instantanée et provoque une réaction immédiate et même éphémère, elle est marquée par une absence de pérennité qui nuis au débat d'idée. Au final, nous avons tous l'impression de vivre dans une instabilité permanente, un présent court et permanent où des faits rapportés le matin semblent avoir perdu toute leur valeur le soir même, dont nous ne savons plus quoi penser voir même qui disparaissent totalement de notre esprit. L'auteur souligne la perte de notre emprise théorique sur le monde, la régression de notre capacité à élaborer une réflexion de fond, notre difficulté à appréhender le sens et les conséquences de nos actions. Les temps de délibération, de réflexions, de formulation et de reformulation de tel ou tel idée, de test, de construction sont de plus en plus rare. Il cite comme exemple le fait qu'en politique, le parti victorieux n'est plus celui qui présente les meilleurs arguments ou le meilleur programme, mais celui qui sera doté des images les plus frappantes. H. Rosa nous décrit le règne de « l'opinion rapide »28 , des décisions politiques réactives. C'est selon lui le règne de l'« aléatoire et de la contingence »29 au sein duquel un seul aspect d'un problème important se voit retenu par les médias, souvent par hasard, ou parce qu'il fait réagir et donne des images, puis il devient peu à peu le sujet unique du débat: « Car les images vont vite, les arguments lentement. » Ainsi, le point de vue illusoire et réactif de l'opinion général, n'est que la conséquence aléatoire d'une constellation d'événements eux-mêmes aléatoires. H. Rosa en arrive même à comparer l'accélération sociale à une forme inédite de totalitarisme qui « toucherait toutes les sphères de l'existence, tous les segments de la société, jusqu'à affecter gravement notre soi et notre réflexion. »30 Conclusion Nous avons vu l'importance des difficultés rencontré par les associations qui entendent utiliser les médias pour attirer l'attention sur leurs actions et sur les problèmes qu'elles dénoncent. Ces derniers, comme le souligne le sociologue Hartmut Rosa, sont pris dans un phénomène d'accélération qui touche non seulement l'actualité et la manière dont elle est relayé par la presse mais aussi la société tout entière. Les associations dans leur activité de lobbying doivent peser sur les politiques pour être efficace. Or, le politique et la décision politique est une chose qui nécessite du temps. En effet pour qu'un décision soit pérenne et efficace, elle nécessite d'être élaborée patiemment, dans l'analyse et la réflexion. Pas dans l'urgence et la précipitation. En s'emparant des médias, dans le but de créer un relai entre les citoyen et l'État, les associations ou les collectifs qui utilisent ses méthodes sont indiscutablement victime des vices de l'outil auxquels ils font appelles pour relayer leurs revendications. Même si les médias sont un moyen d'offrir au mouvement une visibilité important,

Scris de asymetria on Tuesday, September 16 @ 20:58:53 CEST (88 citiri)
Citeste mai mult... | Studii | Scor: 0

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 2.39 Seconds