M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism. 

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024. Fragmente din capitolul AM TRĂIT ÎNTR-O EPOCĂ ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. 

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».

Am mai scris despre felul mârșav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet național – în Spania nu există așa ceva, ci e vorba de o tradiție seculară de mari poeți, pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeți ai lumii. Toate acestea nu l-au deranjat pe denunțător, un neom limitat și stăpânit de impulsuri. Și Lorca a fost asasinat.  

Dar Eminescu era poet național: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecțiunea formală, pe care toți românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja pe mulți, așa că și el a fost lichidat. 

Oficial, Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis n-avea, e o greșeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în considerație cea mai grozavă combinație, și boală mintală, și boală infecțioasă, și felul mârșav în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune – diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privința sifilisului – n-avem la dispoziție probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamația gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicație, n-aș spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l aibă cu Veronica (Ana) Micle.  Patrimoniul genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soțul, ambele de cea mai bună calitate, una profesoară de fizică și alta cântăreață de operă; așa o femeie nu naște copii morți, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecțioasă! Și nu știm cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminți… 

Oricum, între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu îi detesta.  În versuri (Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!…), dar mai ales în publicistică, unde dădea și nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu atât mai mult, căși băga nasul și în politica mare (agitație iredentă împotriva Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocații verbale care au dus la altercații – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute și nevrute, tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămașa de forță și l-au internat la balamuc.  Acolo a fost diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Așa poate fi explicată și aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte și înhumare! Dar trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu fusese lezat.  Pe atunci, sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar și foarte toxic. Atunci când un om liber își dă seama că tratamentul îi face rău, îl întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, și încă la furioși, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine.  Teoria „marelui întuneric” este valabilă numai parțial.  Vlahuță l-a vizitat pe poet, și l-a auzit declamând cu voce sonoră versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carnețel cu versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista literară Fântâna Blanduziei). Așa ceva este posibil, și menținerea poetului izolat, fără posibilitatea de a scrie și de a comunica, este și ea o crimă. Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, și ar mai fi creat.  *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor național, Pușkin – și el boier care-i deranja pe mulți (spre deosebire de Eminescu, Pușkin avea ceva bani).  Nobilimea nu lucra; pentru ei, ar fi fost o rușine. Singurele cariere posibile erau cea miltară și cea diplomatică; altfel, se țineau numai de adulter. Cu o condiție: să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, și trebuia spălată în sânge.  La fel și Pușkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la libertate, și care au fost găsite în posesia revoluționarilor, și ei boieri. Ce facem cu el? Nu luase armele, și să judeci un nobil era greu.  S-a făcut atunci uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocația a fost organizată imitând acțiunea romanului în versuri al lui Pușkin, Evgeni Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soției lui Pușkin, și imediat a început s-o curteze pe soția lui Pușkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuși țarul a menționat-o, și a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba nobilimii, însă incorectă. Pușkin a fost nevoit să-l invite la duel pe d’Anthès, și atunci…  D’Anthès a fost arestat, însă repede țarul l-a grațiat, l-a degradat (era ofițer) și l-a expulzat, așa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicați știau cine este Pușkin, dar aceasta nu i-a oprit. *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au influențat mai apoi pe Pușkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale, dar nimeni nu știa, nici măcar el: publicase foarte puțin, și oricum, marea mea creație a fost scrisă în puținele zile în care-și aștepta execuția; atunci și-a exprimat mânia împotriva regimului de tiranie  Mai înainte fusese revoluționar legalist, și, ca publicist, protesta împotriva căii teroriste pe care o adopta revoluția. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, și a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, și a fost găsit de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoțit de o tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice; însă, gentleman, știind ce pericol o amenință, s-a pus în evidență, a fost arestat, și însoțitoarea lui a putut să se salveze. Situație paralelă (nu identică) cu o situație din opera de după un secol, Andrea Chénier.  La închisoare el și-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita, și care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul Robespierre; toți ceilalți luau șpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de presupus că nici nu cunoștea conținutul poeziilor, care denunțau regimul terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea  Națională l-a scurtat de-un cap pe Robespierre, și toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa captivă; atât și nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, și în memoriile ei nu-l menționează.   Pe atunci, ea avea alte probleme. Acuzată de nuștiuce complot, moartea îi era sigură. Printrun intermediar a plătit șpagă zdravănă acuzării, așa că a fost scoasă de pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost scurtat de-un cap, și Aimée a scăpat.  În opera prezentată peste un secol, toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după ce-a epuizat toate posibilitățile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el. Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la moarte, și ambii, Andrea și ea, se duc fericiți la execuție, cântând: Trăiască moartea împreună. *  

În tinerețe, având o treabă la biblioteca Universității din Iași (Fundația, lângă statuia lu Eminescu), am intrat în sala de lectură și am găsit – colecția revistei Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui Eminescu, Doină, interzisă sub comuniști, și am putut s-o citesc. Așa se difuza pe atunci cultura națională.

Modele. Cum trebuie înțelese… Magda Ursache în dialog cu George Motroc

George Motroc : Doamnă Scriitoare Magda Ursache, vă rog să-mi permiteți să vă adresez, atât în numele redacției revistei, Actualitatea literară′′, dar și al celor care vă citesc, 80 urări aniversare de sănătate, bucurii și putere de muncă literară ! De asemenea, vă rog să acceptați un interviu despre modelele dvs. umane și literare, de ieri și de azi, despre lumea în care trăim, pornind de la cartea dvs. Dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe -, Supraviețuiri în Post-Moralia” Dar, înainte de toate, v-aș ruga să acceptați să ne spuneți sau altora să reamintiți ce înseamnă pentru dvs. un model literar și uman ?

Magda Ursache : Dragă George Motroc, am răspuns de-atâtea ori, de-atâtea ori la întrebarea asta. Totu-i să găsesc cuvinte noi, că opiniile, convingerile mele sunt aceleași. Modelele sunt temelia, pietrele de temelie. Cum să construiești pe nisip ? Nu mi-ar ajunge spațiul întregii reviste pentru a le enumera. Mai exact spus, reperele. Sunt și eu o sapiensă acum, dar tot am nevoie acută de repere. Vechi și noi. Încep cu primul model uman : tatăl meu, Alexandru Marinescu, un avocat de elită, multilingv, zvârlit din baroul bucureștean la judecătoria de ocol din Pârscov. Norocul meu a fost că acolo viețuia, atunci, V. Voiculescu. Aducea a sfânt, cu pletele lui albe, cu barba albă. Când l-am văzut în privdor, l-am întrebat pe tata : „E Doamne-Doamne ? Poetul mi-a dăruit poveștile Reginei Maria, pe care am făcut imprudența să le duc la școală. Ce huiet, ce zbucium ! Cât pe ce să fiu exmatriculată. Și tot la Pârscov, în casa – muzeu am primit Premiul „V. Voiculescu”, pentru mine cel mai important dintre toate. Tata mi-a pus în mâini cărțile care trebuiau citite. Da, am făcut ocolul pământului în o mie de cărți. De la el mi se trage ideea că binomul bellus-bonus se impune ca un criteriu al judecății estetice. Că modelul implică statutul clasicist : armonie, proporție, măsură. Mi-e frică să nu fi spus de prea multe ori că evenimentul cel mai important a fost când Petru Ursache a intrat în viața mea. Și-i singurul eveniment de neschimbat. Petru e motivul să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu. Este stabilopodul meu etic și estetic. Ca și el, nu consider total depășit nici etnicul, nici eticul, nici esteticul.

G. M. : Dincolo de aceste exemple fericite de modele din viața dvs. și cărora sper să le dedicăm niște interviuri separate, la fel de bine stau lucrurile și în lumea scriitorilor de ieri de azi ?

Magda Ursache : Mai greu decât să-ți scrii opera este să-ți „scrii” biografia. Nu-mi plac autorii fără măduvă spinală, oameni de apă, chiar geniali fiind, în grația celor 9 muze la un loc. Și sunt mulți oameni de apă, care iau forma vasului în care sunt turnați. Nu pot și nu vor să-și păstreze forma. Reperele mele sunt scriitorii cu spatele drept ca firul de plumb, cu postură impecabilă în fața politicienilor. În Ars expectandi, am un astfel de personaj, dar nu-i scriitor. Cu scriitorii e mai greu. Self-elitei actuale îi place să facă sluj la președinți. Un adevărat scriitor nu poate sluji puterea, orice i s-ar oferi. Cei trei F : faimă, favoruri, fonduri se obțin. Dar ce faci cu demnitatea, cu onestitatea ? Ca să nu mai pomenesc de conștiință. Puterea, după David Owen, e agent patogen. Alta e menirea „cărțarului” (e un trouvaille al editorului G. Pienescu) și trimit la o carte a mea : Viețile cărțarilor contimporani după Magda U., Eikon, Cluj-Napoca, 2012. I-ul boldit e o reverență la Titu Maiorescu. În studenția mea, statuia lui zăcea în curtea lui Ioan Nădejde, socialistul ateu care scrisese vreo patru volume ca să se întrebe : „Este sau nu este Dumnezeu ? Statuia lui Maiorescu a fost topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe pentru Rectorat. Sunt și acum aceleași clanțe. În Decembrie 1989, studenții i-au pus ceva urât mirositor pe clanță rectorului de atunci, Viorel Barbu. A demisionat sau a fost demis, că nu mai știu. T. Maiorescu rămâne spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, înapoi la Maiorescu : „Să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor (...). Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și pentru totdeauna !” Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate, incompetență, jocuri de interese. „Dreapta măsură” e greu de păstrat. Prăvălim statui. Constant se lucrează la ajustarea statuii lui Kogălniceanu, pentru că nu mai place direcția „Daciei literare”, pentru că irită datoria față de etnie. Imediat după „cotitura” din '44, a fost decapitat bustul lui Goga, din Rotonda grădinii Cișmigiu. Chichireaua useristă a urlat pe seama unui bust modest de pe Bulevardul Copou. Cică Goga a fost înmormântat cu svastică pe sicriu, ca și cum mortul o pusese acolo. Pe soclu, a apărut o plăcuță unde sta scris că poetul a fost hitlerist, fascist, etc. Rasist Octavian Goga, prieten cu Petöfi Sandor, maghyarul ? Noaptea, placa incriminantă a fost demontată de un om de bine. O s-o pună la loc vreo Ana Pauker useristă ? De la Internaționala la Infernaționala e un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Mă mir că mă mai mir. Shakespeare e intezis în câteva universități ca prea „albist”, antisemit și alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al tuturora, așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu chiar al tuturora. Un editor de Carte Românească îl consideră „idiot”. Da, ați citit bine. I.P. Culianu afirmă sfidător că Eminescu e „pretins poet”, „grosolan”, „ambiguu sexual”, „libidinos” Nefericitul număr al „Dilemei”, din '98, întâi m-a indignat. Acum chiar mi-e milă de dilematici. Eminescu e vechi, don' le, noi suntem noi. Dar care „noi” ? Cei pe care îi înfurie sintagme „ca poet național”, „ om deplin”, „arheu”, venind dinspre Noica, Petru Creția, Th. Codreanu. În aceste „zile nevrednice” (e sintagma lui Iorga) trebuie să avem urechi deschise pentru cuvinte înalte. Din păcate, Nicolae Iorga e pamfletat în stilul lui I. Ludo, „vulcan care scuipă borș”, acum declarat „hârb”, „iresponsabil”, luptând pentru „o tradiție inventată”. Și câți bâlbâiți fără cuviința cuvântului nu-i critică pe Pârvan, pe Const. Rădulescu-Motru, pe Ion Petrovici, ca țărăniști conservatori, „distrugători de civilizație”. Se pun curent în ghilimele simțul istoric și tradiția, ca să ne distanțăm de ele. Const. Rădulescu-Motru e acuzat că se ocupă obsesiv de specificul național, pus în ghilimele și el. Or, specificul e consubstanțial unității stilistice a culturii românești, ritos negată de alții și alții.

„Am ajuns, iată, s-o invidiez pe Cora Muntean. Pentru că ea a avut avantajul de a ieși din casă. De a ajunge cu legitimația de reporter nu la Polul Nord sau în Deșertul Gobi, ci în Bucureștiul primăverii lui 2020. Față de cititorul închis în casă, ea a avut avantajul de a ieși pur și simplu pe străzile Capitalei. Ca să vezi  A ajunge pe străzile Bucureștiului a fost timp de două luni o aventură mai ceva decît a ajunge pe Lună. Are însă și al doilea mare avantaj al reporterului. Știe să observe. Acolo unde privirea cititorului lunecă fără să se oprească, reporterul descoperă amănunte semnificative pentru halucinanta atmosferă dată de un oraș care trăiește sucit, mai ceva ca acel Cănuță al lui Caragiale. Pe parcursul documentării, se vîră acolo unde pare mai interzis, mînată de curiozitatea de gazetar, care nu diferă prea mult de curiozitatea omenească pur și simplu, observă ceea ce ochiului obișnuit i-ar scăpa și vorbește despre ea însăși. Reporterul e prin definiție atent la lumea din afară, concentrat asupra lumii din jur pentru a nu-i scăpa nimic din ceea ce rămîne important”.

 Ion CRISTOIU

Extras din Cora Muntean, Bucureștii, sub dictatura Coronavirus

MX Editura Mediafax © SC Editura Mediafax SRL, 2020

La un gard de președinte, la un pas de o încurcătură 

22 aprilie. Înainte de a mă aventura prin Rahova și Ferentari, căci mă bate gândul să ajung și pe acolo, miercuri am descins în Cotroceni. Cu metroul până la Politehnică, iar de acolo e o aruncătură de băț până la palatul unde stă domnul președinte. Am ajuns înaintea premierului și a miniștrilor cu care avea ședință de lucru, prin urmare la intrarea Leu era o mare foșgăială de trupe: militari, jandarmi și polițiști. Cum eram singura persoana care staționa peste drum de intrare, toate privirile s-au oprit asupra mea. Desigur, nu am avut curajul să trec. De fapt, curaj aș fi avut, dar nu am vrut să mă complic. Parcă și leul din vârful statuii s-a zbârlit la mine. Mi-am zis că ia mai bine fac eu cale întoarsă și merg să văd care-i treaba pe la AFI. Circulau salvările cu sirenele urlând de aveam senzația că sunt în Beirut. La un semafor așteptau două doamne în vârstă, când a trecut o ambulanță SMURD în care și șoferul și cel din dreapta erau în combinezoane albe, cu măști, cu glugi. Sirena chirăia de-ți țiuiau urechile, deși nu era nicio mașină în față. Doamnele s-au închinat de zici că a trecut Preafericitul, apoi una a decis: „Hai să mergem în casă, că poate ne adună de pe străzi ".

Probleme cetățenești” era închis La mall era dezolant. Nu doar că era pustiu, dar pe lângă că erau ferecate ușile, în fața lor au fost așezate garduri de fier, ca pe stadion, de parcă voiau să stăvilească o invazie a dependenților de shopping. Doar fata frumoasă de pe un banner imens, care făcea reclamă pentru un parfum, părea vie pe acolo. Și porumbeii. Adunați grămadă, nici nu se urneau când treceai printre ei, ba parcă te priveau cu reproș că le calci teritoriul. M-am învârtit cât m-am învârtit în jurul clădirii și am dat și peste un homeless. Stătea pe o bancă și vorbea singur. Instinctiv, m-am îndepărtat când l-am văzut. „Nu sunt periculos, nu vă fie teamă. Sunt plictisit", a strigat el în urma mea. Am decis să merg înapoi la palat. Cred că se terminase reuniunea, că mai era doar mașina armatei în față. Am făcut niște poze de departe și am luat-o în jos pe lângă gard. La poalele dealului, când s-a terminat și imensa curte a palatului, am dat de o poartă pe care scria: „Președintele României. Probleme cetățenești". Evident, era închis, de parcă tocmai atunci se terminaseră toate problemele cetățenilor. Știu, le transmitem online, dar dacă tot eram în zonă, am zis să încerc să le transmit și verbal. Am strigat de câteva ori: „E cineva ?", dar nu mi-a răspuns decât un câine tot mai nervos. 

Am traversat și am dat de un șir de magazine, toate închise, cu excepția celor care vindeau sicrie. Am scuipat, imaginar, în sân de trei ori și am traversat. La un atelier de reparat pantofi, omul și-a lăsat numărul în ușă „pentru orice urgență". Clar, de la atâta umblat, oamenii chiar își tocesc pingelele. Bag de seamă că meseriașii vor începe să aibă valoare. Mi-a plăcut optimismul din afișul altui magazin, „Închis. Dar vom redeschide”. La Spitalul Universitar era liniște, chiar prea multă liniște. În curte au fost amplasate două corturi mari, probabil pentru pacienți cu COVID, de ordinul sutelor de mii, pe care-i tot anunțau doctorii responsabili cu panicarea populației. Peste drum, ruinele Casei Radio răsăreau ca o pată rușinoasă, pe care nimeni, de 30 de ani, nu reușește să o șteargă. În drumurile mele prin Capitală am întâlnit multe astfel de ruine, unele care ar fi putut deveni niște perle, așa cum au fost odată. Am dat de o biserică, Sfântul Elefterie Nou, o capodoperă a arhitecturii. Chiar este foarte frumoasă, fără a fi opulentă. M-a mirat când am văzut că felinarul de deasupra intrării era aprins deși era ziua-n amiaza mare ; mi s-a părut a fi un far care-și risipește lumina. Pe lateral, în curtea bisericii, printre dalele de beton, a început să răsară iarba. Dincolo de gard, alți porumbei stăteau în tihnă pe iarbă. Mi-am amintit că azi este Ziua Pământului. Peste tot parcă Pământul se bucură că azi sărbătorește singur. Nu mai recurg la retorica potrivit căreia am batjocorit atât de mult natura, fără să ne pese de nimic, doar că azi mi s-a părut că ei îi este mult mai bine fără noi, că eram ca niște musafiri obraznici.

Cum m-am simțit o clipă ditamai spioana

Am ținut-o pe Splai, să ajung la Izvor și m-am ghidat după clădirea Parlamentului, pentru că dacă s-ar da un premiu pentru cea mai talentată rătăcită, aș urca sigur pe podium. Și ajung la Institutul Național de Cercetare- Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Fac repede o poză și dintr-o dată aud că strigă cineva că nu am voie. Mă uit pe gard și văd semnul, privesc dezolată la militar. „Mergeți mai departe”, îmi spune el. îi fac un semn amical și plec. Dau de Institutul de Cercetare „Victor Babeș”, unde era pustiu. Doar un domn de la pază uda florile cu un furtun. Iar dau de o poartă tot cu Institutul „Cantacuzino”. Aici era mare agitație, de parcă tocmai descoperiseră vaccinul-minune. Mai mulți militari umblau încoace și încolo. Nici nu am mai încercat să fac poză, doar m-am oprit puțin să mă uit. Când aproape ajung în intersecție, mă trezesc, dintr-o dată, cu trei bărbați în fața mea. Efectiv am trăit pe viu expresia că au răsărit din pământ. Așa cum eu par o doamnă, ei păreau din servicii. „Bună ziua”. „Bună ziua”, răspund eu. „Ce căutați în zonă?” Am vrut să răspund : „Spionez, că am auzit că s-a descoperit vaccinul-minune”, dar am zis că e mai înțelept să nu mă apuce tocmai acum glumele. M-am uitat la haine, să observ vreo umflătură la brâu, dar nu am văzut nimic. „În documentare”, spun eu. „Documentele dumneavoastră, vă rog”. „Cred că mai întâi ar trebui să știu cine sunteți, nu? Cel cu care conversam și-a scos o legitimație și mi-a fluturat-o prin față. Cum eram la distanța fizică, în acest caz și socială, cerută și cum el a manevrat-o în viteză, nu am văzut nimic. 

Scot legitimația, buletinul și declarația. întinde mâna după ele. „Dacă vreți să vă atingeți de lucrurile mele, vă dau un pic de Mona”, spun eu. Ceilalți doi au intrat în alertă. Bag mâna în geantă și scot flaconul de spirt. Cei doi au luat pe loc repaus. Între timp, văzuseră legitimația de presă, că am pus-o să se vadă. Am despăturit declarația, apoi am arătat buletinul și legitimația. 

„Sunteți jurnalistă”, constată el. „Da”. „Și ce documentați, nu vedeți că totul e pustiu?”

 „Păi, cum să vă spun, un jurnalist talentat este în stare să scrie ceva foarte interesant și despre nimic, despre pustiu”, îi explic eu. Bine, adevărul este că îmi cam bătea inima. „Și tocmai în această zonă v-ați găsit?” „Să vă explic cum stă treaba. Eu vin de la Cotroceni. De la Palatul Cotroceni, și nu mă descurc deloc cu orientarea, așa că am ținut drumul pe Splai. Habar n-aveam ce este în zona asta. Și nici nu cred că e un obiectiv secret, că dacă era l-ați fi izolat”. „Bine, dați-mi, vă rog, totuși, buletinul”. I l-am dat, s-a uitat o secundă pe el și mi l-a înapoiat. Am scos un șervețel dezinfectant și l-am șters. „L-ați și scanat?”, am întrebat eu zâmbind. Doar că având mască, evident că am risipit degeaba zâmbetul. Ei nu aveau. „Mergeți”, m-a îndemnat el. „Unde veți scrie despre asta ?" „Pe cristoiublog." „A, OK, o zi bună, aveți grijă!" Asta cu „aveți grijă" nu am știut cum să o interpretez. 

Apoi, ajunsă acasă am deschis mailul și am aflat că „joi, la ora 8:30, premierul Ludovic Orban face o vizită la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico- Militară „Cantacuzino”, la care participă și ministrul Apărării Naționale, Nicolae Ciucă. Apropo de măști și „par o doamnă", deschid două paranteze. Prima, scurtă: pe mine, care sunt „din spate liceu, din față muzeu", purtatul măștii mă avantajează. Nu-mi place, dar decât ridurile… Amintire de pe Șeremetievo A doua, la Moscova, în 2014. M-am coafat, m-am machiat, m-am îmbrăcat la costum. în avion, am nimerit între jucătorii unei echipe de fotbal. Români. Eu eram la margine, doi lângă mine și în jur numai fotbaliști. Ceilalți râdeau și făceau poante, ca băieții. Ăștia de lângă mine ședeau atât de rigizi, săracii, că le era jenă să se manifeste. La coborâre, când am ajuns la controlul de frontieră, mie îmi reține polițistul pașaportul, iese din cușcubeta lui, mă ia de cot și mă pune lângă perete. Lipită. Adică într-un loc în care mă vedeau toți ceilalți care treceau. Când a trecut echipa de fotbal, au făcut jucătorii niște ochi cât cepele. Ce s-or fi gândit? Că sunt vreo traficantă, că ceva nu e în regulă cu mine. Se termină coada, polițistul rus cred că uitase de mine. M-am dus la geam și l-am întrebat ce fac. Mi-a făcut semn să mă întorc la loc. Doamne, dar ce am mai putut pătimi! Mi-am amintit că la ambasadă, când am luat viza, ofițerul mi-a spus că „asta nu vă garantează că veți putea intra pe teritoriul Federației Ruse”. Doamne, dar de ce tocmai eu dintr-un avion întreg ? Văd că vine spre mine un alt polițist, foarte dichisit. îmi spune : „Sunteți binevenită pe teritoriul Federației Ruse!" Văzând privirea mea nedumerită, a adăugat : „A fost aleatoriu". Gazda mea, Vladimir (altul), s-a amuzat teribil și mi-a spus că așa se procedează. Iau din grup o persoană, care pare cea mai inofensivă, și o expun, apoi studiază reacțiile celorlalți și unii pică în plasă când se gândesc că „dacă pe asta au ghicit-o…”, au anumite manifestări care îi dau de gol. Prietenul lui Vladimir, cu care eram la masă, a spus că s-a întâmplat din cauză că „you look like a lady". De atunci, de câte ori mă amuz pe seama mea spun că par o doamnă. Închid parantezele și revin la drum. Am ajuns la Parlament și am constatat că mi-e foarte dor să merg acolo, să stau de dimineața până seara, să discut cu aleșii neamului. Din fericire, am primit informația că începând de mâine putem fi prezenți fizic la lucrările aleșilor. Parcul Izvor era închis, dar după garduri natura dădea un spectacol impresionant. Mi-am amintit de diminețile când veneam de la metrou pe acolo și de fiecare dată mă opream zece minute și ședeam pe o bancă. În drum către tramvaiul din Victoriei, am făcut un popas la anticariatul Târgul Cărții, de la Colțea, și am stat acolo aproape o oră. Nu degeaba, am răsfoit și citit câteva pagini din ultimele apariții. Oricum, într-o lume înțepenită, cărțile ne-au dat posibilitatea de a evada din prezentul aproape apocaliptic.

23 aprilie. Joi, de Sfântul Gheorghe, a fost prima zi, după 13 martie, în care noi, jurnaliștii, puteam intra în Parlament, la ședința de plen a Camerei Deputaților. Îmi amintesc perfect ziua de 12 martie, atunci când trebuia să fie învestit guvernul Cîțu. Știți toată tevatura, că Florin Cîțu nu a mai venit. Era 12 martie, noul Coronavirus era în floare, însă liberalii și lohannis aveau un singur refren: alegeri anticipate, să scape de ciuma roșie. Simptomele date de boală erau catalogate de președinte drept mofturi. Eu și Marius, un coleg de la TVR, am plecat ultimii. S-au stins toate luminile de la P1, acolo unde e sala de plen, și am plecat pe bâjbâite. Povesteam despre cât de mult ne-am săturat de jocurile făcute de politicieni, apoi ne-am luat rămas bun și am spus „pe mâine". A doua zi nu erau lucrări la Parlament, dar aveau liberalii ședință, după criza cu Cîțu. „Pe mâine" i-am spus și doamnei de la poartă după ce mi-a dat legitimația de acces. A doua zi, vineri, 13 martie, m-am tot sucit și învârtit prin casă până când am zis că nu mai plec. Pe la prânz, îl văd pe premierul demis și interimar, Ludovic Orban, cu toată presa lângă el, flancat de ministrul Sănătății, Victor Costache, și îl aud că anunță senin că e posibil să fie infectat cu noul Coronavirus. De senatorul Vergil Chițac. Mi-am făcut cruce de trei ori. Unu, că îmi pune cu atâta nonșalanță colegii în pericol. Doi, că nu am fost nici luni la ședința de pomină, unde Chițac ar fi dat cu generozitate boala la toată lumea. Așa mă gândeam atunci, sub primul impuls, apoi, încet- încet, am realizat că a fost un circ fără bani și că nu a fost nimeni în pericol. Și un circ prost, că politicienii nu prea reușesc să producă scenarii beton. La câteva zile s-a închis Parlamentul, s-a instaurat starea de urgență, s-a făcut bine și domnul Orban, a devenit premier plin și s-au apucat de treabă cu epidemia.

7 iulie 2020

Ioan Roșca (PhD în fenomenul explicației,  http://www.ioanrosca.com/ ) P { margin-bottom: 0.21cm }A:link { so-language: zxx }

Școala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuții regrupate în două volume. Primul, Marginal și experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuț Butoi, Martin Ladislau Salamon, București, Eikon,  2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chișinău, Cartier, 2021) a ieșit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca și în celălalt, cercetările în materie de istorie orală și interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naștere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituție academică.

Spuneam, în foiletonul precedent, că trăim vremuri eliptice de onoare. Timpul nu spală păcatele nimănui, însă propagandiștii „ iepocii” istorice cred că se pot spăla pe mâini ca Pilat din Pont.Și le merge. La noi, acuzele de pact cu Puterea se fac pe sărite.

„Religia iartă sau mai iartă. Politica niciodată.”

Constantin Țoiu, Căderea în lume

Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte grea la propriu și la figurat : Politică și Cultură, Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Trudă, presupunând documentare îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta și politica, Cultura și politica, Literatura și politica, Intelectualii și politica sunt de învățătură. Mereu politică și politică ! „E-n toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era Partidul Comunist. Și era. Titlul prefeței, Politica de persoane, este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 1933 ; acum, se spânzură păpuși : în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu unii…