Who's Online
Exista in mod curent, 17 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba. Despre Noica în cifru "humanist"
Scris la Tuesday, December 22 @ 17:20:37 CET de catre asymetria |
Bogdan
Petriceicu Hașdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a
iubi umanitatea, când aceasta ne scutește a vedea altceva în lume,
afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Hașdeu gazetar politic).
Isabela Vasiliu-Scraba
La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”
/
Constantin
Noica (1909-1987) diferențiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de
acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepția
spiritualității indiene), binele din domeniul social și politic și
psihanaliza. Tristețile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta
domeniul istorismului, cum spunea Petre Țuțea (1).
După Noica, asemenea tristeți sînt de resortul “sufletului”. Gabriel
Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri
demonice, tiranice și negative refuzul lui Constantin Noica de a
încadra în domeniul “spiritului” tristețile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniș , Cartea Româească, București, 1983, p.164).
Neintrând
în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărțile sale, protejatul lui
Noica a reușit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit și suflet.
Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului și
conservarea nebulozității privitoare la distincția operată de Noica
între suflet și spirit
s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar
fi de luat o lecție de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei
istoriei ar fi că noi trebuie să ieșim din infernul comunismului fără să
intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II,
6-8/1992).
Aici
nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un
moment vorba de filozofie. Citatul dovedește nestrămutata ancorare în
domeniul “sufletului”, întrucât lecția la care se referea Gabriel
Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci
de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoși (activist comunist
cu liceul pe puncte, v. Etică și moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș,
1983, p.175). Să-și cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul
comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan
Petriceicu Hașdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a
iubi umanitatea, când aceasta ne scutește a vedea altceva în lume,
afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Hașdeu gazetar politic).
Constantin
Noica nu a dat niciodată lecții politice. A constatat eventual nivelul
și sursa învățăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau și i-a
îndemnat să-și lărgească orizontul citind în germană. De exemplu,
ideologului comunist Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte
hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleșu)
păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu
Al-George și de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o
scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.63).
Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din București, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită și lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăiește (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi)
-, a ținut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum
colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu
Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi
mari filozofi și pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenței
ideatice) și pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să
scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20
de ani) și pe Andrei Pleșu, din aceleași considerente. Reciclarea unui
text a lui Pleșu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil
să-l citească pe Noica, deși îl invocă negreșit în aparițiile publice.
Redăm
în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ținuse lui Noica lecții despre binele celor mulți cu care îi fericește pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, C.R., București, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului spunea studenților fără să clipească următoarele neadevăruri: “Țara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu și să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt, căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier, la vremea granițelor practic închise, atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comuniști nu a fost niciodată patria
mea”(ibid.).
Așa
zisa lecție pe care ar fi ținut-o Constantin Noica despre ieșirea “din
infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului”
deconspiră fără greș incapacitatea fostului ideolog marxist de a
înțelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei
ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relațiile dintre
maestru și protejatul său, care nu avea capacitatea să priceapă gândirea
acestuia. In relația Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu
“adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3)
în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce
mult e din gândul tău într-unele din cărțile altora” observase însuși
Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situația de a-și da public consimțământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4).
In ciuda veșnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat și cu logica lui Ares însușită pe aceeași cale de Andrei Pleșu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleșu filozofie”, în vol. Contextualizări,
Ed. Star Tipp, Slbozia, p.46), același Gabriel Liiceanu care i-a
“vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de
filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Chețan în vol. Modelul Cultural Noica,
București, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenților că
pentru el și pentru Pleșu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi
“născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.38).
Intr-o
exprimare diferită în formă dar identică în mesajul de transmis, Pleșu
considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată
peiorativ drept “producția bibliografică” a lui Noica, a fost “instanța
patern-frățească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o
fostul deținut politic vizitat de cei doi comuniști la Păltiniș. Cum
ușor se poate observa, falșii discipolii gândesc la unison, când se
substituie fără jenă operei filozofice a mestrului pe fundalul căruia și-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere și
difuzare în străinătate a textelor proprii.
Deșănțata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie față de memoria lui
Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “în lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009).
Din
cele 206 de pagini ale cărții în care e trecută enormitatea că importanța lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleșu și Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Școlii de la
Păltiniș”), cum acesta nu e în stare să aștearnă pe hârtie o idee sesizată și expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărțile scrise de mari personalități. în opinia renumitului istoric al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Hașdeu se citește pentru Hașdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul și obiectivitatea științifică” ci personalitățile ieșite din rând, care “au tratat istoria și știința paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iași, 1993, ediție de Magda Ursache și Petru Ursache, pp. 66-67).
In
volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009”
mai găsim inserată și poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana
Pârvulescu, Pleșu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate
directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul
mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat
(fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniș. Desigur,
urecheala trebuia citată, ca să se știe ce rost are adunătura de
osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 și auto-adularea
dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui
Liiceanu (de la pp. 202-203), care-și întreabă retoric aplaudacii: “de
ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ între discipol și
maestrul mort?”.
Cu finețea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniș, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei)
că Liiceanu și-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o
lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depășit maestrul și că
după un discipolat de două decenii își poate ucide simbolic învățătorul
(6),
comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtașă la
conversațiile sale cu Noica, publicând spusele maestrului cu o așa de
mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.
Independent
de pretextul incoerențelor ideatice din lăbărțatul articol scris de
Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept
contribuția lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide și el
cu niște întrebări retorice despre creșterea sau descreșterea
“staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume
prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin
volume, în țară sau pe la institutele române din afară (v. masiva
impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin
Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera
lui Noica. Nimic altceva!
Același
dezinteres transpare și din politica editorială a răspândirii prin
traducere a filozofiei noiciene: în anul Centenarului, la Institutul
Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei
cărți de Noica, Cristian Ciocan lansează Jurnalul de la Păltiniș în suedeză.
Spre
a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică și ICR-ul în traducerea
cărților filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim
excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice,
RCR Editorial, București, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe
care Noica îl considera pe bună dreptate “discipolul lui Henry Wald,
nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărți: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoși, “redă mai bine conținutul”.
Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză și în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru ființă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 și în 2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. în 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ținut seamă. Acel îndemn noician “să devii ceea ce ești” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credința că “esențele nu se schimbă”.
N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit
nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată
generația lor, de la Mircea Vulcănescu până la Țuțea aparțin
trecutului”, spusă pe șleau în volumul prin care “discipolul lui Henry
Hald” în calitate de lider de opinie și director de editură l-a
sărbătorit pe Eliade la centenarul nașterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).
Isabela Vasiliu-Scraba
Note:
1. Petre Țuțea sesizase perfect că Emil Cioran nu depășește istorismul, că marele stilist francez nu
era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit
la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Țuțea
spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor,
stilul de o eleganță demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul
ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, așa cum era el închipuit de Constantin Noica.
2. Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din București, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească și a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei românești. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferința Națională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din București (v.
textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc)
3.
Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” și “BBC-ul” și-au întrerupt emisiunile pentru a anunța decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii județene “Astra”).
4. v.Octavian Chețan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2009, p.119-133.
5. Ion
Simuț îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură
puternică și revistă influentă care a trimis la topit cărțile lui Paul
Goma, l-a refuzat pe D. Țepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin
volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuț în rev. ArtPanorama, nr.1,
oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare).
6. In
neștiută consonanță cu impresia lui Noica despre pășitul “cu stîngul” a
discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după
citirea Jurnalul de la Păltiniș: “Nu se știe cine dă și cine primește are în acest caz înțelesul: nu se știe unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia
(Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în
rev. Viața Românească. Aici bursierul Humbold se căznește să-și omoare
maestrul de pe pozițiile eticii comuniste și ale materialismului
științific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că
este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După
decepția pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel niște ani în care
spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul
preferat si ceva filozofie “idealistă”.
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|