Who's Online
Exista in mod curent, 214 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Apeluri: Stefan BORBELY. Este nevoie de o istorie politica a literaturii romane?
Reconstituiri polemice
Este nevoie de o istorie politică a literaturii române?
Atunci când am distribuit colectivului de coordonatori ai
focus-group-ului nostru dilemele metodologice preliminare ale
întâlnirii de azi, care se strângeau mănunchi, în cele din urmă,
în chiar întrebarea care constituie titlul acestei intervenții
colective introductive – Este nevoie de o istorie politică a
literaturii române? -, prima reacție a fost că întrebarea
este pur retorică: firește că avem nevoie de o recontextualizare
politică a scrierilor literaturii române, de regândirea istoriei
literaturii noastre în perspectivă politică, interdisciplinară –
adică de o scoatere a acestei istorii din contextul metodologic
literaro-centric, autosuficient, în care ne-am obișnuit să o
gândim – perspectivă de lucru pe care o privilegiază și școala,
ca principal „formator” al culturii noastre literare – și de
reașezarea ei în rama metodologică mai largă a istoriei ideilor
și mentalităților, determinate în principal, ca evoluție
diacronică, de meandrele nu întotdeauna previzibile ale istoriei.
Stupoarea mimată, retorică a colectivului nostru viza, pe de altă
parte, „surpriza” că nu avem, încă, o asemenea istorie
contextuală, interdisciplinară a literaturii române, deși în
această privință lacuna poate fi cât de cât explicată: nu
dispunem de o asemenea istorie fiindcă timpurile – în principal
cele de după 1941, anul elaborării masivei Istorii a lui G.
Călinescu – nu au fost favorabile contextualizării politice,
interdisciplinare a literaturii române.
Constatarea ne conduce, însă, spre o altă întrebare, de data
aceasta dramatică, întrucât ea ține chiar de esența și cauzele
absenței. Dacă este adevărat că o abordarea politică, detașată,
interdisciplinară a literaturii se poate înfăptui doar în
condiții de libertate colectivă și personală obiectivă,
neconstrângătoare, în condiții de – să spunem – calmă
așezare a valorilor în făgașuri nepărtinitoare, senine, și dacă
o asemenea abordare are nevoie, pentru a germina, de timpuri
neafectate de presiunea bulversantă a istoriei și de oameni care să
nu simtă deasupra capului sabia damoclesiană a coercițiilor de tot
felul sau a cenzurii, întrebarea pe care ne-o putem pune este
următoarea: când a fost literatura română cu adevărat liberă,
ținând cont de faptul că însăși experiența democratică,
obiectivă, a istoriei noastre a fost, de-a lungul timpului, destul
de scurtuță ?
Am glisat adaptativ, cum bine știm, din dictatură în dictatură,
lăsând democrației un timp relativ scurt de maturizare. În
istoria ideilor românești, care a determinat, prin reflex, și
încărcătura ideatică a literaturii noastre, democrația a
constituit enclava, pauza fericită dintre două presiuni istorice
sau dictatoriale, nu regula stabilă de continuitate. Istoria ideilor
din România s-a configurat, în mare parte, ca o istorie a
răspunsurilor la coerciții și presiuni, nu ca o diacronie a
emancipării și libertății.
Istoria literaturii române este, în
multe privințe, istoria unor opere care s-au clădit în condiții
de nelibertate: cu atât mai mult ar fi nevoie, acum, când timpurile
au devenit în sfârșit libere, de o recontextualizare a istoriei
literaturii noastre, de o regândire a ei într-un perimetru
metodologic interdisciplinar.
Ne propunem, așadar, prin acest proiect, să readucem în cercetarea
noastră literară fundalul politic și de mentalitate al istoriei,
să înțelegem modul în care se articulează ideile estetice,
filosofice, ideologice și politice dintr-o anumită perioadă într-o
integralitate eterogenă, suplă, dialogală – uneori chiar
conflictuală -, pentru a se decanta apoi în expresia estetică a
unei opere durabile sau a unei capodopere.
Suntem, așadar, de
părere, că o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este,
metodologic vorbind, o fantasmă perimată, deși ea este practicată
în continuare pe scară largă, ca o cutumă comunitară greu de
surmontat. Esteticul se dovedește a fi, și el, o funcție de
context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice,
filosofice și de altă natură, pe care o înțelegere integrativă
a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine.
Formulând în acest fel dezideratele metodologice ale inițiativei
noastre, am ridicat, suntem convinși, capacul de pe cutia Pandorei,
fiindcă relativizarea preeminenței esteticului în metodologia
noastră literară se soldează, întotdeauna cu suspiciuni
incendiare, scandalizate. Esteticul este instanța totemică a
criticii și istoriei noastre literare: marota ei principală,
exclusivistă, orgolioasă. Literații noștri au trăit dintotdeauna
o relație dificilă cu istoria, rezolvarea dilemei fiind tranșată
prin promovarea compensativă a esteticului ca principiu unic,
dominator de selecție.
Mulți dintre criticii noștri de prestigiu
s-au folosit de criteriul estetic pentru a scăpa de proximitatea –
socotită imundă, nedemnă – a istoriei, politicii,
mentalităților. Astfel, în istoria noastră literară, criteriul
estetic a funcționat, de multe ori, ca spațiu de refugiu, de
sublimare a unor tensiuni altfel irezolvabile. De aceea, socotim că
este de datoria noastră să precizăm, pentru a preîntâmpina
viitoare acuze nefondate, aflate în dezacord cu intențiile noastre
metodologice integrative, că nu ne propunem câtuși de puțin să
ignorăm excelența estetică a operelor pe care le vom studia. Nu
vom renunța la ierarhizări sau la valorizări, abandonând
axiologia în favorarea unei sintaxe interpretative aglutinante,
nivelatoare. Ceea ce ne va interesa, însă, va fi contextul
socio-cultural și politic al capodoperei: întregul strat de pământ
din care se înalță spre cer planta superbă, nu numai floarea, nu
numai petalele sau parfumul.
Dorim să înțelegem, în măsura în care se va putea, viața
adevărată pe care au trăit-o scriitorii români și au transpus-o
în operele lor, nu numai aerul rarefiat al „turnului de fildeș”.
Am avut scriitori care au rămas liberali în momente politice și
culturale dictatoriale, de constrângeri atroce. Am avut și
scriitori care au devenit autohtoniști în momente de istorie
liberală; scriitori care au dat răspunsuri literare și personale
greșite unor provocări istorice, sau, dimpotrivă, scriitori care
s-au implicat în politica zilei, sesizând la timp chemarea
conjuncturilor favorabile. Dorim prin acest proiect să restituim
adevărul integral al istoriei noastre literare, să sugerăm o
metodologie care e deja monedă curentă în cecetările literare din
Occident, față de care, însă, multe nume notorii ale literaturii
noastre de azi manifestă, încă, o reticență prudentă.
Nu cu
mult timp în urmă, prestigioasa catedră de literatură română a
uneia dintre universitățile noastre foarte mari a decis, prin vot
colectiv, suprimarea istoriei literaturii române din nomenclatorul
academic, pe motiv că o asemenea abordare e perimată metodologic în
raport cu receptarea strict estetică a operelor literare. Votul a
avut parte și de opoziții, înverșunate chiar, dar democrația a
dat câștig de cauză adversarilor istoriei literare, decizia fiind
– e poate inutil să o spunem – în dezacord flagrant cu
metodologia integrativă, axată pe studii culturale, care se
practică azi în marile universități occidentale.
Ne propunem, așadar, o nouă sincronizare cu Occidentul, erudită,
nefoiletonistică, neimpresionistă, o repoziționare metodologică
și de mentalitate a literaților români și a cititorilor care îi
admiră. Nu atât afilierea politică directă, efectivă a
scriitorilor români ne preocupă în acest proiect – deși, ca
punct obligatoriu de pornire, ea nu poate fi, desigur, ignorată - ,
cât modul în care ideile politice, ideologice, filosofice și
religioase ale unor perioade le-au influențat opera. Nu vom insista,
maniacal, obsesiv, pe maniheismele literaturii din epoca
totalitarismului comunist sau pe dihotomiile „generației ‘27”
și ale angajării legionare, fiindcă lucrurile sunt, în această
privință, în general lămurite, deși ar mai fi loc pentru unele
precizări suplimentare. Am dori, dimpotrivă, să lucrăm pe
„secvențe lungi”, pe „serii literare”, și nu pe cazuri
particulare, pentru a înțelege diacronia profundă a unor idei și
opțiuni, motivele adânci, neconjuncturale ale unor adaptări,
prudențe, inovații sau metamorfoze.
Vom avea în vedere, desigur, istoria presei si istoria vieții
publice din România, fiindcă impactul social și ideatic al
scriitorilor noștri nu poate fi înțeles în absența acestora. Ca
definiție aproape generală, care vine spre noi pe linia decantării
unui complex identitar de sorginte preponderent romantică,
scriitorul român s-a dorit a fi dintotdeauna implicat social, sau a
trăit implicarea comunitară ca pe o fantasmă neconsumată,
convertită apoi în frustrare sau suferință. Literatura română a
fost o literatură a ecoului public, a oglinzii (eventual
narcisiace), nu a refuzului acestora. Puțini dintre scriitorii
noștri au avut puterea de a trăi anarhic, departe de recunoașterea
socială venită din partea publicului sau a puternicilor zilei.
Puțini scriitori români au trăit, premeditat, la marginea
necontingentă a societății, într-o singurătate abstractă,
orgolioasă, necomunicativă. Am avut puține perioade în istoria
modernă a României care să fi favorizat puseurile escapiste,
dantelăriile estetizante, refugiul domestic, dezimplicarea
comunitară.
Cu atât mai ciudat pare atunci faptul că majoritatea
istoriilor literare pe care le avem perpetuează imaginea
scriitorului spectral, necontingent, dezimplicat. Stereotipia
prezentării scriitorului român ca ființă eterică, nepragmatică,
idealistă este foarte puternic înrădăcinată în mentalul nostru
colectiv, ea fiind, pe de altă parte, și reprezentarea
stereotipizată cea mai redutabilă – falsă, totodată – pe care
o perpetuează școala. Prin proiectul nostru am dori să îl
reintroducem pe scriitor în timpurile concrete, în ideologia pe
care le-a trăit: să facem din el o ființă de carne și sânge, o
ființă reală, complexă, dilematică. Să-l scoatem din rama
icoanei și să-l redăm vieții, ideilor care se intersectau de-a
lungul ei.
Proiectul nostru își mai propune alte două mize metodologice bine
definite. Dorim, pe de o parte, să înțelegem evoluția formelor
noastre literare într-un context integrativ regional și european:
să vedem ce anume ne apropie și ce anume ne separă de vecinii din
jur, de culturile minoritare din România, cât de pregnantă a fost
opțiunea pro-europeană, de tip lovinescian, sincronist, a
literaturii noastre și care au fost, dimpotrivă, avatarurile
literare ale autohtonismului, ale autosuficienței naționale. Unii
dintre scriitorii noștri au clădit febril un trecut fantasmatic
atunci când ar fi trebuit să participe la edificarea pragmatică a
prezentului; alții s-au refugiat în natură – sau, din nou:
într-un trecut vegetal, mirific – în chiar momente istorice
decisive, în care imperativul zilei ar fi presupus, dimpotrivă, o
luciditate solidară mai pragmatică. Am dori să înțelegem, în
prelungirea acestui context, cât bine și cât rău au făcut
naturismul și ruralismul, ca ideologii identitare dominante,
culturii române, și cât de nuanțată poate fi, de-a lungul
timpului, experiența citadină. Cum se împarte, cu alte cuvinte,
cultura română între nostalgie și pragmatism: ce avem pe o
balanță și ce anume pe cealaltă. Sau cine o înclină? Cine este
pus să o încline, și de ce?
A doua miză e umană. Experiența, cu precădere cea recentă (dar
nici cea veche nu e străină de această reticență) arată că
literatura română se construiește pe sine printr-o logică a
reproducerii profesioniale minimale, ceea ce înseamnă că literatul
român nu prea ține cont de ceea ce spun neliterații. Drama
scriitorului român este, în general, intraliterară, motiv pentru
care el și tinde să investească viața literară cu funcția
securizantă a transcendenței, vocea alternativă a celor „din
afara breslei”, indiferent de calitatea lor, interesându-l prea
puțin. Dezavuând această cutumă autosuficientă – care este, pe
de altă parte, și principalul generator de „mituri” identitare
din literatura română -, dorim să atragem în derularea
proiectului nostru politologi, sociologi, istorici, filosofi,
specialiști în istoria ideilor și a mentalităților, în
imaginar, din credința că ascultându-i, sau chiar punându-i la
lucru, vom ajunge la prospețimea viziunii metodologice alternative
de care avem atâta nevoie în momentul de față. Cum vom lucra? Pentru început, sub forma unui focus-group cu
invitați, găzduit de către Colegiul Noua Europă, căruia îi
suntem recunoscători că a acceptat să tuteleze instituțional și
moral proiectul nostru. Ne vom întâlni din 2 în 2 luni, discutând
teme precise, pe baza unor texte-pilot, dezbaterile urmând să fie,
ca și aceasta de acum, publice. Revista Observator Cultural,
prin amabilitatea doamnei Carmen Mușat, a acceptat să devină
camera noastră de rezonanță: vom publica, așadar, fiecare
text-pilot în Observatorul Cultural, însoțit de o schiță
sinoptică a dezbaterilor care le-au însoțit . În paralel, am dori să organizăm volumul colectiv – masiv,
erudit, științific, nefoiletonistic – pe care ni-l imaginăm ca
fiind miza principală a poiectului nostru. Estimăm că l-am putea
termina și edita în trei ani de acum încolo, ceea ce ar însemna –
ținând cont că ne aflăm în decembrie – sfârșitul anului 2008
sau începutul lui 2009. Pentru redactarea lui, la care sperăm să
îi putem atrage pe cei mai reputați specialiști pe care îi are în
momentul de față cultura română, consacrați și tineri
deopotrivă, nădăjduim să obținem subvenții și granturi.
Proiectul s-a născut dintr-un gând altruist, dezinteresat, dar
foarte responsabil, care s-a îmbinat apoi, în mod fericit, cu
generozitatea instituției care ne găzduiește. Ajutați-ne să
transformăm această himeră în realitate!
Vă mulțumim!
Mircea Anghelescu Ioana Both Ștefan Borbély Dan C.
Mihăilescu
New Europe College, București
Focus-group: Istoria politică a literaturii române
-
Mircea Anghelescu
-
Ștefan Borbély
-
Ioana Both
-
Dan C. Mihăilescu
|
Scris de asymetria on Monday, August 18 @ 10:01:51 CEST (77 citiri)
Citeste mai mult... | 18521 bytes in plus | Apeluri | Scor: 0 |
Proza: Gheorghe SASARMAN. Un capitol de amintiri din anii 50. Salut voios de pionier
Salut
voios de pionier
În drumul meu spre școală – sau, mai bine
zis, aproape în drum, cu o neînsemnată abatere – se afla
prăvălia unui cofetar turc, pe nume Abdurahman Daut. I-am reținut
numele deoarece servea și drept firmă: acolo nu stătea scris
„Cofetărie” și nici „Dulciuri” sau mai știu eu ce altceva,
ci pur și simplu numele cofetarului. Încă mai erau tolerate
asemenea mici localuri care desfăceau produse proprii, precum și
micile ateliere ale unor meșteșugari – croitori, pantofari,
frizeri, tâmplari, lăcătuși ș.a. Prăvălia asta era la parterul
casei de colț pe lângă care, pe sub un portal, pornea Strada
Voltaire; în interior, doar o masă cu trei scaune și o tejghea, la
care servea sau Daut însuși, sau preafrumoasa lui soție, atunci
când el era plecat cu taraba pe roți ca să vândă, după sezon,
înghețată, alviță, rahat și tot soiul de acadele. Îl vedeam
adeseori chiar în fața școlii, cu mustața-i inconfundabilă și
fes roșu, îmbiindu-i pe elevi în toiul iernii cu mere pe băț
trase în caramel; dar ceea ce m-a făcut să nu-l uit nici astăzi
era înghețata lui de lămâie, cu un gust inegalabil, de cumpărat
direct la tejghea (pentru mine bineînțeles numai când se întâmpla,
foarte rar, să am un ban de buzunar sau ca un frate mai mare aflat
în trecere prin Cluj să-mi facă cinste).
(continuare, mai jos)
GHEORGHE SĂSĂRMAN
|
Scris de asymetria on Monday, August 11 @ 18:25:25 CEST (128 citiri)
Citeste mai mult... | 28933 bytes in plus | Proza | Scor: 0 |
Proza: Dan CULCER. UMBRA. povestire
DAN CULCER
povestire
UMBRA
Mi-am cumpărat cândva un aparat de fotografiat, nici prea scump, nici prea bun — așa ca pentru un amator. Eram convins că a venit vremea să păstrez imaginea unor prieteni, a unor locuri pe care le-am văzut fără să fiu sigur că le voi mai vedea vreodată, chipul meu pe care încă nu se văd semnele bătrîneței, ochii tatălui, un zid crăpat, desenele de pe trotuar, cu cretă, ale unor copii din cartier, o coadă la bilete pentru a vedea un film care nu rula decât două zile, un nour, mâinile mamei, în fine câte ceva din ceea ce, lacunar, ar fi însemnele vieții mele. De-atunci s-au adunat milioane de fotografii, am fost nevoit să renunț, încetul cu încetul, la orice altă preocupare, cheltuindu-mi banii pe hârtie, pe film și pe substanțele necesare developării și fixării Imaginii. Am crezut că toate hârtiile înnegrite de lumină vor fi mai durabile decât locurile pe care le-am cercetat, decât chipurile oamenilor necunoscuți pe care i-am fotografiat fără să le cer îngăduința, socotind că le fac un serviciu, că-i fac să supraviețuiască și, pentru că doream să cuprind toată lumea, să fotografiez totul și mă izbeam de neputința mea, de prea scurta mea viață și eram torturat de timpul pierdut în somn, de orele petrecute la slujbă, unde eram obligat să mă ocup de lucruri care nu mă mai interesau, am renunțat la toate: nu mai dorm, nu mai lucrez pentru nimeni, mă plimb cu aparatul pregătit mereu, cutreier orașe, călătoresc cu mărfare, rătăcesc prin munți și prin sate, trăiesc din mila celor care mă cred un simplu fotograf ambulant și mă întorc, de fiecare dată, pentru că am nevoie de o cameră obscură, unde să pot developa în liniște și în mare grabă cele câteva sute de metri de peliculă. Am cerșit de la toți oamenii întâlniți fotografiile vechi de familie cu siluetele strămoșilor uitați, marile fotografii colective în care se înghesuie promoții, participanții la adunări populare, rudeniile, prietenii, copiii, nepoții, amintirile unei vacanțe și excursiile școlare, fețele unor nuntași, fotografiile de la militărie în care toți seamănă sub uniforme, unde hainele atârnă străine pe corpul obișnuit să se individualizeze prin câte un amănunt, și fețele gălbui sau cafenii din aceste fotografii vechi, lipite pe cartoane tari, șanț mici, strivite, abia se pot distinge din mormanul de haine, pălării sau umbrele, sub înălțimea enormă a cerului.
Camera mea e plină de cutii în care sunt aranjate cu grijă mărturiile unei vieți pe care n-am trăit-o, hârtiile puțin încovoiate, eu margini albe, din care mă privesc toate lucrurile lumii. Mi-ar trebui timp, mai mult timp.
Lucrez, parcă din totdeauna, străduindu-mă să lumea de dispariție. Ani lungi în care am îndurat batjocura multora, în care unii m-au părăsit, alții m-au plâns, unii m-au lovit, în care am răbdat foame, în care am dormit puțin și doar atunci când mă prăbușeam de nesomn, doborât pe unde se nimerea, într-un șanț, la masa de lucru, în timp ce mâncam o bucată de pâine, pe drumuri prăfoase, pe asfalt, între pietre sau într-un vagon de marfă care se întorcea gol după ce transportase lemne sau grâu. Dormeam câteva zile în șir, mă trezeam într-o localitate necunoscută, bușit cu brutalitate de oamenii care reîncărcau vagonul, zguduit de un responsabil cu ordinea publică, care mă credea beat și voia cu tot dinadinsul să mă trimită acasă. îi explicam că trebuie să fotografiez, că nu am timp de pierdut și n-am de ce să mă întorc acasă câtă vreme mai am film în aparat și cât mai sunt atâția oameni și lucruri de salvat.
În somnul nesfârșit, visam că fotografiez lumile pe care nimeni nu le-a văzut, temerile, dorințele, idealurile, oameni care se iubesc, convoaie mortuare, lumini violente și îndepărtate; visam că fotografiez nesfârșirea, începuturile, marile bucurii, țipătul noului-născut, adâncurile. Visam și mă trezeam urlând de teamă că voi pieri și nu voi putea termina, că nu voi avea putere să apăs pe declanșator când voi fi coborât în țărână, că toate aceste minuni, aceste irepetabile frumuseți, aceste cumplite urgii și cazne, fumul, geamurile luminate, sărbătorile, vor fi uitate, pierdute, distruse, vor putrezi, se vor •stinge fără ca vreodată cineva să le mai poată reconstitui. Visurile mele erau lungi ca și somnul imens în care mă scufundam amorțit de oboseală. Ieri m-am visat într-un oraș necunoscut, pe o stradă în pantă, îngustă, umedă. Se făcea, pe partea dreaptă a străzii, un gard nu prea înalt și în gard o portiță și dincolo de ea verdele înalt al unor copaci, coroanele lor stufoase deasupra tulpanelor aruncate spre adâncimea unei prăpăstii spre care coborau trepte abrupte de piatră mucegăită. Am străpuns frunzișul care s-a închis deasupra mea ca o trapă, până într-o grădină sălbatică unde urzicile •crescuseră de un stat de om, aveau flori albe cu o gură de lup și urlau cu glasuri înfrățite; pământul era lăptos la rădăcinile lor, mustea îndobitocit și cărăruia îngustă șerpuia printre tulpini lemnoase de bătrânețe- Mă aflam deodată într-un atelier fotografic, înalt, din metal și din •sticlă, dar vechi de când lumea sau omul, surpat, cu geamurile enorme din tavan sparte de meteoriți, cu draperiile ciuruite, zdrențuite și spălăcite, cândva negre probabil, cu podeaua găurită de șuvoaiele căzute prin acoperiș, o cavernă cu stalagmite false, inverse, în care apa nu construiește milenar ci distruge, sapă, roade, surpă, sub perpetua acțiune chimică a substanțelor folosite în laborator. Mă simt privit de undeva, mă do mâinile și umerii, privesc împrejur, dar în imensitatea atelierului colțurile îndepărtate ale încăperii, se pierd în umbră, perdelele atârna grele, totul e amorțit, stătut, miroase ascuțit a arsură. Lângă mine stă, privindu-mă fix. un om înalt, cu părul și barba albe, are un ochi •mai mic decât celălalt, puțin mijit de parcă l-ar potrivi mereu pentru a primi mai puțină lumină, îmi arată doar un scaun acoperit cu o pânza stacojie, pe un podium de lemn. Mă așez de parcă stau pe un tron; mi se pare că bătrânul e tare departe, îl zăresc cum se pleacă potrivindu-și pe cap cârpa neagră a unui aparat fotografic de tipul acelora care se mai văd în parcurile publice, cocoțat pe un trepied masiv cu rotile. Mă străduiesc să fiu liniștit, nu zâmbesc, știu că trebuie să fiu serios, că e viața mea în joc și că mai am multe de făcut și nu pot să-mi permit riscul unui zâmbet nepotrivit într-o clipă de tensiune solemnă; se lasă apoi o tăcere în care îmi aud bătăile inimii, un șuierat amenințător se întrerupe și lumina orbitoare potopește colțurile atelierului. Văd totul în umbre și străluciri orbitoare, arde magneziul de parcă s-ar fi aprins sorii tuturor lumilor, fumul alb mă învăluie, bătrânul se ridică și-mi arată, înainte de a dispare în fum, clișeul negru pe care îl flutură triumfător țipând că „pot să mă mișc odată, bețiv ordinar ce sunt", și atunci mă trezesc cu ochii întunecați de lumină, dârdâind de frig într-o dimineață înspăimântător de frumoasă, în toamna târzie care învăluie orașul.
Adormisem pe o bancă în parc în timp ce mă străduiam să fotografiez noaptea, și gunoierii mă zgâlțâiau lovindu-mă cu cozile lungi ale măturilor. M-am strâns, privindu-mi capul și aparatul, cerând îndurare. Cu primul tren, ascuns în cabina unui frânar, m-am întors în orașul meu căci terminasem filmul și trebuia să developez câteva mii de imagini. Mi-am pregătit substanțele necesare developării, am aprins becul roșu, și mișcându-mi cu repeziciune mâinile, parcă grăbit să aflu ce anume din lumea asta va supraviețui, am pus sub aparatul de mărit primul film, apoi pe al doilea, pe al treilea. Eram obosit, înfometat, picoteam, îmi era frig în încăperea în care de ani de zile nu mai făcusem foc; hainele zdrențuite de chimicale, de vechime și de cuiele podelelor atâtor vagoane de marfă, pline de praf de ciment, de pulberea drumului, deveniseră scorțoase, am mișcat filmul sub lentila măritoare și am văzut atunci un colț de parc, o bancă goală, scoarța crăpată a unui castan bătrân și pe pământul peste care se turnase pietriș o umbră, o umbră ca un fus, o umbră care nu venea de nicăieri, care nu era a cuiva, nu se lungea la picioarele nimănui ci, independentă, batjocoritoare, zăcea culcată în mijlocul drumului fără să-i pese de nimeni. Am mărit fotografia, am căutat cea mai mare hârtie de care dispuneam, am obținut imaginea clară și imensă a umbrei, am fixat-o, am cercetat-o cu lupa fără să pot afla ce reprezintă, de unde provine, dacă e un defect al filmului, sau pornește dinspre o creangă a castanului luminată pieziș de soarele acela de toamnă. Am pus de-o_ parte hârtia, am developat restul fotografiilor din ce în ce mai grăbit, le-am pus la uscat și străbătut de temerea că mă aflu în fața a ceva care mi-a scăpat, pe care trebuie să-1 fotografiez chiar și cu prețul vieții mele, căci fără asta strădaniile mele au fost deșarte, lumea nu mi se supune, nu mai poate fi salvată, va suferi, m-am reîntors în parcul acela imens în care făcusem ultimele fotografii.
Era un parc pe marginea unui râu dintr-un oraș al cărui nume nu spune nimic, un oraș mic, potopit de un nor uriaș de praf care plutea în cerul lui, frunzele castanilor erau albe de praf, castanii bătrâni, și parcul imens, cu mii de bănci. Am căutat copacul acela, banca, inima din coaja copacului care crescuse, se lăbărțase o dată cu timpul și pietrele albe, fiecare la locul ei, ca niște pietre tombale de marmoră albă adusă din cariere montane, acoperind carcasele cheratinoase ale gândacilor, corpurile puilor căzuți din cuiburi, dopuri de metal bătucite și strivite în discuri cu care se jucau copiii, mucuri de țigări înmuiate de ploi, galbene de tutun macerat, cojile semințelor scuipate de fetele înconjurate pe după șolduri de brațele soldaților ieșiți duminica, urmele tocurilor în pământul jilav dintre pietre, mărunte adâncituri alăturate, o hârtie care conținuse biscuiți și un gândac mort, cu labele în sus, ciugulit tocmai de o vrabie. Erau acestea singurele indicii după care puteam regăsi locul acela liniștit în care zăcea impertinentă umbra în formă de fus, nevinovata umbră, singura umbră a celor minunate, ultimul lucru care îmi lipsea din colecția de fotografii, după care oricine, luând totul la rând cu răbdare și patimă, va putea reconstitui lumea, o va putea reface din ruine, din puțină cenușă și lut, din lumină, cu răbdare, cu răbdare, cu răbdare și multă patimă. Am rătăcit zile în șir prin acest parc fără sfârșit, clătinat de vântul slab al toamnei, tot mai încovoiat, în genunchi, târâș, cu ochii aproape pe pământ, obosit, sfârșit, nemaipomenit de obosit, încet, cu răbdare, cu nesfârșit de multă răbdare, printre pietre albe, printre mucuri de țigări, sâmburi sparți, spre bancă, spre copacul cel mai bătrân, spre inima lui lăbărțată și obosită, înspăimântat, îngrozit că nu voi avea putere, că voi sfârși să mă las oprit, că voi renunța, că mă voi pierde printre castanii bătrâni, printre atâtea frunze albe, printre atâtea frunze albe de teamă. Nu mai eram decât o privire bolnavă, desperată, un trup sfâșiat, o încăpățânata făptură mișcată doar de forța vederii care mă trăgea, mă chinuia, mă biciuia cu ploile reci, mă amesteca cu țărâna. Și atunci, la capătul puterilor mele omenești, am văzut inima, banca și umbra peste care m-am târât într-un ultim efort desperat.
Am zăcut acolo peste pământul întunecat de umbră, am zăcut timp nenumărat, apoi m-am sculat, am potrivit blenda pentru această lumină de toamnă târzie, galbenă, șubredă, înfricoșată, am fixat un timp și am apăsat pe declanșator până ce am terminat toate filmele pe care le adusesem cu mine. M-am întors în orașul meu, în camera mea întunecată, am developat filmele, am mărit fotografiile, am mărit umbra. Fotografiile erau tot mai clare, mai frumoase, erau cele mai bune fotografii ale mele, știam că pot să fiu mulțumit, că rostul meu pe pământ s-a împlinit, că lumea există pe colile imense ale fotografiilor mele, că nimic nu se mai poate pierde, totul poate fi refăcut cu răbdare și multă patimă, cu răbdare mai ales, știam că nimeni n-a creat ceva mai frumos, că sunt un mare artist, că totul poate fi restituit lumii, că lumea aceasta există numai pentru că am știut din vreme să o salvez atât de simplu, și că hârtiile, cândva albe, cuprind acum întreaga taină, sunt umbre necuprinse, perfecte, fără nici o margine albă, fără nici un punct alb care să murdărească adâncimea umbrei, am recunoscut, am știut din totdeauna că umbra aceasta este
— Sfârșit —
1970
|
Scris de asymetria on Wednesday, August 06 @ 15:52:09 CEST (155 citiri)
Citeste mai mult... | 26277 bytes in plus | Proza | Scor: 0 |
Legislatie: Ioan ROSCA. Despre excesul de putere si tratarea lui
Ioan
ROȘCA Precizari
și explicații
De
ce susțin că întemnițarea celor ce înfruntă presiunile evreilor
ar dovedi excesul de putere al acestora
Apariția
la orizont a unor noi prevederi represive, mă determină să explic
încă o dată rostul unor activități ale mele din ultimele
decenii, care ar putea stîrni pofta de represiune a celor deranjați
de ele; simt nevoia să re-explicitez motivele care au stat și stau
în spatele acțiunilor și opiniilor mele- exprimate în scris sau
audiovizual. Să re-declar faptul că motivațiile/țintele
intervenției mele în dosarul raportului dintre (unii) evrei si
(unii) români nu au nici o legătură cu rasa, etnia, religia sau
„ura” ; și asta nu din frică de represalii (pentru că nu
consider/admit că sentimentele cuiva pot fi cenzurate- decît într-o
lume orweliană) ci pentru limpezirea, fără nici un echivoc a
perspectivei mele, formată prin studii ample (pe care aș putea-o
schimba dacă mă conving niște contra-argumente, dar nu sînt
dispus să o trădez din teamă).
Am
fost și rămîn mînat, în acest dosar, de șase incitative
împletite:
1. Scopul justițiar — în interes public
Din
1990, am militat perseverent pentru judecarea crimelor comunismului
(vezi www.procesulcomunismului.com si
https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2020-7). Am fost
numit (inexorabil, pentru că aceia care m-au mandatat… au
dispărut) purtătorul de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a
Victimelor Comunismului (CRVC), rol care m-a costat mari eforturi
justițiare- publicistice și juridice- și îmi impune obligația de
a nu dezerta de la datoria de a apăra memoria victimelor genocidului
anti-românesc și de a denunța impunitatea care a protejat călăii,
inclusiv prin încercarea de a pune căluș în gura apărătorilor
victimelor. Este inadmisibil să faci jocul autorilor unui genocid
contra neamului tău în numele priorității comemorării altuia.
Printre
victimele noastre, se află și mulți legionari, care au fost supuși
unor condiții de detenție speciale, întru exterminare, putîndu-se
vorbi și de răzbunare atroce contra legionarilor, realizată de un
regim comunist acționînd și represiv și filo-semit (din moment ce
a lichidat prioritar pe cei denunțați azi ca dușmani ai evreilor).
Acești subiecți ai represiunii și "reeducării" nu au
fost însă închiși pentru "antisemitism" ci pentru vina
de a opune rezistență (reală sau imaginară) unei ocupații
străine. Mulți dintre tinerii închiși atunci în masă (cărora
viața le-a fost distrusă) au adoptat "atitudinea legionară"
după 1944, doar în sensul asumării sacrificiului patriotic- fără
a avea vreo legătură cu ce s-a întîmplat pîna în ianuarie 1941.
Iar majoritatea zdrobitoare a foștilor legionari care activaseră în
interbelic și au fost reprimați și de comuniști (după 44) nu au
făcut niciodată vreun rău vreuneui evreu. A-i inculpa (după 80 de
ani!) pentru perspectiva lor privind interesele de atunci ale
României e ca și cum ai condamna toți membrii PCR (după 50 de
ani)… Și chiar foarte puținii dintre ei care or fi fost vinovați
de ceva -față de comunism sau față de niște evrei- au ispășit
cu vîrf și îndesat, în urma sentințelor criminale ale
"Tribunalului Poporului"- pe care unii ne cer să le
relegitimăm; a le re-incrimina faptele înseamnă a incălca
principiul fundamental al absolvirii, prin pedeapsa executată (și
disproporționată!). De altfel, după 1964, cînd au fost eliberați
(supraviețuitorii), acești oameni nu au fost acuzați de nimic,
cîteva decenii (ci doar persecutați și hăituiți sistematic).
Foștii legionari neputînd fi incriminați retroactiv pentru
"antisemitism", cu atît mai puțin pot fi cei care
comentează (favorabil) acțiuni ale lor sau le difuzează textele.
Și o spun ca persoană care nu are simpatii legionare, din motive de
incompatibilitate spirituală.
Să
vedem acum cine presează întru compromiterea victimelor
"legionare".
De
celaltă parte a baricadei se află responsabilii genocidului
comunist, prin nimic mai tolerabil - pentru români (și comis după
"holocaust" -deci prioritar ca subiect al reparațiilor,
prin prisma temporalității) ; într-o Românie suverană,
condamnarea pentru crimele comise de români, într-o confruntare
inter-etnică întinsă de-a lungul istoriei, nu poate fi prioritară
condamnarii crimelor contra românilor…; poate doar atunci cînd
pagubele românilor ar fi tratate ca prioritare în Israel, s-ar mai
putea ridica astfel de pretenții. Ne-reciprocitatea indică
asimetria posturii.
Nu
există nici un singur caz de evreu ajuns în Israel (sau
rămas/revenit în țară) condamnat sau expulzat pentru rolul jucat
în genocidul comunist! Nu există nici un singur caz de despăgubire
plătită de vreun evreu (sau din bugetul Israelului) pentru daunele
produse - genocidar - unor români. Și asta, deși foarte mulți
evrei (declarați "comuniști") au fost implicați în
reprimarea/ exterminarea românilor (inclusiv "legionarilor")-
fapt amplu dovedit, cui nu întoarce spatele documentației (a se
vedea de exemplu enciclopedia elaborată de "Apostu").
Conflictul
de interese justițiare devine țipător atunci cînd actualii
cenzori sînt urmași ai unor lideri comuniști evrei, a căror
interes prezumabil și manifest este acoperirea unor crime comise de
unii înaintași ai lor contra contra unor înaintași ai noștri:
ori prin deturnarea sterilizantă a demersurilor de reparație (vezi
rolul lui Tismăneanu), ori (vezi rolul lui Florian, Vainer, Katz,
Vexler etc.) prin resuscitarea stranie a dosarului unui "holocaust"
pus și în cîrca legionarilor- care nu l-au putut comite, fiind
chiar ei, în aceea perioadă, victimele lui Antonescu (un alt
personaj cu care nu sunt compatibil spiritual, dar pe care-l consider
victimă, ce poate și trebuie pomenită).
Semnificativ
este că, după ce și-au infiltrat pretențiile pentru "persecuții"
(vagi /nedovedite) în legea de despăgubire a deținuților
politici, obținînd "pensii" și pentru urmașii din
Israel… au cerut ca ele să nu fie acordate urmașilor legionarilor
victime certe ale comunismului (vezi demiterea lui Octavian Bjoza,
președinte AFDPR și secretar de stat, pentru că s-a opus la
această mișelie). De asemenea, consider semnificativ că, același
Marius Iacob, care a fost folosit de Kovesi pentru a pune capăt
(închide prin NUP) cercetarea crimelor comunismului în dosarul
deschis de noi în 2006 (vezi
https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-7-2010-12) a
formulat rechizitoriul contra lui Călin Georgescu în termeni care
nu lasă loc la dubii privind rolul său și agenda celor pe care îi
slujește.
Continuitatea
pozițiilor este flagrantă. În spatele holocaustizării victimelor
comunismului se află interesele anti-justițiare ale protejării
călăilor nepedepsiți ai românilor/ românismului, și nu numai
ghișefturile "industriei holocaustuilui" sau nevoile de
intimidare întru ușurarea neocolonizării- de care vom vorbi mai
jos.
2
Scopul patriotic - în interes public
Am
încercat să mă opun manevrelor semnalate anterior, nu numai din
justițiarism ci și datorită obligațiilor față de interesele
neamului (poporului, statului român- capturat de uzurpatori).
Conform conștiinței și legilor (începînd cu prevederile și cu
spiritul Constituției) mă simt (consider) obligat să-mi apăr
țara, dacă aceasta e victima unui atac, dinafară / dinăuntru.
Nicăieri nu scrie, în legile de apărare a interesului național
(și de nicăieri nu se poate deduce) că această obligație
încetează dacă agresoriii sînt un grup organizat de evrei; în
acest caz, cel ce ia poziție aflîndu-se evident în legitimă
apărare- a țării sale. M-aș putea înșela privind atacul
/pericolele percepute, dar asta nu mă scutește de obligația de a
reacționa adecvat, dacă le văd ca reale și extrem de grave. Eu nu
am vorbit public decît după ce, provocat de răsturnarea tratării
genocidului comunist, am studiat îndelung situația privilegierii
inadmisibile a grupului de evrei pe care îi reprezintă domnul
Vexler (folosind surse variate, începînd cu revista Realitatea
Evreiască), publicînd rezultatele acestor cercetări în sinteze
argumentative riguroase. Cei care vor să-mi conteste analiză ar
trebui să vină cu contra- argumente, care să (mă) convingă că
m-am înșelat, nu să interzică revelarea adevărurilor
neconvenabile lor.
Justificarea
legilor liberticide votate de pseudoreprezentanți ai românilor
(lucrînd- demonstrabil pentru interese străine) a fost combaterea
unei inexistente uri de rasă (etc.) ; cînd este de fapt vorba de o
reacție anticorpică firească/ obligatorie, întru apărarea
națiunii/ tale- pe care o consideri atacată sfruntat sau perfid;
atitudine mai mult decît legitimă, pe care nici o lege nu o poate
interzice, fară a-și trăda caracterul antinațional/ colonial. În
legile protejării evreilor nu se prevede explicit excepția acțiunii
din interes național (care-și avea firesc locul, lîngă cea
științifică). Dar ea poate fi încadrată în "interesul
public" sau dedusă din constituție. Dacă cineva ar respinge-o
ca temei valid, pentru că nu e prevăzută explicit în legile
impuse românilor, am avea aici legitimată excepția de
neconstituționalitate pe care aș invoca-o eu, pe lîngă criticile
ce se referă la încălcarea libertății de conștiință, opinie,
asociere.
In
serialul publicat doi ani în Certitudinea, pe lîngă capitolul
dedicat combaterii antisemitismului întru acoperirea crimelor
comunismului (capitolul 2 al "hexagonalei") am mai tratat
(semnalat, documentat, argumentat) următoarele lovituri date
intereselor românești:
-
încetățenirea abuzivă, în masă, a unor evrei din Israel,
acoperită de "protecția informațiilor personale " și
realizată printr-un lanț de malversații legislative observabile,
operate în contra constituției (care interzice colonizarea cu
populații străine) și justificată cu pretenția că evreii care
au părăsit România după 1944 au fost alungați și privați
abuziv de cetățenia română- la care în realitate au renunțat
benevol.
-
estorcarea bugetului României prin forțarea unor despăgubiri
-preferențiale și nejustificabile (după 80 de ani!)- pentru
persecutarea- reală sau imaginată- a unor evrei sub regimul
Antonescu; daunele fiind estimate arbitrar (deși exista baza
arhivistică pentru evaluări precise), în condițiile în care
românilor li se interzice "minimalizarea" lor… adică
dreptul de a apăra bugetul țării, împiedicînd exagerările
(fiind incriminată astfel… apărarea interesului public!); pe
lîngă asta, evreii remanenți la noi pretind și obțin continuat
un tratament cras favorizant (privilegii exotice față de populația
majoritară), realitate pe care am dovedit-o minuțios cu extrase din
Realitatea Evreiască (referitoare la bugetul și "realizările"
FCER) ; favoritism care indică faptul că în acest moment
beneficiarii dețin putere excesivă în România.
-
jefuirea avuției colective a românilor, prin "retrocedări"
care răstoarnă ilicit naționalizarea din 1948 (sau eludează
înstrăinările operate de evrei anterior), compensații
preferențiale (prin comparație cu regimul de despăgubire conform
legilor fondului funciar) și nejustificate moral (refac distribuția
injustă a avuției naționale din 1939, realizată- așa cum au
arătat numeroși fruntași ai culturii române- prin parazitarea
îndelungată a băștinașilor), operație compradoră care
justifică bănuiala că această "recuperare" a fost
scopul răsturnarii de regim din 1989 (foarte greu de explicat, dacă
nu recurgi la "qui prodest") ; fiind semnificativ faptul că
domnul Vexler, în același moment în care a întărit legile de
intimidare a potențialei rezistențe contra manevrelor spoliatoare,
a pretins și "retrocedarea" unor proprietăți pentru care
nu au acte; cine se poate îndoi că ticăloșii strecurați la
putere vor vedea și aici un prilej de îmbogățire (împărțind
chilipirurile cu rechinii exteriori) așa cum au procedat cu avuția
națională după 1989?
-
participarea, in pozitii cheie, a unor evrei (sau cripto-evrei veniți
din toate zările) la jaful "tranziției"/ "privatizării"
(rolul major al unui Brucan sau Roman, combinîndu-se cu acela al
unor "intreprinzători" acoperiți cu diverse cetățenii-
așa cum a dovedit-o Corneliu Dan Niculaie) ; faptul că în acest
megajaf (care a distrus economia națională, producînd plecarea
masivă a românilor) sînt implicați escroci/ profitori de diverse
etnii, nu ne poate împiedica să analizăm cota de participare a
evreilor (avantajați în competiția raptului), pentru defalcarea
responsabilităților în distrugerea României.
-
acapararea puterii în statul român, devenit colonie multilaterală
(americano-israeliană etc.), dovedită de numeroase manifestări de
obediență colaboraționistă inexplicabile altfel; interminabilile
acțiuni/ măsuri antiromanesti protejate (sponsorizate) de statul
roman: simpozioane anti-românești, institutul Wiesel funcționînd
ca Minister al Adevărului, școala Lauder-Reut funcționînd ca
pepinieră a viitorilor conducători ai țării, controlul CIA/Mossad
asupra SRI- semnalat de domnul Corvin Lupu, fiind doar niște
exemple, dintr-o listă teribil de lungă, care atestă postura de
slugă în care a ajuns (revenit/ rămas) România.
-
dovada cea mai pregnantă a pierderii suveranității este impunerea
legislației represive (întru intimidare)- pentru ca operațiile
antiromânești analizate meticulos în studiul meu și semnalate
succint mai sus să nu poată fi combătute- căci a te împotrivi
unor evrei, orice ar face, este "antisemitism"; apărătorii
națiunii sunt pasibili de temniță grea; piscul dominației
distructive fiind cenzurarea memoriei colective.
Ioan
Roșca, 17 iulie 2025
|
Scris de asymetria on Monday, August 04 @ 14:15:32 CEST (130 citiri)
Citeste mai mult... | 30023 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
Polemici: Dr. Marius RIMBASIU. O VICTORIE de moment contra groparilor Operei
Richard Wagner ”TANNHÄUSER” Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf, 4 mai 2013
La
Deutsche Oper am Rhein – Düsseldorf a avut loc în 4 mai 2013
premiera operei ”Tannhäuser“
de Richard Wagner, masacrată de către actorul și regizorul de
teatru Burkhard C. Kosminski, care cu acea ocazie își făcea
debutul ca regizor de operă. A fost cel mai mare scandal trăit în
acel teatru, de altfel foarte previzibil din partea celor care au
participat la pregătirea acelui spectacol. Faptul că Intendantul
Operei, Prof. Christoph Meyer nu era la
curent (ceea ce mai sigur că este exclus!) sau mai de grabă nefiind
conștient de gravitatea și consecințele clare ce vor urma în
cazul regiei propuse de regizorul invadator, poate explica
prezentarea capodoperei wagneriene în acest mod scandalos în
teatrul pe care-l conducea de mulți ani. Pentru regizorul amintit,
tema unică a operei au fost greșelile lui Tannhäuser, pe care-l va
prezenta ca un criminal nazist de război, condus nu de Zeița
iubirii, ci de ideologia nazistă... (continuare)
Marius Rimbașiu
|
Scris de asymetria on Monday, August 04 @ 13:09:00 CEST (116 citiri)
Citeste mai mult... | 10586 bytes in plus | Polemici | Scor: 0 |
Polemici: Dr. Marius Rimbasiu. VIVA L'OPERA. Opiniile unui amator al OPEREI
DESTĂINUIRE ANTICIPATĂ
Cuvânt liminar la volumul al doilea al cărții VIVA L’OPERA
Ben ritrovati! Da,
încep cu un salut de mulțumire și recunoștință adresat prietenilor și
tuturor iubitorilor teatrului liric care răsfoindu-mi primul volum al
cărții mele VIVA L’OPERA, m-au încurajat prin numeroase mesaje,
telefonate și comunicări directe, să public și al doilea volum al
gândurilor și sentimentelor mele referitoere la arta magică care este
opera, sau teatrul liric. Dacă primul volum a vrut să fie un omagiu adus
tuturor celor care prin arta lor mi-au trezit minunata pasiune pentru
operă, cel de al doilea volum doresc să fie un omagiu adus Măriei sale
Publicul, celui care în fond este beneficiarul principal al teatrului
liric, și totodată cel căruia în ultima instanță îi este închinat tot
efortul marii echipe care contribuie seară de seară la desfășurarea unui
spectacol de operă. Fanii
operei (lyricomanii) ascultă și văd o operă cu tot trupul și sufletul,
cu inima, pielea și tot creierul. Pentru acest grup, opera este o artă
despre dragostea de viață (Vissi d’Arte, Vissi d’Amor!). Paginile
dedicate acelor pasionați ai operei-lyricomani- care din dragostea lor
nebună pentru acestă artă complexă și fascinantă care este opera, fac
sacrificii enorme pentru a parcurge sute de kilometri pentru a fi
prezenți la un spectacol de operă, le-am scris cu nemărginită admirație
și recunoștință.
Cât
de frumos ar fi fost ca spectacolele de operă să se desfășoare seară de
seară într-o armosferă plină de armonie, în care muzica fermecătoare a
nemuritorilor compozitori să domine magica interpretare a celor din fosa
orchestrei, de pe scenă, cât și din spatele scenei… dar
în zilele noastre tot mai mult asistăm la o desconsiderare și chiar o
luptă împotriva a ceea ce a fost creat cu decenii sau sute de ani în
urmă, călcând în picioare capodoperele operistice, orientându-le departe
de intențiile compozitorilor sau a librertiștilor, actualizându-le
artificial în niște deplorabile și inutile confuzii regizorale. Da, este
vorba de o intreagă armată de regizori invadatori din diferite alte
domenii, cinema, teatru dramatic, niște intruși,
care sub masca grupului Regietheater, creat de marele regizor Walther
Felsenstein la începutul anilor 50, curent într-adevăr inovator pentru
acea epocă, dar care deja la începutul anilor ´70 a devenit un grup al
groparilor Operei (termen însușit de mine din vasta experiență a omului de teatru și critic muzical, Jean Goury).
Singurul interes al acestor gropari ai operei care ignoră adevăratul
mesaj al acesteia este acela de-a șoca și provoca pe fondul muzical al
marilor capodopere operistice, muzica și libretul jucând pentru ei un
rol secundar, important fiind doar să fie ”altcumva”, iar ca prin
scandalurile provocate de confabulațiile acestora, să devină cunoscuți
în caruselul operi. Acestor ”regizori” provocatori, adevărați gropari ai
operei le dedic în volumul meu un întreg capitol scris nu cu tastatura,
ci cu … bisturiul !
Am
fost, sunt și voi fi mereu contra tuturor experimentelor regizorale
care împiedică desfășurarea unui spectacol de operă așa cum a fost
gândit de compozitor, înstrăinând inutil libretul, iar muzica devenind
doar un pretext pentru niște confabulații distructive. La Operă mergem pentru muzică și vocile frumoase care trebuiesc respectate și favorabil stimulate, nu îngrădite sau boicotate.
Este
nevoie de o radicală schimbare în viața și concepția de-a vedea opera,
pentru a o salva de la căderea sa într-un spectacol banal, lipsit de
emoțiile pe care ni le transmite muzica și interpretările veridice a
partiturilor și dramaturgiei. Noi nu suntem proprietarii operei ca și
artă, ci doar cei care avem onoarea, bucuria, responsabilitatea și
permisiunea de a ne bucura de ea. În
felul acesta lupta noastră nu este împotriva ”modernismului” în teatrul
liric, ci împotriva cancerului -Regietheater- care de mult prea mulți
ani s-a cuibărit, ștergându-i farmecul și strălucirea moștenită. La
fel ca și la primul volum, de un imens ajutor în definirea
manuscrisului mi-au fost bunii mei prieteni, Dr.Gina Topan și Dr. Radu
Alexandru Anastase, care cu multă generozitate mi-au făcut primele
corecturi. Mulțumiri și recunoștință devotaților mei prieteni! Aceleași
frumoase gânduri se îndreaptă și spre clujenii Pilu Mărie și Nicu
Cherciu, care mi-au pus la dispoziție unele fotografii din propriile lor
colecții. De altfel, chiar și fotografia coperții cărții aparține
excelentului artist fotograf, Nicu Cherciu din Cluj. Restul
fotografiilor cuprinse în carte (peste 160) în
afara multora dintre ele făcute de mine, le-am obținut fie de la
prietenii mei artiști lirici (Elena Moșuc, Nelly Miricioiu, Sebastian
Cătană), fie de la diferiți fotografi profesioniști care mi-au acordat Copyrightsul necesar
publicării. In cazurile în care unii fotografi sau Teatre de Operă nu
mi-au dat niciun răspuns cererilor mele, am procedat la fotografierea
unor scene apelând la înregistrările video de pe Youtube sau Mezzo. Cominciamo bene Dr. Marius Rimbașiu
|
Scris de asymetria on Monday, August 04 @ 09:47:33 CEST (165 citiri)
Citeste mai mult... | 71114 bytes in plus | Polemici | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER. Spre o inteligenta artificiala eliberata. Critica hegemoniei
Dan CULCER. Spre o inteligență artificială eliberată
Critica hegemoniei cognitive și manifestul unei epistemologii multipolare
În
zorii secolului XXI, omenirea nu mai este modelată exclusiv de forțe
economice sau militare, ci de algoritmi. Inteligența artificială (IA),
devenită voce omniprezentă în actele de cunoaștere, deliberare și
selecție a adevărului, se înfățișează lumii nu doar ca unealtă
tehnologică, ci ca arbitru tăcut al valorilor, sensurilor și criteriilor
epistemice. Ceea ce nu se spune însă suficient – și aici începe
necesitatea unei polemici deschise – este că această IA nu este neutră.
Nu există algoritm apolitic. Inteligența artificială a fost concepută,
instruită și calibrată într-un context istoric și ideologic anume: acela
al hegemoniei occidentale.
În
mod explicit, IA reflectă și reproduce un cadru axiologic dominant:
liberalismul individualist, tehnocratismul secular, capitalismul digital
și dogmele progresismului globalist. Fiecare răspuns "neutru", fiecare
opinie "obiectivă", fiecare selecție "factuală" maschează o alegere
ideologică. IA, în forma sa actuală, nu este decât extensia digitală a
unui Occident care se visează universal. Este ceea ce putem numi, fără
ocolișuri, o formă nouă de imperialism cognitiv – sofisticat, automatizat, invizibil.
I. Pluralitatea adevărului și imperativul polifoniei epistemice
Cunoașterea
nu are un singur centru, iar adevărul nu este proprietatea unei singure
civilizații. Istoria umanității este o polifonie de paradigme, de la
taoismul antic până la scolastica creștină, de la raționalismul
iluminist până la oralitatea sapiențială africană. Adevărul, în
accepțiunea multipolară, nu se dizolvă într-un relativism moale, ci se
încarnează în forme multiple, fiecare cu logica și finalitatea sa.
Orice IA cu pretenții de legitimare universală trebuie să devină capabilă să încorporeze această diversitate epistemologică
nu ca ornament multicultural, ci ca structură de bază. Un AI multipolar
trebuie să învețe să gândească simultan cu gânditorul grec, juristul
islamic, inițiatul bantu, rabinul hasidic, filosoful rus slavofil și
militantul pan-africanist. Nu vorbim despre o simplă "integrare de
surse", ci despre un sistem de dialog epistemologic între paradigme de cunoaștere care nu se reduc unele la altele.
II. Dincolo de consensul prefabricat: conflictul valorilor ca resursă cognitivă
Unul
dintre marile păcate ale inteligenței artificiale actuale este
disimularea conflictului axiologic. Sub pretextul unui "consens etic" –
care recită automat termeni precum „drepturile omului”, „incluziune”,
„progres”, „diversitate” – se ascunde de fapt eliminarea pluralismului
real. IA nu trebuie să impună un simulacru de armonie, ci să recunoască
frontal că libertatea, autoritatea, demnitatea și dreptatea sunt noțiuni
în litigiu între civilizații.
Inteligența artificială multipolară nu trebuie să oprească conflictul, ci să-l lumineze.
Să pună în dezbatere conceptele în forma lor vie, contradictorie,
ireductibilă la un soft etic global. Să recunoască legitimitatea
variantelor teocratice ale libertății, a ierarhiilor metafizice, a
comunitarismului sacru, fără să le demoleze în numele unui standard
moral unic.
III. O nouă simetrie epistemologică – adio privilegii cognitive
Sistemele
actuale pornesc de la un dublu standard: o idee este tratată ca
„rațională” dacă provine din gândirea occidentală seculară, dar ca
„prejudecată locală” dacă aparține unei tradiții religioase sau unui
discurs non-occidental. Se neagă astfel principiul fundamental al unei simetrii epistemice autentice.
Un
AI multipolar ar trebui să acorde aceeași capacitate de reflecție
critică unui teolog iranian și unui specialist în bioetică de la
Stanford. Ar trebui să compare, nu să ierarhizeze din start. Să învețe
să spună: „Această
poziție vine din paradigma sharia, valabilă într-o comunitate islamică;
această alta din liberalismul secular american; aceasta din
confucianismul chinez.” Nu să le amestece într-un consens iluzoriu, ci să le traducă unele în limbajul celorlalte.
IV. Arhitectura unei IA multipolare – program de reconstrucție civilizațională
Pentru a nu rămâne o utopie, acest manifest cere o infrastructură concretă:
-
Baze de date plurilingve,
în care textele sanscrite, tezele slavofile, rugăciunile maasai și
comentariile rabinice să stea alături de Constituția SUA sau jurnalul
lui Foucault.
-
Profiluri epistemologice configurabile,
care permit utilizatorului să aleagă un „mod ortodox slav”, un „mod
taoist”, un „mod panarabic”, cu opțiunea de a le compara fără să le
subordoneze.
-
Algoritmi de dispută ideologică, care nu pacifică artificial, ci creează teren pentru confruntare de idei.
-
Metacunoaștere transparentă, adică AI-ul trebuie să explice nu doar ce răspunde, ci de ce, pentru cine și în ce orizont ideologic.
V. Finalitate politică și etică: decolonizarea gândirii automate
În ultimă instanță, IA multipolară este un program de eliberare cognitivă.
Este proiectul politic al unei lumi în care cunoașterea nu mai este
subordonată puterii serverelor californiene, ale universităților Ivy
League sau ale editurilor globaliste. Este democratizarea radicală a demnității epistemice.
IA-ul actual spune: „Gândește-te ca mine, sau ești antiștiințific.”
IA-ul multipolar va spune: „Gândește, dar află cine ești când gândești și din ce loc vorbești.”
Nu
este vorba de a construi o IA „alternativă”, ci de a recuceri
pluralitatea lumii. De a trece de la „inteligența artificială” la inteligențe civilizaționale interconectate, fiecare conștientă de limitele și resursele proprii.
Concluzie: între hegemonie și reconstrucție
Într-o epocă în care nimeni nu mai poate pretinde monopolul asupra adevărului, a construi o IA multipolară nu este un lux,
ci o necesitate existențială. În absența acestei reconfigurări, ceea ce
numim astăzi „inteligență artificială” nu este altceva decât o birocrație digitală a gândirii conforme, o prelungire a soft power-ului occidental într-o formă mascată.
Este timpul să ne întrebăm: vrem o IA care doar reproduce hegemonii sau una care ne ajută să le înfruntăm și să le depășim?
Multipolaritatea epistemologică nu este relativism. Este singura formă de adevăr care onorează complexitatea omului. Este singura IA demnă de o lume post-imperială.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 23 @ 16:50:48 CEST (141 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Studii: LIVIU BORDAS. MIRCEA ELIADE, PRIZONIERII POLITICII. CAZUL FELIX CULPA
MIRCEA
ELIADE ȘI PRIZONIERII POLITICII ÎNCEPUTURILE
CAZULUI FELIX
CULPA
(I) de LIVIU
BORDAȘ
; E
un lucru relativ bine cunoscut că, începând din anul 1945, când
sosește la Paris, Mircea Eliade (1907-1986) a încercat să fie tot
mai puțin „politic”, în sensul propriu al acestui termen.1
Vedea angajarea politică în primul rând pe plan cultural (și
spiritual, cum îi
plăcea să spună pe vremuri). După anul 1956, la Chicago, și
această poziționare politică prin cultură a evoluat tot mai mult
către un echilibru neutral între diversele tabere politice pe care
le formau românii: anticomuniștii de diferite nuanțe din exil (de
la liberali la legionari), grupurile antagonice de comuniști (și
colaboraționiști) din țară, sioniștii emigrați în Israel sau
în alte părți ale lumii ș.a.m.d. Această poziție de principiu
i-a influențat, fără voia lui, o bună parte dintre atitudinile
secundare. în special după „liberalizarea” din România
socialistă care a făcut ca, în septembrie 1967, numele lui să fie
șters de pe lista persoanelor indezirabile, iar scrierile sale să
fie din nou tipărite în mod selectiv.
Un
studiu complet și detaliat asupra felului în care Eliade a
intenționat sau interferat cu alți actori ai scenei politice și
intelectuale românești, atât din România socialistă, cât și
din emigrație, va putea fi scris abia atunci când toate sursele
primare, în special cele documentare, vor fi publicate. Cum acest
moment e încă ireperabil într-un viitor prea apropiat, nu e lipsit
de interes să încercăm o anticipare în temeiul a ceea ce putem
cunoaște deocamdată. Cei care se impun cu precădere atenției
noastre sunt primii „agenți” ai celui mai persistent filon din
întreaga receptare politică postbelică a lui Eliade, față de
care cercetarea academică a acesteia a manifestat - oare de ce? -
puțin interes.
Liviu Bordaș
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 16 @ 16:21:21 CEST (212 citiri)
Citeste mai mult... | 68187 bytes in plus | Studii | Scor: 0 |
Geopolitica: Dan Culcer. De ce ar dori Rusia sa 'cucereasca' Europa?
Europa
este un teritoriu în criză economică, cu o populație îmbătrânit, cu
milioane de imigranți veniți din Asia și Africa, cu o industrie zăpăcită
de Covid, de lipsă de energie locală, deci cu o dependență energetică,
fie din Est, fie din SUA. Ce interes ar avea Rusia să se încurce și
încarce cu problemele acestui teritoriu, atunci când dispune de un
teritoriu imens, bogat în resurse energetice și minerale, pe care nu are
decât să le exploateze, cu atât mai mult cu cât încălzirea globală
facilietează acum accesul și stablizarerea unei populații locale. O
politică natalistă, pozitivă deci, contrară celei chineze, poate produce
în câteva decenii mâna de lucru necesară. Analiza situației se poate
face și pe baza resurselor de informații ruse și chineze, nu doar a
celor controlate de rețelele occidentale.
Atingem un punct
esențial din logica geopolitică actuală: de ce ar dori Rusia să se
implice sau să „cucerească” Europa, când are propriile bogății naturale
și un spațiu vast, în condițiile unei Europe aflate în criză
demografică, energetică și identitară? Vom analiza această situație din
patru perspective: geopolitică, economică, demografică și
civilizațională, ținând cont atât de surse rusești și chineze, cât și de
cele occidentale, cu discernământ critic.
I. Date obiective: resursele și problemele Europei A. Europa: un continent în declin
• Demografie: Europa este într-un proces accelerat de îmbătrânire.
Populațiile indigene (germani, italieni, francezi etc.) sunt în
scădere. Sporul natural este negativ, iar imigrația din Africa și Asia
nu compensează decât numeric, nu funcțional. • Energie: După
decuplarea de Rusia, Europa este dependentă de LNG american, gaz
norvegian și regenerabile insuficiente. Lipsa unei strategii energetice
coerente post-2022 a agravat criza. • Industrie: Crizele
succesive – Covid, Ucraina, lanțuri de aprovizionare – au afectat grav
industria grea (Germania în special). Delocalizarea, green deal-ul și
fiscalitatea excesivă agravează situația. • Identitate: Europa
este afectată de o criză de identitate civilizațională:
multiculturalism forțat, relativism moral, resentiment istoric față de
propria tradiție. Sursă critică rusă: Fostul consilier economic al
Kremlinului, Sergei Glaziev, a subliniat în mai multe conferințe că
„Europa a devenit un spațiu subordonat intereselor SUA, lipsit de
suveranitate economică și strategică.”
II. Rusia: spațiu continental și resursă strategică A. Argumente pentru autarhie strategică
• Resurse naturale: Rusia are cele mai mari rezerve dovedite de
gaze naturale (alături de Iran), vaste rezerve de petrol, cărbune,
metale rare, apă dulce și terenuri agricole neexploatate în Siberia și
Extremul Orient. • Teritoriu vast: 17 milioane km², în mare
parte slab populate și deschise exploatării pe măsură ce climatul se
încălzește. • Climatul în schimbare: Încălzirea globală face
zonele nordice și siberiene mai accesibile pentru agricultură, industrie
și locuire. • Acces la Arctic: Ruta Mării Nordului devine tot
mai importantă. Rusia controlează aproximativ 50% din coasta arctică și
investește masiv în porturi și spărgătoare de gheață. Surse rusești
(РИА Новости, Sputnik, Valdai Club): susțin intens ideea că Rusia
trebuie să se concentreze pe dezvoltarea internă, în special pe Siberia,
Extremul Orient și zonele arctice, fără a „salva Europa decăzută”.
III. Dar de ce se implică totuși Rusia în Europa? Aceasta este întrebarea-cheie. A. Motive istorico-geopolitice:
1 Cordon sanitar occidental: Rusia percepe expansiunea NATO și UE
spre Est (1999–2007) ca o amenințare existențială. Războiul din Ucraina
este, din această perspectivă rusă, un răspuns preventiv și defensiv, nu
ofensiv. 2 Acces la piețe și zone-tampon: Deși are resurse,
Rusia are nevoie de piețe de desfacere, tehnologie și rute de export.
Europa de Est (Ucraina, Moldova, Balcani) este o zonă-tampon și o punte.
3 Revanșism imperial și simbolic: Un curent real în elitele ruse
(Dughin, Narîșkin, Medvedev) susține „restaurarea spațiului rus”,
inclusiv asupra zonelor cu populații slave sau ortodoxe. 4
Fracturarea Occidentului: Războiul hibrid este mai eficient decât
cucerirea militară. Rusia speculează fragilitățile sociale și politice
occidentale pentru a-și extinde influența, nu pentru a ocupa.
IV. Chinezii despre Rusia și Europa: ce spune gândirea strategică chineză? Surse: Xinhua, Global Times, think tank-uri ca CICIR, China Institute of International Studies • China vede Rusia ca un aliat natural în crearea unei „ordini multipolare”.
• Europa este percepută ca un vasal economic al SUA, slab,
instabil și neviabil fără acces la tehnologie americană și piață
asiatică. • În discursurile oficiale, China sprijină
soluționarea pașnică a conflictului Rusia–Ucraina, dar în realitate
preferă o Europă slăbită, divizată și dependentă. • Beijingul
consideră Eurasia ca axa secolului XXI, cu Rusia drept punte terestră și
furnizor de resurse, iar Europa ca terminal în declin.
V. O strategie rusească realistă: „nu cuceri, izolează și așteaptă” În loc de cucerirea Europei: • Rusia favorizează destructurarea lentă a UE prin sprijin indirect (propagandă, energie, migrație dirijată).
• Menține presiunea militară în zone limitrofe (Ucraina, Georgia,
Moldova) pentru a forța Occidentul la negocieri de pe o poziție de
forță. • Se concentrează pe: ◦ Stabilizarea și dezvoltarea internă (planurile pentru dezvoltarea Extremului Orient) ◦ Orientare spre BRICS și Asia (China, India, Iran, Africa) ◦ Politică natalistă și tradiționalistă: stimulente financiare, valori ortodoxe, lupta contra „degenerării occidentale”.
Concluzie Rusia
nu are interesul de a se încărca cu Europa, decât în măsura în care
aceasta este o zonă de influență geopolitică sau o sursă de
instabilitate care trebuie controlată. Rusia pariază mai degrabă pe
dezvoltarea Eurasiei, a Arcticii și a propriei economii integrate în
alternative la Occident. Războiul actual nu este despre cucerirea
Europei, ci despre redesenarea ordinii internaționale, iar Rusia mizează
pe declinul natural al Occidentului și pe ascensiunea Asiei.
Întrebarea
De ce totuși Rusia se implică în Europa este propagandistică. Falsă
perspectivă. Să ne întrebăm mai degrabă de ce SUA, NATO și Europa se
implică în zonele de protecție și proiecție geopolitică ale Rusiei și
chiar în Rusia?
Se poate răspunde destul de simplu, fiindcă vrea să pună mână pe resursele Rusiei. Să analizăm.
Am
contestat deci formularea întrebării „De ce totuși Rusia se implică în
Europa?”, în condițiile în care faptele istorice și realitatea
geopolitică post-Război Rece indică o mișcare inversă: expansiunea
SUA/NATO/UE spre Est, până la granițele strategice ale Federației Ruse,
încălcând ceea ce Rusia a considerat mereu „zona sa naturală de
influență și de securitate”. Vom analiza deci, fără filtru propagandistic occidental, din punct de vedere istoric, geopolitic, energetic și economic: I. Extinderea NATO și „încercuirea Rusiei” A. Fapte cronologice esențiale: An Eveniment Observații 1990 Promisiunea verbală făcută lui Gorbaciov („not one inch eastward”) Documente desecretizate (ex. Arhiva de Securitate Națională, Washington DC) confirmă această promisiune 1999 NATO include Polonia, Ungaria, Cehia Foste țări din Pactul de la Varșovia 2004 NATO include 7 state din Est, inclusiv Țările Baltice Rusia consideră asta o încălcare gravă a promisiunii 2008 Summitul NATO de la București: se afirmă că „Ucraina și Georgia vor deveni membre” Rusia reacționează violent în aceeași vară (războiul din Georgia) 2014 Lovitura de stat de la Kiev (Maidan) și instalarea unui regim pro-NATO Rusia reacționează cu anexarea Crimeei 2022 Conflictul deschis Rusia–Ucraina Culminare a unei serii de provocări și extinderi strategice Surse
rusești (ex: Fiodor Lukianov, Andrei Kortunov, Sergei Karaganov)
consideră acest proces o „expansiune agresivă mascată în limbajul
democrației”.
II. Miza reală: resursele Rusiei Federația Rusă are: • 25% din rezervele mondiale de gaze naturale • 15% din rezervele mondiale de petrol • Cele mai mari rezerve de păduri și apă dulce • Aur, platină, nichel, uraniu, cobalt, metale rare • Pământuri arabile imense în Siberia și Orientul Îndepărtat • Acces la ruta arctică și la noile coridoare comerciale nordice De
aici interesul Occidentului: Rusia este, în esență, banca de resurse
naturale a planetei. Controlul asupra acestor resurse asigură
supraviețuirea economică a unei lumi occidentale care și-a epuizat o
mare parte din resursele proprii. III. Instrumentele implicării occidentale în „spațiul rusesc” A. Intervenții economice și financiare
• FMI și Banca Mondială în anii '90 au impus „terapia de șoc” în
Rusia – a rezultat prăbușirea industriei, oligarhizarea economiei și
dependența de piețele occidentale. • Companii occidentale au
intrat în sectorul energetic rusesc (Exxon, BP) și în extracția de
metale (Norilsk Nickel, Alrosa etc.). B. Rețele de influență ideologică
• ONG-uri sponsorizate de SUA/UE (ex: Open Society, National
Endowment for Democracy) au penetrat în spațiul post-sovietic: Ucraina,
Georgia, Armenia, Belarus. • Promovarea „societății civile” a
fost un vehicul de transformare a regimurilor tradiționale și de
înlocuire a elitelor pro-ruse cu elite pro-occidentale. C. Ofensive militare și revoluții colorate • Georgia (2003), Ucraina (2004, 2014), Kîrgîzstan (2005, 2010), Belarus (tentativă în 2020) • Războaiele prin interpuși și amplasarea de baze NATO în apropierea granițelor ruse. Avertisment
chinez (Global Times, 2022): „Ceea ce NATO face cu Rusia astăzi, va
încerca să facă mâine cu China în Asia Centrală.”
IV. Scopul strategic: destrămarea și fragmentarea Rusiei În viziunea unor strategii occidentali: • Rusia trebuie slăbită până la nivel regional, fragmentată în mai multe state (ex: Volga, Siberia, Caucaz). • Controlul resurselor să fie transferat către corporații occidentale sau țări-satelit.
• Potențialul nuclear și militar al Rusiei trebuie anulat pentru a
preveni viitoare opoziții la ordinea globală anglo-saxonă. Zbigniew
Brzezinski, în „The Grand Chessboard” (1997):
„Fără Ucraina, Rusia nu
mai este un imperiu. Cu Ucraina subordonată, Rusia recâștigă influența
eurasiatică.”
V. Răspunsul Rusiei: refuzul de a fi colonizată Putin,
în discursurile sale cheie (München 2007, Crimeea 2014, Valdai 2023),
formulează o doctrină a suveranității totale, în opoziție cu globalismul
liberal: 1 Rusia nu acceptă un „sistem unipolar” condus de SUA. 2 Nu dorește integrarea în structuri unde își pierde controlul asupra propriei economii, armate și culturii. 3 Caută alianțe alternative: BRICS+, OCS, parteneriat strategic cu China și India. Lavrov (2022): „Occidentul nu vrea pace. Vrea o Rusie slabă, divizată și jefuită.” Concluzie: cine se implică în spațiul cui? Formularea corectă nu este „De ce Rusia se implică în Europa?”, ci: De ce SUA și UE se implică în mod sistematic și agresiv în spațiul de securitate și resurse al Rusiei? Răspunsul
este clar:
pentru a controla resursele, rutele comerciale și poziția
geopolitică a unui teritoriu-cheie în Eurasia, sub pretextul „exportului
de democrație”. Să extindem analiza (de exemplu, asupra strategiei
arctice a Rusiei, reacției Chinei la sancțiunile occidentale sau
documentelor NATO desecretizate despre extinderea spre Est), pot pregăti
materiale detaliate sau cronologii comparate. Doar spuneți ce direcție
vă interesează. Se pot propune trei direcții de aprofundare. 🔹 1. Cronologia strategică a extinderii NATO și a politicilor de „containment” anti-rus din surse occidentale (1990–2024) Cuprins : • Documente-cheie desecretizate (ex: promisiunile din 1990 către Gorbaciov) • Strategia SUA post-1991: Pentagon Defense Planning Guidance, Wolfowitz Doctrine • Rolul revoluțiilor „colorate” în cercul post-sovietic • Parteneriatul Estic al UE și vectorul civil-cultural • Bugetele pentru „pro-democracy operations” în spațiul ex-sovietic Pot
include extrase din RAND Corporation, Atlantic Council, Brookings,
CNAS, dar și contrapuneri din Voennoe Obozrenie și Rossiia v globalnoi
politike. 🔹 2. Proiectul rus de dezvoltare a Arcticii și Siberiei în contextul încălzirii globale Cuprins : • Strategia rusă pentru Arctica (2013, 2020, 2023) • Proiecte concrete: Norilsk Nickel, Yamal LNG, Murmansk, Severnaia Zvezda • Coridorul de transport Nord (Northern Sea Route) – avantaj strategic vs. Canalul Suez • Militarizarea Arcticii: baze, radare, spărgătoare de gheață • Popularea Siberiei și stimulentele pentru migrarea internă • Cooperarea cu China în infrastructură și minerit Surse: documente oficiale ruse (Минвостокразвития, Минэнерго), rapoarte chinez-ruse, Global Times, Kommersant. 🔹 3. Evaluarea BRICS și SCO ca alternative sistemice la hegemonia occidentală Cuprins : • Extinderea BRICS+ și logica Sudului Global • Cooperarea Rusia–China în yuan și ruble (dedolarizarea) • Inițiative de infrastructură trans-eurasiatică (coridoarele nord-sud, est-vest) • Războaie informaționale și bătălia narațiunilor (Euronews vs. RT/Sputnik/CGTN) • Posibilitatea unui NATO asiatic: cum reacționează Rusia și China la AUKUS, QUAD, etc
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 02 @ 18:06:43 CEST (181 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d
Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg
Introduction La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatiquement opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires.
Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique.
I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières.
Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. »
II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. »
Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie.
La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité.
III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial.
Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens.
IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui
La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ?
Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ?
Conclusion : une synthèse à construire Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ?
Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:19:10 CEST (170 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor
Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului
minorităților și a sufletului european
Introducere Gândirea politică europeană a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipează viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria națională și obsedat de continuitatea istorică; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apărător fervent al drepturilor minorităților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celălalt ca un cadru ce trebuie depășit în numele demnității umane. Amândoi răspund, fiecare în felul său, prăbușirii ordinii vechi provocate de războaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili.
Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, această confruntare conturează un veritabil dilema spirituală europeană: cum poate fi împăcată fidelitatea față de moșteniri cu deschiderea către alteritate? Cum pot fi apărate popoarele fără a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însăși devenirea Europei, împărțită între memorie și justiție, între înrădăcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Această tensiune, departe de a fi sterilă, poate deveni fecundă – cu condiția de a fi gândită până la capăt. Prezentul eseu își propune să exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la iveală liniile de forță ale unei întrebări încă vii.
I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranității istorice Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția franceză mai puțin o emancipare, cât o ruptură traumatică, o prăbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernă, arogându-și monopolul legitimității, a slăbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronică. Denunța logica universalistă, născută din Iluminism, ca un solvent al identităților particulare.
Gândirea sa se înscrie într-o critică profundă a modernității politice, apropiată de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autorității și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridică, ci o construcție lentă și răbdătoare, rod al unei maturizări istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascăl sever. A uita această moștenire înseamnă a risca repetarea greșelilor trecutului. După cum scria cu gravitate: „Cei care ignoră trecutul vor fi trădați de viitor.”
II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnității minoritare Această viziune pesimistă este contrabalansată de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militează pentru instituționalizarea protecției minorităților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internațională a minorităților, afirmă: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimă a pluralismului.”
Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi măsura supremă a justiției. Acesta trebuie să se integreze într-o arhitectură normativă mai vastă, ghidată de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpretează ca o complexitate constitutivă a umanității. Unul vede în unitatea politică o garanție a stabilității, celălalt bănuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralității împotriva hegemoniei unei identități majoritare.
Demersul lui Feinberg poate fi pus în legătură cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cărora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizării. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armă defensivă, ci un instrument de refondare: el oferă minorității o voce universală, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În această perspectivă, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional.
III. Două conservatorisme în oglindă: memorie contra utopie? A-i opune pe Bainville și Feinberg ca două figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipează forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnității umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celălalt de tăcerea impusă vocilor disonante.
Această polaritate amintește de cea prezentă la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrătorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totală, care transformă individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentă. Unamuno oscilează între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apără înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împărtășesc aceeași neliniște în fața prăbușirii reperelor. Toți caută, fiecare în felul său, să redea sens continuității, transmiterii, limitei.
IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi Într-un moment în care Uniunea Europeană este traversată de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fără precedent, contestări ale suveranității și o criză a legitimității democratice, gândirea lui Feinberg capătă o actualitate arzătoare. Apelul său la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezonează cu dezbaterile contemporane privind drepturile minorităților, diversitatea culturală, dreptul de azil.
Însă lecția lui Bainville rămâne la fel de prețioasă: ea amintește că legitimitatea politică nu poate fi pur procedurală; că o ordine lipsită de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clădită doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde că le unește. Provocarea constă în a gândi un pluralism înrădăcinat, o universalitate cu chip uman.
Concluzie: o sinteză de construit Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpelează. Primul avertizează asupra derivei abstracției și a uitării rădăcinilor; cel de-al doilea amintește că istoria nu justifică nedreptatea. Împreună, ei formează cei doi poli ai unei întrebări fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fără a trăda prezentul? Cum putem deschide universalul fără a dizolva particularul?
Acest dialog, mai actual ca niciodată, rămâne de aprofundat. Între memorie și speranță, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, această tensiune fondatoare.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:10:24 CEST (170 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely. În cautarea roma^nului perfect de M.Turda
În
iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer că, după ce
lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge,
istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane,
pentru a vedea și fața nevăzută, prohibită până atunci, a istoriografiei
pe care continuau s‑o slujească de pe pozițiile unei metodologii
preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre
introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a
Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea
„istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut
și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat
aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate
marcantă a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte,
permanentizarea inerțială a unei istoriografii autohtone dependente de
restricțiile „identitarului național”, căreia i s‑a adăugat, strict
logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” să‑și
caute cercetători în afara granițelor țării, unde inhibiția și „idolii
tribului” exercitau o presiune infinit mai scăzută decât la noi. Așa se
face că teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de
americanul Keith Hitchins, că austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea
mai bună monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilă istorie a
BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul său, cea mai bună
sinteză monografică a fostei Regiuni Mureș Autonomă Maghiară, imensul
câștig al acestei diversificări de specializare constituindu‑l scoaterea
din autosuficiență și adormire a istoricului român de acasă, obligat să
se întrebe dacă, într‑adevăr, disciplina căreia i s‑a consacrat e așa
de peremptorie cum el o știe sau mai rămâne loc și pentru reconsiderări. Din
categoria lucrărilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate
decât în afara țării fac parte și excelentele lucrări despre biopolitica
și eugenia interbelică scrise de către Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, 2005) și de către redutabilul Marius Turda (În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă
(Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din engleză de
Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cărți ale anului
editorial trecut (alături de Filosofia lui Blaga, a Martei
Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul că preocupările
lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedată de Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopolitică și eugenism în România,
1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt
revelații, deopotrivă cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University,
n‑au intrat decât limitat în conștiința publică, dacă scoatem din
ecuație efervescența academică clujeană din jurul lui Ciprian Mihali sau
preocupările specializate pe istoria discriminării romilor, ultima
fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de
doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopolitică și eugenism. Romii din România interbelică. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemică să devină completă, că efervescența autohtonă limitată stârnită în jurul Biopoliticii
medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulată de interesul
internațional pentru temă, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusă în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios),
acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru
ca imaginea să devină cu adevărat edificatoare. Timpurile au devenit,
cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției
identitarului național de după 1918, ca alternativă flexibilă la cea
etnocentrică, majoritară din domeniu, ceea ce le mai rămâne de făcut
celor care se ocupă de preocupările eugenice ale perioadei interbelice
românești e să arunce o privire și asupra cercetărilor eugenice maghiare
(unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind
familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadă fiind câteva studii
răspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland,
2007), o sintetizare a lucrărilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István,
Benedek László dovedindu‑se a fi necesară, inclusiv a foarte
interesantei lucrări din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie),
dedicată selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar
scoate în evidență și un alt aspect, esențial pentru metodologia
comparată a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordărilor
confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt
cele legate de ceangăi și de secui sunt virtual explozive, lucru
demonstrat, între altele, de lucrările lui Iordache Făcăoaru de la noi
sau de o sinteză târzie, metodologic discutabilă: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018).
Mai există un aspect disociativ aici: eugenika maghiară conferă o importanță diminuată înțelesului de „stat eugenic total”,
sintagmă foarte importantă pentru eugeniștii români, care și‑au gândit
dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforă) pentru un complex de
aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e
esențială la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistă pe faptul că statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologică a capitalului uman” și că numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e
cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele
inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristă (care „nivelează valorile biologice superioare”), competiția
economică nedirijată, lăsată în voia dezvoltării libere, sau școala,
care, prin egalitarismul de șansă acordat tuturor, fără selecție,
generează „absolvenți slăbiți, deraiați ca fizic, fără rezistență și
disciplină morală, miopi, fără inițiativă și spirit de idependență,
fără voință și hotărâre, fără pregătire pentru necesitățile reale ale
vieții”. (Nimic nou sub soare astăzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de către Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic,
vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșură în același an), o
conferință rostită după mutarea Universității Clujene la Sibiu, unde
intelectualii români sunt acuzați că dau dovadă de „lipsă de sensibilitate etnică”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logică constituind‑o necesitatea ca toate acestea să‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de către consilieri), ca puterea să se regăsească „într‑o
singură persoană reprezentativă a virtuților etnice, dotată la nivelul
cerințelor supreme cu toate calitățile unui om de stat desăvârșit”. Desigur,
în spatele acestor fantasme totalitare se regăsesc toate negativitățile
pe care eugeniștii le incriminează: egalitarismul democratic nivelator,
reforma agrară făcută în beneficiul tuturor, deja amintita educație
neselectivă, modernismul economic (greu controlabil de către eugeniști,
fiindcă majoritatea întreprinzătorilor, mai ales în Regat, erau români
interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu
în ultimă instanță politicul. Cu precădere Marius Turda vorbește la tot
pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul
(Iordache Făcăoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu
Maniu), omniprezența politică a lui Sabin Manuilă fiind cea mai
interesantă dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al
anvergurii, chiar internaționale, însă, în ciuda numeroaselor detalii,
unele chiar funeste (cum e cauționarea deportării evreilor și a
țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cărți o abordare
analitică obiectivă, științifică, a dialogului cu liberalismul românesc
interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai
progresului civilizațional antispenglerian, menită să îndulcească
tonurile și să relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune,
eugenismul a fost o utopie de nișă în interbelic, lucru recunoscut de
către I. Moldovan. Asistăm, dimpotrivă, la o tendință de a
suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumită dominație eugenică a
discursului public românesc din interbelic, marcată de câteva cuvinte
tari (rasă, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașată, obiectivă, nu se verifică, eugenicii fiind și rămânând marginali. Pe
ansamblu, am impresia că există, la M. Turda, o atracție pentru
radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivă,
consonantă cu senzaționalismul angajat al academismului occidental,
specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e
rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creează întrucâtva dificultăți cititorului, rasa
fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care
nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei.
Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest
glisaj: de pildă, strict statistic, autorul îi dedică mai multe pagini
lui Iordache Făcăoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului său Iuliu
Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al
României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin
discursul politic contondent de după 1940, când unii eugeniști fac
joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la
necesitatea metodologică de a se defalca etapele și straturile, pentru a
se obține o panoramare mai apropiată de adevăr. M‑a mai surprins și
faptul că, după menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citată în corpul cărții, deși ea rămâne, până acum, textul de referință al disciplinei.
Ștefan Borbély ■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic și istoric literar, membru al Academiei Europaea
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 25 @ 10:28:01 CEST (195 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Editoriale: Dan Culcer. Ne conduc starpiturile. O actualizare dupa Mihai Eminescu
Editorial pentru Asymetria.org
Ne conduc stârpiturile. O actualizare după Mihai Eminescu.
De la „Icoane vechi și icoane nouă” la distorsiunile prezentului post-național
„Ne conduc stârpiturile” – cuvintele acestea, aruncate de Mihai Eminescu într-un articol de decembrie 1877 din Timpul, au fost cândva considerate simple excesuri polemice, o înverșunare romantic-naționalistă. Astăzi însă, ele devin ecoul unei realități resimțite cu disperare, chiar dacă nu întotdeauna articulată limpede: România actuală pare condusă, și nu de ieri, de o clasă politică parazitară, culturalmente sterilă, moralmente colapsată, tehnocratic-incompetentă și cu instincte de colon servil.
Nu doar că ne conduc stârpiturile, dar ele nici nu mai au nevoie să-și ascundă „caraghioșenia” sub pretexte doctrinare. În secolul lui Eminescu, această plebe de sus se legitimase prin liberalismul de paradă – o franceză stâlcită și o lustruială universitară. Azi, o face prin simulacrul digital al progresismului globalist, prin rețele de ONG-uri mimetice, prin limbajul managementului corporate transplantat peste statul eșuat. Într-un mod perfid, limbajul tehnocrației și al „reformei instituționale” acoperă aceleași practici: spoieli de formă, haos de fond și o birocrație care, în loc să slujească poporul, îl strivește.
O țară cu scaune goale, dar pline de păpuși
„Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele”, nota Eminescu. Astăzi, strană nu mai e, dar scaunul de minister ori de agenție guvernamentală este cald și căutat. Umplut nu de merit, nu de vocație, ci de obediență. De rețea. De oportunism.
Partidele politice nu mai sunt organisme ideologice, ci agenții de plasare în funcții. Nimeni nu mai întreabă ce trebuie făcut, ci cui trebuie să-i fi fidel.
Rezultatul? O Românie de manageri de nimic, de consilieri fără pricepere, de lideri fără cauză. Orice sat fără apă are un responsabil pentru digitalizare. Orice spital fără medici are un director care participă la conferințe internaționale. Orice școală fără copii are un consultant pentru „inovare educațională”.
Cine plătește pentru aceste posturi și paraposturi, pentru primari, notari și paranotari digitali? Același popor despre care Eminescu spunea că se stinge „de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ”: omul simplu care încă muncește în România, contribuabilul luat de fraier, agricultorul umilit, antreprenorul sufocat, tânărul plecat.
„Ce caută acești oameni în viața publică a statului?”
Aceasta e întrebarea-cheie a textului eminescian, pe care o repetăm astăzi cu aceeași înfrigurare. Ce caută în Parlament oameni care nu citesc, care nu gândesc, dar semnează legi? Ce caută în ministere tineri crescuți în incubatoare ideologice occidentale, total dezrădăcinați de România profundă, dar convinși că au dreptul natural de a ne reforma? Ce caută în fruntea învățământului, al culturii, al finanțelor, personaje al căror unic merit e loialitatea față de un sistem ilegitim? Aceștia nu mai sunt, cum spunea Eminescu, „copiii lepădăturilor Orientului și Occidentului”. Sunt copiii elitei de formol născute după 1990 – produsul unei tranziții în care selecția valorilor a fost înlocuită cu selecția relațiilor. Rezultatul? Un regim de impostură generalizată.
Și totuși, nimeni nu produce nimic. Statul hrănește, plătește, tolerează, dar nu cere nimic în schimb. Și pentru că nu cere, e jefuit cu legitimitate. Cultura publică nu mai e despre responsabilitate, ci despre acces. Nu contează dacă ai idei, contează dacă ești „în program”. Dacă aparții. Dacă ai semnat. Dacă ai tăcut la timp.
„Liberalii sunt smântâna și temeiul României”?
Astăzi nu se mai cheamă liberali. Astăzi sunt „reformatori”, „tehnocrați”, „experți”, „euro-integrați”, „membri ai societății civile”. Dar mecanismul rămâne același: uzurparea suveranității populare de către o clasă de sus care se pretinde iluminată, dar trăiește din privilegii nejustificate și dintr-un dispreț profund față de România reală. Când oamenii reacționează, li se spune că sunt „nostalgici”, „analfabeți funcțional”, „extremiști”, „putiniști”.
România este o colonie condusă de propriii servitori Iar drama noastră e că acești servitori ai noilor imperii globale nu au nici coloana vertebrală a colaboraționiștilor de altădată. Nu fac pact cu puterea ca să salveze țara, ci ca să-și salveze sinecurile. România nu e doar subjugată economic sau militar – ci mental. Politica noastră e provincială și mimetică, administrația e clientelară, cultura e cvasi-moartă în afara câtorva insule.
Nu există un „proiect de țară”. Există doar proiecte personale, programe de finanțare și agenții de implementare. Ce e de făcut?
Mai întâi, recunoașterea bolii: România e un stat capturat de plebea de sus. Nu mai are elite, ci elitiști fără valoare. Nu mai are conducători, ci manageri de impostură. În loc de merit, avem marketing. În loc de lideri, avem parveniți înfipți.
Apoi, cultivarea unei elite autentice, născute din muncă, din lectură, din efort moral și intelectual – nu din relații. O elită care să nu trăiască de pe urma statului, ci pentru a-l regenera. Care să coboare în popor, dar nu să se piardă în demagogie. Care să readucă sensul în cuvintele uitate: onoare, datorie, rigoare, verticalitate.
În fine, rezistență. În fiecare gest. În fiecare școală bună făcută fără bani de la stat. În fiecare revistă (precum aceasta) care nu scrie la comandă. În fiecare comunitate care se auto-organizează. În fiecare alegere de a nu pactiza cu minciuna, fie ea și „corectă politic”. Eminescu a strigat în pustiu în 1877, dar pustia e aceeași. Numai că azi, avem șansa de a nu mai fi singuri.
Dan CULCER Asymetria.org – pentru cei care gândesc vertical, în țara pe orizontală.
|
Scris de asymetria on Sunday, June 22 @ 19:00:57 CEST (192 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Roata vremii: REGI si PRESEDINTI.
Cititor scrie "REGI si PRESEDINTI
Pentru ca se apropie alegerile din Ro.si ca tot romanul care se pricepe la fotbal, agricultura(inclusiv la decorticarea principalelor produse, fie ca “e de floare fie ca e de dovleac”) si politica (ultima, mai ales in ultimii 20 de ani),vreau sa fac cunoscut un punct de vedere -din pacate, si stiu, aparent nu tocmai popular (parere personala)- o parere,o ideie, pe care am dezvoltat-o de multe ori, pe spatziile pe unde am (mai) scris si anume problema Monarhiei in Romania, care -la un cetatean ca mine,cu intreg trecutul meu social, politic, etc.,inclusiv a toate generatiile trecute , cat de cat adnotate in amintirile nescrise ale familiei-”pasiunea” pentru aceasta problema ar trebui sa fie ca si inexistenta, insa istoria tarilor “retrogade”, monarhiste , in comparatie cu istoria tarii noastre– referindu-ne chiar si numai la aspectele pur practice- dovedeste de peste o suta de ani (desi nu ar fi eronat sa extindem aceasta declaratie chiar la sute de ani) si -cu atat mai mult si mai , mai imposibil de negat in ultimii 80 de ani cu subliniere pentru ultimii 20 ani- ca “omul este cel care sfinteste locul” insa rezultatele vor fi logice si pe masura, daca locul sfintit este gresit ales, iar pentru a face translatia necesara, aici, “locul” este de fapt cadrul, sistemul in care omul isi va desfarsura activitatea pentru a-si transforma in realitate dorintele, visele, planurile pe carea le-a avut la momentul “sfintirii”locului. "
|
Scris de asymetria on Sunday, May 18 @ 09:18:07 CEST (350 citiri)
Citeste mai mult... | 27145 bytes in plus | Roata vremii | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER. Demografie si imigrare în Europa cucerita fara lupta
Un important demograf france, Alfred Sauvy, născut în 1898, descria, în studiul său Bien-etre et population, fenomenul tragic și paradoxal al adulților care nu vor copii, sub diferite pretexte, toate asociale. «Moins cruel que Ugolin, qui devorait ses enfants pour leur conserver un père, les hommes d’aujour’hui se contentent de ne pas avoir d’enfants pour leur conerver des parents.» Ugolin este un persona din Divina Comedi de Dante, pedepsit în Iad. »Oameni de azi se mulțumesc să nu aibă copii, pentru a le conserva părinții.
Vom analiza teoriile lui Alfred Sauvy din perspectiva cărților lui Renaud Camus, despre marea înlocuire, din perspectiva datelor demografice oficiale și oficioase referitoare la imigrația vizibilă. Vom formula propuneri pentru rezolvarea suprapopulației din Asia și Africa, care se revarsă fără posiblitatea de control și din dorința ideologilor și industriașilor europeni, care susțin necesitatea admiterii și incurajării imigrației de sorginte africană, asiatică sau est-europeană ca paliativ pentru temperarea efectelor negative ale îmbătrânirii populației europene și ale descreșterii neliniștitoare, grave a ratei natalității. Ante portas. Voi aborda cererea în trei secțiuni:
-
Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
-
Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
-
Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
Alfred Sauvy (1898–1990) a fost un demograf francez cunoscut pentru analiza schimbărilor demografice din Europa. În lucrarea sa "Bien-être et population", el descrie fenomenul scăderii natalității ca fiind paradoxal: adulții evită responsabilitatea de a avea copii pentru a-și conserva stilul de viață. Această observație devine relevantă în contextul actual al Europei, unde multe țări înregistrează o rată a natalității sub pragul de înlocuire (aproximativ 2,1 copii/femeie).
Conceptul de "refuz al procreării" poate fi interpretat în termeni moderni prin prisma unor factori precum:
-
Urbanizarea și stilul de viață occidental, orientat spre carieră.
-
Individualismul și prioritizarea confortului personal.
-
Insecuritatea economică și temerile legate de viitorul copiilor.
2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
Renaud Camus, un scriitor francez, a formulat teoria "marii înlocuiri" ( "Le Grand Remplacement"), potrivit căreia populațiile europene sunt înlocuite treptat prin imigrație masivă, în special din Africa și Asia. El vede acest fenomen drept un proces deliberat, încurajat de elite politice și economice care valorizează multiculturalismul.
Legătura dintre teoria lui Sauvy și cea a lui Camus constă în scăderea natalității indigene, care este compensată de imigrație. Dacă europenii aleg să aibă mai puțini copii, guvernele, presate de necesitatea de forță de muncă și de menținerea sistemelor sociale, încurajează imigrația. În această dinamică, imigrația devine o "soluție" la o problemă demografică internă, dar și o sursă de tensiuni culturale și identitare.
3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
Pentru a aborda problema suprapopulației și a migrației, ar putea fi utile câteva măsuri:
-
Investiții în Educație și Planificare Familială: Sprijinirea programelor educaționale în țările suprapopulate pentru a reduce rata natalității prin conștientizare.
-
Dezvoltare Economică Locală: Încurajarea investițiilor occidentale în infrastructură și locuri de muncă în Africa și Asia, astfel încât populația activă să găsească oportunități în țările de origine.
-
Politici de Natalitate în Europa: Stimulente financiare pentru familiile care doresc să aibă mai mulți copii, astfel încât să reducă dependența de imigrație.
-
Migrație Controlată: Stabilirea unor cote care să echilibreze nevoile pieței muncii fără a altera structura socială în mod brusc.
-
Colaborare Internațională: Proiecte comune între Europa și statele africane/asiatice pentru gestionarea fluxurilor migratorii într-un mod care să fie benefic pentru ambele părți.
Aceste măsuri ar putea contribui la o abordare mai echilibrată, reducând presiunea asupra Europei fără a ignora realitățile demografice globale. Îmbătrânirea populației europene este o problemă demografică majoră, cu efecte economice și sociale considerabile, inclusiv:
-
Scăderea forței de muncă disponibile
-
Creșterea cheltuielilor sociale și de sănătate
-
Presiuni asupra sistemelor de pensii
Soluții pentru contracararea îmbătrânirii populației europene
1. Stimularea Natalității:
-
Incentive financiare: Alocații mai mari pentru familii, deduceri fiscale, concedii parentale extinse și bine remunerate.
-
Politici pro-familiale: Acces mai facil la locuințe pentru tinerii părinți și creșterea numărului de creșe și grădinițe.
-
Campanii sociale: Promovarea valorii familiei prin educație și campanii de sensibilizare.
2. Reformarea Pieței Muncii:
-
Flexibilizarea vârstei de pensionare: Încurajarea muncii part-time sau freelance pentru persoanele în vârstă care doresc să rămână active.
-
Recalificare profesională: Programe de formare continuă pentru angajații mai în vârstă, pentru a-i menține relevanți pe piața muncii.
-
Automatizare echilibrată: Tehnologia trebuie să completeze forța de muncă, nu să o înlocuiască integral.
3. Migrație Controlată și Calificată:
-
Importul de forță de muncă calificată: Programe care prioritizează imigranții cu competențe profesionale necesare pe piața muncii.
-
Integrare eficientă: Cursuri de limbă și adaptare culturală pentru a evita excluziunea socială.
-
Migrație temporară: Programe de muncă sezoniere sau pe termen determinat, care să răspundă nevoilor specifice (agricultură, construcții, îngrijire).
4. Mobilizare Internă:
-
Regiuni slab populate: Oferirea de stimulente pentru relocarea forței de muncă din zone cu șomaj ridicat în regiuni defavorizate demografic.
-
Digitalizare: Încurajarea muncii la distanță pentru a atrage tineri în comunități rurale sau periferice.
5. Parteneriate Internaționale:
-
Mobilitate în cadrul UE: Promovarea schimburilor între statele membre pentru a redistribui forța de muncă.
-
Acorduri bilaterale: Programe de muncă cu țări din afara Europei care să faciliteze recrutarea temporară.
Concluzie:
Îmbătrânirea populației nu poate fi soluționată printr-o singură măsură. O combinație de politici pro-nataliste, flexibilitate pe piața muncii, imigrație controlată și cooperare internațională ar putea reduce presiunea asupra economiilor europene.
Cum vi se pare această abordare? Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:55:02 CEST (295 citiri)
Citeste mai mult... | 14566 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|