Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 420 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie: Lecturi critice

    Cauta in acest topic:   
    [ Mergi la pagina principala | Selecteaza un nou topic ]

    Lecturi critice Polemici: Francis Dworschak. Eliade si Turcanu: doi prizonieri ai istoriei

    A aparut o noua carte despre Eliade menită să facă valuri si sa starneasca tot feluri de comentarii: “Mircea Eliade. Le Prisonnier de l’Histoire” a unui relativ necunoscut autor roman, Florin Turcanu, scrisa in limba franceza si tiparita la Paris, Éditions La Découverte. Dar ceea ce este mult mai important, acest volum este considerat de unii drept cea mai marcanta carte a acestui an (2003).
    De fapt in ultimii doi ani au fost publicate trei lucrari de mare anvergura despre Eliade: Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine (Cioran, Eliade Ionesco. L’oubli du Fascisme,2002), care este mai mult un dosar judiciar in stil stalinist impotriva celor trei romani. Pe urma aceasta noua carte a lui Turcanu cu multe documentari importante, dar in care speculatia, contrariu la ce se spune, uneori isi ia zbor liber si iresponsabil, (sau cadere libera), si o a treia carte, mai putin trambitata, dar scrisa de un adevarat academician, constient de responsabilitatea scriitorului sa spuna numai adevarul, numai ce poate fi dovedit si in care fiecare subiect este analizat in mod obiectiv, si din toate punctele de vedere. Ne referim la cartea lui Mac Linscott Ricketts “Former Friends and Forgotten Facts”, Criterion Publishing, 2003 in care in 140 de pagini acesta demoleaza cam toate argumentele Alexandrei L.L impotriva lui Eliade si a carui lectura va proiecta si cateva umbre de indoeli asupra lucrarii lui Turcanu.
    Scris de asymetria on Wednesday, August 24 @ 13:59:32 CEST (667 citiri)
    Citeste mai mult... | 54848 bytes in plus | Polemici | Scor: 0

    Lecturi critice In epicentru: Magda URSACHE. Ce e rau si ce e bine...

    Magda URSACHE
    Ce e rău sau ce e bine… „Te simți rău dimineața, te simți rău seara, Te doare capul, te dor măruntaiele, Obrajii ți-i acoperă Mucegaiul, Ochii ți se înfundă în cap Ea spuse : – Iată ce cred : Tu ai un cuvânt în pântec ; dacă nu-l spuiMori și lași toate bogățiile,Acesta e adevărul”. Din poezia africană, autor Nged-Nso-Ta

    Dragă Luca Pițu,
    Îți răspund târzielnic la Confirmare de receptură din 5 noiembrie, 2014. Explicația scurtă o ai în motto. Pentru mai clară și dreaptă înțelegere, reproduc e-mailul tău :

    „Bogdaproste, dragă Magda, pentru carte și frumoasele voroave dedicatorii. Exemplarul din ediția anterioară (e vorba de Antropologia, o știință neocolonială, nota mea Magda U.) l-am hărăzit deja Bibliotecii Academiei.
    Mândră ediția nouă, mândru portretul Bătrânului Urs ca dandy universitar. Am văzut destule poze cu el, dar asta le întrece în strălucire pe toate. Ai ales-o, așa cum ne așteptam, cu gust infailibil.
    Toate cele bune, A + L
    P.-S. Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice”.
    Scris de asymetria on Tuesday, June 16 @ 13:18:58 CEST (2261 citiri)
    Citeste mai mult... | 19197 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

    Lecturi critice In epicentru: Magda Ursache. "Frunza" - brand a Adinei Keneres

    Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paște, Adina Kenereș recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască și să-i iubească baștina lui „Mihai al ei, românul”.
    Scris de asymetria on Thursday, April 23 @ 19:29:24 CEST (2469 citiri)
    Citeste mai mult... | 18145 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

    Lecturi critice Note de lectura: Nicolas Trifon. Karpathia de Mathias Menegoz


    Intrigué par le titre, un mot nouveau qui sonne assez étrange en français, un peu désuet, puisqu’il renvoie à l’ancienne orthographe des Carpates, Carpathes ou encore Karpathes, mais qui passe bien en fin de compte, j’ai plongé dans la lecture de Karpathia de Mathias Menegoz sans trop savoir au départ si j’irai bien loin. 696 pages c’est beaucoup pour quelqu’un qui ne lit plus que très rarement des romans et qui était engagé sur plusieurs fronts en matière de lecture et écriture en ce moment. A ma grande surprise, je l’ai lu d’un bout à l’autre avec un plaisir tout particulier parce que du même ordre que celui que je devais éprouver vers l’âge de 12-13 ans en lisant Walter Scott ou encore Alexandre Dumas. 
    En effet, Karpathiac’est du Dumas, mais écrit en ce début du XXIe siècle, sur un ton très XXIe siècle soucieux d’éviter toute remarque ou dérive frôlant ce qui peut faire figure de politiquement incorrect à l’égard des femmes, des pauvres, des minorités, etc., ce qui ne manque d’accentuer le décalage avec le contexte très XIXe siècle dans lequel se déroule le périple du personnage central du roman, un jeune noble hongrois, ancien officier de l’empereur, le comte Korvanyi. Héritier d’un vaste domaine, ce dernier quitte Vienne pour se rendre sur ses terres, à la périphérie d’un Empire en pleine mutation, quelque part en Transylvanie. Une fresque historique, un roman d’aventures, paru dans une maison d’édition réputée surtout pour ses performances en matière d’autofiction et qui compte parmi ses auteurs Emmanuel Carrère et Marie Darrieussecq ou, pour ce qui est des Roumains cette année, Dumitru Tsepeneag et Mircea Cărtărescu.(lire la suite)
    Scris de asymetria on Saturday, January 03 @ 14:40:34 CET (2761 citiri)
    Citeste mai mult... | 11070 bytes in plus | Note de lectura | Scor: 0

    Lecturi critice Poeme: Andrei Mocuta: Katalán versek / Poeme catalane

    Poetul și prietenul Cseke Gábor este un cititor atent și un excelent traducător de poezie din română în maghiară. Astfel se face că scrisul lui Andrei Mocuța: din ciclul Poeme catalane/Katalán versek, recent publicate în Asymetria devine accesibil lectorului maghiar grație intervenției decisive a mediatorului.
     Despre opera și activitatea traducătorului se scrie în Wikipedia.
    Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 13:50:11 CEST (1206 citiri)
    Citeste mai mult... | 32958 bytes in plus | Poeme | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Gheorghe Mocuta. Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii

    « Cu logica ei nemțească, Herta Müller descoperă drama limbii, a neputinței înțelegerii și comunicării, împingând lucrurile dincolo de orice limită, transformându-și copilăria nefericită într-o copilărie „universală”, dar nu așa cum făcuseră Creangă și Proust care i-au descoperit secretele, ci de pe altă poziție. Copilul pe care îl evocă eseista tânjește după normalitate

    Nota: Gruparea ARCA
    Gheorghe MOCUȚA Născut la 5 iunie 1953, în localitatea Curtici, județul Arad. A urmat școala primară și gimnaziul în Curtici și Liceul nr. 5 din Arad. Absolvent al Facultății de Filologie-Istorie, secția română - franceză (1976). A debutat în anul 1975, cu recenzie, în revista Orizont din Timișoara. Colaborează la revistele: Arca, Orizont, Vatra, Familia, Poesis, Luceafărul, Tribuna, Zburătorul etc. A publicat următoarele cărți: Câmpia secretă (în Argonauții, Editura Facla, Timișoara, 1986), pentru care primește Premiul de debut al Editurii Facla din Timișoara, pentru poezie; Îngerul ridică lespedea, 1992, pentru care obține Premiul Asociației din Timișoara a Uniunii Scriitorilor; Zăpada anului unu, 1994, pentru care obține Premiul Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor; La răspântia scriiturii (carte de critică literară), Editura Mirador, Arad, 1996. Este profesor la liceul din Curtici și membru al Uniunii Scriitorilor din 1994. Alte informații : http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/mocuta%20gheorghe/mocuta%20gheorghe.htm


    Scris de asymetria on Saturday, September 06 @ 20:01:47 CEST (1335 citiri)
    Citeste mai mult... | 14208 bytes in plus | Eseuri | Scor: 5

    Lecturi critice Note de lectura: VIANU MURESAN : Autoportret cu Hegel


    «Acestei uzine istorice, revoluția marxistă care lucra la foc continuu și care părea o versiune ciudată a spiritului faustic, în ultima idee formulată în teza sa Vasile Gogea i-l contrapune pe Hegel, cel care, asemenea eroului goethean vrea să oprească timpul, să oprească mersul mai departe al acelei istorii, să înghețe într-o formulă metafizică lumea devorată de entuziasmul propriei orbiri.»
    Scris de asymetria on Tuesday, August 19 @ 15:15:31 CEST (1292 citiri)
    Citeste mai mult... | 11730 bytes in plus | Note de lectura | Scor: 5

    Lecturi critice In epicentru: Magda Ursache. (Im)presarii literari

    „Cerul de cărți deasupra, legea critică în mine” e o formulare splendidă a profesorului de cronică de întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e maximă, iar conflictele și tensiunile, marca lumii noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la blocarea dialogului democratic, a argumentelor și contraargumentelor, ca între 22-iști și „caietiști”. Lângă suplimentariști nu-i loc pentru convorbiriști ori daciști, la noi, la Ieș. Cât despre humanitariști și poliromiști, ei bat război cu restul pieței de carte.
    Scris de asymetria on Wednesday, January 29 @ 11:22:39 CET (1720 citiri)
    Citeste mai mult... | 12286 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Mitul culturii faustice

    ElenaMalec scrie "Tipul de cultură burgheză prezintă ca ideal valoric cunoașterea, cercetarea tehnică, tehnologică, științifică. Societatea burgheză debutează, astfel, cu o exaltare a concepției despre om și lume. Renașterea cu antropocentismul ei se întoarce la antici tocmai spre a-l elibera de om de idoli și spirite, pentru a-i întări încrederea în sine, în capacitatea-i intelectuală. Secolul luminilor european va reafirma în cultura burgheză primatul dezvoltării spirituale. Există o temă literarară, ce apare deopotrivă în Renaștere și în Secolul Luminilor: e vorba de dr. Faust. "
    Scris de asymetria on Thursday, April 25 @ 22:13:51 CEST (964 citiri)
    Citeste mai mult... | 20353 bytes in plus | Eseuri | Scor: 5

    Lecturi critice Jurnal: Titus Filipas. Iancu Vacarescu si Sri Aurobindo despre Zeitatea în miscare


    Muzele sunt cele nouă fiice ale Memoriei, și le poartă numele loja masonică Les Neuf Soeurs ce i-a ajutat pe Ideologii primari să își propage ideile de emancipare. Ajunge cumva, purtată pe val ori pe un curent spiritual, vestea aceasta și la poetul român Iancu Văcărescu ? 
    Scris de asymetria on Thursday, March 14 @ 20:25:00 CET (884 citiri)
    Citeste mai mult... | 2516 bytes in plus | Jurnal | Scor: 0

    Lecturi critice Jurnal: Titus Filipas. Teoria umorilor, varianta antica si cea moderna


    DEX și Wikipedia românească despre Teoria umorală. Foarte pe scurt, liniile din amintitul dicționar expun bine esența problemei : “UMOáRE –  Dispoziție sufletească; fire, temperament. / caracter, fire, natură, structură, temperament./ Stare sufletească; dispoziție./ Dispoziție sufletească de moment. Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament./ dispoziție sufletească de moment. / Dispoziție, toană./ Caracter, temperament: umoare veselă./ a avea umoarea verde expr. a avea chef de scandal. / a cădea la umoare expr. a se lăsa pradă deznădejdii.” 
    Scris de asymetria on Thursday, March 14 @ 20:19:06 CET (950 citiri)
    Citeste mai mult... | 2803 bytes in plus | Jurnal | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba. Himera 'Scolii de la Paltinis'

    Isabela Vasiliu-Scraba
    Himera “Scolii de la Păltiniș” ironizată de Noica
    Scris de asymetria on Thursday, March 07 @ 19:54:30 CET (1072 citiri)
    Citeste mai mult... | 18804 bytes in plus | Eseuri | Scor: 5

    Lecturi critice Sinteze: Cristina SAVA. Adrian Maniu si poezia iconografica

    Poetul iconograf, Adrian Maniu, de natură proteică, nu a putut fi încadrat strict într-un anumit curent  literar. în  perioada interbelică, opera sa substanțială se înscria ideologiei tradiționalismului gândirist. 
    Scris de asymetria on Sunday, March 03 @ 20:58:05 CET (1474 citiri)
    Citeste mai mult... | 22288 bytes in plus | Sinteze | Scor: 0

    Lecturi critice Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisã Domnului Varujan Vosganian - IV

    Nu știu ce informații sau ce experiențe personale ale d-lui Diradurian justifică această teorie extrem de primitivă a racketului ca principal vector de îmbogățire (sîntem cam departe de capitalismul luciferic, mai degrabă în plin capitalism de mahala și-n comunismul de maidan! oricum, de data aceasta România – S.U.A. fac, cum s-ar zice, meci nul), însă fără a voi să mă erijez în apologet al capitalismului – cu atît mai puțin al comunismului – găsesc concepțiile economice ale “memorialistului” (chit că mi le atribuie) o țîră cam simpliste.
    Desigur, ideea-far a întregului discurs, “confirmată” resemnat de mătușa mea, apare, cum se și cuvine, abia la sfârșit:
    “– Auzi, vreau pace cu tine. Ce-ai cu mătușa ta?
    – Asta-i! Banul și agresivitatea nu dau înapoi și nu vor pace decât dacă sunt tratați tot cu agresivitate. – Ah, ah, Ara! Asta e, ce să fac?” (p. 445).

    *

    Vă cer scuze, inestimabile d-le Vosganian, pentru faptul, poate regretabil, că indignarea m-a împiedicat să urmez firul pseudo-dialogurilor exact așa cum se înșiră ele în “Memorialistica” d-lui Diradurian. Cum scrisoarea deschisă ce v-o adresez dvs., dar nu numai dvs., altfel n-ar fi “deschisă”, e deosebit de lungă, poate n-ar fi rău să reamintesc cîteva elemente. Tehnic, avem de-a face cu un “diameron”, cu alte cuvinte cu o suită de șase dialoguri, toate fictive și toate deosebit de abjecte, desigur, însă nu asta-i acuma problema, distribuite în două grupuri de trei, diferențiate după gen (masculin vs. feminin), primul grup compunîndu-se din “dialogurile” ce le-aș fi avut, în ordine, cu regretatul Așod Șarafian, cu tatăl meu, Tacvor Șișmanian, precum și cu “memorialistul” însuși, d-l Gabriel Diradurian. Al doilea grup, format de data aceasta exclusiv din femei, cuprinzînd, tot în ordine, “dialogul” cu mătușa mea, actualmente decedată, Satenig Bostanian (născută Șișmanian), cel cu mama “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și cel cu (pe atunci) d-ra Ani Altunian. Scenariul-cadru al diameronului îl reprezintă o excursie la Brașov, plasată de d-l Diradurian, din diverse pricini pe care am încercat să le elucidez mai sus, în 1975, dar ce a avut loc, în realitate, în vara lui 1971, într-o perioadă cînd pregăteam examenul de trecere de la facultatea de franceză la cea de hindi. De asemeni, nu e cred rău de a aminti că ambele părți ale diameronului, altfel spus, cele două serii de cîte trei “dialoguri”, s-ar fi desfășurat (punere în scenă fictivă, căci puținul ce a avut loc, v. supra pp. 2-3, a avut loc cu totul altfel) respectiv la restaurantul vîrfului Cioplea, cota 1000 și la restaurantul “Aro” din Brașov. Or, astfel fiind prezentate lucrurile, nu pot să nu mă mir, dar e posibil să nu cunosc eu suficient restaurantele, cum niște “dialoguri” atît de violente ca cele relatate au putut avea loc în nepăsul general, fără a atrage intervenția îngrijorată a ospătarilor sau a mai știu eu cui! Căci e cert că personajele unor asemenea dialoguri n-ar fi putut vorbi în șoaptă, nici calm! Dacă am relatat mai sus, pe cît mi-am putut aminti la mai bine de 40 de ani de la fapte, conținutul veritabil a ceea ce s-a discutat cu ocazia acelei excursii, nu sînt sigur că am precizat și cadrul real al dialogurilor reale. Discuția cu d-ra Altunian s-a petrecut în dreptul unui bloc. Eram singuri, așeazați pe bordura grădiniței din fața blocului în chestie, ceilalți fiind cred plecați cu mașina după o cameră (mai degrabă un apartament, ținînd seama de numărul excursioniștilor). Prima discuție cu d-l Diradurian (un diameron totuși!) a avut loc, pe cît îmi amintesc, ceva mai tîrziu, în chiar apartamentul închiriat pentru noapte. În fine, a treia destul de scurtă discuție, dacă o putem numi astfel, cea despre Dostoievski, a avut loc în stradă.
    În ce privește participarea la excursie, reamintesc că nici Așod Șarafian (decedat acum cîțiva ani în Germania, unde emigrase împreună cu familia), nici regretata mea mătușă, Satenig Bostanian, nu se găseau cu noi ceștilalți, ceea ce înseamnă desigur că dialogurile în care sînt implicați de imaginația debordantă a d-lui Diradurian trebuie considerate nu doar, pur și simplu, ca fictive, ar fi fost desigur prea puțin, ci de-a dreptul ca imposibile. E drept, prin 1972-1973, mă simt incapabil să datez cu precizie, am participat la o altă excursie, împreună cu tata, tanti Satenica și Așod Șarafian ce conducea, într-adevăr, tot un Fiat 124, însă la aceasta din urmă nu fuseserăm însoțiți nici de d-l Diradurian, nici de mama acestuia, d-na Eliza Diradurian, cu atît mai puțin de d-ra Ani Altunian. La un moment dat a apărut și soția directorului general împreună cu cei doi copii (de data aceasta ne găseam într-adevăr în grădina unui restaurant deși, spre rușinea mea, n-aș putea să precizez care, cu atît mai puțin localitatea), lucru pe care, bineînțeles, “memorialistul”, absent de la eveniment, îl ignoră. Cu absenții nu se poate dialoga iar, pe de altă parte, absenții nu pot depune mărturie decît, eventual, mințind. Ar trebui, prin urmare, împotriva d-lui Paul Cernat, să vorbim nu de “onestitate absolută” ci de necinste afabulatorie, nu de “devoalări” operate cu sau fără anestezic ci de calomnii impudente, în fine, de contrafacerile unui spirit vindicativ fără motiv și veninos fără pricină ce, incapabil de a-și asuma propriile eșecuri, de nimeni altul provocate, se lansează într-o laborioasă vindictă gratuită, uneori post-mortem, contra, tocmai, celor ce îndrăzniseră să-l ajute sau, eventual, să-i vrea binele.
    De ce aceasta? Pur și simplu pentru că îndrăznind să-l ajute, deci, în perspectiva paranoidă a memorialistului, plasîndu-se deasupra lui, aceștia îi permiteau să măsoare decalajul dintre ambițiile lui insane și realitatea mult mai sordidă, constituind un fel de barometre ale eșecului și ratării. Iată sensul simplu al jalnicului pamflet intitulat “Memorialistică”. Inutil să intru aici în prea multe detalii. Se știe, invidioșii sînt bolnavi de reușita celorlalți sau de ceea ce interpretează ei înșiși, prin contrast cu ei înșiși, ca o astfel de reușită. Din punctul acesta de vedere, rîndul dvs. va veni cînd o să vă așteptați mai puțin, sper că nu vă îndoiți de asta, inestimabile d-le Vosganian – mă amuz de pe acum! Cum v-ați amuzat dvs. pe socoteala mea, bineînțeles. Pe de altă parte, naturile infantile, lesne traumatizabile, își proiectează răspunderea proprie asupra celorlalți, vinovați, astfel, de a le fi distrus “viața” (vă amintiți poate dedicația imaginară destul de frecvent citată, v. de pildă supra n. 25). Iată ce justifică atacurile directe sau indirecte împotriva mătușii mele al cărei “angajat” a fost într-o oarecare măsură d-l Diradurian, ironiile grosolane la adresa tatălui meu ce, de asemenea, a îndrăznit să-l angajeze, ba chiar să-i mărească un nemeritat salariu (de fapt, o sinecură), la ziarul “Nor Ghiank”, în fine, împotriva vărului meu, Ștefan Bostanian, ce-l prea zdrobea cu reușita lui financiară. Chiar și mamei sale, d-na Eliza Diradurian, “memorialistul” pare să-i reproșeze un soi de eșec pedagogic sau poate chiar o anume formă de “abandon” (v. pasajul citat la pagina 62) ce exprimă net anxietățile fiului, ca și raporturile resentimentare întreținute cu părinții săi (v. în special reproșurile formulate la adresa tatălui, oribil adîncite prin acuzațiile lansate împotriva mamei sale în pseudo-dialogul din “Memorialistică II”). Evident, lucrurile sunt mai complicate…
    Chiar și regretatul Așod Șarafian, personaj haut en couleurs pe care, în ce mă privește, nu l-am cunoscut decît cu prilejul acelei excursii despre care Gabriel Diradurian dă seama in absentia, pare să fi stîrnit “memorialistului”, ce face altminteri mare caz de “respect”, obscure sentimente de animozitate. Altfel cum să înțelegi faptul că “nea Așod” e prezentat de autorul “Memorialisticii II” ca un soi de ambițios, handicapat de un “dosar catastrofal” (un frate plecat în S.U.A.) dar făcînd totuși carieră prin căsătoria “cu sora marelui lider comunist Dănălache (…) Președintele U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România)” (p. 423). Anecdote, pigmentate cu detalii scabroase și expresii din cele mai crude, nu lipsesc. Devenit din “simplu inginer” director-general în Ministerul Construcțiilor de Mașini în urma căsătoriei avantajoase cu sora ștabului comunist menționat mai sus, însă sîcîit la culme de șeful cadrelor ministerului din cauza “fugii” aceleiași în R.F.G. unde ceruse azil politic, Așod reacționează: “O dată, când l-a prins singur pe un coridor pe Șeful Cadrelor care-l chinuia de atâta timp, l-a luat cu mâinile de reverele hainelor, l-a ridicat de la podea (am spus că Așod avea peste doi metri și era foarte solid) a început să-l scuture pe activist și a zbierat la el:
    – Dacă mă mai chemi la tine și mă mai fuți cu întrebările tale, te prind și te bat de te caci pe tine. Ai înțeles? Te las jos, lat, în sânge. Băgat la cap? Apoi a dat drumul omului pe care îl prinsese de reverele hainei, i-a dat un șut în cur, i-a dat un brânci puternic și a mai strigat la el:
    – Hai, valea, ușchială, fuga marș în biroul tău!” (p. 423).
    Extraordinar, tocmai acestui redutabil preopinent mă face “memorialistul” să mă adresez cu impertinența insuportabilă a “cabotinului”! “Leit-motivul”, “dudache”, mai încape vorbă, nu lipsește, deși aplicarea acestei formule realizate prin vădită reduplicare onomastică (v. supra pp. 10, 32, 47) la Așod Șarafian, al cărui nume nu se pretează cîtuși de puțin, pare cel puțin bizară (de altfel, această extindere elucubrantă a “leit-motivului” se va generaliza la practic totalitatea personajelor “diameronului”). Mult mai extraordinar încă, mă văd (în orice caz mă citesc) bombardat pe deasupra expert în probleme economice. Eu care practic nu deschideam un ziar și nu știam, dacă lăsăm la o parte cîteva “vedete” gen Corneliu Mănescu sau, să zicem, Ion Gheorghe Maurer de pildă, numele mai niciunui ministru comunist (cu excepția lui Mircea Malița, ministrul ce a făcut posibilă înființarea facultății de hindi), mă pomenesc discutînd doct despre schimbările din Ministerul Construcțiilor de Mașini (!), ba aflu că pe noul ministru l-ar fi chemat Avram și că ar fi fost “unul dintre cei mai tâmpiți ingineri și directori generali de acolo” (p. 429).
    De ce nu – je veux bien le croire! Problema e doar că – deși în principiu aș fi fost perfect de acord cu ideea că regimul promova numai incompetența, corupția și, eventual, crima (pe vremea lui Stalin, în orice caz, membrii Biroului Politic își puteau măsura importanța după sutele de mii de oameni cărora le provocaseră moartea direct sau indirect) și prin urmare că acestea și nu altele reprezentau, în ciuda retoricii epocii, “virtuțile cardinale” ale unui șef comunist demn de acest nume – pur și simplu această conversație, oricît ar fi de regretabil pentru d-l Diradurian, n-a avut niciodată loc. Oricum, nu cu mine și cu siguranță nu cu prilejul acelei excursii.
    Există, desigur, afabulații benigne, ce nu jenează decît prin senzația neplăcută de a te simți manipulat, integrat unui scenariu în care nu te recunoști dar și, dimpotrivă, afabulații extrem deranjante, deletere, unde neghiobia și reaua intenție își dau mîna, formînd o alianță ce poate fi considerată pe drept cuvînt “scelerată”. Expus de un fel de indiscreție a ficțiunii toxice, te simți mai rănit decît de o dezvăluire adevărată, oricît de penibilă altminteri.
    În cazul de față, nu atît “conținutul” pălăvrăgelii destul de meschine și absurde ce mi se atribuia mă stînjenea în primul rînd cît tonul, vulgaritatea insuportabilă a acestei impertinențe veninoase cu care n-aveam nimic de-a face, dar care-i stătea atît de bine “cabotinului”, d-lui Diradurian însuși, precum și, finalmente, atitudinea sentențios moralizatoare, străbătută de o satisfacție destul de perceptibilă, cu care “memorialistul” își încheie episodul:
    “Ara avea în jur de douăzeci și patru de ani, Așod avea probabil ceva în jur de patruzeci și cinci de ani. Totuși tînărul meu prieten (sic!) nu se sfia deloc să vorbească la persoana a doua singular cu directorul-general”.
    Imparabil! Cel mai curios e că această lecție de bună purtare bazată pe discursuri fictive (deci aparținînd exclusiv lui G.D.!) îmi vine tocmai din partea “memorialistului” ce, furat de voluptatea admonestării, uită că-și tratează părinții per-Diran și per-Eliza, pe tatăl meu per-Tache, că directorul-general căruia îi ia atît de vajnic apărarea nu are nici el dreptul (cu o unică excepție retorică) decît la nudul prenume “Așod” – toate persoanele ce apar în “Memorialistică II” (n-am motive să cred că situația “Memorialisticii I” ar fi diferită) fiind tratate exact așa: la persoana a doua singular, indiferent de rang sau de vîrstă.
    De altfel, cum am văzut mai sus și cum putem documenta acum cu precizie, pozițiile contestatare, criticile lui “nea Așod” (v. supra p. 31), se limitează cuminte doar la disfuncții fără a aborda carențele de fond ale sistemului (permițîndu-mi, cu această ocazie, să debutez în rolul meu de “mediator” diameronic).
    Dar anticipez oarecum. Iată totuși pasajul ce, după părerea mea, conține in nuce premizele considerațiilor de mai sus.
    “– Dudache (formula inevitabilă a d-lui Diradurian pe care, bineînțeles, mi-o atribuie n.m.), dacă așa prost stau lucrurile în ministerul tău, de ce nu-ți dai demisia?
    – Dacă prostia e cultivată de sus, de sus de tot, demisia mea nu rezolvă nimic. Lucrurile nu se îmbunătățesc.
    – Dudache, poate nu-ți dai demisia pentru ca să nu pierzi poziția pe care o ai, ca să nu pierzi salariul mare pe care îl ai, ca să nu ajungi un biet inginer de fabrică. Poate, dacă ți-ai da demisia ai da dovadă de integritate morală.
    – Nu-i adevărat. Nu plec de-acolo pentru că asta ar însemna lașitate. Nu pentru c-aș ajunge la un salariu mai mic. Dacă stau pe poziția pe care o am, cel puțin pot lupta. Să lupt, poate-poate se schimbă ceva. – Pentru ce să lupți, dudache? Singur ai spus că lucrurile nu se pot îmbunătății (sic).
    – Dar nici părăsirea scenei nu-i o soluție” (p. 430).
    Dincolo de stilul propagandistic ieftin, amintind filmografia regimului, în orice caz fără nici o legătură cu felul de a se exprima al veritabilului Așod Șarafian, stil menit mai ales să-mi scoată în evidență “impertinența”, frapează recurența temei favorite a “memorialistului” (veritabilă obsesie): inutilitatea, ba chiar nocivitatea oricărui efort (vanitas vanitatum…), opțiunea demisiei, a declasării voluntare. O întîlnim în literatura autorului (“Cabotinul”, “O întîlnire”) dar cu siguranță și mai mult în “Memorialistică”. La temeiul astei “opțiuni existențiale” se găsește, desigur, “faimoasa”, oricum inlasabil reamintita, renunțare la terminarea studiilor (actul central al acestei biografii atît de sărace) – cu toate consecințele ei –, sursă incomprehensibilă de incompresibil orgoliu, dar și de depresiune și infinit resentiment. Agrementată, în plus, cu un proces de intenție implicit sau explicit (“devoalările”) la adresa tuturor celor ce se resemnaseră să-și încheie banal facultatea, refuzînd să vadă în incompetență și ignoranță o cale, și în comoditatea puerilă proprie comediei ratării, premizele valabile ale unui drum concret.
    Mai trebuie să repet că acest “dialog” n-a avut, n-ar fi putut avea de fapt niciodată loc și că atît impertinențele pseudointransigente cît și sentențiozitățile ridicule curg din aceeași sursă – aceea a resentimentului gratuit al “memorialistului”, al unui “memorialist” ce inventă pentru că n-are ce-și aminti!
    Adevărul e mult mai simplu și mai puțin interesant. Așod Șarafian, veritabil om-spectacol, a ocupat, cum se spune, centrul scenei pe toată durata “excursiei 2”, cea la care, tocmai, familia Diradurian nu participase și despre care, în consecință, “memorialistul” se găsea în incapacitatea de a furniza o mărturie autentică, însă discursul lui era un discurs ieșit din expansivitatea insului, acaparator dar fără maliție și oricum, deloc centrat pe teme economice, hotărît prea plicticoase pentru mătușa mea căreia cred că-i făcea o vagă curte (mai mult ca o formă de amabilitate decît trădînd vreo reală intenție). Îmi amintesc lucruri fără nici o legătură cu gravele subiecte evocate de “memorialist”. Potemkiniade provocate de inspecțiile directorului-general pe la diverse întreprinderi, multe istorii cu chefuri unde vinurile băute jucau un rol central și altele de acest soi. Să fi fost vorba și de unele tentative de mituire tăiate scurt? Nu sînt prea sigur! Ce-mi amintesc că domina toate aceste anecdote era un sentiment de jovialitate mirată de bizareriile stupidității omenești aliată cu o capacitate și voință juisivă într-adevăr impunătoare. Cam asta ar fi tot! Vi se pare insuficient, d-le Vosganian? Găsiți “devoalările” prea palide, inestimabile d-le Cernat? Regret, dar această simplicitate fără fard, vidă de toate splendorile calomniei și travestiului ca și de toate ornamentele lor “artisticești”, ține de condiția însăși a adevărului.

    *

    Sînt acum nevoit să ating, coborînd pe această stranie scară a insanităților diraduriene, pseudo-dialogul în care travestindu-și “cabotinul” ori mai degrabă “sceleratul” în mine sau, mai precis încă, manipulînd insațiabil o marionetă căreia i-a dat numele meu (am putea vorbi de o multiplă uzurpare de identitate), G.D. îl alege ca țintă a impertinențelor sale ricanante pe tatăl meu, Tacvor Shishmanian. Fie spus în paranteză, o constantă revelatorie a acestui capitol 19 (constantă la care, sub diverse forme, m-am referit deja) e, ceea ce aș putea defini fără exagerare, ca recunoștința vindicativă a d-lui Diradurian. Într-adevăr, toate persoanele evocate în acest capitol sînt sau persoane neutre dar în fond amicale, ca Așod Șarafian, sau prieteni ai familiei “memorialistului”, față de care acesta din urmă are, vai! o datorie de recunoștință (tatăl meu pentru faptul de a-l fi angajat la “Nor Ghiank” după eliberarea din armată, mătușa mea pentru felul mai mult decît prietenesc în care s-a ocupat de mama lui, după venirea acesteia în S.U.A., ca și de G.D. însuși, de altminteri, v. supra p. 64 și n. 34).
    Fără să pretind vreo recunoștință, dar și fără să aspir la o complet nemeritată vindictă, cred că m-aș putea include și pe mine printre cei ce l-au tratat cu amiciție pe “memorialist” cînd, în 1989, acesta m-a contactat, expediindu-mi “Cabotinul” domniei sale. Multiplele dedicații, abundînd în ipocrite “declarații de amor” dau, de altfel, mărturie în acest sens. Începînd cu prima versiune a “Cabotinului” a cărui dedicație e datată din 22 martie 1989: “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relației noastre care ține din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin și care, sper, n-a murit”. Apoi: “Lui Ara Șișmanian, unul din oamenii cu care mi-am petrecut copilăria și căruia i-am păstrat peste ani, deși drumurile noastre s-au despărțit, o nealterată afecțiune” (“Sceleratul”, 22 decembrie 2000). “Lui Ara Șișmanian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, îi ofer acest volum mic cu primele mele scrieri de la 20 de ani, imperfecte, evident, dar cred cu unele calități, cu speranța că va avea timp să le citească și să le placă, și să-mi spună părerea lui asupra lor” (“Scurte povestiri”, 3 octombrie 2002). “Cu nespusă amiciție și prețuire dăruiesc acest mic volum lui Ara Șișmanian în numele celor ce ne leagă de atâția ani” (“Un om cu demnitate”, Aprilie 2004). “Cu multă prietenie și afecțiune” (“O întîlnire”, 1999, pour une fois datarea e incompletă). Parcă ros de remușcări, autorul se corectează după cîțiva ani: “Cu amintiri ce nu vor păli niciodată din anii copilăriei petrecuți împreună, ofer acest volum de nuvele lui Ara Alexandru Șișmanian cu speranța că el va găsi timp să-l răsfoiască și-i va place îndeosebi nuvela O întîlnire” (“O întîlnire”, 8 aprilie 2002). “Dragului meu prieten din copilărie, lui Ara Alexandru Șișmanian, îi dăruiesc acest mic volum de teatru în speranța că va avea timp să-l citească și să-i placă piesele prezente aici” (“Teatru”, 5 februarie 2002). “Lui Ara Șișmanian cu multă iubire îi ofer acest roman alegoric despre totalitarism desfășurat pe fondul unei frumoase dar fragile povești de dragoste, în speranța că-l va citi și-l va găsi original, conținînd multă viață și iertînd rădăcinile lui kafkiene. Cu multă dragoste…” (“Misiunea”, 31 iulie 2001). “Bunului meu Ara îi dăruiesc acest roman alegoric care încearcă să dovedească faptul că societatea comunistă e o societate care își are temeiul pe teroare, abuz, minciuni și samavolnicii, roman ce se desfășoară și de-a lungul unei frumoase povești de dragoste, sperând ca lui să-i placă paginile parcurse aici” (din nou “Misiunea”, 18 ianuarie 2001). Aceste două exemplare ale romanului sînt precedate de un altul (dedicație din 11-3-98, L.A., aparținînd, de data aceasta, mamei “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian): “Scumpul meu Ara, (subliniat în text), Gaby îți mulțumește pentru volumul de poezii trimis de tine și el îți trimite cu mult drag romanul lui tipărit acuma în România – Cu multă prietenie din partea lui Gaby și Eliza”). De altfel, în calitate de autor de astă dată, d-na Eliza Diradurian îmi expediase cu un an înainte “Amintirile unei directoare de la Școala Armeană din București, România 1950-1955” cu următoarea amuzantă dedicație: “Cu cea mai profundă simpatie micului Ara Șișmanian” (și pentru ca mania datării să nu se dezmintă: Ian. 3. 1997, L.A.) ca și “Prietenul din Bazargic”: “Cu multă simpatie, Familiei Șișmanian” (dedicația, mai expeditivă e din aceeași dată). Stilul expeditiv pare să aparțină mediului american pentru că viitorul “memorialist” îmi va trimite “Cântecul lebedei” și “Cabotinul din maimuțărelile unui scelerat”, ambele din L.A. (“Cu multă dragoste lui Ara” și “Amicului meu Ara”, datate respectiv din 12-15-96, și din 3 Ian. 97).
    Din păcate, acest binevenit stil convențional nu durează, seria “declarațiilor amoroase” fiind intens întreținută de dedicația ce însoțește coșmardesca scriere docu-ficțională “Adevărata față a zeului Ares”: “Cu nespusă dragoste lui Ara Șișmanian, dragul meu prieten din copilărie, îi dăruiesc acest roman radiografie a milităriei la trupă din anii dictaturii comuniste, trăită pe propria-mi piele de soldat prost și scriitor damnat, carte ce pentru prima oară spune adevăruri zguduitoare mult timp ascunse, care înfățișează întregul sistem al cătăniei sub teroare și care are poate originalitatea de a înfățișa poate poporul român așa cum e el, dar în condiții speciale, în cadrul armatei, carte ce conține colorate, memorabile și pline de veridicitate portrete de militari, munci la grâu, porumb, la Transfăgărășan, etc.” (31 iulie 2001). Pe alt exemplar al aceluiași: “Ofer această radiografie adâncă a cătăniei la trupă sub regimul comunist vechiului meu prieten din copilărie, Ara Șișmanian, această carte scrisă în 1975 și publicată de abia în 1997, carte ce a fost scoasă din România și dusă în America de către autor cu riscul vieții (sic!), roman ce a fost ascuns mulți ani, autorul temându-se că publicarea lui va atrage asupra sa represiunile regimului comunist chiar când el se afla departe de țară (sic!!)” (18 ianuarie 2001). În fine, anterior acestora, am avut dreptul la chiar exemplarul dedicat de autor mamei domniei sale: “Cu nespusă dragoste dăruiesc acest roman scumpei mele mame ca semn al iubirii și respectului ce i le port” (18 martie 1997), la care dedicatara adaugă pe 16 iulie al aceluiași an: “Cartea este pentru Ara și Dana Șișmanian”. Ainsi! “Lui Ara Alexandru Șișmanian, în numele vechii noastre prietenii, în numele scrisului care ne învecinează atât de mult, cu respect pentru tot ce iese de sub pana lui, îi dăruiesc această carte” (“Memorialistică I”, Februarie 2005). Îndeobște citeam sau, cel puțin răsfoiam – cazul “Misiunii” și al “Adevăratei fețe a zeului Ares” – voumele expediate; pe acesta din urmă, însă, printr-o excepție pe care nu mi-o explic, nu l-am deschis deloc, ba mai mult, uitînd complet că îl posedam, mi-am achiziționat un alt exemplar pe care l-am citit de astă dată, după șocul “Memorialisticii II”. Dar să continuăm: “Unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei încă din copilărie, scriitorului și criticului Ara Alexandru Șișmanian, un om al cărui avant-avantgardism continuă să mă uimească clipă de clipă, un om care știe să coboare atât de adânc în sufletul ființei umane, un om care folosește forme noi de expresie în literatură, forme din cele mai originale, fascinante și surprinzătoare, un deschizător de drumuri numit și “poetul profet”, îi dăruiesc această carte” (“Teatru și proze”, tot din Februarie 2005; pe acesta l-am citit integral deși pe alocuri, anume acolo unde era vorba de mine, în ciuda termenilor elogioși, cu un soi de nelămurită neplăcere – premonitoare?). Pe exemplarul însuși al “Memorialisticii II”, G.D. nu s-a sfiit să scrie, trimițîndu-mi-l: “Bunului meu amic din copilărie, de care m-au legat îndeosebi preocupările noastre literare comune, lui Ara Șișmanian cu toată dragostea”.
    “Bunului meu amic… cu toată dragostea”… Ne găsim, cred, cu cea mai mare parte a acestora, net dincolo de sfera dedicațiilor convenționale, de rigoare în mediul literar și deci lipsite de semnificație particulară. Dimpotrivă, insistența acestor “declarații de amor” apare în netă contradicție cu exuberantele orori ce-mi sunt nonșalant atribuite, cu toate acele abjecții la purtător cu care mă dotează imaginarul diradurian (trebuie oare să spun “diradurianesc”?). Ipocrizia, cel puțin, s-ar cădea să fie adăugată la lista “virtuților” lui G.D. Sau trebuie oare să ne închipuim, de vreme ce d-l Diradurian se declară singur, în repetate rînduri, “schizofren”, că avem de-a face cu o inedită dedublare a personalității auctorale, astfel încît ce scrie d-rul Jekyll e complet ignorat de mister Hyde și invers!? Sincer, mi-e imposibil să mă pronunț. E posibil și chiar probabil însă ca o motivație mult mai trivială să fie la mijloc în producerea repetată, cu un fel de insistență disperată, a acestor dedicații “pasionale”: o tehnică a autorului (și poate și a mamei sale) de a mă forța să scriu, evident în chipul cel mai elogios și favorabil posibil, despre submediocra sa literatură pe care mă străduiam stingherit s-o evit; tehnică ce, pe de o parte, făcea un apel encomiastic la excelența persoanei mele, în dubla calitate pe care o ofeream, personal și profesional, ca “bun prieten din copilărie” etc., și ca “scriitor și critic”, și pe de altă parte, îmi procura cu generozitate, cuvînt cu cuvînt, textul cronicii remarcabile pe care ar fi urmat să o scriu, punînd în valoare excelența producției diraduriene a momentului… Or, în ciuda acestor elogii bi-direcționale, nici o cronică punînd în valoare literatura diraduriană nu venea din parte-mi… “Bunul prieten din copilărie” trebuie să fi ajuns la exasperare.
    Dar poate că orice mirare e superfluă de vreme ce cele mai veninoase săgeți ale sinistrului capitol 19 nu-mi sunt adresate mie – biet “bun amic”, în ciuda “declarațiilor de amor” pe care “memorialistul” mi le agață de piept ca pe niște decorații – ci, cum am văzut deja, mamei înseși a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și d-rei Ani Altunian. De ce d-ra Altunian? Am menționat, poate de prea multe ori, eventualitatea unei relații oarecum intime între G.D. și aceasta. Or, trebuie crezut că, pentru o personalitate proiectivă și, într-un sens, inertă ca aceea a “memorialistului”, dragostea ca și prietenia funcționează ca niște veritabile motoare ale ostilității (voi reveni poate asupra acestui punct). Dimpotrivă, niciunul din “dușmanii”, de altfel abia sugerați, ai autorului nu apar, nici în acest capitol nici altundeva, ca atare, bravul domn Diradurian (nu știu de ce-mi vine să scriu “Goliadkin”) ferindu-se ca de foc a le “devoala”, cu sau fără anestezic, eventualele ignominii (v. supra n. 8). Ipocrizia și lașitatea acestui josnic “transfer” nu cred că mai merită vreun alt comentariu.
    Și în acest “dialog”, ca și în celelalte, merg din surpriză în surpriză și din descoperire în descoperire. De pildă, tot așa cum, anterior îmi aflasem o competență nebănuită în problemele construcției de mașini și un interes cu totul neașteptat pentru funcționarea ministerului în chestie (într-o țară unde dezvoltarea economică era oricum o ficțiune nu prea văd sensul unei asemenea preocupări), sau tot așa cum, conform relatării debordînd de adevăr a “memorialistului”, dezvăluisem cu o finețe metodologică ce mă lăsa pe mine întîiul perplex, tehnicile de îmbogățire prin racket valabile în ambele sisteme, comunist și capitalist (cel dintîi beneficiind totuși de avantajele unei hrane savuroase și ale unor plăji de-a dreptul edenice), în același fel aflam acum lucruri, baremi în parte noi, despre comportamentul în restaurante al tatălui meu. De data asta, noile mele competențe – dar chestiunea e în fond destul de echivocă, vom vedea îndată, căci în carte competențele mele sînt fatalmente cele ale d-lui Diradurian – merg în direcția restaurației alimentare. Că după ce a divorțat de mama, în 1960, iar nu după decesul acesteia, cum zice “memorialistul”, “anticipînd” astfel un eveniment ce n-a intervenit decît în 1996, tata a început să frecventeze în chip destul de asiduu restaurantele, lucrul e perfect adevărat. Că, natură suspicioasă și nu excesiv de timidă, se întîmpla, în anumite cazuri, dar, pe cît îmi amintesc, nu sistematic, să facă uneori o “excursie” la bucătăria restaurantului pentru a verifica, în măsura posibilului, calitatea fripturilor și a evita excesul lipidic, e adevărat, de asemenea. Mai mult, cam o dată pe săptămînă, în serile în care, conform deciziei judecătorești de divorț, le putea petrece cu mine (presupun însă că-i făcea și plăcere să ne întîlnim), începuse, din adolescență – mai devreme mergeam pur și simplu la un film – să mă obișnuiască, într-o oarecare măsură, cu atmosfera marilor restaurante ale capitalei (Cina, Berlin, Ambasador, Capșa, mai rar Lido), completîndu-mi, ca să zic așa, educația în acest domeniu, relativ nou pentru mine. Dar că s-ar fi prezentat ca redactor-șef al ziarului “Viață nouă” în speranța vreunei confuzii cu “faimosul «Veac Nou»” cum afirmă cu tupeul cunoscut d-l Diradurian (v. pp. 431, 432), detaliul, bizar, aparține cu siguranță sferei “fantarealității” asiduu frecventate de obrăznicia “memorialistului”; în orice caz eu nu-mi amintesc de nimic în acest gen. Desigur, e destul de obositor să fii în permanență confruntat cu acest tip de afabulații prin care un scriitor vădit ratat își proiectează inutilitatea într-o vendetă nu mai puțin superfluă. Să mai adaug, inestimabile d-le Vosganian (vă cam uitasem de la o vreme!), că familiarizat cu uzurparea identității altora, “armeanul secolelor XX-XXI” nu se sfiește să atribuie procedeu-i favorit oricui i se năzare? În orice caz, în prezența mea tata n-a uzurpat identitatea nimănui – cum o face sistematic G.D. în capitolul din cartea incriminată –, și sînt convins că n-a făcut-o nici în alte ocazii: ar fi fost și absurd, Iar dacă eventual chelnerii cutărui restaurant au vrut să-și închipuie altceva, au făcut-o pe propria responsabilitate.
    Un detaliu destul de comic probează însă că dacă în materie de restaurante competența mea e departe de a fi remarcabilă, cea a “memorialistului” șchiopătează serios. Scrie G.D. (desigur curajos pitit după numele meu): “Înainte de a se pune fripturile pe grătarul bucătăriei, dudache cere să le vadă forma lor nudă de carne macră (“forma nudă de carne macră” adică de carne “pură”, fără grăsime sau oase – îți vine să te întrebi dincolo de pleonasm cum ar fi arătat forma “îmbrăcată” a aceleiași!), ca să constate dacă e sau nu e veche carnea. I se aducea aceasta și imediat el decide: are sau n-are floare; dacă are floare, înseamnă că-i proaspătă; dacă n-are floare, înseamnă că-i veche și trebuie schimbată” (p. 431). Mică problemă! Nu știu ce înseamnă floarea de pe “forma nudă a cărnii macre” pentru d-l Diradurian, însă pentru DEX “floarea”, în sens alimentar, desemnează “stratul de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc.” deci, desigur, și a cărnii. Concluzia simplă dar inevitabilă, conform relatării “memorialistului”, e că tata (“dudache” cum îl numește G.D. cu excesivă delicatețe) controla cu cea mai mare grijă bucățile de carne, alegîndu-le în exclusivitate pe cele acoperite cu un strat respectabil de mucegai ca “proaspete” și respingîndu-le sistematic pe celelalte, nedotate cu acest foarte curios indiciu de “prospețime”, pe pricină că ar fi “vechi”. Altfel spus, după mărturia imparțială a d-lui Diradurian, printr-o ciudată pervertire a gustului și a facultăților de percepție de care “memorialistul” însuși nu pare străin, tata ar fi selecționat carnea alterată ca proaspătă și invers, ar fi respins-o pe cea proaspătă ca alterată sau în orice caz “veche”. Mă tem că G.D. nu prea știe ce scrie (că nu știe să scrie cred că a devenit deja evident pentru orice lector al acestor rînduri). Căci e cît se poate de clar că el își închipuie că “floare” înseamnă un fel de premiu cu cununiță pe care-l primesc bucățile de carne macră “nude” – de nu cumva e vorba de o formă inedită de strip-tease! – cînd juriul le constată prospețimea indubitabilă, spre deosebire de cele respinse la concurs pe motiv de vîrstă. Bineînțeles, asta de nu cumva confundă fleicile cu niscaiva poieni! Iată, mă tem, unul din multiplele riscuri ale educației la “universitățile” prostituției… Celelalte privind mai cu seamă alterarea percepției umane a “studentului” (v. passim).
    După un atît de strălucit debut, celelalte “evocări” nu puteau, desigur, depăși nota acestei impertinențe inepte, unde impostura se combină în proporții variabile cu un soi de furie a denigrării absurde. Un exemplu de asemenea fantarealitate fiind ridicola invenție după care tata n-ar purta la restaurant haine albe pentru că purtîndu-le ar fi fost confundat o dată cu un chelner!
    “Nu înțelegeam de ce nu poartă niciodată haine albe, căci are o grămadă de costume albe și de sacouri albe. M-a lămurit chiar el. I s-a tras tot de la restaurante. Într-o seară, era cu o femeie frumoasă într-un local de lux, nu găseau masă și el purta un sacou alb. Cum dudache se învîrtea de colo-colo să aranjeze o masă cu chelnerii deja în panică și speriați de redactorul-șef al lui Veac Nou, cum la localurile de lux (o știe toată lumea) ospătarii umblă numai în jachete albe, mesenii îl vedeau trecînd prin fața lor, credeau că-i chelner și-l strigau sub diferite motive, în special ca să-i dea comenzi. Dudache s-a cam făcut de râs în fața femeii cu care era și de-atunci nu mai poartă alb niciodată când e vorba să meargă la un restaurant” (p. 432).
    Mai trebuie să precizez că tata n-a avut niciodată costume sau sacouri albe, ci cvasi-sistematic gri sau eventual bej, întreaga “anecdotă”, amețitor de ineptă, nefiind decît o banală afabulație diraduriană? O altă mostră a umorului de elev arierat a “memorialistului”?
    “Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid. Acum vreo șase luni, ce să văd? A fost publicată în România prostia aia care e publicată în toate țările: “Who’s who” (adică “Cine e cine”). Și dudache era trecut acolo. Ca redactor șef al unei publicații bucureștene. Numai că proștii de editori n-au reținut bine numele lui dudache. Au văzut Șișmanian, nu le-a venit să creadă că poate exista un asemenea nume, l-au transformat în Ion Șișman și în “Who’s who” a apărut acest nume caraghios și inexact: Ion Șișman. Unde mai pui că “șișman” în armeană înseamnă “gras”. Deci Dudache a apărut în “Cine e cine” sub numele de Ion Grasul. Și dacă vă uitați bine la el, nu-i deloc gras” (pp. 431-432).
    Dincolo de absurditatea intrinsecă a istoriei, detestabil e mai ales felul în care G.D. se străduie să-și construiască, destul de trudnic, meschinul sarcasm pe seama handicapului fizic al unui invalid de război. Cît despre “ironia onomastică” a d-lui Diradurian, pe care, culmea, îndrăznește să mi-o atribuie laolaltă cu celelalte abjecte produse ale animozității sale, mă văd nevoit să remarc că problema cu alegațiile sale nu constă atît în dificultatea de a le combate – în genere, nivelul intelectual al “memorialistului” nedepășindu-l pe acela al unui prepuber îngrijorător întîrziat – cît în dezgustul pe care-l inspiră. “Devoalări” fără anestezic! De astă dată sunt nevoit să-i dau dreptate d-lui Paul Cernat, deși, sincer, găsesc tenacitatea aceasta de a apăsa pe o rană deschisă, convertind durerea firească a victimei, în cazul de față, un invalid de război, în prilej inept de haz, perfect odioasă. Sau poate sînteți de o altă părere, precare d-le senator?!

    *

    “Lui Tache, care în general a zâmbit la tot ce a spus fiul lui, nu prea i-a plăcut ideea că el e avantajat că e șchiop. A zis:
    – E, lasă, că a fi șchiop nu e chiar o fericire. Crezi că-mi pasă că mulți sunt impresionați pozitiv de asta, că-mi dau credit mai mult, că sunt respectat mai mult? Preferam să mă lipsesc de toate astea și să nu fiu șchiop. Nu zic c-am făcut ceva rău că am luptat împotriva germanilor și am cucerit Ardealul (sic!), dar tâmpitul ăla de soldat neamț (sic!) care mi-a tras cu glontele în genunchi – trebuie să recunosc – a fost mai deștept decât mine. Că dacă eu eram mai deștept, eu îi trăgeam lui un glonț în genunchi. A, dacă ajungeam general (sic!!!), atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea, n-au fost decît trei generali armeni și niciunul n-am fost eu (sic!)” (p. 433).
    Cînd afirmațiile complet false abundă, putrefiind de minciună enunțul însuși, cel mai simplu e să încerci să limpezești lucrurile printr-o enumerare sistematică.
    1) Nu este adevărat că m-aș fi referit vreodată la invaliditatea tatălui meu, cu atît mai puțin în termenii absurzi pe care mi-i atribuie G.D.; de fapt, tot acest limbaj de derbedeu cu veleități culturale (“Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid” etc.) mi-e cu totul străin.
    2) Nu este adevărat că tatăl meu ar fi fost rănit de un soldat german (oricare ar fi fost nivelul intelectual al acestuia). Adevărul e că a fost rănit de un soldat sovietic. Deci nu a contribuit la (re)cucerirea Ardealului ci la apărarea Moldovei de înaintarea Armatei Roșii.
    3) Nu e adevărat că tatăl meu, cu ocazia excursiei mult menționate mai sus, ce pare acum aproape înecată sub mormanele inepțiilor, ar fi pronunțat fie și o silabă din discursul ce i se atribuie. Nici o silabă, de asemeni, despre cei 2000 de ani de existență ai armatei române sau despre cei trei generali armeni ai acesteia. Obsesia gradelor ca și delirurile propagandistice de tip naționalist-comunist îi aparțin și ele, integral, vlăstarului nomenclaturist G. Diradurian, nu tatălui meu și cu atît mai puțin mie (v. supra pp. 28-29 și infra pp. 91-93).
    Revin circumstanțiat asupra primelor două puncte.
    1) Detest din principiu să mă refer la inferioritatea fizică a cuiva deși sunt fără milă față de imbecilul pretențios gen G.D. Nici măcar banalul “ce mult ai albit” nu-mi scapă de pe buze; îl găsesc inutil și indiscret. Suport cu stoicism cînd alții îmi servesc astfel de mici propoziții fals compătimitoare mais je ne leur rends pas la pareille. Am avut prea multe boli, am suferit prea multe accidente, am traversat prea multe suferințe ca să-mi bat joc de suferințele, accidentele și bolile altora.
    În ce privește tipul precis de handicap al tatălui meu, trebuie de altfel să spun că e și al meu. Sînt și eu… șchiop! Desigur, într-o formă mult mai benignă decît tatăl meu, iar pe vremuri în chip aproape insezisabil. Acum lucrurile sunt mult mai vizibile, de altfel port baston sau, mai degrabă, bastonul mă poartă.
    Evident, circumstanțele accidentului meu – prea stupide pentru a merita evocarea – nu au nimic de-a face cu vreun război. Ajunge să spun că o fractură destul de serioasă a femurului mi-a scurtat piciorul drept cu vreun centimetru și jumătate. O ulterioară (sensibil mai recentă) fisurare a meniscului combinată cu o artroză la genunchiul aceluiași picior a agravat șchiopătarea.
    Trebuie să adaug că din cauza ghipsului prea strîns – întregul picior drept, inclusiv laba, și piciorul stîng pînă la genunchi erau “înfășate” în ghips – n-a lipsit mult să-mi pierd de-a binelea piciorul și, fără inspirația providențială a mamei, aș fi fost foarte probabil amputat. Într-adevăr, fiul unui coleg pățise exact asta (ulterior “fiul unui coleg” ce pățea totdeauna ceva fatal urma să apară ori de cîte ori aveam să manifest dorința de a face ceva sau a învăța ceva cu care mama nu era de acord) și, amintindu-și că după 45 de zile de ghips mă plîngeam de dureri mari la călcîi, mama i-a obligat pe medici să scoată ghipsul înainte de termen (mi se pare de două luni). Spectacolul era destul de oribil. În loc de picioare două tuburi cu diametrul de 8-9 centimetri, dreptul negru, stîngul galben-vinețiu, ambele acoperite cu o pilozitate nesănătos de dezvoltată și abundentă. Cangrena se declarase deja la călcîi și s-ar fi extins fără îndoială în scurt timp la întreg piciorul. Am mai petrecut o lună imobilizat în pat, fără ghips însă. În fiecare zi, un medic îmi aplica nitrat de argint pe carnea moartă a călcîiului, asta după ce fusese retrasă chirurgical o crustă ca un soi de groasă unghie aberantă ce se formase acolo. Am mai urmat vreme de un an tratamentul cu o altă substanță, un lichid coroziv căruia i-am uitat numele. În zona călcîiului carnea se refăcuse în jurul unui puț minuscul prin care ultimul dop de carne moartă cobora ineluctabil, amenințînd să atace osul. Mă găseam în acel moment în Basarabia de unde mama era originară și unde mai trăiau pe atunci fratele ei împreună cu soția sa, Jenia, o rusoaică pe care-o cunoscuse în cursul dificilei lui tinereți, și cu fiul său, Grișa (Grigori) cu care, de altfel, mă certam aproape tot atît timp cît mă jucam (acum toți trei sînt morți, numai fiul lui Grișa, Vanea, mai trăiește). Nu știu exact ce a decis-o pe mama să recurgă atît de brusc la o intervenție chirurgicală – vizitele la rude nu sunt momentele cele mai potrivite pentru operații –, presupun că riscul din ce în ce mai evident ca osul călcîiului să fie la rîndul lui atacat de cangrenă.
    Operația s-a făcut fără anestezic (la propriu, in-estimabile d-le Cernat!) nu cu bisturiul, ar fi fost prea ușor, ci cu un fel de chiuretă ce a fost rotită în minusculul orificiu pînă cînd un jet de sînge a proiectat dopul de carne moartă (aș fi vrut să vă văd în locul meu, elucubrante d-le Diradurian!). Aceasta este, de altminteri, cum am mai spus deja ceva mai sus, explicația ultrasensibilității mele la călcîiul drept, ce antrena problema mereu recurentă a încălțărilor noi și a rănii inevitabile provocate de acestea (v. supra p. 76).
    Bineînțeles, dacă cineva își mai închipuie că în aceste condiții ar fi putut vreodată să-mi ardă să ironizez vreo persoană handicapată oarecare, cu atît mai puțin pe tatăl meu, pentru chiar handicapul de care suferă – fie el “memorialistul”, fie “criticul” ce-l servește cu atît neprecupețit zel sau oricine altcineva, sponsorul sau editorul volumului de pildă – acel cineva e sau un sălbatic, sau un imbecil, cel mai probabil ambele.
    2) În ce privește rana, tot la femur, la cel stîng însă, a tatălui meu, cel mai simplu mi se pare să-i dau chiar lui cuvîntul, citînd două fragmente din niște “frînturi autobiografice” deocamdată inedite. “În 1942 am fost încorporat în regimentul 14 Dorobanți, iar din 1944 am fost pe front la 34 km de Iași, unde am fost și rănit la piciorul stîng. Timp de 6 luni am fost spitalizat în Caransebeș. După cele 7 intervenții chirurgicale pentru a extrage sutele de fărîmituri de os (rana fiind făcută de un glonte dum-dum), am venit la București unde am continuat tratamentul încă un an”.
    “Nu știu cu ce să încep mai întîi. Am fost pe front la cîțiva kilometri în fața Iașului. După cîteva înaintări și retrageri pe sute de metri, pe timp de iarnă în luna martie 1944, cu zăpadă serioasă în tranșeele și gropile făcute cu mari greutăți, cu pîinea înghețată și mocirlită, după 30 de zile am apucat Paștele. Comandantul ne-a strîns pe cei trei comandanți de plutoane (eu fiind plutonier T.R.) la o masă de înviere cu niște găini și vin rechiziționate de pe la țărani. Era 16 aprilie 1944, prima zi de Paște. A doua zi ne-am dus la plutoanele noastre, ne-am așezat în tranșee și așteptam lupta. Care nu a întîrziat. Se trăgea cu arme cu lunetă și cu dum-dum – bineînțeles, nu din partea noastră, pentru că cel puțin plutonul nostru nu avea în dotare asemenea arme. Muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee… La un moment dat am simțit o căldură în piciorul stîng: gloanțele dum-dum îmi perforaseră piciorul deasupra genunchiului, sfărîmîndu-mi osul pe o porțiune de 12 centimetri, în sute de fărîmituri, că nu mă puteam ține pe picioare. Am fost pus pe o targă și împreună cu doi-trei soldați am fost dus la primul post de ajutor medical, drum de circa 2 km. Pe parcurs se trăgea din ambele părți dar norocul meu sau dibăcia soldaților care mă însoțeau, am reușit să ajungem. Acolo mi s-au pus atele de o parte și de alta a piciorului; am fost urcat într-o mică căruță cu destinația Spitalul Zona n° 284 din orașul Iași. Drumul era plin de hîrtoape, la fiecare învîrtitură de roată zdruncinăturile îmi provocau dureri mari, și aveam vreo 2-3 kilometri de parcurs; cu ambele mîini țineam pulpa și încercam pe cît posibil să potolesc durerile. Pe parcurs nu am scăpat de nici un bombardament din avion, dar probabil o căruță mică cu un căluț pe măsură nu i-a incitat prea tare, așa că am ajuns la spital. Spitalul, ticsit de răniți (de camere sau pături nici vorbă), așa că am fost pe targa cu care venisem. Peste cîteva ore m-au luat la pansare. Singurul lucru pe care îl spuneam: “Să nu-mi tăiați piciorul”… Ar fi fost o operație foarte ușoară pentru ei, deoarece osul fiind sfărîmat pe 12 centimetri deja, de ambele părți atîrna cîte o bucată de carne sfîșiată… aș fi rămas fără picior…
    În seara respectivă s-a format un tren sanitar de peste 10 vagoane cu destinația Caransebeș. Drumul a durat două nopți și o zi. În vagonul în care eram eu, medicul era farmacistul Babighian, care mi-a făcut un mare serviciu. I-am dat numărul de telefon de acasă din București și l-am rugat să-i sune pe ai mei să le spună unde sunt. A doua zi mama a venit la spital și a rămas cu mine timp de 6 luni. Ceea ce a contat enorm atît moral cît și medical pentru că chirurgul spitalului era un mamoș cu grad de maior. Norocul meu e că într-una din zile a venit în inspecție colonelul medic Niculescu Ștefan, fost coleg de-al meu de la liceul “Mihai Viteazul” din București, și la insistențele mamei a fost adus un chirurg de specialitate care după 7 intervenții chirurgicale, fiecare cu durata între 5 și 7 ore, a reușit să scoată toate fărîmiturile. Astfel pe 6 octombrie 1944 am reușit să ajung acasă la București, unde a trebuit să-mi continui tratamentul cu piciorul stîng în proteză pînă la brîu, timp de un an. Am consultat chirurgi ortopezi dar nu mi s-a îndreptat starea de anchiloză a genunchiului.
    Așa am ajuns în toamna anului 1945. Eram mulțumit că scăpasem cu piciorul netăiat… doar cu o scurtare de 12 centimetri (porțiunea de os sfărîmată de gloanțele dum-dum), și toată viața am purtat și port încă pantofi ortopedici. Am rămas cu genunchiul anchilozat, cu o artroză cronică, cu dureri mari la ambele picioare; deși piciorul drept nu era rănit a fost piciorul de sprijin în toată această perioadă (de 66 de ani încoace)”.
    Evident, rănit de sovietici în zona Iașului, tata nu putea participa la (re)cucerirea Ardealului, cum ar vrea d-l Diradurian. După cum “superioritatea intelectuală” a rușilor iară nu a nemților cum ar fi preferat în cazul de față fiul consilierului lui Gheorghe Apostol consta, pur și simplu într-o superioritate a armamentului și a muniției. De altfel, cum se poate constata dintr-o lectură nițel atentă a “frînturilor autobiografice”, muniția lipsea complet plutonului din subordinea tatălui meu (“muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee”). Detaliu neinclus în mărturia tatălui meu dar pe care mi l-a relatat mie, tocmai pentru că încercase să recupereze muniția, ieșind pentru asta din tranșee, a putut fi rănit de inamic acest “Gavroche” de 21 de ani (altminteri, rămînînd în tranșee, ar fi fost și cam greu să fie lovit taman deasupra genunchiului).
    3) În ce privește cel de-al treilea punct pe care l-am putea denumi după plac “obsesia gradelor militare”, “snobismul epoleților” sau “mitul generalului armean în plus”, ca și întreaga masă a delirului logoreic al d-lui Diradurian, acestea nu ne privesc în nici un fel, nici pe tatăl meu, nici pe mine. Reiau și, de data asta, duc pînă la capăt citatul (personajul tatălui meu vorbește – adică tot d-l Diradurian):
    “ – A, dacă ajungeam general, atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea (112 – față de 1971 – n-ar fi fost oare mai exact? v. supra n. 60, n.m.), n-au fost decât trei generali armeni și niciunul n-am fost eu.
    – De unde știi tu, dudache, ce generali armeni au fost aici în 2000 de ani?
    – Păi, dacă eu, redactor-șef la ziarul armenesc din București, n-aș ști toată istoria armenilor din România, atunci cine dracu s-o știe?
    – Ce generali au fost dudache?
    – Unul a fost generalul Zadic. Ăsta a fost coleg de Academie Militară cu cel care avea să devină Președintele Franței, generalul Charles de Gaulle. A activat în Armata Română și s-a pensionat, retrăgîndu-se să-și petreacă ultimii ani de viață în satul lui natal, lângă Craiova. Iar când de Gaulle a fost aici în vizită oficială, el și-a adus aminte de fostul său coleg de la Academia Militară a Franței, știa că-i pensionat și și-a arătat doleanța de a-l vedea. Bineînțeles, Președintele nostru drag, tovarășul Nicolae Ceaușescu, i-a satisfăcut imediat dorința. A existat o singură problemă. De la Craiova, de la șoseaua națională și până la satul lui Zadic, nu exista drum asfaltat. Președintele nostru a amânat vizita generalului de Gaulle cu două zile, a dat ordin ca în două zile să se facă drum asfaltat de la șoseaua națională până în satul fostului coleg al Președintelui Franței; într-adevăr în două zile s-a executat acest drum și apoi tot cortegiul oficial, cu cei doi președinți, a plecat din București, a ajuns în satul generalului în retragere Zadic și vizita pe care o dorea de Gaulle a avut loc. Al doilea a fost Mardiros Ciomac. Dar ăsta era doctor. Nu a avut legături cu armata în afară de titulatura gen. dr. M. Ciomac. E adevărat, a lucrat în cadrul spitalelor militare. Iar pe al treilea general armean care a existat în armata română, n-am să vi-l spun.
    – E drăcie! s-a mirat sora lui, Satenig. De ce să nu ni-l spui?
    Noi toți ceilalți am sărit pe el să ni-l spună. Fiul său în primul rând:
    – Spune-l, dudache, că ne interesează. De ce să nu ni-l spui?
    Tache n-a vrut să-l zică. Și apoi, în fața întrebărilor potop ale noastre de ce nu vrea să spună, n-a găsit decât o singură ieșire: “Nu vreau”. A găsit ieșirea asta pentru că, pur și simplu, n-avea altă justificare să nu ni-l spună. Dar ca să atenueze duritatea răspunsului său și s-o întoarcă mai în glumă, a adăugat uitându-se la ceas:
    – Însă, mâine la aceiași oră, vi-l spun. Trebuie doar să amânăm. Vă promit că, peste fix douăzeci și patru de ore, vi-l zic.
    – Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara (ba n-am vociferat deloc, acest “dialog” fiind, încă o dată, o “operă de ficțiune” n.m.). Am cu cine semăna. Și la șmecherie și la înțelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Șișmanian! Sună perfect. Chiar și articolele mele de critică din România Literară am să le semnez așa: Generalul Ara Alexandru Șișmanian” (pp. 432-435).
    Hotărît, “memorialistul” își proiectează asupră-mi propriile manii galonarde, rezultatul fiind un fel de auto-satiră prin persoană interpusă ori, mai exact, prin uzurpare de identitate (pentru o analiză a acestei uri de sine proiective, a acestei pseudo-personalități ce nu se poate afirma și care, în fond, nu există decît cu prețul unui permanent transfer, v. supra pp. 31-32, 54).
    Altminteri, pe cîte știu (dar cum nimeni nu cunoaște deplin inima oamenilor, s-ar putea să mă înșel în tot ce nu mă privește direct), nici tata, și cu siguranță nici eu nu suferim de obsesia epoleților și medaliilor. De altminteri, personal găsesc că vanitatea implicată în orice formă de idee fixă ierarhică (nu neapărat militară) – simptom flagrant al unei carențe identitare și al unei personalități cariate de frustrări, de ratări și de dubii – e, pur și simplu, înjositoare. Iar, pe de altă parte, n-am nici un respect nici pentru militarism, nici pentru spiritul cazon. Ca vectori potențiali de război, armatele actuale reprezintă un risc permanent pentru întreaga planetă, singurul sens al conflictelor militare în epoca noastră constînd exclusiv într-un fel de activitate polițistă de înlăturare a delincvenților-dictatori și a regimurilor lor.
    Războiul în sine, însă, rămîne o contingență tragică de care va trebui, cît de curînd, să ne debarasăm pe o planetă complet democratizată și, eventual, politic unificată.
    Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 15:26:47 CET (989 citiri)
    Citeste mai mult... | 99774 bytes in plus | Polemici | Scor: 0

    Lecturi critice Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - III


    Și totuși, chestiunea “sifilisului” s-ar putea să se vădească din perspectiva diraduriană oarecum mai complexă. într-adevăr, în “Memorialistică II” “sifilisul” pare să beneficieze de un dublu regim semantic, desemnînd, pe de o parte, maladia bine cunoscută, foarte vindecabilă în sec. XVIII, practic fatală în veacul imediat următor, pe de altă parte, însă, un fel de simptom sau chiar mecanism al genialității. Les grands esprits se rencontrent, desigur, de vreme ce în “Doktor Faustus” pe care nu mă îndoiesc că l-ați citit inestimabile d-le Vosganian, după cum nici d-l Diradurian nu îndrăznesc să cred că-l ignoră, Thomas Mann, sau, în fine, personajul romanesc al diavolului e, în chipul cel mai strict, de aceeași părere. Nu e dară defel de mirare că la pp. 381-388 ale “Memorialisticii” (pasaj prea vast pentru a mă aventura să-l citez integral), unde sifilisul e menționat en bonne part, locul meu fiind luat, de altfel, de d-l Bedros Horasangian, prietenul dintotdeauna și, mă rog, vărul sau unchiul d-lui Diradurian, teribila maladie apare, mai ales, în acest al doilea sens.
    “– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc (d-l B.H., bineînțeles).
    – Nu. 
    – Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai și tu șansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulți alți oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndești boala pe parcurs. 
    – Da’, tu ai sifilis? 
    – N-am.
    – îhî! Deci nici tu n-ai șanse să fii ca ăștia pe care i-ai pomenit.
    – N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues și am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menționați” (pp. 381-382). 
    în fine, după o evocare mai mult sau mai puțin aiuristică a traiectoriei mai sus numiților (furnizați maniacal cu data nașterii și a morții) urmează concluzia, plină aceea de o înțelepciune indiscutabilă, îmi vine s-o numesc “înțelepciunea armeanului cea de pe urmă”.
    “îți spun – tot d-l Horasangian agrăiește –: “Ferește-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio feircire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388). 
    Nu voi mai stărui aici asupra celorlalte insanități, cu atît mai puțin asupra elucubrațiilor cu “Cerbul de Aur”, altă obsesie retorică a “memorialistului”, ce amintesc atît de bine “tehnica de seducție” atribuită d-lui Horasangian (v. pp. 316-331), după cum n-am de gînd să mă opresc la diversele vulgarități și obscenități, la drept vorbind cam repetitive, ce par să reprezinte floricelele de stil preferate ale d-lui Diradurian. Aș putea, cel mult, să-mi exprim mirarea în fața unor sintagme dihotomice de tipul “inginera vieții” / “inginera morții”, ce amintesc formulările oarecum analoge din pseudo-dialogul precedent (dintre “mine” și personajul d-nei Eliza Diradurian) “reclama vieții” / “reclama morții”, la drept vorbind, tot atît de misterioase (v. supra p. 12). Opoziția aceasta dintre “adepții vieții” și “adepții morții”, cu aere de sectă sau de “inițiere” misterică, se lămurește poate cel mai bine prin credo-ul lui Bulă din “Misiunea” d-lui Diradurian, veritabil manual al “stagiului de securist”, după cum “Adevărata față a zeului Ares” era un fel de manual al stagiului militar: 
    “– Vrei să zici că eu nu sunt nobil? Fie cum zici. Nu sunt nobil. Dar nici nu-mi doresc să fiu un nobil ipocrit. Noblețea e ipocrizie. De ce crezi că-i bolnav Mirahorian? Tocmai pentru că tot timpul a fost nobil. A fost un domn. Dacă era mai meschin, dacă trata sexul fără noblețe, dacă era mai jigodie, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de nervi. Dacă ești prea măreț, înnebunești (afirmă ritos locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 n.m.). Mă rog, poți aspira la ceea ce spune Biblia, dar a realiza idealul cerut de ea înseamnă să te țăcănești. Oscar Wilde zice: “Cuvântul cel mai sfânt al Evangheliei este nu te opune păcatului”. Trebuie să fii puțin nemăreț. Totala intransigență duce la boală mintală, la distrugere totală, la război total. Trebuie să faci compromisuri. Chiar și tu faci. Chiar dacă n-o faci în sex, o faci în profesiunea ta de misionard. Lupți să obții o misiune, deși te îndoiești de virtuțile Organizației C. N-ai ce face și atunci vrei să împaci și capra și varza. Nu urmezi cu consecvență o credință. Pe de o parte crezi. Pe de altă parte, nu te poți convinge că e bine să crezi. Și acționezi în consecință. Adică ești în dubiu. Acțiunile și vorbele tale n-au un singur sens. Ai fost și patru ani în Ținutul Rece S. (i.e. Siberia; de ce atîtea palavre inutile pentru ceva atît de simplu! n.m.). Știi bine ce-ai făcut acolo. Ai judecat asupra multor lucruri, ai văzut multe, ai comis crime, ai suferit mult și totuși vrei să te pregătești bine în continuare pentru misiunea ta. Deci nu ești intransigent. Adică faci ce fac și eu” (pp. 325-326).
    Vreau să-l asigur pe “Bulă” Diradurian că o bună viață de familie n-are în sine nimic alienant și că nu reprezintă, cum pare să creadă interesatul, cel mai scurt drum spre balamuc, dimpotrivă, stilul de viață dezordonată al personajului, ca și cel al autorului său, veritabil caz hogarthian, ducînd mai degrabă în această direcție – nu locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 e în măsură să mă contrazică, îmi pare! De asemeni, noblețea nu e ipocrizie decît în cazul ipocriților. E drept, nu mă simt în stare să mă pronunț în privința consecințelor psihice ale realizării idealului evanghelic – mă îndoiesc totuși foarte serios de exactitatea diagnosticului diradurian și nu cred defel că, de pildă, mânăstirile ar fi pline exclusiv de “țăcăniți” deși printre bigoți și fanatici categoria s-ar putea să nu lipsească. S-ar putea spune multe în acest sens, poate prea multe pentru puterea de înțelegere diraduriană ca și pentru cea vosganiană; vă recomand, cu toate acestea, d-lor Une expérience hésychaste singulière de regretatul Marin Tarangul, articol publicat în Actele colocviului “Psihanodia” (vă ofer volumul în schimbul a 55 € plus cheltuielile poștale). Sînt însă absolut convins că intransigența nu duce la boală mintală, dimpotrivă, dezaxarea conștiinței morale ca urmare a compromisurilor, mai mult, infectarea conștiinței cu virusul totalitar pot antrena în această direcție. Intransigența, eroismul chiar nu se găsesc în afara posibilităților normale ale conștiinței umane, în chip firesc, omul raportîndu-se la integritatea sa morală exact așa cum se raportează la integritatea sa fizică; într-adevăr, ce ins normal și-ar vrea amputate fără necesitate membrele doar pentru a le înlocui cu niște proteze, “compromisurile” și “crimele” d-lui Diradurian. 
    în fond, “omul compromisului” ce devine inevitabil un “om al crimei” – din acest punct de vedere, remarca diraduriană e exactă – nu diferă prea mult, și atunci în dezavantajul său, de un ciborg!
    însă chiar și în acest plan, există o diferență esențială între practica accidentală a compromisului și principiul apodictic al compromisului postulat de “Bulă” Diradurian!!!


    *

    Nu e de mirare, în acest context, să-l numim al “devoalărilor fără anestezic” că “memorialistul” ține “neapărat” să mă bage la balamuc, motivațiile invocate în carte fiind, cum am arătat deja și cum poate v-ați convins deja singur inestimabile d-le Vosganian, eminamente fictive. Dar să cităm pasajul în chestie, ultimul din acest pseudo-dialog dintre “mine” și personajul d-rei Altunian: “Omul acesta are nevoie grabnică de spitalizare. Neapărat trebuie convins dudache-Tache să-și bage fiul într-un sanatoriu de boli mintale, să stea acolo vreo șase luni, să i se interzică să citească orice carte, să facă tratament intensiv, poate-poate îi vor trece traumele” (p. 467).  Regăsesc cu plăcere ideile fixe ale d-lui Diradurian – expresii ale unor complexe de inferioritate? – mai ales în privința raportului indisociabil dintre lectură și țicneală (v. supra p. 27 și n. 5) și-mi vine să remarc că mulți cuminți ai totalitarismului cultivau aceeași sănătoasă repulsie pentru carte, deși cei mai mulți dintre ei, toți îmi vine a spune, și-ar fi meritat pe deplin stagiul la balamuc pe care mi-l recomandă, cu atîta căldură, “memorialistul” ce și-a găsit însuși domiciliu acolo, desigur pentru cu totul alte motive. Constat, de altfel, că atunci cînd e vorba de “traumele” mele, constînd după opinia d-lui Diradurian în prea multa și fără îndoială subversiva lectură (!), autorul “Sceleratului” se înfrățește-n opinii – ce părere aveți inestimabile d-le Vosganian? – cu securiștii (nu intru aici în detalii), ce-au vrut să mă interneze în faimosul spital nr-ul 9 ca… “bolnav mintal periculos”,  pe baza unui decret scelerat al “odiosului” (unul în plus!), anume 12/1965, ce permitea “organelor”, în înalta lor masturbare psihopatologică, să închidă la nebuni orice sămînță de opozant al regimului. Multe vieți au fost distruse în felul acesta, de multe ori la propriu, ca acea femeie, mătușa unei prietene a soției mele, juristă de felul ei, ce, văzîndu-se “restructurată” și îndrăznind să protesteze, s-a văzut luată pe sus și închisă în spitalul cu pricina. Cîtva timp mai tîrziu, rudele au fost invitate s-o recupereze și într-adevăr au regăsit-o. în formol! în ce mă privește, am fost sensibil mai norocos, poate pentru că au protestat în scris în favoarea mea d-na Eugenia Oprescu, pe atunci cercetătoare la MLR și, culmea, secretară de partid (ulterior s-a văzut implicată în afacerea “Meditației Transcendentale” în care s-au văzut prinși nu puțini intelectuali români), regretatul profesor Cicerone Poghirc și, mai ales, jurnalistul Levon Kalustian, om extraordinar pe care am avut privilegiul să-l cunosc și care a găsit în acest protest o nouă ocazie pentru verbul său incisiv, atît de stenic.
    Altminteri, țin să-l asigur pe d-l Diradurian – precum și pe dvs., dacă mai e nevoie, inestimabile d-le Vosganian, vreau să spun nu atît în calitatea dvs. de președinte al U.A.R. cît mai ales în aceea de prim-vice-președinte al Uniunii Scriitorilor – că prelungitul contact cu cărțile, studiul aprofundat chiar, nu-i duce la tîmpire sau la sminteală decît pe cei ce erau tîmpiți și smintiți deja, contrarul, vă rog să mă credeți, nu e decît un zvon calomnios lansat de cabala ignoranților, “cabala bigoților” ca să reiau genialul titlu al lui Mihail Bulgakov. Carele și el a scris, dar parcă altfel, despre literați și nebuni…
    În orice caz, mai e nevoie oare să precizez că dvs. înșivă, d-le Diradurian – scuze, d-le Vosganian ! – reprezentați un strălucit exemplu al tezei contrare: aceea a demenței în care poate fi antrenat cel ce-și cultivă cu o prea dogmatică osîrdie ignoranța?!? Pentru că în ciuda perversității pe care o dichisiți ca pe un fel de alibi intelectual – așa cum alții, poate nu prea străini de ideile dvs. își ferchezuiesc corupția ca pe-o prețioasă probă de umanitate – sînteți dement, o știți, nu-i așa d-le Diradurian? Și asta, chit că sau tocmai pentru că demența dvs. e o demență artificială!!!
    Desigur, am putea denunța, aproape prea lesne, în cazul d-lui Diradurian, o delectare în abjecție iute convertită într-un soi de vervă infamă. Căci cum altfel am putea defini această sete de a transforma cele mai teribile experiențe în prilej de nestăvilită batjocură. De altfel, cheia personalității neliniștitoare a d-lui Diradurian, ce amalgamează un intelect banal cu un sentiment moral grav perturbat, inversat chiar, nu în “Memorialistică” se găsește – aici avem numai simptomele – ci, așa cum am văzut deja din citatele de mai sus, în primul său roman, “Cabotinul” (devenit “Sceleratul”), ce pare să-l fi obsedat de vreme ce a redactat, în decursul timpului, trei sau poate chiar patru versiuni (însă nimic nu indică că ultima ar fi cu necesitate cea definitivă). Sau poate, și mai exact, în binomul format de primele două romane, aparent contradictorii, de fapt complementare, “Sceleratul” și “O întîlnire”. în termeni simpli, am spus-o deja, nucleul traumaticei personalități diraduriene este ura de sine, parțial asumată în “Cabotin”, în ciuda motto-ului semi-dement, scris, de altfel, de mînă: «“Mi-ați distrus viața, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)», transferată, printr-un proces devenit de mult clasic, asupra celorlalți (nu vom intra aici în analiza procesului de selecție a “victimelor”, ce cuprinde, fără îndoială, mai multe coordonate, nu toate analizabile), cîmpul textual de aplicație fiind deocamdată definit de “Memorialistică”; ne referim în special la volumul II, unde dezlănțuirea barocă a abjecției atinge niveluri stranii. 
    Și totuși, funcția psihologică a acestei abjecții indiscutabile poate părea destul de ciudată uneori. într-adevăr, “ironia”, oricît de grosolană și cinică, convertirea sistematică a compasiunii umane în zeflemea nemernică, s-ar zice că fac parte, în realitate, din procesul de transfer prin care o structură psihică extrem de fragilă și infantilă, profund dezechilibrată și versatilă, se străduie să legitimeze, în ochii săi, desigur, dar mai ales în aceia ai “lectorului implicit” todorovian, îmi vine să spun ai “tatălui implicit”, deconstrucția cronică, morală și comportamentală, în care s-a lăsat inițial antrenat și, mai ales, în care s-a complăcut. Pentru că transferul de care vorbim este, în primul rînd, un transfer de responsabilitate, trădînd o veritabilă carență identitară. Incapabil să existe prin sine însuși, subzistînd precar numai prin acest joc de travestiuri și false oglindiri, Gabriel Diradurian izbutește să se suporte exclusiv grație acestei tehnici de înveșmîntare în figurile fictive ale celor pe care a decis să-i deteste, tehnică ce-i dă iluzia unei legitimități  morale și a unei îndreptățiri paradoxale a mereu catastrofalelor sale opțiuni și luări de poziție, ce nu se justifică decît în plan fictiv, în raport cu fantasmele pe care și le fabrică singur. Căci “demiurg” al unei fantarealități nutrite de calomnierea identităților pe care le uzurpă sistematic, Gabriel Diradurian refuză distincția fundamentală dintre memorie și imaginație, dintre adevăr și ficțiune, supunîndu-le pe cele dintîi tiraniei nesăbuite a celor din urmă. Rezultatul acestor confuzii deliberate nu se regăsește de altfel doar în tehnica transferului camuflat descrisă mai sus, unde cruzimea cea mai execrabilă nu se mai deosebește prin nimic de hazul inept al sceleratului cabotin, ci poate fi depistată și într-un fel de mitomanie compensatorie unde eșecurile și frustrările iau forma unei paranoide curse după onoruri fictive, ea însăși transferată. Mai simplu spus, așa cum unii suferă de incontinență urinară, d-l Diradurian suferă de o incontinență a minciunii ce se regăsește nu doar în calomnii ci și în cele mai gratuite afabulații (v. infra delirul grandorilor axat pe “cei trei generali armeni”, pp. 91-93, precum și supra n. 24).
    Pusă în scenă prin schema, ea însăși fictivă, a “dialogului”, mai bine zis prin duelul din ce în ce mai acerb al isteriilor abia regizate (ar trebui, de fapt, să utilizez singularul, într-atît e vorba, în fond, de un monolog), această manifestare torențială a elucubrației calomnioase, violent injurioase, antrenează din ce în ce mai rapid (prezentarea de mai sus abundă în asemenea exemple) pierderea progresivă a controlului stilistic ce permitea inițial, de bine de rău, distingerea personajelor unele de celelalte, ca și conservarea unei cît de vagi iluzii de realitate. Ficțiunea se devoră pe sine și devoră marionetele prin care încearcă să devină credibilă – marionete, căci de persoane nu poate fi nici o clipă vorba –, escalada retorică distrugînd convenția dialogală însăși. Finalmente, e din ce în ce mai greu de spus în ce măsură avem de-a face cu o “metodă” sau, mai degrabă, cu o simplă “criză de nervi” stilistică. Violența pamfletară, dacă putem s-o numim astfel, se lovește de altfel de un obstacol insurmontabil: lipsa cvasi-totală de informație a “memorialistului”. Ce să-ți “amintești” cînd n-ai ce? într-adevăr, cum am mai observat déjà (vezi supra, p. 12), vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră și neștiind cum să umple acest vid, “memorialistul” recurge la o substituție dintre cele mai simple. Camuflat sub numele meu dar și sub cel al celorlalți participanți involuntari la abjectul diameron, luîndu-ne cumva locul, prin uzurparea identității, acesta își poate oferi strania eliberare a unei “masturbări” psihologice. Pe de o parte, pentru că G.D. operează pe un dublu registru, ceea ce-i permite de a se debarasa de o fracțiune din foarte vastul stoc al frustrărilor și insatisfacțiilor acumulate în cursul unei vieți țesute din veleități și eșecuri, frustrări și parapon ce, ca atare, nu mă privesc defel, dar a căror exprimare, în formulări impertinente, ireverențioase și extrem de vulgare, îmi este abuziv atribuită. Efectul e un fel de calomniere prin ricoșeu, constituită nu doar din ce se spune despre mine – necunoscîndu-mă decît în chip extrem de superficial, în afară de cîteva vagi elemente, și ele deformate, ce-i vor fi parvenit de la alții, “memorialistul” e, în această privință, privat de material – ci din cele ce sînt pus să le spun despre ceilalți. Pe de altă parte, prin ce sînt puși să spună ceilalți despre mine – în genere, insanități absurde, fără nici o acoperire sau insulte grosolane pe care, la drept vorbind, le-ar merita “memorialistul” însuși, veritabilul autor al ambelor linii discursive, și pe care, în fond, și le adresează cu generozitate – sînt calomniați în special “preopinenții” mei succesivi (mai cu seamă “preopinentele”). Avem, prin urmare, de-a face, cum am mai observat, cu un dublu delir simbiotic – fluxul insanităților ce mi se atribuie nutrind, în reacție, fluxul injuriilor nu mai puțin insane cu care sînt împroșcat, altfel spus, cu un fel de vase comunicante ale elucubrației și abjecției –, demers al unui ins obsedat de o vendettă gratuită, camuflîndu-și stîngaci monologul din ce în ce mai febril prin “dialoguri” niciodată reale și, incredibilă performanță, tot mai imaginare.  O caracteristică extrem de curioasă ce a fost deja remarcată, în chip diferit, de Dana Șișmanian într-un articol pe același subiect, din păcate pînă în acest moment încă nepublicat (cu excepția sitului Internet al Grupului Indepentent pentru Democrație: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573), constă în “insularitatea” acestor pseudo-dialoguri. Curioasă în planul verosimilității, altfel spus al probabilității sau improbabilității efective a acestei atitudini. La urma urmelor, mai mult de jumătate din acest conglomerat pseudo-dialogal e localizată în jurul unei mese dintr-un restaurant brașovean. Or, cu foarte rare excepții, s-ar zice că mă găsesc en tête à tête cu partenerul sau partenera de “discuție” – mai degrabă de insulte –, ceilalți parcă dispărînd, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Curioasă se vădește caracteristica chiar și în plan literar, în măsura în care ficțiunea încearcă să structureze (sau să destructureze, dar asta ne-ar împinge prea departe, ținînd seama de autor și de context) tensiuni persuasive mai mult sau mai puțin “polifonice”, nu un simplu meci binar. în fond, cum să explici că în cadrul unei excursii implicînd șapte persoane (în versiunea “memorialistului”, căci în realitate nu eram decît cinci), colocviul se ține mereu de același tipic binar, fără nici o intervenție, fără vreo reacție spontană a vreunuia din ceilalți participanți și asta în ciuda faptului că “dialogurile” se prezintă de-o manieră din ce în ce mai provocatoare, comportă tot mai multe violențe și extravaganțe de limbaj, urmînd în mod aproape continuu o pantă a virulenței mereu ascendentă. Și cum să explici că nimeni nu se indignează, nimeni nu întrerupe, nimeni nu încearcă să modereze tonul din ce în ce mai iritat și delirurile terminologice, de parcă fiece discuție, dacă mai putem numi astfel aceste incredibile descărcări umorale, ar avea loc pe Marte sau într-o bulă izolantă complet intangibilă. Concluzia acestei meschinării a construcției dramatice nefiind numai irealitatea flagrantă a dezlănțuirii verbale, în același timp schematică și incoerentă, simplă invenție a unui om intoxicat de frustrare și putrefiat de complexe, ci, pur și simplu, lipsa de talent literar. Care combinată cu “amoralismul impenitent” al autorului și cu agramatismul și incultura sfertodoctului (celebra formulă leibniziană “Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” este, de pildă, atribuită lui Kant! v. ”Adevărata față a zeului Ares”, p. 294), formează un cocktail realmente imbuvabil pentru orice lector. Și totuși, ce frapează în aceste divagații, independent de abjecția intrinsecă a calomniilor și insultelor, e mai ales caracterul extrem pretențios – ba chiar “prețios” – în orice caz, flagrant pseudo-filosofic, al considerațiilor.

    *

    După toate cele de mai sus, căci nu pot crede că găsiți materialul faptic insuficient sau neconcludent, sînt constrîns de textul însuși al capitolului 19, dar poate nu numai de acesta, să conchid că împărtășiți gustul d-lui Diradurian pentru “devoalările fără anestezic”, ca să folosim limbajul d-lui Cernat, pentru elucubrațiile abjecte și obscenitățile  “fără perdea”, în termenii mei mai simpli și mai direcți. Altfel ați fi finanțat oare publicarea volumului, inestimabile d-le Vosganian? După cum trebuie că împărtășiți apetitul diradurian pentru calomnia injurioasă, pentru grosolănia joasă, pentru vulgaritatea cu fardul gras și rujul obscen – altfel cum de-ați mai fi “sponsorizat”, ba încă cu fondurile Uniunii Armenilor din România, nu cu onestele parale ale domniei voastre, pubela asta plină cu insanități rînjite ale unui domiciliat permanent la balamuc! Glorios Mecena al defăimării infame, o, inestimabile d-le senator, prim-vice…, prim-viciu…, poli-președinte de comitete și comiții, mă văd constrîns de text să constat că adorați, mai cu seamă, batjocorirea unor persoane nu numai inocente dar și în imposibilitatea fizică sau morală de a se apăra. Femei mai ales: răposata mea mătușă Satenig Bostanian, d-na Eliza Diradurian, ce, de e la curent cu monstruozitățile vehiculate sub camuflaj de preacinstitul ei fiu, oricît ar suferi, eventual, n-are cum reacționa, acuzîndu-și progenitura, cea ce a fost acum 41 de ani d-ra Ani Altunian (regret, dar nu-i cunosc numele actual), căreia îi sînt atribuite pe nedrept nu puține orori verbale. Batjocorită e și d-na Meline Grigorian, într-un chip asupra căruia voi zăbovi ceva mai tîrziu, după cum mama mea, Ecaterina Șișmanian, cunoscută traducătoare și membră a Uniunii Scriitorilor al cărei prim-vice-președinte mai îndrăzniți, nu știu cu ce tupeu, să mai fiți, e “omorîtă” cu circa trei decenii înaintea decesului ei natural (reamintesc, 1996, nu o dată incertă între 1968 și 1971, respectiv 1975, în funcție de datarea excursiei brașovene). Să mai menționez tratamentul la care e supus tatăl meu, cvasi-nonagenar, sau regretatul Așod Șarafian, precum și alte persoane pe care nu le cunosc personal dar pe socoteala cărora sînt relatate cele mai toxice insanități imaginabile!?
    Aș vrea să mă opresc acum asupra tehnicii de calomniere aplicate unui ins ce, dacă ar fi la curent cu atențiile al căror obiect a devenit el însuși, precum și mama sa – atenții datorate, mai trebuie să amintesc, dublei diligențe diraduriene și vosganiene – ar avea, cred, mijloacele și voința de a reacționa corespunzător. L-am numit pe vărul meu, d-l Ștefan Bostanian, un foarte simpatic om de afaceri american. 
    Primele referințe ale “memorialistului” la simpaticul meu văr sînt, de altfel, neutre, cu un ciudat aer de fișă biografică:
    “Cît timp Arșavir și Satenig au lucrat, băiatul mare (sic), Ștefan a absolvit U.C.L.A. (University of California Los Angeles), secția Business, cu o sumă mică de bani a intrat în afaceri, a cumpărat un shop de cauciucuri “recup”, apoi a cumpărat al doilea, al treilea și azi avea 28 de asemenea shop-uri în întreaga arie metropolitană a orașului. Ca să nu plătească taxe mari la câștigurile lor mari, Bostanienii au investit sume mari în blocuri cu apartamente sau case rezidențiale ce aduceau chirii respectabile. Sigur că șeful tuturor business-urilor Bostanienilor era Ștefan. Dar Arșavir era mâna lui dreaptă, de ajutor era și fratele mai mic Garo, și un oarecare rol l-aveau soțiile celor doi băieți; soția lui Ștefan fiind o armeancă din Liban, iar soția lui Garo fiind o armeancă din Iran (fosta Persie). Dar la conturile cu sume mari de bani ale familiei n-aveau acces decât Ștefan, Arșavir și Satenig” (pp. 425-426). Desigur, neutru nu înseamnă exact. Pe cîte știu, dar mă pot înșela, Ștefan a absolvit inițial o facultate de construcții. Ieșise, deci, inginer constructor însă ideea linearității carierei ce i se deschidea înainte l-a îmbolnăvit la propriu, făcîndu-l să traverseze o veritabilă criză de depresiune. Șansa i-a permis însă să-și urmeze “vocația” de om de afaceri. De altminteri, pe cîte știu, nu un shop a cumpărat inițial vărul meu Ștefan ci o mică întreprindere de recondiționare a cauciucurilor ce s-a transformat ulterior într-o întreprindere destul de considerabilă, botezată amuzant “Apollo Tyre”. La această proiecție de mitologie solară se adăugau desigur shopurile și, îmi pare, vreo 16-18 supermarket-uri. După moartea mamei sale o suită de dezastre subite și de investiții imprudente l-au făcut să dea faliment, însă am auzit că recent a început să-și refacă averea. Nu dau aceste detalii pentru că le-aș considera foarte importante, n-aș vrea să vă faceți o idee greșită, d-le Vosganian ci exclusiv dintr-un scrupul de exactitate. Mai la vale, însă, tonul se acrește, sub influența, poate, a “contextului”, vreau să spun, a “pamfletului” pe care “memorialistul” găsește cu cale să-l consacre mătușii mele decedate – mereu sub camuflaj, sper că nu vă așteptați la altceva, o, inestimabile! Astfel d-l Diradurian mă pune să spun următoarele, adresîndu-mă chipurile propriei mele mătuși, d-na Satenig Bostanian: “Am auzit de verișorul acesta al meu, băiatul lui dudache-Satenig (sic!!!). Se pare că știe să scoată bani din piatră seacă. Eu din piatră seacă pot scoate doar lecturi ample, articole și cărți. Ia zi, dudache, cum e orașul tău prăpădit, Los Angeles-ul?” (p. 440).
    Pentru un text de numai 244 de semne densitatea aberațiilor e remarcabilă. Ca să începem cu sfârșitul, în raport cu ce ar fi un “oraș prăpădit” Los Angeles-ul – cu Bucureștiul? Sau, te pomenești, în raport cu Constanța, orașul natal al tatălui lui G.D.? Oricum, pentru cineva care, cândva, cu prilejul unei ore de “dirigenție” fusese acuzat a proslăvi “natura capitalistă” (cazul meu), propoziția e cel puțin curioasă. După cum e complet aberant că “aș fi auzit” de propriul meu văr, Ștefan, pe care-l întîlneam în copilărie practic tot timpul, deși tovarășul meu de joacă era mai degrabă fratele lui mai mic George (“Garo”), Bebe cum îi spuneam noi. De altfel, am locuit cu toții împreună o bună bucată de vreme la bunica mea Eugenia și la bunicul Tomas, mai ales în perioada arestării unchiului Arșavir, iar cînd mergeam la munte mama nu uita să-i ia și pe ei. “Am auzit”… în fond, acest “am auzit” s-ar aplica mult mai bine “memorialistului” însuși ce nu pare să-l fi cunoscut direct pe Ștefan. Las deoparte neghiobiile cu lecturile ample, articolele și cărțile “scoase din piatră seacă” – cum adică? – ca și inepta tentativă de a mă pune în competiție cu vărul meu. Precizez, de altfel, că oricum ar fi acesta, oricare i-ar fi contradicțiile și aspirațiile reale, “omul de afaceri” riscă să fie mai cultivat decît “memorialistul” – poate și decît dvs., d-le Vosganian. O întîmplare asupra căreia nu vreau să zăbovesc, deși, în felul ei, ea însăși trădează profundul și, cumva, bizarul interes pentru cultură (în speță pentru filosofie) al vărului meu, mi-a permis să-i zăresc în treacăt biblioteca, nu una din bibliotecile acelea ordonate, somptuoase și netezi ca niște mobile pe care snobismul le comandă odată cu barul, ci o bibliotecă dezordonată, deci frecventată, modestă ca aparență însă cuprinzînd circa vreo mie de exemplare (în 1984) printre care am putut desluși o traducere engleză din Lactanțiu. 
    Dincolo de acestea, o întrebare liminară pare să se impună: cui se adresează, în fond, vorbitorul și poate mai important, cine vorbește? Cu siguranță nu eu, căci ar fi ridicol să declar c-am auzit de propriul meu văr. Pe cînd, de propriul meu unchi, de bunici, ba și de mama sau tata! Atribuția aparentă nu poate fi decît falsă. Mai mult, raportul vărului meu cu cărțile fiindu-mi cunoscut, cum nu-i este “memorialistului”, n-aș fi putut în nici un caz să recurg la bizara, las’ că și extrem de stupida, opoziție “bani din piatră seacă” – lecturi, articole și cărți extrase tot de acolo! S-ar zice că “memorialistul” se trădează deja, caracterul monologic și imaginar al discursului ieșind la suprafață precum cadavrele înecaților.
    Lucru amuzant și destul de curios, “devoalările fără anestezic” ale “malversațiunilor” infantile ale vărului meu ca și ale “sexualității lui ilicite” – obsesia “memorialistului” de a denunța vicii teribile la copii abia în vîrsta școlarității, sau,  poate  nici măcar, ar merita o analiză mai strînsă (v. supra p. 37 și “M. II”, p. 460) – sînt introduse de ceea ce e prezentat ca debutul prieteniei dintre d-na Eliza Diradurian, mama abjectului “memorialist”,  și mătușa mea, Satenig Bostanian. Mai mult, în limbajul paranoid al lui G.D., această prietenie ce ar data din 1950, debutînd, carevasăzică, “la fix nouăsprezece secole și jumătate de la nașterea lui Iisus Mântuitorul”, s-ar datora, paradoxal, faptului că cea dintîi l-ar fi surprins pe fiul celei din urmă, Ștefan, jucînd poker în clasă.
    Dacă relatarea în sine e, după toate probabilitățile, factual falsă și, în orice caz, de nimic și nimeni coroborată, să încercăm acum a discerne mobilul eventual al acestei invenții complet stupide. “– Ia spune, dudache-Eliza, cum a debutat relația voastră? 
    – Cum a debutat? Să vezi dudache-Ara, l-am prins pe fiul ei că juca poker în timpul orei cu un coleg în clasă și i-am spus să vină cu părinții la mine.
    – E clar! Dudache-Ștefan juca poker încă de-atunci. Și el a venit cu părinții la dudache-Eliza?
    – A venit imediat dudache-Satenig, mama, adică mătușa lui dudache-Ara.
    – Te-ai plâns dudache-Eliza doamnei dudache-Satenig despre ce făcuse dudache-Ștefan? 
    – Sigur, dudache-Ara. I-am zis că fiul ei, dudache-Ștefan, joacă poker în clasă și că să-i spună să nu mai joace chestia asta la școală.
    – Care-a fost reacția lui dudache-Satenig? 
    Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 14:12:05 CET (977 citiri)
    Citeste mai mult... | 97761 bytes in plus | Polemici | Scor: 0


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 3.02 Seconds