Who's Online
Exista in mod curent, 27 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Istorie recenta: Florin Manole. 21 Decembrie 1989, Piata Universitatii. Vom muri si vom fi liberi
Scris la Tuesday, December 22 @ 16:54:47 CET de catre asymetria |
Datorez
aceste rânduri fetei ucise lângă mine.
Deși este esența oricărei acțiuni politice actuale, întrebarea asupra
zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă și
anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă
clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine
să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceași
întrebare aduce și o neașteptată lămurire prin specificația
expresă, “cine a tras în noi… după
22. Faptul contribuie la delimitarea existentă și stăruitoare dintre
perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timișoara
în noaptea de 16 spre 17 decembrie, și perioada așa-numită “de
după 22” Florin Manole
21 Decembrie. Piața Universității. Vom muri și vom fi liberi
sau Locul, data, mărturia
Datorez aceste rânduri fetei ucise lângă mine.
Deși este esența oricărei acțiuni politice actuale, întrebarea asupra zilei de 21 Decembrie 1989 apare astăzi mai curând ineficientă și anacronică. O altă întrebare, “cine a tras în noi… ? pusă clar dar fără niciun răspuns, de douăzeci de ani încoace, vine să sublinieze, suplimentar, zădarnicia demersului nostru. Aceași întrebare aduce și o neașteptată lămurire prin specificația expresă, “cine a tras în noi… după 22”. Faptul contribuie la delimitarea existentă și stăruitoare dintre perioada precedentă zilei de 21 Decembrie, începută la Timișoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie, și perioada așa-numită “de după 22”, definită mai curând de lipsa răspunsurilor și de criza de legitimitate a politicienilor. Pe de altă parte, un răspuns la întrebarea națională “cine a tras în noi ? ar fi unica variantă a începerii unui proces, ratat însă din această perspectivă, de legitimare a politicienilor postdecembriști care au condus România. Legitimitate imposibil de recuperat, cu atât mai mult cu cât fatalmente, de 20 de ani încoace, politicienii noștri se revendică in corpore din acel nedefinit și poate evitabil 22 decembrie 1989, legitimitate pierdută undeva între șantajul care a condus la abdicarea forțată a MS Regelui Mihai I, Mișcarea de rezistență anticomunistă, revolta minerilor din Motru, 19 – 20 octombrie 1981, numită și “Greva pâinii”, revolta muncitorilor de la Brașov, 15 noiembrie 1987, controversele pe marginea încercării de revoltă de la Iași din 14 decembrie 1989, Timișoara 15 – 17 decembrie 1989 și București 21 decembrie 1989. Făra a mai aduce alte argumente, încercarea precipitată, neadecvată și, firește, eșuată a unuia dintre prezidențiabili, în Campania electorală 2009, de a se legitima politic în fața tuturor românilor, la Timișoara, de ziua statului România, vorbește de la sine de un temei politic ce persistă în reperele istorice enumerate și care asumate ar conferi clasei politice sau unui om politic, motivarea autentică pentru îndeplinirea unei politici de stat în România și nu doar a politicilor de partid-stat de care am avut parte în ultimii 60 de ani. De aceea, neexistând o asemenea asumare explicită și riguroasă, a vorbi despre 21 Decembrie pare anacronic, în timp ce discuția despre perioada de “după 22” poate fi oricând actualizată. Timișoara însă, curtată inutil și inabil, sau Piața Universității, își au simbolistica și argumentele lor, ce survin dinainte de 22, și se contopesc în încercările românilor de a se legitima politic și de a-și legitima statul, după 1947.
2. Vom încerca definirea acelui temei ascuns al evenimentelor istorice în care politicienii de astăzi ai României își caută legitimitatea pierdută și pe care democrația, prin ea însăși, nu le-o poate oferi. Pentru că iată ce stăruie dincolo de fenomenologia acestor evenimente, adică de viața noastră cotidiană și dincolo de votul nostru sau de dorința de a fi aleși.
Momentul Piața Universității este ultimul eveniment istoric remarcabil în istoria patriei, ultimul eveniment la a cărui înălțime civică românii urmează abia să se ridice, mai ales că, printr-o metafizică discretă, pe care o avem în vedere aici, îl considerăm un moment esențial al ideii în sine de revoltă. Rareori oamenii ajung la gravitatea cuvintelor rostite de ei și tot de puține ori aceste cuvinte întemeiază istoria croind astfel specificul unei nații.
Așadar 21 Decembrie, Piața Universității, anno Domini 1989. Este ziua primilor morți dintr-un lung șir al celor care au căzut în incertele zile ale evenimentelor din Decembrie 1989. Determinarea civică a celor căzuți, motivul morții lor, fac obiectul unor lungi discuții. De la “ce-au căutat acolo ? până la nelămurirea dacă s-a strigat sau nu “jos comunismul ! și până la imposibilitatea de a evita vorbele “vom muri și vom fi liberi”, avem de-a face cu limitări ale situației, delimitări, participare, mărturii, mărturisiri. Piața Universității, cu ale sale vecinătăți, la fel de implicate, Sala Dalles, Piața Romană, b-dul Magheru au fost ocupate de cetățeni, în ziua de 21 Decembrie. În cele din urmă Piața Universității capătă configurația curajului, a revoltei, a ultimatumului, a întrebărilor și a misterului dar și pe cea a tinereții avântate, a întâmplării sau a inutilității. Din aceste motive, prezența în Piața Universității are o semnificație. Semnificativă este astăzi Piața însăși. Este, a rămas oare, Piața fixată definitiv în această semnificație ? Sau prezența, atunci, în acel loc, transcende, printr-o anume credință, simpla prezență chiar și a celor care astăzi trec pur și simplu pe acolo ?
Prezența în Piață, la data de 21 Decembrie, a însemnat o luptă, mai întâi, cu idea de a fi prezent acolo. Intenția prezenței, cu precădere în această zi, simpla intenție de a fi acolo, fără să luăm în calcul semnificația de orice fel, cu atât mai accentuată în timpul dictaturii, poate să nu surprindă astăzi. Însă materializarea intenției ca participare era o prezență inexplicabilă în raport cu actualitatea momentului, dincolo de încercarea definirii astăzi a locului cu pricina, bine păzit atunci, ca un loc de deschidere, prin alăturarea cu hotelul Intercontinental, un fel de legat al Europei de Vest. Legație percepută însă, din instinct de conservare, de către cei “din piață”, cu aceeași naivitate cu care putea fi înțeles, eventual, mersul politic, inclusive cel extern, al acelor vremi. Naivitate pliată și pe considerentul că regimul comunist supraviețuiește sau cade, urmând o rațiune asemănătoare vreunui precedent (Alec Rusell amintește în “Financial Times”, vineri, 11 decembrie a. c., în legătură cu finele anului 1989, în Europa, că bravura a abundant la Leipzig, Berlin, București și Praga, unde oamenii au sfidat nu numai poliția ci și greutatea istoriei.) ori istoriei, considerată de prea mult timp în România acelor ani, independentă în sine de activitățile cetățenești cotidiene, rațiune definibilă ca ingenuă, cu atât mai mult cu cât revolta și prezența într-un loc public, atunci și acolo, apăreau majorității conaționalilor ca fiind perfect iraționale.
Astăzi Piața Universității, în mod firesc, se confruntă cu prezentul dedus al acelor momente.
Chiar și cei care au supraviețuit încep, deasemenea firesc, să cedeze acestei determinări a actualității. Prin această calmă înduplecare Piața își impune statornicia de loc privilegiat al cetății. În acest fel ea va rămâne deschisă inclusiv celor care au contestat-o, inclusiv detractorilor, din chiar momentul apariției ei în istorie ca esență a revoltei.
Să fie oare determinarea prezentului unica provocare, deși Piața Universității apare astăzi mai curând o mărturie a loazirului sau zădărniciei pietonale, pe lângă aceea de martor al memoriei, față de care actualitatea are sau nu reacția amintirilor și a meditației ?
Acum, dacă ar fi să comparăm Piața Universității din 21 Decembrie cu Piața Universității trecerii și petrecerii timpului ori a meditației și memoriei, ar fi Piața de atunci doar o fațetă a celei de acum ?
Și dacă locul unei anumite zile, prin cele obișnuite ale cetății, poate fi locul oricărei alte zile, cum se face că, privită subiectiv, Piața Universității apare încă indisolubil legată de obiectivitatea mărturisitoare a ideii de revoltă ?
Dacă, prin natura persuasivă a prezentului, vedem în Piața Universității, astăzi poate mai mult ca oricând, un loc al inutilității și inutilelor sau banalelor activități omenești, mai putem noi oare defini acest loc ca fiind unul al revoltei și al comunicării sau al simplei bucurii a jertfei ? Mai putem noi să vorbim despre Piața Universității așa încât, împreună cu ziua de 21 Decembrie, să sesizăm o anume semnificație și influiență ? Este sau mai este oare, Piața Universității acel reper care să producă sau să inițieze un anume impuls politic sau civic sau de orice natură socială, personală și chiar intimă, atunci când evocăm ziua de 21 Decembrie ? Problema este că istoria nu poate evita această zi, câtă vreme suntem de acord că provocarea rămâne valabilă tocmai din pricină că planul politic al realității a fost excedat, dacă ne gândim că atunci a fost pusă în mod stringent problema radicală a raportului dintre libertate și moarte. Așadar Piața Universității își poate revendica specificul cel puțin printr-un argument ale cărui temeiuri sunt, într-un fel sau altul, Piața Universității însăși.
Trebuie să recunoaștem că vorbele evocate indirect mai devreme și strigate în Piața Universității, “vom muri și vom fi liberi”, au un anume mister și o anume taină ce definesc, suficient de obscur din punctul de vedere al pietonilor, locul ca fiind un spațiu al libertății și morții, adică altceva decât simplul loc al bucuriei generale de ocazie sau al revoltei pașnice ori libertății de opinie practicate după 1989. De aceea poate și motivul prezenței, cum se zice, “în piață”, pe 21 Decembrie, comportă la rândul său taina și misterul lozincii “vom muri și vom fi liberi”, eludate însă cu meșteșug și fără comentarii funcție de interesele unor politici sau din ignoranță.
Piața Universității, loc al multor evenimente legate între ele chiar cu cele din 21 Decembrie, evită de la sine acum, în vreme de pace, fără ca neapărat să omită, evocarea libertății și cu atât mai mult, firește, pe cea a morții. Dar nici în 21 Decembrie n-au murit cu toții tot astfel după cum nici libertatea, în forma ei esențială descătușată atunci, nu s-a abătut negreșit asupra noastră a tuturor celor rămași în viață. În ce privește utilitatea sau inutilitatea participării n-a fost până astăzi explicată, ci admirată frugal, uneori luată în seamă, de cele mai multe ori notată.
Cu alte cuvinte, chiar dacă prezența din 21 Decembrie în Piața Universității înseamnă sacrificiu întru credință, iar credința înseamnă “vom muri și vom fi liberi”, asta nu presupune, în mod necesar, că prin sacrificiul din acele zile, piața, ca eveniment, aduce un plus de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat atunci.
3
Așadar, ce este 21 Decembrie, Piața Universității ? Firește că vorbim aici de o semnificație ascunsă în concret, dar care ne scapă tocmai din cauza avalanșei acestui concret. Pentru a devoala semnificația trebuie să determinăm faptele. Simpla lor determinare ar fi poate, la rândul ei, o simplă listă cronologică de întâmplări, dacă aceste întâmplări nu ar fi atestate și legate între ele de o mărturisire zguduitoare. Această mărturisire sunt cuvintele “vom muri și vom fi liberi”, care s-au făcut auzite într-un loc și la o dată anume. Pentru a afla ceea ce este ascuns cred că trebuie să pornim de la ceea ce este în lumină și comun celor liminate de realitate. Respectiv mărturia, locul și data ca fiind cele concrete ce umbresc semnificația, adică semnul ce ni s-a arătat și pe care, din anumite motive, astăzi poate fi mai puțin decât o amintire.
Vom porni de la strigătul-mărturie “Vom muri și vom fi liberi!”.
Ce înseamnă “Vom muri și vom fi liberi” ? Înseamnă a fi liber în locul în care ești pregătit să mori. Strigătul în piață, adică în locul public, presupune libertatea și eliberarea, în sensul de cucerire a locului. Strigarea lozincii în piață ca mărturisire, presupune, printre elementele de opresiune, consecințele oricărei oprimări, respectiv libertatea sau moartea. Strigătul evidențiază prezența în acel loc al cetății de unde cel care strigă fie este alungat, fie este împiedicat să pătrundă. Strigătul în piață pregătește un loc al comunicării absolute așa încât moartea să poată lăsa timp anume în vederea desfășurării destăinuitoare a libertății. Strigătul apare astfel ca fiind comunicare și prezență nemijlocită. Motivul acestei apariții nemijlocite trece ca fiind unul obscur, mai ales că orice loc public este țintuit în determinări anterioare ce definesc cu claritate și motivat orice comunicare, apariție sau strigăt.
Prin însăși revolta lui, apariția celui revoltat ține de un scop genuin asemănător rațiunii, după cum spuneam, văzută de ceilalți perfect irațională, a prezenței sale fizice “în piață”. Deasemenea, raportată la nivelul istoriei, această apariție este determinată și de o anumită candoare ritualică. În fapt, nefiind altceva decât un act de smerenie, candoarea este manifestarea liberă ce face din cel prezent suportul imediat al strigătului care, în aceeași măsură, este o tăcere.
Ritualitatea candorii de expresie publică îl face pe cel prezent să răspundă unui comandament al scopului prezenței lui în public, în așa fel încât el comunică cu ceilalți mai ales prin apartenența la condiția umană în sine, pe care sui generis, o și definește, chiar dacă această definiție este acceptată sau nu.
Scopul genuin și candoarea ritualică întemeiază comunicarea.
Ce este atunci comunicarea, dacă specificul ei este definit prin candoare ca liberă cuvântare ?
Comunicarea eliberează locul public astfel încât cei care strigă liber devin aparținători de drept ai locului.
Această apartenență prin smerenie, în sensul de suport imediat al strigătului, la locul public, ca urmare a eliberării pieții, se manifestă în chiar locul public. Astfel, piața, în virtutea comunicării dintre cei prezenți, și ca un efect al acestei comunicări ce frizează condiția umană, tinde să cuprindă întreaga cetate. Tendință ce rămâne să transmită, cel puțin momentan, sentimentul candorii eliberatoare a însuflețirii. Dar sentimentul eliberării, conjugat cu apartenența la condiția celor care au radicalizat strigătul până la lozinca “vom muri și vom fi liberi”, urmează abia să se confrunte cu capcanele dezbinării și ale opresiunii din afara pieții.
Prezența celor ajunși în piață este un fenomen de candoare ce descrie condiția umană și dă esență revoltei ? Sau candoarea este la rândul ei supusă unei anumite ordini prin însăși comunicarea celor care comunică între ei din felurite motive ? Cu alte cuvinte, prezența pe 21 Decembrie, a celor din Piața Universității, era una esențială, al cărei fenomen este însăși viața cetății de astăzi, sau face parte din simpla desfășurare politică a vieții unui popor ale cărui repere esențiale sunt mereu estompate de cotidian sau de nevoia de a nota evenimențial în vederea a ceea ce numim istorie ? Adică, 21 Decembrie poate fi asimilat acelei esențe, asupra căreia o masă de oameni trebuie uneori să se aplece pentru a se legitima ca aparținând unui loc și unei limbi, în care să moară și pe care s-o poată striga ?
Dacă vorbim de un rost al comunicării adăugat prezenței din 21 Decembrie, altul decât cel previzibil, emoțional, politic sau civic, și un rod al aceleiași comunicări și prezențe, atunci determinările locului, lozincilor și a prezenței în Piață, țin exclusiv de definirea prin evidențiere a fiecărei persoane, așa încât mărturia și mărturisirea ulterioare să poată fi făcute, după cum spune și lozinca strigată, cu propriul trup.
Această mărturie trupească ajunge astăzi până la noi, mai cu seamă, prin mijlocirea cuprinderii eliberatoare în care s-au contopit cei prezenți, așa încât unii dintre ei, cei sacrificați, au mărturisit această cuprindere, acum prezentă, cu propriul trup. Mărturisind astfel fiecărui martor în parte, ca unora cu care au împărtășit atunci, însăși mărturisirea strigătului, ca ardoare prin care ni se comunică perpetuu data și locul mărturiei.
De aceea comunicarea jertfei nu aparține numai locului. Pentru că locul este definit de fenomenul prezenței celor care au strigat. Abia acest fenomen cuprinde în sine comunicabilitatea ulterioară a jertfei și astfel devin posibile locul ca loc public privilegiat precum și comunicarea acestora.
Legătura dintre prezența în 21 Decembrie și Piața Universității este mărturisită de fiecare dată cu patetism și începe de la împărtășirea condiției de revoltă a fiecărui participant care nu este altcineva decât purtătorul de grijă a ceea ce locul va întrupa de acum înainte. Asta se numește viul acestui loc la care apelăm tainic, precum tainic este și motivul prezenței la locul sacrificiului, a celui care se îngrijește ca acest loc să nu fie un simplu loc de trecere.
Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiția lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii își caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfășurarea ei neobișnuită, o decizie, dar nu străină și de neurmat pentru că este omenească dar totuși tainică și de neînțeles pentru că aparține divinității. O asemenea decizie omenească și divină în același timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul “vom muri și vom fi liberi”, este și decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână “în piață”. O asemenea decizie, omenească și divină în același timp, dezvăluie natura credincioasă a voinței celor care au rămas.
Ce putem spune despre cei căzuți în piață ?
Ei reprezintă credința suspendată a acestor zile.
Revenind la motivul prezenței “în piață”, care baleează între “ce căutau acolo ? și strigătul “vom muri și vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur și, deasemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depășit și realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal. Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva “în piață”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul față de cauza și adevărul prezenței în Piața Universității are la rândul lui motive mai puțin intense ale vieții noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenței în piață a celor de atunci, cât raportându-le la condiția de revoltă reală, și nu ne referim aici la dizidența cu voie de la miliție ori cea zisă rezistența prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a securității. Este cunoscut, deasemenea, că singura armă a celor prezenți în ziua de 21 Decembrie, în Piața Universității a fost strigătul. “Vom muri și vom fi liberi ! este o lozincă devenită notorie, dar este cel puțin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă și ce s-a strigat atunci și acolo (asta s-a întâmplat firește tot din dorința de a legitima zilele și regimurile politice ce au urmat). De aceea întrebarea dacă s-a strigat, sau nu, “Jos comunismul ! devine aprioric superfluă, în condițiile în care demonstranții întrupau, cum ar spune prietenul Nino, celebra specie umană care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele și comunismul, supus acelorași exigențe pe care strigătul radical al pieții le-a evocat : libertatea și moartea.
În fapt, obscuritatea și ascunsul motivațiilor acțiunilor omenești se opun modului în care viața se deschide și se evidențiază celorlalți. Cauzele acțiunilor țin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăși a cauzelor și oricât de luminoase efectele. Cauza, este, monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forței viului.
Prin prezența lor revoltată în Piața Universității, acest moment al forței viului, întemeiază mărturia ca esență a fenomenului “din piață”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenței “în piață”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent, sacrificiul strigătului și ascunde totodată și o eliberare întru împărtășirea cotidiană a unui loc public.
Prezența revoltată devenită publică este prezența credincioasă întru mărturisirea condiției muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivația oricărei prezențe întru credință ca fixare evidentă a posibilității morții, transcende orice motivație.
Astfel, motivul prezenței “în piață” a celor care au murit și a celor care au rămas în viață la 21 Decembrie 1989, în Piața Universității din București, precum și esența acelei zile sunt de natura îndepărtării.
4
Odată aflată natura motivului putem spune că avem esența celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte natura motivului este esența.
Esența apare în acest caz de natura îndepărtării și am adăuga, a neobișnuitului și străinătății.
Ce anume era îndepărtat, neobișnuit și străin pentru toți ceilalți ? Condiția umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să și-o apropie până la obișnuință și familiaritate ci propria lui condiție, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Așadar, ce era îndepărtat, neobișnuit și străin pentru toți ceilalți ? Piața Universității desigur, unde condiția umană se desfășura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947 și încă mai este și astăzi românilor apropiat, firesc și familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă față de un regim criminal, atitudine de la care nici un singur politician sau dizident care-și dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toții vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.
5
Cu o zi înainte avem strigătul întemeietor, strigătul public “vom muri și vom fi liberi”. Strigătul ce însoțește libertatea și, în aceeași măsură moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenți “în piață”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarășul de luptă în vederea împărtățirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt ! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinerețe dar într-o astfel de împărtășire a strigătului, tovarășul care strigă și el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare,a unuia după celălalt, cel revoltat regăsește apropierea – piața însăși – în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se astfel, unul pe celălalt, cei prezenți întârzie să mai plece.
Strigarea lozincii și întovărășirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toți cei care nu sunt în piață, de toți cei care vor urma, de toți cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate și moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenți la moartea ajunsă, cei tineri ! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremenește locului trupul întovărășirii întru sacralitate. Atunci esența revoltei strigătoare și vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belșug vârtos, tinerețea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogățire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobișnuite, străine și îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esența zilei atunci e bogăția, depărtarea.
Piața Universității este locul în care ceilalți nu au ajuns acolo, pe 21 Decembrie și de aceea motivul pentru care cei prezenți, dar și esența celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobișnuitului și a ceea ce este străin. Și totuși, atunci când, în felul său de risipitor al tinereții avântate și de grădină a depărtărilor, acest loc – Piața Universității – risipește spre noi căderea în moarte a celor rămași acolo să moară, el ni se destăinuie. Poate astfel atenția noastră ascultă strigătul despre libertate și moarte așa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobișnuitul. Căci strigătul este practica singurătății la care poți ajunge prin revoltă. Asta a însemnat și în PiațaUniversității strigătul, atenție, la plural, “vom muri și vom fi liberi”. Pentru noi ceilalți, practica aceastei singurătăți revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde și imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde și îndreptățirea zgomotoasă a revoltei.
Florin Manole
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|