Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 17 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Strigate: Viorel Roventu. Marturie. Hotarîrea de a salva poporul român captiv
    Scris la Wednesday, December 16 @ 23:28:12 CET de catre asymetria
    Distribuitor de afise Priviți- fără menajamente- în oglinda acestei istoriei lui Viorel Rovențu și a grupului care a decis să-l ucidă pe Nicolae Ceușescu- dacă aveți forța și curajul. Ce veți vedea, oricît pare de incredibil, oricît e de revoltător - e adevărat. E un fragment din fresca decăderii unei țări infestate, distruse de un stat uzurpat, în care injustiția face ravagii. Priviți cum sub potopul strîmbătăților emanate din noi, un luptător, lăsat singur, e pe punctul de a se înneca.
         Puteți sprijini campania de combatere a nedreptății extreme făcute lui Viorel Rovențu , prin răspîndirea acestui mesaj, prin participarea la forumul dedicat cazului - http://www.piatauniversitatii.com/forum/viewforum.php?f=46 , prin încurajarea luptătorului - tel. 0720870263, email roventu@procesulcomunismului.com, adresa: Nr324 , sat Stănesti, comuna Stănesti, cod poștal 087215, jud. Giurgiu, sau prin sponsorizarea luptei sale în conturile BCR (RNCBROBUGR0) cu coduri IBAN RO34RNCB0145038681590002- lei; RO07RNCB0145038681590003-euro; RO77RNCB0145038681590004-dolari.




    Mărturia lui Viorel Rovențu


    Trei luptători în război de eliberare

    Hotărîrea de a salva poporul român captiv
       In anul 1981 lucram pe șantierul Ișalnița din Craiova ca șofer pe o Rabă de 16 tone și într-o zi de duminică în parcul Românești m-am așezat pe o bancă lângă un domn care citea ziarul Scânteia. După câteva minute îmi atrage atenția un articol din ziar în care scria cu litere mari despre creșterea economiilor făcute în urma celebrelor cartele ale produselor de bază: 1 kg de zahăr pe lună de persoană; 1 litru de ulei pe lună de persoană; 1/2 dintr-o pâine pe zi de persoană; benzina cartelată; de carne .... îmi amintesc cât de lungi erau cozile pentru a cumpăra 2 kg de carne ; pentru că mai multă nu ți se dădea - se formau cozi din timpul nopții; brânza, măslinele, cafeua, etc. erau produse rare care nu se găseau în alimentări sau piețe. Nemulțumirea populației o puteai auzi numai stând la cozile interminabile; acolo oamenii discutau neajunsurile lor. Pătura de jos, clasa muncitoare și țărănimea erau cei înfometați, lipsiți de cele necesare coșului zilnic....
       Dorind să citesc articolul îl rog pe omul de lângă mine să-mi dea ziarul după ce îl terminase el de citit. în urma acelui articol citit de către noi, am început o discuție în care eu mi-am manifestat sincer nemulțumirea față de clasa conducătoare. Și atât de înfierbântat am fost încât am zis: " Dacă aș avea ce-mi trebuie eu l-aș termina". Omul de lângă mine m-a pătruns cu privirea și după câteva secunde de tăcere mi-a zis: " țara are nevoie de oameni ca tine ". înainte de a ne despărți eu am fost descusut amănunțit de omul cu ziarul. Mai târziu, am auzit că la prima vedere nu știa ce să creadă despre mine, dacă sunt trimis de Securitate sau îmi exprim sincer sentimentele. Nu-mi era frică. Se mai întâmplase o dată.
       Călătoream cu trenul accelerat București - Craiova și în compartiment am purtat o discuție cu câteva persoane pe aceeași temă a înfometării populației țării de către conducători. La coborâre în stația Craiova, un domn din compartiment, care citise dintr-o carte tot timpul călătoriei, a ieșit după mine și pe coridor mi-a zis: " Ai noroc tinere că sunt băiat bun, dacă era altul îți punea cătușele la mâini; să nu mai vorbești așa ceva tinere, sunt maior de miliție și te-aș putea aresta... dar bagă-ți mințile în cap, să nu mai faci! Cerându-mi scuze, am fost lăsat să plec.
       Reîntors pe șantier la lucru, mare a fost surpriza că omul de pe banca din Parc a venit să vadă unde lucrez. Astfel, destinele noastre s-au legat și mai mult; după ce mi-a cerut un pix și o hârtie, a scris
       Raul Volcinschi,
       Rovențu Viorel
       "- vezi, a zis el, ne potrivim la gândire și la nume prescurtat: R și V."
       Fiecare dintre noi a fost marcat de ce a spus celălalt în prima zi când ne-am cunoscut. Profesorul Volcinshi a reținut: "dacă aș avea ce-mi trebuie, eu l-aș termina", iar eu "țara are nevoie de oameni ca tine".
       A urmat o perioadă în care ne-am cunoscut mai bine, chiar foarte bine. îmi cunoștea aptitudinile militare și aflase de la mine că sunt subofițer în rezervă și stăpânesc foarte bine tehnica militară, având un curs de pregătire în domeniul militar. Profesorul Volcinshi considera că sunt omul potrivit la locul potrivit. într-o zi, după lungi discuții, m-a încercat printr-un joc de cuvinte pentru a vedea cum reacționez în urma propunerii lui de a face parte dintr-un grup de persoane cu gândiri antitotlitare, constituit împotriva regimului comunist.
       Nu am stat pe gânduri. Am acceptat orice propunere venea din partea lui. Era un om deosebit, cu o putere de convingere enormă.
       Datorită condițiilor de cazare precare de pe șantier, cu barăci prin care umblau șobolani, profesorul Volcinshi m-a recomandat unei prietene de familie, în apartamentul căreia am fost primit în gazdă până la plecarea mea din Craiova.
       La Craiova a început pregătirea mea. Mi-au fost date să citesc toate revistele Lumea în care se scria despre atentatul împotriva Papei Ioan Paul al doilea; am citit cărți despre Ninja, Gangsteri și Mafie, în care secretele familiei fiecărui clan erau sacre. Am fost format pentru a ști să păstrez un secret și pentru multe alte lucruri dar, din motive lesne de înțeles, mă cenzurez. Am primit botezul (un nume) conspirativ, mă numeam Victor si dl. profesor era nea Radu. Prietenia noastră a continuat și după întoarcerea mea acasă, legătura dintre noi menținându-se prin întâlniri conspirative, instrucțiuni, schimburi de mesaje cifrate, etc...
       în București aveam o locație, o cunoștință, Șerban Suru, prieten cu dl. profesor Volcinschi, în apropierea Gării de Nord, pe strada Iacob Negruzzi unde puteam rămâne câteva zile la nevoie. Era o rampă de lansare spre trenurile din Gara de Nord cu care puteam părăsi Bucureștiul în caz de nevoie. Am discutat mult despre suprimarea dictatorului Nicolae Ceaușescu. în urma discuțiilor au fost și puncte de vedere diferite (cu care eu nu am fost de acord). Profesorul Volcinschi găsise pe Calea Victoriei o casă mare nelocuită din podul căreia propunea să se tragă asupra dictatorului cu o carabină cu amortizor. Ne-am contrazis mult pe acest subiect întrucât el era omul de la masa rotundă unde s-a conturat ideia, era creierul acțiunii - dar în teren lucrurile stăteau altfel. Eu eram omul din teren și vroiam să joc precum găseam de cuviință că este mai bine și în siguranță pentru noi. în urma discuțiilor am hotărât de comun acord să lucrăm pe etape.

    Pregătirea acțiunii
       Aveam nevoie de doi prieteni adevărați. Unul era un confrate din copilărie, prietenul meu cel mai bun, de profesie mecanic utilaje grele, numit Năstase Petrică. Am stat de vorbă cu el . Simțea nevoia de a se aventura. împreună făcusem box la Clubul Voința din Giurgiu. Aveam amindoi motocicletă Iawa ( ideale la acel timp pentru a ieși din zona periculosă). Era greu să lucrezi pe teren numai în doi. Aveam nevoie de un om la distanță, așa că am racolat un coleg de muncă, șofer la aceeași autobază ca și mine, care locuia temporar la concubina lui din comuna mea natală, Stănești de Giurgiu. Acesta era Stanciu Nicolae din satul Remus, comuna Frățești. Trebuia să ne grăbim. în Giurgiu autoritățile ("primăria") erau în fierbere deoarece dictatorul avea programată o vizită de lucru pentru a vedea așa-zisa producție record a lanurilor de porumb din Câmpia Dunării. Zeci de autobasculante cărau piatră pe drumul ce se înfundă la Gostinu; șoseaua trebuia făcută cît mai repede. Stanciu cunoștea zona mai bine decât noi, pentru că satul lui natal era aproape. Astfel, am mers în teren și am ales două puncte din care puteam deschide foc asupra dictatorului. Etapa a doua prevedea achiziționarea armelor.
       Am făcut mai multe recunoașteri în diferite localități din țară, pentru a găsi un post de miliție mai izolat, localitate cu cale ferată și șosea, pentru a nu se ști direcția către care s-a plecat cu armele furate. Am găsit în cele din urmă postul de miliție Osica de Sus, județul Olt, situat lângă un bufet și un magazin, în a cărui imediată vecinătate se afla stația de cale ferată Osica. Paznicul postului de miliție obișnuia să plece acasă dimineața după ce trenul personal de 4.30 pleca din stația Osica.

    înarmarea
       Odată informațiile culese, s-a trecut la acțiune.
       Am mers în Slatina unde am reperat un garaj din interiorul căruia eu am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am deplasat în comuna Osica de Sus. După ce trenul personal s-a pus în mișcare din stația Osica, paznicul a plecat spre casă iar eu am venit cu autoturismul împreună cu prietenii mei și am parcat într-un gang, în spatele postului. Stanciu a asigurat paza zonei în care ne aflam. Eu am distrus goarna sistemului de alarmă dintr-o singură lovitură, cu un obiect dinainte pregătit. Apoi am spart lacătul, am desfăcut yala ușii de la intrare pătrunzînd în hol; apoi am mers la ușa camerei de armament, pe care am spart-o și dintr-un dulapul metalic am luat două pistoale mitralieră AKM, muniție - 500 de cartușe și 8 sectoare (încărcătoare). Eu cu Năstase am încărcat fiecare câte un sector cu cartușe, armând armele cu cartușe pe țeavă. în ideia că Stanciu avea misiunea din umbră și pentru a nu se bănui că suntem trei persoane în grupul operativ, am căzut de acord să luăm numai două pistoale mitralieră. Precizez că în postul de poliție Osica mai erau în lăzi pistoale mitralieră AKM și carabine Zebeu și Manichel, probabil ale gărzilor patriotice.
       întorcându-ne în hol, am deschis ușa biroului postului de miliție, unde am tăiat firele de curent ale unei baterii auto ce alimenta sistemul de alarmă din interiorul căruia am luat toate dosarele, registrele, înscrisurile, cătușele, toate puse într-o foaie de cort, pe care am scos-o afară. Am încuiat ușa de la intrare cu o "cheie mincinoasă", am tras grilajul și am înlocuit lacătul spart cu un lacăt al nostru identic, în butucul căruia am introdus bețe de chibrit pentru a-l îngreuna și a întîrzia momentul constatării spargerii postului de miliție. în anchetă, am auzit că milițianul a umblat după un bonfaier ca să taie lacătul și nereușind, deoarece avea brida cimentată, a decis în cele din urmă să-l spargă. Trucul nostru a ținut, întîrziind descoperirea spargerii. Nelăsând nici un indiciu despre noi, am plecat la București. Pe când ne aflam pe șoseua Alexandria -București, în dreptul localității Bujoru, am observat venind dinspre București, mașini după mașini; Dacii cu cîte 5 bărbați în fiecare mașină.
       Ne-am dat sema că s-a descoperit furtul armelor și muniției. Trebuia să părăsim șoseaua deoarece nu mai aveam mult până la "borcan", post de control din localitatea Ghimpați, județul Giurgiu. Eram pregătiți: Năstase și Stanciu, pe bancheta din spate încărcaseră sectoarele cu cartușe. Am ieșit de pe șosea și am intrat în pădure unde am citit înscrisurile mai toată ziua.
       Am oprit ceea ce era important și anume notele informative din localitatea Osica, în care scria:
       " Notă informativă. Sursa vă informează că în ziua de_____ m-am întâlnit la ____ Biserică cu X , l-am întrebat _____ și a răspuns ________ !.în ziua de ____ m-am întâlnit cu X și l-am întrebat ____A răspuns____!."
       M-a impresionat cel mai mult o hartă a localității pe care erau semnate niște puncte, probabil locuințele celor urmăriți de miliție și securitate. Am dat acele documente lui Volcinschi. Am dat foc actelor și dosarelor.
       în pădure am distrus numerele de înmatriculare, seria motorului și a caroseriei autoturismului, pentru a nu fi identificați. In noaptea următoare, ne-am deplasat cu autoturismul în apropierea Dunării, unde zeci de pompe plutitoare pe pontoane, intruduceau apă într-un canal de irigație. La capul canalului, unde apa avea o adâncime de 9-10 m, am aruncat mașina, cu dale de piatră în ea. Motive: apa spală amprentele, chiar dacă se descoperea mașina, cu greu se putea face identificarea, neavând seria caroseriei și motorului. în cele din urmă autoturismul a fost identificat și recuperat, după ce ancheta a soluționat acest caz.

    Vînătorii vînați ai unui tiran
       După ce am abandonat autoturismul în apă, eu , împreună cu Nastase am luat armele și muniția mergând cu ele la concubina mea din Stănești, unde m-am ascuns provizoriu, iar Stanciu s-a dus acasă la concubina lui din Stănești. Următoarea zi am trimis-o pe concubina mea la părinții ei pentru ca eu să ascund bine armele și muniția. Am luat legătura cu profesorul Volcinschi, ne-am întâlnit povestindu-i întreaga acțiune; m-a felicitat și mi-a spus: " lasă-te la fund, nu mai întreprinde nimic pentru că sunt filtre peste tot în țară; Bucureștiul este închis".
       I-am spus despre vizita pe care Ceaușescu urma să o facă la Gostinu de Giurgiu. în urma discuției, nu prea ne-am înțeles. Aveam păreri diferite privind acțiunea în teren. întors acasă, am hotărât să merg cu Năstase la Gostinu pentru a face recunoașterea în teren. Astfel am renunțat la porțiunea drumului în pantă întrucât nu aveam retragerea asigurată și am optat pentru cel de-a doua variantă. Am ales o curbă dublă cu unghiuri de 90 de grade; între cele două curbe de 90 se afla un segment drept de 50-60 m și un mal de pământ care ne permitea să dominăm escorta. Intrând în curbă, viteza de deplasare a coloanei oficiale se reducea considerabil la 30-40 km/oră; intrați între cele două curbe erau prinși strategic în capcană; cele două guri de foc automat erau de ajuns pentru a schimba mai din timp destinul acestei țări. Efectele previzibile ale gloanțelor pistoalelor mitralieră la un foc automat trăgînd asupra dictatorului Nicolae Ceaușescu -o ținta între 20 m și 50 m- arată că în urma atentatului...nu ar mai fi existat supraviețuitori.Fuga de la fața locului ne-o asiguram cu motocicleta mea Iawa de 350 cm cubi, ce ne permitea să dispărem foarte repede. Aveam sute de tripoduri cu cuie pe care urma să le aruncăm în spatele nostru pentru ca posibilii urmăritori să fie opriți.
       A venit ziua de 17 septembrie 1983, dată când Ceaușescu urma să vină în vizită la Gostinu. Am ieșit în stradă cu motocicleta, să iau pulsul străzii. Nu era nimic deosebit. Am mers împreună cu Năstase pînă la ieșirea din comuna Daia, unde șoseaua se bifurcă spre București și Oltenița. Totul era normal; nici vorbă de vizita de lucru a dictatorului în zona Giurgiu.
       Precizez că intersecția Daia - București, Daia-Oltenița este situată într-o vale înconjurată de dealuri; în acea intersecție trebuia să aterizeze elicopterul lui Ceaușescu, după care se urca în mașinile escortei care îl așteptau în intersecție, alături de echipajele de circulație ale Miliției județului Giurgiu, care deschideau drumul în fața coloanei. Deci dictatorul Ceaușescu nu venea din București la Giurgiu cu coloana oficială ci cu elicopterul, urmând să fie preluat de escortă.
       Distanța de unde ateriza elicopterul pînă la locul unde urma să viziteze lanurile de porumb cu producții record era 10 km. Precizez că obțineam informațiile de la angajații Primăriei Municipiului Giurgiu, care lucrau împreună cu șoferi la diferite puncte de lucru.
       Văzând că vizita dictatorului este amânată și se zvonea că acesta se află la Fetești, jud. Ialomița, în vizită de lucru, am discutat cu Năstase și Stanciu și am căzut de acord să ne deplasăm la Fetești cu un autoturism furat. Eu și Năstase ne-am deplasat cu trenul în localitatea Drăgănești de Vlașca, jud. Teleorman, de unde am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am întors la concubina mea din Stănești, de unde am luat armele și muniția. în tot timpul acțiunilor eu am operat și eu am condus în permanență autoturismul. împreună cu Năstase am mers la domiciliul lui Stanciu din satul Remuș, comuna Frățești, unde acesta ne aștepta și împreună am plecat spre Fetești, cu armele și muniția la noi. în drum spre Fetești am ales traseul Giurgiu - Oltenița - Călărași - Fetești.
       La intrarea în Călărași, un echipaj de miliție cu o Dacie din dotare mi-a făcut semn să opresc. Eu, aflându-mă la volan am semnalizat dreapta, creând impresia de moment că vreau să opresc. Ajuns în dreptul lor am demarat puternic reuțind să scap, îndepărtându-mă cel puțin 2 km. Ca urmare, se subînțelege ce s-a întâmplat: o urmărire ca în filme cu împușcături. Echipajul de Miliție cu girofarurile funcționînd și cu sirena pornită, venea ca un bolid în urma noastră, urmărindu-ne prin oraș; era trecut de miezul nopții. în plin centru Municipiului Călărași am trecut pe lângă un autoturism de teren ARO al Miliției și în imediata apropiere doi măturători de stradă au aruncat cu măturile în parbrizul mașinii pe care o conduceam. în apropierea podului peste râul Borcea , un echipaj de Miliție a blocat șoseaua și au luat poziție de tragere. Atunci am virat dreapta, părăsind șoseaua și am luat-o pe o stradă laterală și după câteva viraje prin acel cartier am ieșit pe o uliță îngustă pe malul râului Borcea. Acolo am abandonat mașina în spatele unei curți punând o prelată pe ea iar noi am dispărut luând cu noi armele și muniția.
       Dimineața, cu o mașină de ocazie, ne-am deplasat până în Fetești. în ziua următoare am cules informații dacă dictatorul a făcut o vizită de lucru în zonă. Văzând că presupusa vizită de lucru la Fetești a fost doar un zvon de dezinformare a populației, am căzut de acord să ne despărțim, pentru a nu merge grupați, fiind ușor identificați de către Miliție și Securitate. Astfel, Stanciu a plecat spre casă din stația Fetești cu un tren personal care circula de la Constanța spre București. Eu, împreună cu Năstase urma să ne urcăm într-un tren mărfar, pe timp de noapte, care circula de la Constanța spre București.
       Vizita de lucru a dictatorului Ceaușescu la Fetești (de fapt fusese numai un zvon) a coincis cu mutarea coloanei auto SJUDP Ionești de Dâmbovița, de la Giurgiu la Fetești, în vara anului 1983, pentru ca autobasculantele să fie folosite la construirea podului peste râul Borcea. La această coloană de autospeciale, menționată mai sus, am lucrat eu și Stanciu. Securitatea l-a sfătuit pe Ceaușescu să nu mai facă nici o vizită de lucru până la prinderea făptuitorilor. în numai câteva zeci de minute de la despărțirea de Stanciu am sesizat că se înmulțesc considerabil milițieni în zonă.
       Acele momente au fost cruciale pentru noi !
       Deoarece conform jurământului pe care îl aveam, în cazul în care unul dintre noi ar fi fost prins, ceilalți trebuiau să joace ultima carte "toți pentru unul și unul pentru toți". Preferam, în gândirea și strategia noastră, să atacăm miliția din Fetești pentru a-l elibera pe Stanciu, dar nu știam sigur că este arestat. Văzând că milițieni mișună peste tot în zonă, am crezut că Stanciu a fost arestat la Fetești. Pe șosele și drumuri se făceau controale severe. Astfel, am furat două biciclete pentru a ne ușura deplasarea, pentru a ieși din zona Fetești în noaptea respectivă. Mergând paralel cu râul Borcea în aval, peste câmp, prin lanurile de porumb și vii, am ajuns dimineața pe raza comunei Făcăieni, județul Ialomița.

    O hăituire ca-n filme
       în dimineața zilei următoare am făcut un popas în marginea unei liziere de pomi "puși la școală" (indiferent cum te uitai vedeai printre rândurile de pomi). Acea lizieră de pomi (plopi) se află la marginea comunei Făcăieni, între digul de pământ ce proteja localitatea de inundații și râul Borcea, care în zonă este adânc și inundabil. Ajunși acolo, epuizați fizic și înfometați, am lăsat în grija lui Năstase geanta zis sabenă cu un schimb de îmbrăcăminte și încălțăminte, pe fundul căreia aveam 3 sectoare de pistol mitralieră încărcate cu gloanțe și pistolul mitralieră în poziție orizontală, pus între haine, cu sectorul montat.
       O geantă identică se afla pe portbagajul bicicletei lui Năstase. După o scurtă înțelegere, eu, pentru că eram pregătit să fac față oricărei situații, am mers în localitatea Făcăieni, de unde am cumpărat de mâncare. întorcându-mă la Năstase, în marginea lizierei, l-am întrebat dacă situația este sub control sau a apărut ceva suspect în zonă. Năstase m-a înștiințat că au trecut în zonă doi tineri. La insistența mea să părăsim locația cât mai repede posibil, Năstase nu a vrut sub nici un chip, deoarece era flămând și epuizat; în această situație uneori și gândirea îți face feste. Degeaba am insistat eu să părăsim zona. întrucât el nu a vrut, am întins o foaie de cort, ce înainte o aveam pusă pe portbagajul bicicletei mele, sub geantă și pe aceasta am pus alimentele. în numai câteva minute, în dreptul nostru, peste digul de apărare contra inundațiilor, a coborât în fugă șeful de post cu un subaltern, însoțiți de 5 săteni, cu bâte în mână.
       în acel moment Năstase m-a întrebat ce să facem.
       Eu am ascuns cuțitul sub marginea foii de cort și i-am răspuns: "îi facem" (adică ne eliberăm printr-o manevră) - moment în care ne-am ridicat în picioare. în numai câteva secunde am fost înconjurați și întrebați de șeful postului de miliție cine suntem, ce avem în genți și unde mergem; întrebări la care eu am răspuns: "Domnule șef de post, suntem șoferi, lucrăm la podul ce se construiește peste Borcea la Fetești și în urmă cu un timp, dacă nu mă înșel, v-am luat chiar pe dvs. în mașină și v-am adus aici la Făcăeni". Pe moment șeful de post nu știa ce să creadă : cele spuse de mine sunt sau nu adevărate; secundele erau prețioase pentru noi. Răspunsul șefului de post a venit cu puțină întârziere: " Dați-mi actele!". Atunci eu, pronunțând un nume la întâmplare I-am zis lui Năstase:" scoate din sacoșă actele și dă-i-le!". în timp ce Năstase desfăcea curelele cu care era legată sacoșa lui pe bicicletă, sub privirile celor ce ne înconjuraseră, eu îl apostrofam pe șeful de post că nu procedează corect. Nervos, milițianul m-a înjurat de câteva ori de mamă, cerându-mi actele. Văzând că își pierde cumpătul și tremură de nervi - moment emotiv tulbure pentru el și avantaj creat de mine - am ridicat sacoșa de la pământ din buzunarul căreia am scos actele și le-am aruncat jos. în acel moment neașteptat, creat de mine, șeful de post s-a aplecat să ia actele de pe jos. în cercul în care ne aflam, s-a făcut o breșă prin care am ieșit din cerc cu sacoșa la piept. Am scos pistolul mitralieră și, întorcându-mă la 180 de grade am somat puternic cu glas tare "mâinile sus!" și am introdus cartuș pe țeavă. Mă aflam la circa 4-5 metri de ei, moment în care I-am zis lui Năstase : "ieși dintre ei!". în acele secunde în care eu am jucat cacialmaua și am fugit scoțând din sacoșă pistolul mitralieră, în momentul somației mele, șeful de post a vrut să scoată pistoletul din dotare din toc, în timp ce se afla aplecat, cu intenția de a lua actele de jos. Năstase l-a lovit pe șeful de post cu pumnul în gât și l-a prins de mână. Lovitura lui Năstase a urmărit barba dar șeful de post, aflându-se în mișcare, încercând să se ridice, a fost lovit în gât. Se înțelege ce a urmat. L-am dezarmat luându-i pistoletul din dotare și l-am legat cu cătușele de un pom, obligându-l să ia pomul în brațe, după care i-am dat o corecție (câteva pe la coaste) pentru ca altădată să nu mai înjure persoane necunoscute. Pot adăuga faptul că eu și Năstase am practicat box.
       Acelor gură-cască le-am dat voie să plece, fără a le face ceva. Erau așa de înfricoșați, încât au fugit fiecare încotro au apucat. Unii au pornit spre sat, sărind gardurile prin curțile oamenilor; găinile cotcodăceau, câinii lătrau, gardurile trozneau, țipau, era un haos de disperare în încercarea de a se îndepărta cît mai mult.
       După ce s-a consumat acest fapt, am luat armele și muniția și am traversat liziera ajungând la râul Borcea, unde am găsit doi săteni cu o barcă, ce intenționau să iasă în larg, sau probabil tocmai veniseră de pe malul celălalt, unde se aflau Fermele. în momentul în care oamenii ne-au văzut cu armele în mână, unul dintre ei, care avea vâslele în mână, aflându-se pe mal, a dat cu vâslele în apă îndemnându-l pe cel cu barca să dea drumul bărcii pe apă. Atunci eu l-am somat spunându-i: " Dacă îi dai drumul bărcii pe apă te împușc!". La somația mea, omul tremura de frică și mi-a dat lanțul de care barca era prinsă. Pe undeva, la un kilometru în aval, se vedea un bac care trecea camioanele armatei ce transportau porumb - recolta de pe așa- zisa insula a Ialomiței, ce se afla împrejmuită pe de o parte de râul Borcea și pe de altă parte de fluviul Dunărea. Urcându-ne în barcă, am scos de la capete, din podiumul pe care calci cu piciorul, câte o scândură și, în poziția îngenunchiat în barcă, am vâslit fiecare pe o parte până am ajuns pe malul insulei. Am dat de un mal abrupt și cu greu l-am putut trece - săpând în mal găuri de sprijin - cu ajutorul cărora ne-am cățărat pe mal. Traversând pădurea ce se afla pe malul Borcii, am ajuns la o stână de unde am furat câte un cal fiecare și, călare, ne-am îndepărtat în galop.
       în timp ce noi călăream, a apărut din partea dreaptă pe un dig, un ARO 244 care s-a făcut nevăzut, coborând după dig în partea opusă nouă. Atunci, am schimbat direcția de mers a cailor și, în galop, am ajuns la dig. Am urcat repede terasamentul digului și am văzut o Fermă unde se aflau și două avioane utilitare ce se folosesc în agricultură. în fața avioanelor se afla ARO-ul și cîteva persoane. Apoi autoturismul ARO s-a îndreptat spre dig , unde a oprit și au coborât doi civili, fiecare cu câte o pătură în mână, făcându-se nevăzuți pe partea opusă a digului. Precizez că în dreptul autoturismului ARO, oprit pe partea unde noi fusesem văzuți călare pe cai, era o miriște în urma recoltării culturii de soia. Această miriște era despărțită de un lan de porumb, de un drum zis cleată. Noi ne aflam retrași în lanul de porumb, descălecați de pe cai, urmărind intența celor coborâți din ARO. La un moment dat, am decis să încălecăm pe cai și în goană să ne îndreptăm spre o pădure. Aveam pistoalele mitralieră la piept și la spate, ca rucsac, aveam gențile cu muniția. în galopul cailor, am ajuns în dreptul autoturismului ARO, în fața căruia, pe partea opusă digului, cei doi inși au luat poziție de tragere, trăgând în noi rafale scurte de mitralieră. Văzând că suntem supuși tirului de gloanțe, ca ținte vizibile pentru cei doi securiști ce trăgeau în noi, am descălecat de pe cai și am luat poziție de tragere, culcat cu picioarele defăcute în V. I-am temperat, scăzând intensitatea focului asupra noastră, din următoarele motive:
       - luând poziție de tragere, se așteptau să ripostăm prin foc de armă concentrat, ce putea să le fie fatal;
       - ei aflându-se pe partea opusă a terasamentului digului, trebuiau să se ridice foarte mult pentru a ne putea vedea și apoi trage;
       - dezavantajul lor consta în faptul că, în momentul în care ei se ridicau pentru a ne putea vedea, pentru a trage în noi - dacă vroiam - îi puteam împușca cu ușurință cu o singură rafală de foc automat;
       Când ei se ridicau în sus, îi puteam trimite în lumea celor de dincolo. Dar nu trebuia să tragem, nu furasem armele pentru asta. Nu am ripostat; i-am lăsat să înțeleagă că nu vom trage. între ambele părți parcă s-a produs o înțelegere, un schimb de intuiții, sau poate că ei nu mai aveau muniție suficientă (dar era greu de crezut acest lucru). Singura noastră variantă era retragerea către lanul de porumb în poziție târâș, cu pistoalele mitralieră pe brațe, la firul ierbii, prin rugi de mure sălbatice. Mai bine de 80 m ne-am târât în lanul de porumb. Cei doi securiști au dat dovadă de mare curaj. Unul dintre ei conducea ARO-ul, celălalt stătea în poziție de tragere pe geam cu pistolul mitralieră îndreptat spre lanul de porumb, patrulând în viteză dute-vino, pe drumul ce separa miriștea de porumb. Atunci I-am zis confratelui Năstase: " ascultă-mă, dacă noi vom sta în porumb, vom fi prinși și împușcați, trebuie să ieșim din porumb îndată ce ARO-ul trece prin dreptul nostru ". întrucât în urma AROului se făcea mult praf, nu puteam fi văzuți cu ușurință de securiști.
       Securiștii erau foarte concentrați pe lanul de porumb, pentru ca noi să nu ieșim din el. Astfel, când AROul a trecut prin dreaptul nostru, am traversat drumul culcat târâș prin spatele mașinii, și în mijlocul miriștii, între două două cărări de iarbă, am săpat cu cuțitele în tărână, făcând o mică adâncitură, în care ne-am pus cap la cap. Ne-am acoperit cu țărână și cu iarbă uscată trupurile și cu pistoalele mitralieră pe piept, am stat cu aproximație de la ora 9.30 -10.00 - până în jurul orei 24.
       Am făcut ceea ce nu se aștepta nimeni ( strategie militară). Deîndată ce noi eram gata mascați în mijlocul miriștei, au sosit camioanele trupelor de securitate și zeci de mașini. Am văzut cum cadrele militare au trimis pe fiecare rând de porumb câte un soldat, pentru a ne căuta. Soldații au găsit pistoletul subofițerului din Făcăieni, pe care eu l-am pierdut în lanul de porumb. Deîndată ce trupele de intervenție ale securității au fost defășurate în zonă, cu tehnica din dotare - AB-iuri și taburi pentru prinderea noastră - și-au făcut apariția două elicoptere ce survolau spațiul aerian la joasă înălțime pe deasupra lanurilor de porumb a pădurilor și satelor din împrejur. Aceste căutări au încetat odată cu lăsarea întunericului. îm zonă au rămas soldați, la puncte fixe de pază, pe care îi observam datorită țigărilor pe care le fumau. Menționez că în timpul zilei, pe când ne aflam culcați și mascați natural în mijlocul mriștei, cel mai aproape de noi au trecut doi soldați cu un câine în lesă, la o distanță de aproximativ 100 de metri.
       Elicopterele ce survolau spațiul aerian nu au trecut niciodată pe deasupra miriștei unde ne ascundeam noi. Precizez că zeci și sute de soldați împreună cu subofițeri și ofițeri au fost pe dig - de unde aveau o vizibilitate perfectă peste miriște dar, din fericire pentru noi, tot nu ne-au putut vedea. Am stat în poziția culcat cu fața în sus, râbdând de sete circa 14-15 ore, până când luna a dispărut de pe cer și prin preajmă, pe o cleată din apropiere, a trecut un cioban cu oile; moment în care noi am ieșit din miriște într-o arătură și, înaintând tîrîș pe o brazdă mai adîncă de plug, ne-am îndepărtat, încetul cu încetul, până am ajuns la o pădure, unde am dat peste doi soldați pe care i-am văzut din timp și i-am putut evita. încet - încet, ne-am strecurat afară din dispozitiv și am luat-o prin pădure, ajungând la Dunăre, în dreptul satului Capidava. La marginea pădurii, pe malul Dunării, am găsit o barcă legată cu un lanț de o țeavă, sub forma unei binte de care se ancorează vapoarele.
       Folosindu-ne de o bârnă de salcâm, găsită în marginea pădurii, am făcut mangealâc, am răsucit lanțul bărcii până barca a venit pe mal și verigile ( zalele) lanțului s-au rupt. Pe urmă am căutat bucăți de scânduri pe malul Dunării, pentru a le folosi în loc de vâsle, pentru că barca nu avea vîsle. în timp ce noi ne aflam la marginea pădurii, pe malul celălalt se vedea aprins un foc. Apropiindu-ne cu barca de mal, am văzut că în apropiere era o stână de oi și, pentru a nu fi reperați, am dat drumul bărcii, să fie dusă de apă în aval. Am căutat în disperare un autoturism, dar nu am găsit și, vâzând că se luminează, am decis să ne ascundem.
       în apropierea satului Capidava se afla o cultură de varză, în continuarea căreia erau niște cocenași care erau udați cu apersoarele și un lan de porumb. Aceste culturi erau cuprinse între șoseua asfaltată Cernavodă - Constanța și malul Dunării.Strategia noastră era să supraviețuim ascunși în cultura de cocenași pe o limbă de pământ uscat, situat între două udări ale aspersoarelor, așa că am rămas tot timpul zilei ascunși la firul ierbii, în locul indicat. Spre surprinderea noastră, în apropiere de șosea s-a format un filtru, din milițieni și soldați, care opreau și controlau tot traficul de pe șosea. Se formaseră trei cercuri imense în jurul nostru, din care nu scăpa nimeni neverificat la sânge. Spre seară, am intrat în lanul de porumb pentru a cerceta mai bine zona și la un moment dat am auzit vorbă! încet, încet, ne apropiem și dăm de o cleată dintre două lanuri de porumb. Uitându-ne cu atenție am văzut un subofițer de miliție și doi soldați cu pistoalele mitralieră la umăr, care se îndreptau spre malul Dunării. în numai 10 minute milițianul s-a întors cu unul dintre soldați. Era clar, insula Ialomiței fusese înconjurată cu puncte fixe de observare. Noi ieșisem de pe insulă și eram la 150 m de mal. Timpul era foarte prețios pentru noi, așa că, traversând porumbul și cocenașii, ajunși în cultura de varză, care se afla la circa 400 metri de cei care controlau traficul pe șosea, profitând că ei controlau un camion, am traversat șoseaua asfaltată și, ajunși într-o cultură de roșii prin care am trecut, am mers peste câmp până în satul Stupina.
       La intrarea în Stupina, pe un deal, drumurile se uneau într-unul iar în apropiere erau făcute 4-5 șire înalte de baloți ce deserveau CAPul sau Ferma din apropriere. Printre șirele de baloți se aflau așa-zise trailere, folosite la transportul baloților din câmp, din care unele erau prevăzute cu niște țevi prelungitoare. Nu am stat pe gânduri, am scos câteva țevi de pe una din platforme, după care am desfăcut sârmele de la câțiva baloți de paie, am legat sârma de cureaua pantalonilor și m-am urcat pe una din șirele de baloți, aflată la marginea zonei, aproape de bifurcația drumurilor. Ajuns pe coama baloților, la o înâlțime de 9-10 metri, am scos baloți din șiră, creând o gaură, apoi am tras țevile sus, așezându-le ca pe niște căpriori, am construit coama șirei, folosind un balot drept capac. Năstase a îndepărtat baloți de paie după care am tras sus armele și muniția, apoi s-a urcat și el pe șira de baloți. Am stat acolo în noaptea respectivă și în următoarea zi. Spre surprinderea noastră, în timpul zilei, în timp ce noi ne odihneam sus, în capul șirei de baloți, la numai 40 de metri de noi, opreau mașinile cu milițieni și soldați, care erau duși în misiuni pe câmp, plantați în puncte fixe. Odată cu lăsarea întunericului, am ieșit din ascunzătoare deplasându-ne în comuna Crucea, de unde am vrut să luăm un TAB ( transportor amfibie blindat) , ce se afla în curtea din spate a postului de miliție, dar un câine lup ce era legat în apropierea tabului ne lătra de fiecare dată când ne apropiam.
       Renunțând la ideie, am furat au autoturism Dacia, pe care l-am condus până în carieră la Ovidiu, unde am ascuns armele și muniția. După care, cu farurile stinse, am intrat în stația de concasare a carierei și, tranversând curtea, am abandonat mașina într-o parcare din afara stației de sortare, pe marginea șoselei. Arăt că la numai 200 metri de noi se afla un post de control "borcan" cu echipaje mixte ce controlau traficul. în dimineața zilei, când s-a constatat dispariția mașinii din comuna Crucea, abandonată la numai 200 de metri de echipajele miliției și armatei, aproape că au înnebunit. Au ieșit în stradă efective foarte mari. De la sine se înțelege că au realizat traseul parcurs de noi.
       După ce am abandonat mașina, am mers pe jos la Constanța unde am căutat un refugiu, pentru a ne putea odihni. Astfel, seara, am intrat într-o grădiniță din cartierul Palas, ce ne-a asigurat un loc ideal și sigur. Am mers apoi la gară, din apropierea căreia am luat autobuzul spre Tuzla, localitate unde eu am rude, dar nu am putut lua legătura cu rudele. Miliția înnebunise, mișuna peste tot, era agitație în zonă. La un control în trafic, autobuzul în care ne aflam a oprit la rând pentru a fi controlat. Ușile fiind deschise din cauza căldurii, am profitat de ocazie pierzându-ne prin mulțimea ce cobora din mașină. Am trecut de nenumărate ori pe lângă oamenii legii și am ieșit din nenumărate încercuiri.

    Capturarea
       Din informațiile pe care le dețineam de la profesorul Volcinschi, cunoșteam bine strategia vedetelor grănicerești din marea Neagră; știam că patrulează un număr de 4 vedete. Mai știam că pe timpul nopții vedetele grănicerești staționau la circa 10 km de țărm și pe timp de zi zona lor de patrulare era la 30-35 km de țărm, undeva la marginea apei teritoriale. Știam că bărcile cu motor ce se aflau la pontoanele de pe litoralul românesc, nu aveau voie să aibă mai mult de 10 litri de combustibil, de fiecare barcă ( pentru a preveni probabil treceri de frontieră). Știam că o barcă cu lungimea mai mică de 7 metri nu poate fi depistată de radarul de coastă. Știam că în fiecare dimineață un elicopter al armatei survola spațiul aerian, în apele teritoriale și internaționale, pentru a căuta ambarcațiuni ce intenționau să fugă din țară. Știam să pun pas compas de aceea am vrut să ieșim din țară cu o barcă cu motor, pe care intenționam să o luăm de la un ponton. Vroiam să ieșim cu barca în larg, vâslind la rame 40 km, pe direcția de mers Est (calculând timpul în ore / km ) apoi să schimbăm direcția de mers spre Sud, moment în care pornea motorul bărcii și cu o rezervă suficientă de benzină se putea ajunge pe țărmul turcesc, dacă aveam noroc.
       întrucât nu ne puteam apropia de pontoanele unde se aflau bărcile cu motor - fiind păzite de soldați cu posturi fixe și alți soldați cu posturi de patrulare - am renunțat la ieșirea din țară, schimbând planul: să părăsim zona ascunși într-un tren de marfă ce pleca din triajul Valea lui Traian. Am făcut o recunoaștere a zonei, pe timp de zi, în triajul valea lui Traian, după care, cu bicicletele pe care le furasem, am mers pe câmp în direcția localității Ovidiu, pentru ca, în noaptea următoare, să luăm din carieră pistoalele mitralieră și muniția aferentă.
       La un moment dat, am observat un autoturism ce staționa la umbra unor pomi, unghi din care putea observa tot câmpul. în apropiere, zeci de cetățeni cu cărucioare, biciclete și căruțe, culegeau gogonele verzi, de pe o cultură unde fuseseră roșii. Cosiderând că am fost văzuți de cei din mașină, nu ne mai puteam întoarce înapoi, deoarece puteam deveni suspecți. Astfel, am mers pe drum, spre cei cu mașina dintre pomi, vâzând portiera din stânga volanului deschisă și pe cel de la volan intenționând să iasă; am observat cum mâna doamnei care se afla în dreapta lui l-a ținut de umăr și omul nu a mai ieșit din mașină. Mai târziu se va vedea că acesta a fost securist. în acea zi am renunțat de a merge spre comuna Ovidiu, întorcându-ne la Constanța. A doua zi dimineața, cu o mașină de ocazie, am mers câțiva km până în dreptul viilor comunei Palazul Mare. îndreptându-ne spre vii, am trecut calea ferată ce leagă Constanța de Ovidiu și, la un moment dat, am fost somați din spate dreapta de doi soldați cu un câine lup în lesă. Răspunsul meu a fost prompt: " Du-te dracu, mă!". Ei au dat drumul la câine și noi am fugit spre gardul din plasă de sârmă ce împrejmuia via. La un moment dat câinele se afla aproape de noi și am întins spre el o pungă în care aveam ceva mâncare; câinele a mușcat momeala, oprindu-se pe loc, timp în care s-a deschis foc de armă asupra noastră. Cei doi soldați ai trupelor de securitate au tras în noi dar și alți soldați din dreapta noastră au tras, gloanțele șuierând în jurul nostru. în momentul în care săream gardul, având mână pe un șpalier, un glonț din spate a trecut pe sub brațul meu drept, cu care mă prinsesem de șpalier, a lovit șpalierul, spărgându-l. Bucățile de schije m-au lovit în ochiul stâng, provocându-mi o plagă deschisă ce sângera.
       Am sărit gardul împreună cu Năstase și i-am zis: "du-te pe rigolă la vale, ieși în șosea, scapă cum poți, eu nu mai văd, mă dau prins". Scapă, tu nu înțelegi ? Fugi în Palazu". Năstase m-a luat de braț încercând să mă ia cu el. L-am îmbrâncit, spunându-i: "Nu înțelegi? Fugi! Salvează-ți viața, dispari odată!". în acele momente se trăgea în haos, zeci de arme automate se descărcau în aer; miliția și securitatea nu s-au dovedit capabile să îndeplinească astfel de misiuni. Eu m-am îndreptat spre un rând de vie, pe sârma căruia m-am îndepărtat, fiind văzut de către muncitori care culegeau struguri în vie. Iar Năstase, coborând pe rigolă în fugă, la marginea viei, somat de doi milițieni cu pistoale mitralieră le-a spus:" Nu trageți în mine. Eu sunt tractoristul de pe tractorul ce strânge strugurii. Mi-a luat tractorul unu' și soldații trag spre el". Atunci, cei doi milițieni au fugit spre tractorul cu pricina și Năstase a ieșit în șosea și, mergând nepăsător spre Constanța a reușit să scape.
       Eu am fost reperat pe un rând de vie, de unde am fost prins de către un colonel de securitate, însoțit de doi soldați cu câini. Precizez că noi am intrat în cercul securității care cerceta via și cazematele rămase din al doilea război mondial. Eu am fost prins la 5 zile după ce Stanciu fusese arestat. Legat cu mâinile la spate cu o curea militară, am fost dus pe șoseaua Constanța - Ovidiu, în dreptul comunei Palazu Mare, loc în care se aflau mașinile securității și miliției. A venit la mine un ofițer de miliție care mi-a pus cătușele la mâini, în spate. Toți mă întrebau cine sunt iar eu nu le răspundeam. La un moment dat, dintr-un cerc de oameni ce discutau în dreptul mașinilor, s-a desprins un domn care a venit la mine întrebându-mă: " Cine ești tu, mă"?! Cum te cheamă? Tu mă cunoști pe mine cine sunt? Vorbește, mă! De ce nu vorbești"?
       Tot grupul, ce se afla la câțiva pași, se uita la mine. Moment în care omul de lângă mine zice: "Vorbește mă odată cine ești tu. Eu sunt Postelnicu, șeful securității statului. Tu cine ești?"- spuse el scoțând din buzunarul de la piept a unei cămăși cu mâneci scurte, o fotografie de-a mea de când făcusem buletinul de identitate la 14 ani, în care nu semănam. Atunci am rupt tăcerea și am spus: " Da, eu sunt Rovențu!" Am văzut pe fața lui Postelnicu cum surâdea de bucurie și amical, m-a lovit încet cu palma pe umăr, întrebându-mă: "Și Năstase unde este?" Cu greu, trăgând de timp, am zis că se îndreaptă spre cariera Ovidiu pentru a lua armele de unde le aveam ascunse. Atunci, m-a apucat de braț și m-a dus în fața acelor domni, întrebându-mă încă o dată: " Spune mă, unde este Năstase? Iar eu i-am zis: " Precum v-am spus, s-a dus să ia armele și muniția de unde le avem ascunse, din cariera Ovidiu". Din acel moment, o mare parte a forței operative cu tehnica din dotare, au luat poziții în cariera Ovidiu iar pe mine m-au urcat într-o mașină Dacia de culoare albă (de fapt toate autoturismele erau de culoare albă, niciuna nu era neagră, deși negrul era preferința mai marilor zilei de atunci). Ocupanții locurilor din autoturismul în care mă aflam erau: Postelnicu, pe locul dreapta față, securistul ce conducea mașina, eu pe bancheta din spate, încadrat în dreapta și stânga de securiști ce țineau țevile pistoalelor în coastele mele. Postelnicu mă întreba din curiozitate diverse lucruri și prin stație, Homoșteanu, ministrul de interne îi spunea: "Temină Tudore, nu-l mai întreba nimic , că este al meu și ne aud alții". Tudor Postelnicu, răsucit pe scaun, cu fața spre mine, scrâșnea din dinți și strângea pumnii în semn de nervozitate. Prada urma să fie împărțită, trofeul cel mare fusese prins, prinderea lui Nastase era doar o chestiune de timp. Sistemul capturase inamicul numărul unu.
       George Homoșteanu, ministrul de interne, se afla în altă mașină, cu suita. S-a dat ordin prin stație să ne oprim și, venind la mașina în care ne aflam, mă amenință zicând: "Rovențule, dacă ne minți și cine știe pe unde ne plimbi, te împușc pe loc, înțelegi?" Amenințările, indiferent din partea cui ar fi venit, nu însemnau nimic pentru mine. Gândul meu era la Năstase, să nu fie prins. în numai câteva minute am ajuns în locul indicat de mine. Au scos din pământ pistoalele mitralieră cu muniția și s-au fotografiat cu mine și fotografii de grup. Misiunea Securității, Ministerului de Interne și Ministerul Apărării Naționale se apropia de sfârșit. Am fost dus apoi la sediul Inspectoratului de Miliție Constanța, unde am fost legat cu lanțuri la picioare și am fost întrebat dacă pe teritoriul județului Constața am trecut, neobservați, pe lângă securiști și milițieni. Povestind despre autoturismul de pe câmp, în care se afla un tip cu o doamnă, pe lângă care am trecut, în urma celor spuse de mine, un domn din biroul în care ne aflam, a ieșit afară și a venit însoțit de tipul din mașină. Auzind cele spuse de mine, pentru că am fost nevoit să repet, m-a lovit cu pumnul în maxilar, fiind oprit de ceilalți să mă mai lovească. Din discuția dintre ei, am aflat că erau în misiune, fiind înarmați.
       în noaptea sau dimineața ce a urmat, Năstase a fost prins în triajul Valea lui Traian, unde intenționa să urce într-un tren mărfar. în dimineața zilei următoare, au auzit lanțuri pe hol și pentru a nu vedea cine este în lanțuri, mi-au pus ochelari confecționați din mască de gaze, care aveau geamurile vopsite pentru a nu vedea nimic. Am fost ajutat să urc într-o dubă TV a miliției și mă aflam pe bancheta din stânga, în spatele șoferului iar Năstase se afla pe bancheta din dreaptă, lângă ușă. Alături de noi se aflau milițieni din escortă, cu câini lupi.
       în drum spre București, am fost escortați de două autoturisme ARO, unul mergea în fața dubei iar celălalt în spatele ei. Ajunși la Inspectoratul de Miliție din calea Rahovei, am fost dați jos pe rând și am fost obligați să trecem printr-un culoar format din milițieni care ne loveau cu bastoane, pumni și picioare. Prăbușindu-ne la pământ, am ieșit la capătul culoarului plin de sânge, neputând să stau pe picioare. în dimineața zilei următoare am fost duși pe rând, toți cei trei tovarăși de fapte - Rovențu, Năstase și Stanciu - la spitalul penitenciar Jilava, unde am fost supuși expertizei medicale.


    Victima sistemului juridic comunist


    Ancheta, bătaia și tortura
       în urma expertizei balistice a armelor, s-a constatat că noi nu am tras cu armele și muniția a fost recuperată în întregime.
       Prejudiciul a fost, conform rechizitoriului, de 14.787 lei - recuperat.
       Timp de 10 zile am fost bătuți, fiecare, aproape fără încetare. Am suportat tot ceea ce înseamnă teribilele metode de anchetă ale miliției și securității. Ancheta era condusă de celebrul Tudor Stănică, șeful Direcției de Cercetări Penale, sub supravegherea directă a lui Tudor Postelnicu, șeful pe țară al securității.
       Nu am spus nimic despre tentativa de atentat și nici despre grupul de profesori. Poate numai un nebun ajunge să se denunțe singur, fără ca cineva să-i pună în față cea mai mică, cea mai neînsemnată probă care să-l determine să recunoască ce intenționa să facă în realitate cu armele.
       Așa s-a întâmplat. Anchetatorii nu păreau a ști ceva despre confrații noștri, profesorii universitari: Raul Volcinschi, fost deținut politic, un vechi adversar al regimului politic - cu acțiuni de luptă; Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultății de Filozofie din Cluj, apoi profesor și adjunct al Ministrului învățâmântului; Mircea Stoica, șeful catedrei de drept de la ASE București, care predase și la Cluj; Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toți aceștia considerau că "suprimarea lui Ceaușescu este singura soluție de salvare". Securiștii aveau probabil bănuieli, că adevărul nu este cel care li se declară, așa că reveneau insistent cu aceleași și aceleași întrebări. Făcusem inițial un jurământ al tăcerii și ne înțelesesem ca în cazul în care suntem prinși, să declarăm că am furat armele pentru a sparge o unitate CEC.
       Deoarece nu puteam fi condamnați pentru o faptă pe care nu am comis-o, chiar dacă securiștii nu au fost atât de naivi, faptul că nu am spus adevărul mai mult ca sigur ne-a salvat viața. în caz contrar, am fi fost executați, probabil, fără judecată.
       Eram și noi uimiți într-un fel, atât cât mai puteam simți, de faptul că mai rezistăm. Eram treziți din leșin și luați din nou la bătaie, prin fel de fel de metode. Ne doream chiar să ne împuște ca să scăpăm de chinuri; între două reprize de tortură, eram ținuți în celulă legați cu cătușe de paturi. într-o zi am fost la un pas de a-l desconspira pe profesorul Raul Volcinschi. întrebat fiind despre adresa la care am locuit în Craiova (pentru că, după ce stătusem un timp în barăci pe șantierul Ișalnița, m-am mutat la o cunoștință a lui Raul, asistentă medicală), într-o secundă am realizat, că de aici și până a ajunge la Raul nu ar mai fi durat mult. Dar nu știam ce aflaseră securiștii despre această treabă. L-am întrebat atunci pe anchetator dacă cunoaște Craiova și culmea, m-a salvat chiar Tudor Stănică. Nu știu ce i s-o fi părut fiindcă în acel moment a laut o bâtă și m-a lovit foarte tare peste coloana vertebrală, în zona rinichilor.
       Am leșinat și m-am trezit în celulă cu un milițian și un civil care mă udau cu apă cu furtunul apoi m-au legat de pat. Din acel moment, echipele de 4-5 securiști care lucrau în schimburi de 6 ore pe zi, nu au mai cercetat unde am locuit în Craiova, astfel că nu le-am zis nimic, pentru a nu cădea tot grupul, așa cum stabilisem înainte. Erau opt întrebări pe care mi le tot puneau, spunându-mi că trebuie să răspund într-un anume fel , fără să precizeze care. Din întreaga modalitate în care a decurs ancheta, mi-am dat seama că sentința trebuia pronunțată fără să aibă legătură cu zona politică. Pentru că propaganda comunistă nu concepea să se recunoască faptul că vreun moment, cuiva, i-ar trece prin cap să-i facă rău iubitului conducător. Trebuiau păstrate aparențele potrivit cărora românii erau mulțumiți și devotați lui Ceaușescu.

    Condamnare la moarte în timp record
       Pentru faptele comise am fost arestat la Constanța pe data de 29 septembrie 1983.
       Pe 30 septembrie am fost transferat la București iar pe 1 octombrie am fost dus la spital penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei medicale.
       Pe 12 octombrie 1983 s-a încheiat dosarul 391-1083, în urma căruia s-a înscenat o judecată cu caracter secret și de maximă urgență. Prin sentința nr. 63 din 12 octombrie 1983 am fost condamnat la moarte, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem - Secția Militară.
       Nici azi nu știu cîte alte condamnări pentru infracțiuni imaginare s-or fi acumulat în spatele meu în timp, deși nu am fost cercetat decît acele 12 zile de anchetă. Mă tot duceau însă prin săli de tribunal unde oameni pe care nu i-am văzut niciodată mă "recunoșteau". Așa era toată justiția comunistă, cazurile nerezolvate erau puse în cîrca celor fără apărare.

       Redau sentința nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem:
       " Faptele numiților Rovențu Viorel, Năstase Petrică și Stanciu Nicolae de a-și fi însușit prin efracție în noaptea de 8/9 septembrie 1983, de la Postul de Miliție Osica de Sus, județul Olt, două pistoale mitralieră cu muniția aferentă, constituie infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, cu consecințe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e și g rap. la art. 224 alin. 1 și 3 Cod Penal.
       Consecințele deosebit de grave reținute decurg din paralizarea totală a postului de miliție Osica, pe care l-au lăsat fără arme și muniție și din împrejurarea că cele două guri de foc automate aflate în mîinile inculpaților, cu o mare cantitate de muniție asigurată, au pus în pericol viața organelor de stat și liniștea publică, aducând în același timp stînjeniri importante în activitatea organelor de miliție din întreaga țară, alertată ca urmare a marii mobilități a infractorilor, ce acționau în diverse județe și erau hotărîți să-și pună planurile infracționale în practică, nedîndu-se înapoi de la nici-o fărădelege".

    Un abuz juridic ucigaș
       Am fost deci condamnat la moarte nu pentru atentatul politic intenționat (nematerializat nici măcar ca tentativă și nedescoperit) ci pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc cu consecințe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e și g rap. la art. 224 alin. 1 și 3 Cod Penal.

       Dar să vedem ce prevedea articolul 209.
    "Art. 209. Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:a) de două sau mai multe persoane împreună [..] e) în timpul nopții [..] g) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani."
       și ce prevedea articolul 224:
    "Art. 224 - Furtul săvîrșit în paguba avutului obștesc se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, iar cînd este calificat, cu închisoare de la 1 la 7 ani. Cînd furtul a avut consecințe grave, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 12 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii. Dacă furtul a avut consecințe deosebit de grave pedeapsa este moartea și confiscare totală a averii, sau închisoarea de la 5 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii."
       cu precizările aduse de art 146 cod penal:
       Infracțiunile cuprinse în partea specială , Titlurile III si IV , se consideră că au avut "consecințe grave" sau "consecințe deosebit de grave", atunci cînd au produs pagube materiale mari, au avut repercursiuni asupra realizării planului de stat sau al unității, au produs o stînjenire importantă a activității unității ori au cauzat asemenea urmări."

       Cum se poate susține că am paralizat total activitatea postului de miliție Osica, lăsându-l fără arme și muniție? Cum poate justiția să accepte o asemenea minciună, o asemenea înscenare juridică, de vreme ce se știe că toți subofițerii postului de miliție, conform regulamentului, posedau pistoletele din dotare la purtator și că nu am furat pistoletele subofițerilor postului de miliție? De asemenea, în postul de miliție mai existau și alte arme, ale celorlalți subofițeri ai postului de miliție sau ale gărzilor patriotice. Nu în acele două arme consta activitatea postului de miliție. Nu era vorba nici de o împrejurare excepțională, de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție. Nu exista nici un motiv pentru a justifica condamnarea la moarte, pentru consecințe deosebit de grave. După cum reiese din dosar, cadre din Ministerul de Interne si Securitate au deschis foc de armă asupra noastră, dar noi nu am ripostat cu focuri de armă, cu toate că o puteam face, ținînd seama că s-a tras de mai multe ori în noi și viața noastră a fost pusă în pericol. Dosarul Securității dezvăluie că asupra noastră s-au tras nu mai puțin de 2000 de cartușe. Armele furate erau asupra noastră și puteam oricînd să facem uz de ele, dar noi nu am avut intenția; după cum reiese și din expertiza balistică: nu am tras cu armele.
       Tribunalul Militar Teritorial București în sentința nr 63/1983 nu arată nici un fapt care să ilustreze fără echivoc, unde se află consecințele deosebit de grave prevăzute de art 224 (abrogat între timp) din Codul penal. Nici întinderea pagubelor materiale nu a fost evaluată și invocată în motivație. Nu poate fi vorba de o paralizare totală a activității postului de miliție - cum se arată în sentință. Și nu apare vreo motivație serioasă pentru a justifica încadrarea.

       Erorile juridice au existat, există și vor exista deoarece oamenii, fie ei ai legii sunt supuși greșelii. Sunt însă cazuri în care nedreptățile făcute premeditat unor oameni de către cei care trebuie să aplice legea sunt strigătoare la cer, agresând bunul simț al oricărui individ, oricât de novice ar fi în cunoașterea legilor.
       Dacă se aplicau dispozițiile paragrafului 2, ce prevedea "consecințe grave", nu ar fi putut să ne condamne la pedeapsa cu moartea. Doar printr-un abuz ucigaș al puterii politice executive "comuniste" am fost încadrat la furt cu consecințe deosebit de grave, o prevedere folosită asasin de dreptul comunist. Dacă nu ar fi existat încadrarea forțată, trebuia inventat altceva. Judecătorul militar, în uniformă - dar fără deontologie, a executat ordinele Securității Statului (responsabilă de fapt cu aplicarea represivă a legii) și am fost încadrat la consecințe deosebit de grave - tocmai pentru a putea fi condamnat la moarte.
       Nici azi Justitia nu dorește să recunoască aplicarea distructivă a legilor de către Tribunalul Militar, un instrument obedient al sistemului comunist (care hotăra de fapt sentințele) . Așa funcționa aparatul de represiune condus de PCR.

       Pedepsa de condamnare la moarte mi-a fost modificată prin Decretul Prezidențial nr 124/1984 la pedeapsa de 25 ani închisoare.

       în urma aplicării decretului de amnistie nr 11, din 26 ianuarie 1988 care spunea:
    "art. 1 Se amnistiază toate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare pînă la 10 ani inclusiv.
    art. 2 Se reduc cu 1/2 pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani aplicate de instanța de judecată.
    art. 3 Se comuta în 20 ani închisoare pedepsele cu moartea aplicate de instanțele de judecată.[..]"
       am beneficiat inițial de art 2. prin redozarea pedepsei de 25 de ani cu 1/2, rezultînd o pedepsă de 12 ani și șase luni închisoare.

       Dar din nou s-a declanșat răzbunarea împotriva mea. Sistemul represiv a intervenit pentru a nu mă scăpa afară prea repede. Printr-o interpretare răuvoitoare a unor prevederi imprecise (au fost opinii contradictorii privind înadrarea conform art 2 sau art 3 din decret) Tribunalul Județean Argeș admite contestația la executare formulată de T.M.T București, anulează procesul verbal al comisiei de aplicare a decretului nr. 11/1988 și în baza art. 3 din decret dispune să execut pedeapsa de 20 de ani închisoare în loc de 12 ani și 6 luni.
       Așadar, mi s-a comutat a doua oară pedapsa cu moartea, fără să se țină cont că dispozițiile art 3 din decret nu se puteau referi decât la persoanele care se aflau în poziția de condamnați la moarte în clipa apariției sale, cărora li se comuta pedepsa la 20 de ani. Comutarea pedepsei cu moartea este un act special, nu poate fi tratată ca o reducere de durată, ca să spui că nu i se mai poate aplica decît redozarea mai favorabilă, raportându-te la sentința aplicată inițial de instanța de judecată. Când s-a emis decretul 11/1988 eu mă aflam în executarea unui mandat de 25 ani închisoare, din care executasem 4 ani și patru luni, nu puteam fi re-condamnat la moarte. Și să nu uităm că în cazul meu, amnistia nu făcea decît să atenueze nedreptatea sentinței inițiale.

       Din punctul meu de vedere, contestația la executare formulată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost creată artificial de judecători cu intenția de a mă incrimina și menține în detenție cât mai mult, Tribunalul Militar executind ordinele PCR. Nu poate fi vorba de necunoșterea legii ci de încălcarea reglementărilor interne si internaționale adică de crasă eroare judiciară.
       Care m-a costat mai mult decît puteți crede, pentru că nu a fost corectată nici de regimul de după 1989. Dimpotrivă, acesta a amplificat-o.
       Dar să o luăm cronologic.

    Detenție de tip comunist

       Continuare în rubrica Notes

    Viorel Rovențu

    Nota:
    Despre ce am suferit în detenție ar trebui să scriu mult. Amintesc, ca exemplu, excesul de zel în penitenciarul Craiova, unde: - dacă te durea o măsea sau un dinte, ca să ajungi la cabinetul stomatologic era aproape imposibil; dacă ne duceau la doctor, când intrai pe secție trebuia să arăți măseaua scoasă, altfel eram bătuți bestial; - ferestrele erau prevăzute cu jaluzele din scânduri, ca să nu poți vedea afară, etc. Sau perioada în care am stat la penitenciarul Mărgineni, 1985-1987 (comandant Cârnaru, locțiitor comandant șef pază și regim Cârțu Ion) când m-au ținut în lanțuri într-o celulă pe secția a IV-a, secție cu regim sever de detenție. Pe sub celula în care eram trecea conducta cu aburi de la centrala termică către bucătărie. Pe mine m-au ținut tot timpul verii în acea căldură unde nu puteai respira, deoarece pardoseala camerei era din beton și ardea tot timpul. În fereastră, în exteriorul gratiilor era plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, de 2-3 mm. Pe timpul iernii, în acea celulă erau ținuți deținuții cu blat și cunoștințe. Dacă nu cotizau în fiecare lună cu bani - erau scoși din camera cea mai călduroasă din penitenciar. Pe timpul verii însă era moarte de om, saună zi și noapte pentru cei ținuți acolo, era metoda de tortură fizică și morală de exterminare. Multe s-ar putea povesti din penitenciarele pe unde am trecut dar timpul mă presează și până la urmă cred că nu ajută cu nimic, rămân doar cu amintirile. Iată un singur episod din ce am trăit . În urma aplicării decretului 11 din 26 ianuarie 1988 priivind amnistierea tuturor infracțiunilor până la 10 ani inclusiv și reducerea cu ½ a pedepselor mai mari de 10 ani, zeci de mii de deținuți au fost eliberați. Penitenciarele erau foarte aglomerate, deținuți cu pedepse mici erau ținuți în barăci improvizate și în corturi militare. Astfel, cei rămași în detenție după aplicarea decretului au rămas puțini la număr. Printre ei mă aflam și eu, executând pedeapsa la penitenciarul din Craiova. La câteva zile după publicarea Decretului nr. 11/1988, un domn ofițer de la permanență însoțit de subofițerul cu banderolă subordonat și de un pluton de intervenție, au scos din camere (celule) pe deținuții ce purtau lanțuri la picioare. Printre aceștia mă aflam și eu, purtând un lanț de 4 ani și 4 luni, din data arestării mele. Ordinul dat de către ofițerul de la permanență era:"toți cei cu lanțuri la picioare coboară jos de pe secție în curtea de aer unde fierarul vă taie cu dalta niturile de la lanțuri și veți scăpa de ele". Bucuria era nespus de mare că vom scăpa de lanțuri. Ce să spun, toți cei purtători de lanțuri pe o perioadă mai mare de timp ajunsesem ținta glumelor celorlalți deținuți cu perioadă scurtă de ședere în lanțuri. Te miri de ce? Nu ne mai puteam controla picioarele, aveam cu toții, în particular, fiecare în felul lui reflexe, mers ciudat caracteristic unui om infirm cu probleme de corecție în mers. Eu nu am avut șansa și norocul să-mi revină mersul la normal în zilele ce au urmat, deoarece comandantul penitenciatului Craiova, pe nume Chiș, însoțit de comandantul locțiitor pază și regim pe nume Negru, au venit la celula mea aproximativ la o oră după ce îmi fuseseră date jos lanțurile.Și deodată zăvoarele ușii se trag, cheia se introduce în ușă și ușa se deschide. Mare mi-a fost mirarea când comandantul Chiș m-a întrebat: "Cum te simți Rovențule fără lanțuri?". Răspunsul a venit repede din partea mea: "Mă simt bine domnule comandant, mă simt ca un fulg de ușor". Chiș continua zicând:"Pregătește-te să cobori jos!". Ușa se închide și după 10 minute se deschide iar și văd în fața ușii aceiași milițieni din plutonul de intervenție ce-l însoțise pe comandant. Am mers cu ei neștiind unde voi merge; nu-mi puteam imagina că soarta mea e crudă și de această dată. Bucuria era enormă în penitenciar, eliberări masive, cu miile se eliberau, redozări ale pedepselor cu ½ pentru sute de deținuți. Deodată, la ieșirea din clădire, l-am văzut pe fierar cu ciocanul în mână și la picioarele lui era nicovala cu un lanț, aproape identic cu cel pe care îl purtasem 4 ani și 4 luni. Ce să mai comentez, am rămas fără grai. Totul era în zadar. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost de a ridica lanțul cu mâna, apreciind greutatea pe care o avea. Nu era un lanț dintre cele mai grele, pentru că am purtat și din acelea. Acest lanț avea 4-5 kg, ci lungimea de 70-80 cm, între brățări. Întorcându-mă în celulă cu lanțul la picioare, am hotârât să intru în refuz de hrană.Procedura era astfel: trebuia să nu mănânc o săptămână după care venea doctorul, mă consulta apoi raporta comandantului starea sănătății mele. Grefierul mi-a înmânat o cerere pe care trebuia să scriu motivele pentru care am intrat în greva foamei. Și după aceea, m-au scos din cameră, schimbându-mi hainele și m-au dus în camera de refuz. Cele descrise mai sus au fost puse în practică de mine după 7 zile de refuz de hrană. Am scris în cerere că intru în refuz de hrană ca să-mi fie dat jos lanțul. Cererea se lua în seamă din data zilei în care era scrisă. În cele din urmă am fost introdus în camera de refuz, unde se aflau două paturi puse cap la cap. Fără a lua în considerare cele spuse de mine, m-au legat cu fața în sus, cu cătușe la mâini de marginea patului și lanțul de la picioare l-au legat cu o cătușă de pat. Am fost legat în patul al doilea din fundul camerei. Era luna februarie, frig, în celule nici pic de încălzire. Vizeta ușii se deschidea numai dimineața și seara, când se schimbau turele între milițieni. Atunci mă întrebau în batjocură: " n-ai murit, mă?" Îți dăm lanțul jos când vei muri!" și închideau vizeta. Astfel, legat cu fața în sus am rezistat numai 3 zile și am cerut să mă dezlege că ies din refuzul de hrană. Din punct de vedere fiziologic, nu mai aveam ce să ies afară, eram slăbit și deshidratat. Din punct de vedere medical, trebuia să fiu dus la infirmerie pentru îngriijiri și alimentație adecvată. Dar ce credeți, că i s-a făcut comandantului milă de mine?! Am fost dus în celula de unde plecasem și drept pedeapsă mi-au fost tăiate dreptul de a primi pachetul cu alimente de 5 kg, pachetul igienic de 2 kg și interzis dreptul la carte poștală pe o perioadă de 6 luni. Victima sistemului juridic post-comunist Detinuții în fața revoluției În primvara anului 1988 am fost transferat la Colibași. Acolo am găsit o singură cameră cu deținuți rămași în detenție în urma aplcării Decretului 11. Până în luna decembrie 1989 penitenciarul Colibași era aglomerat - circa 2500-2800 de deținuți. Eu mă aflam în continuare cu lanțuri la picioare, într-o cameră cu fereastra spre șoseaua ce leagă Colibași de Mioveni. Imediat după ce au început manifestările de stradă în Timișoara, stația de difuzare a penitenciarului Colibași a încetat să emită, fiind oprită. În cameră aveam un deținut ce făcea pe frizerul la cadre și la deținuți, era scos din cameră zilnic pentru servicii. Spre mirarea deținuților, aflasem de la acel frizer că toate camerele de detenție aveau puse dulapi (scânduri groase) proptite în zăvoarele ușilor și câini lupi au fost introduși pe secții. Nu se mai acordau vizite și pachete deținuților. La interval de 2-3 zile după asta, când cetățenii Bucureștiului s-au solidarizat cu Timișoara, două autoturisme Dacia cu tricolorul fluturând pe geam, au oprit în dreptul penitenciarului și o femeie a strigat:"Ieșiți afară, e revoluție în țară, ieșiți că altfel vă omoară!". Din acel moment eu, împreună cu prietenii din camera mea, am format două echipe, demontând câteva paturi și cu ramele paturilor demontate am lovit de jur-împrejurul gratiei unei ferestre, până ce s-a putut smulge gratia. Lanțul pe care îI purtam la picioare a fost dat jos de mine și de prieteni, tăind zalele. Comandantul penitenciarului, Cârțu ion, locțiitorul acestuia, pază și regim, Gârleanu Ion, însoțiți de plutonul de intervenție (călăi) erau în dreptul ferestrei noastre și, în momentul în care gratia a fost smulsă din zid, au luat-o cu toții la fugă în curtea comănduirii. Cele două echipe din camera mea s-au înarmat cu bucăți de fier-beton din curtea penitenciarului, pentru că acolo se confecționau armături pentru construcții industriale. Cu barele de fier s-au desfăcut ușile camerelor de detenție și astfel, în numai câteva minute, deținuții au ieșit afară din camere. Femeile aflate în detenție au fost scoase mai înainte din camere și duse în centrala termică unde au fost cazate provizoriu. A urmat reacția firească a deținuților: huiduieli, înjurături, bălăcăreli, amenințări la adresa cadrelor penitenciarului, în special a comandanților. O companie de soldați ai armatei a intrat în dispozitiv înlocuind milițienii din ture și în exteriorul gardului s-a format un cerc de către milițieni. Au apărut 3 transportoare ale uslașilor ce intenționau să reprime revolta deținuților cu focuri de armă, dar nu le-a permis armata. Starea era tensionată în ambele tabere. Comandantul Cârțu folosește prima strategie de dezbinare a masei de deținuți folosind următoarea tactica - a mers la femeile deținute în centrala termică și le-a zis:" vreți și voi să mergeți alături de deținuți în curtea de detenție? Dacă vreți, scandați tare "vrem la bărbații noștri! " și eu vă promit că cine vrea dintre voi, va merge acolo între ei". Menționez că mare parte dintre deținuți erau urcați pe acoperișul clădirii cu saltele și pături, jucau remi, șah, vorbeau, se plimbau, totul era sub controlul câtorva lideri formați în echipe. Deodată, femeile au început să scandeze: "vrem la bărbații noștri!", apoi se subânțelege că Cârțu a discutat cu locțiitorul armatei să permită accesul femeilor în detenție alături de deținuții revoltați; ceea ce s-a și întâmplat. 12 femei de moravuri ușoare, unele dintre ele prostituate, au fost lăsate să vină între noi. Marea parte a femeilor nu au vrut să vină alături de deținuți. Imediat ce femeile au venit între noi, eu, împreună cu prieteni (lideri) am înconjurat femeile și am făcut o înțelegere cu ele. Dialog : "numai dacă respectați înțelegerea, veți rămâne între noi până seara. Pe timpul nopții nu veți sta între noi, când se va însera veți merge înapoi la centrală unde sunteți cazate." O altă înțelegere între noi și femei a fost următoarea: " Care dintre voi doriți să mergeți de bună voie cu bărbați, o puteți face, dar să nu avem neplăceri pe urmă. Care dintre voi nu dorește acest lucru, nimeni dintre bărbați nu se va atinge de voi; din acest moment vor fi protejate cele care nu vor să se culce cu bărbați. Am făcut echipe care au protejat femeile care nu au acceptat și de la celelalte primeam înștiințări; comunicam cu ele prin diverși deținuți pe care îi trimiteam la ele. Femeile cu moravuri ușoare, 4 la număr, au întreținut relații cu deținuții. Întrebare: ce a urmărit comandantul Cârțu? În penitenciarul Colibași se aduceau dovleci mai albi pentru ca deținuții să scoată sămânța și la acel punct de lucru interior lucrau 100-150 de deținuți, deci în hala unde se țineau dovleci existau cuțite foarte mari pentru acest număr de deținuți ce lucrau acolo. În timpul revoltei, cuțitele au fost luate de către deținuți și împrăștiate printre ei. Cârțu a crezut că deținuții se vor bate și tăia între ei pentru femeile introduse cu rea intenție printre deținuți. Dar gândul comandantului a fost ghicit de către noi și astfel, venind seara, femeile au fost reîntoarse în centrală, fără nici un incident. În următoarele zile femeile nu au fost introduse, cu toate că scandau "vrem la bărbații noștri!". În acea zi, uslașii așteptau să înăbușe revolta cu focuri de armă, în caz că deținuții se dedau la acte de violență. Astfel au fost nevoiți să părăsească obiectivul. Noi eram caracterizați ca foarte periculoși, fără țeluri în viață - a spus comandantul Cârțu ofițerului armatei. Acel ofițer militar venea și discuta cu noi - își amintește cu siguranță de mine pentru că, povestindu-i cazul meu, fapta mea, m-a îmbrățișat si lacrimile I-au curs pe obraji. Pe una din secțiile penitenciarului Colibași își făcea seviciul un subofițer milițian, numit Alecu; era un băiat bun, serviabil, primea și te servea: aducea băuturi alcoolice, expedia plicuri, înlesnea diferite întâlniri între deținuți și deținute. Era bine cu supraveghetoarea de la femei și, după apelul de seară, la cabinetul medical, Alecu ducea deținutul ce dădea bani mulți pentru a întreține relații sexuale cu o femeie deținută iar milițianca aducea femei ce urmau să se elibereze în scurt timp și doreau să întrețină raporturi contra cost. Perechea era introdusă în camera de refuz de hrană, unde întreținea relații; totul era aranjat cu asistentul. Urmează una din cele mai sângeroase represiuni. Alecu a fost ales să îndeplinească o misiune pentru a nu fi dat afară din serviciu. De fapt, a fost șantajat de Cârțu. Era luna ianuarie 1990. Deținuții umblau haotic prin penitenciar când Alecu a sărit gardul prin dreptul garajului auto și, pătrunzând printre deținuți, a început să-i mintă că la penitenciarele Popa Șapcă - Timișoara, Bârcea -Deva, Turnu - Severin, Târgu - Jiu și altele, deținuții au fost lăsați să plece acasă pentru că au forțat poarta penitenciarului În urma discuției, pentru a-i convinge pe deținuți, le-a spus că milițienii nu mai dețin muniție de război și au gloanțe oarbe. Că numai armata deține muniție reală și că aceștia nu au ordin să tragă în deținuți. În urma convingerii de catre Alecu (pentru că se jurase - probabil pe cățeaua ce o ținea acasă legată cu lanț) a început să scoată din buzunare zeci de fișicuri de antinevralgice pe care le-a dat celor care obișnuiau să se drogheze cu medicamente - pentru că erau și din aceștia. Astfel, s-a creat o stare confuză în rânduul deținuților. Naivi, urmând sfatul lui Alecu, s-au îndreptat către poartă; acolo, o petardă fumigenă a fost aruncată între deținuți și un deținut a luat-o repede și a aruncat-o înapoi, peste poartă. Ce s-a întâmplat? Petarda a explodat în mulțimea de milițieni ce era dincolo de poartă. Atunci Cârțu a dat ordin: "trageți poarta!". Milițienii au tras poarta, care era pe role, apoi deținuții au năvălit în zona interzisă și Alecu, înarmat cu un pistol mitralieră cu pat rabatabil, a luat poziție de tragere în fandare, cu genunchiul piciorului drept pe pământ și cu piciorul stâng îndoit și a deschis foc automat. Alecu se afla în poziție laterală dreapta a masei de deținuți la aproximativ 10-15 m și a tras în fața deținuților, în beton și toate gloanțele au ricoșat în deținuții din primele rânduri. Astfel, au căzut secerați de gloanțe aproximativ 30 de deținuți. După care focul s-a oprit, întrucât numai Alecu a tras. O parte dintre deținuții răniți, cu picioarele rupte de gloanțe, cu mâini împușcate, au fost aduși la cabinetul medical și un asistent a spus să fie duși răniții la poartă deoarece sunt mulți și nu li se poate acorda asistență medicală. În cele din urmă au fost urcați în două mașini dube și duși la Spitalul județean Pitești. Acolo s-a făcut o triere, fiind opriți cei cu răni ușoare Cei cu răni mai grave au fost duși imediat la Spital Penitenciar Jilava, de unde nu s-a mai întors niciunul la Colibași. Această represiune sângeroasă a fost pusă la cale de către torționarii Cârțu Ion și Gârleanu Ion. Ofițerul de la armată, cu soldații săi, a privit scena ca un simplu spectator, fiind depășit de situație. El nu cunoștea perversitatea fără limite a sistemului. Sistemul folosea deviza "dezbină pentru a câștiga". Când lucrurile s-au reașezat în țară, deținuții au intrat în camere și au respectat regulamentul interior de detenție. "Auto-denunțarea" - fără efect- a unui deținut politic Revoluția din 89 m-a prins deci în pușcărie. Am fost sigur că voi fi eliberat imediat dacă se va afla adevărul despre acțiunea noastră. Că martorii de afară, protejați de tăcerea noastră, vor face cunoscută românilor încercarea noastră de a-i elibera cu cîțiva ani în urmă. Că faptele noi, revelate de mine, împreună cu faptul nou al revoluției anticomuniste va justifica revizuirea procesului și anularea deciziilor comuniste. Sau că ele vor fi anulate mai rapid, prin recurs extraordinar. Sau că noua conducere ne va amnistia imediat, ca recunoștință a faptului că acțiunea noastră a vizat consecințe deosebit de bune pentru țară (nu deosebit de grave). Crezând că s-a creat un alt sistem de gândire și că s-a instaurat un regim de dreptate în țară, am denunțat realul mobil pentru care am furat armele și muniția. M-am adresat Frontului Salvării naționale (FSN) cu o cerere plus un memoriu înaintat administrației penitenciarului prin care am făcut cunoscut, pentru prima oară de la arestarea mea, motivul pentru care am furat armele și muniția de la postul de miliție Osica în 1983. Totodată, am dezvăluit pe confrații mei - ce împreună, constituisem cu ani în urmă, o grupare de rezistență antitotalitară - ca autori morali, tăinuitori și martori ai infracțiunii mele. Paralel cu dezvăluirile mele, confrații au rupt tăcerea și au cerut eliberarea mea pe motiv că am furat armele și muniția pentru a întreprinde acțiuni de luptă împotriva dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu. Noi nu am avut alt scop decât de a contribui la o acțiune de rezistență antitotalitară. Fapta noastră nu este o acțiune de drept comun ci o încercare de acțiune înarmată politică, în scopul instaurării unui regim democratic în România. Menționez că cererea și memoriul meu au fost scrise și înaintate în luna decembrie 1989, imediat după împușcarea lui Ceaușescu, dar toate birourile penitenciarului au fost sigilate de către armată și nu s-a putut da număr de înregistrare (nr. 47) odată cu primirea cererii, ci de-abia la 26 ianuarie 1990. Între timp penitenciarul se golea, datorită decretelor de aminstiere care se aplicau tuturor infractorilor …. cu excepția noastră. Mă uitam cum devenim ultimii infractori închiși din România. Chipurile nu ne încadram în noile amnistii și grațieri, pentru că aveam de ispășit pedepse mari - într-un fel eram iar condamnat la moarte. Pînă și reducerile de pedeapsă mi-au fost calculate cel mai defavorabil. Eram în continuare dușmani periculoși, de ținut după gratii. Am cerut în repetate rânduri autorităților publice din România să constate că furtul celor două pistoale mitralieră cu muniția aferentă, este o dovedibilă infracțiune politică. Procurorul general Gheorghe Robu, care încerca să repare nedreptățile cele mai flagrante ale regimului, a introdus un recurs extraordinar pentru eliberarea noastră și a decis punerea noastră în libertate pentru rejudecarea cauzei. Procuratura generală a emis decizia de suspendare a pedepsei nr. 19821-3429-90 din 17.03.1990, care, din motive necunoscute, nu a fost pusă în practică. În acest timp, societatea românească era manipulată împotriva eliberării victimelor dreptului comunist și mai ales a celor ca noi. Corneliu Vadim Tudor ne-a făcut teroriști (pentru a se crea confuzie cu cei care trăseseră in revoluționari în decembrie) și a făcut campanie de presă împotriva lui Ghorghe Robu, precum - printre altele - că intenționează să elibereze teroriști. Probabil farsa care a urmat a fost rezultatul acestor presiuni. În luna mai 1990, tratînd recursul în anulare, Tribunalul Suprem - Secția Militară, printr-o procedură absolut inexplicabilă, fără ca eu să fiu dus în fața instanței și fără a fi interogați martorii, a respins recursul în anulare. Farsa juridică ia proporții și mă va costa încă 10 ani de suferință. Am primit următorul Comunicat: "Examinându-se cauza s-a constatat că hotărârile pronunțate de instanțele militare prin care ați fost consamnat, alături de alte persoane, pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, sînt legale și temeinice și nu se mai poate acționa pe cale extraordinară de atac". Cum să mai răstorni (eventual prin revizuire) niște hotărîri declarate "legale și temeinice" în ciuda elementelor noi care apăruseră în dosar ? Ce să arăți unei justiții care nu vrea să vadă? Toate cererile mele privind calea extraordinară de atac au fost respinse cu iresponsabilă ușurință ( facilitată de incompetență sau corupție). Comunicatul sus redat era presărat cu elemente "credibile" conform tehnicilor de dezinformare știute și în care, în nenumărate locuri se recunosc cuvintele folosite; este o mostră de inadvertență și aberație. Considerind decizia incorectă, domnul procuror general Gheorghe Robu a cerut în repetate rânduri președintelui Ion Iliescu să dispună punerea noastră în libertate, acordându-ne grațierea pedepsei, dar domnul președinte a refuzat. S-a scris în ziare precum că Ion Iliescu ar fi cerut sfatul , în privința grațierii noastre, unui consilier și acesta l-a informat că suntem autorii tentativei de asasinare a fostului președinte, Nicolae Ceaușescu. "Dacă l-au ratat pe Ceaușescu, pe dumneavoastră nu vă mai ratează" - a fost răspunsul consilierului. Probabil de aceea am fost ținuți legați mai departe. Norma juridică nu poate face abstracție de tendințele de evoluție ale societății. Ieșirea din acest impas moral stă în tot mâinile oamenilor legii. Ei sunt cei de la care se așteaptă restabilirea încrederii și respectului față de justiție. Dar neschimbata justiție a încălcat dreptul nostru la libertate arătînd cum funcționa în România deceniului zece conspirația tăcerii: toate mâinile murdare se spală una pe alta. Legea în România e tot prost aplicată. În baza legii de organizare, Secția Militară a Curții Supreme de Justiție s-a desființat datorită abuzurilor care se făceau în exercițiul funcțiunii…dar hotărârile judecătorești abuzive au rămas. Cine să le revizuiască? După Revoluția din 1989, aceiași judecători au fost promovați în funcții superioare, ca judecători la Curtea Supremă de Justiție. Nici un magistrat nu-și riscă scaunul să corecteze o hotărâre pronunțată greșit, protejată atâția ani de anulare sau revizuire. Chiar și în prezent, oameni politici și ai legii comenteză acest caz controversat. O lume întreagă știe că a fost o infracțiune politică și cazul a fost mușamalizat. Că am plătit pentru convingerile noastre politice anticomuniste și după 1989 - ceea ce va rămâne în istorie ca un simbol al regimului totalitar din România. Nu persoana mea prezintă importanță în acest caz ci soarta unei părticele din întregul eșec al cauzei noastre, cauză dreaptă a spiritului de libertate ce a început a se manifesta în toată țara după revoluția din 89. Setea de dreptate e în miezul conștiinței mele. Condamnarea mea după 1989 este inechitatea cea mai monstruoasă și încălcarea de dreptate cea mai infamă. Efectul asupra vieții mele? Să privim înapoi ce s-a întâplat cu mine după căderea dictatorului comunist, Nicolae Ceaușescu. Răzbunarea milițienilor- exemplul torționarului Cârțu Tot anul 1990, noi, cei ce făcusem revolta din decembrie și eram percepuți ca simpatizanți ai revoltei anticomuniste, am fost chinuiți sălbatic de milițienii din penitenciar, de zeci de ori, mai ales când se produceau evenimente afară. De exemplu, în dimineața zilei de 18 mai 1990, la ora 5, s-au auzit tropote și mișcări ciudate pe secțiile penitenciarului Colibași. Deodată s-au auzit țipete și urlete de groază în rândul deținuților. Se declanșase "iadul pe pământ", o adevărată stare de răzbunare: milițienii au scos din camere pe liderii revoltei ce avusese loc în decembrie, printre care mă aflam și eu. Am fost scos din cameră, lovit cu bastoane, bâte și picioare, obligat să trec, ca și ceilalți deținuți, printr-un culoar de milițieni de peste 50 m lungime. Ne loveau bestial, din cap până în tălpile picioarelor. Scoși pe un platou, ne-au pus cătușe cu mâinile la spate, ne-au dat cu sprayuri paralizante în ochi, ca să nu putem recunoaște cine ne bate. Au mai fost bătuți și alți deținuți ce făceau parte din echipele noastre, care nu făcuseră altceva decât de a menține ordinea, pentru a nu se produce devastări și distrugeri. Noi, cei 13 lideri aleși în timpul revoltei, am fost îngenunchiați, tunși în cap, puse lanțuri la picioare și duși în filtru, în poartă, la subofițerul de serviciu, în zona între porți,în acele camere de primire a deținuților. Camere cu câte două bănci prinse în beton. Acolo am fost ținuți din data de 18 mai până la sfârșitul lui octombrie 1990 când am fost introduși pe secție într-o celulă în care paturile au fost sudate între ele cu bride sudate și prinse în perete, cu picioarele paturilor prinse în beton, cu rama ferestrei din fier masiv și un câine lup era legat în dreptul ferestrei noastre. Pe această lungă perioadă cât am fost ținuți în poartă, am fost bătuți zilnic de către grupuri de milițieni. Ne scoteau din cameră de câte ori cânta lambada la radio și câte 4-5 milițieni tăbărau pe câte unul dintre noi, până eram zdrobiți. Am fost ținuți în acele condiții 2 luni cu cătușe la mâini. În acele zile, a decedat dintre noi Ivașcu Viorel, datorită bătăilor a fost zdrobit ficatul în el. În urma decesului său, am sperat că bătăile vor înceta dar a fost doar o iluzie, pentru că nu a fost precum gândeam noi. Represaliile au fost aceleași, poate mai severe. Numai că doctorul penitenciarului, pe nume Burea a venit la noi o singură dată și ne-a examinat pe fiecare în parte, a scos un caiet în care a notat toate vănătăile de pe corpul fiecărui deținut, de fapt aveam tot corpul vânăt. Când urinam, aveam impresia că vom muri cât de curând, pentru că urina noastră era maro închis la culoare. Întoarcerea noastră pe secție a jucat un rol de sperietoare pentru masa de deținuți. Timp de o lună, dimineața și seara, la apel venea și intervenția, formând un culoar prin care noi, cei 12 răzvrătiți, cu lanțuri la picioare, treceam în fugă și ei ne loveau pe o parte și pe alta. Zgomotele lanțurilor, țipetele milițienilor și răgnetele noastre de durere înspăimânta masa de deținuți din camere. Noi eram spaima ce dorea s-o împrăștie Cârțu , deținuților! Sunt multe de spus, cum ar fi bătaia din baie. În timp ce făceam baie milițienii au oprit apa de la dușuri și au intrat peste noi, znopindu-ne în bătaie cu bastoanele. Familiile noastre nu au știut nimic de noi atât timp. Ca să închei ciclul de represalii, în luna decembrie 1990, am fost trimiși în transfer la penitenciarul Drobeta Turnu Severin și de acolo, am fost împrăștiați în diferite penitenciare din țară. Eu am fost trimis la Aiud. Adevărul acestei represiuni a fost următorul: torționarul Cârțu a folosit o minciună spunând că, din informațiile obținute ar reieși că acei cunoscuți deținuți lideri rebeli vor să provoace o revoltă și să-și însușească arme și muniție din depozitul penitenciarului, cu intenția de a se deplasa în București pentru a boicota alegerile din 20 mai 1990. Pentru această grosolană minciună a torționarului Cârțu am suferit cele mai sus povestite iar Ivașcu Viorel și-a pierdut viața. Spun cu tot regretul că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru atrocitățile cauzate deținuților după Revoluția din 1989. Ultima soluție: evadarea "Infracțiunile contra avutului obștesc" din partea specială, Titlul IV, care cuprindea art. 223-235, au fost abrogate din Codul penal. Conform principiilor de drept, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, trebuiau să înceteaze o dată cu abrogarea art. 224. Iar pentru furtul calificat (art. 109) care nu-mi putea fi aplicat decît in varianta veche, mai favorabilă - nu puteam primi decât maxim 5 ani de închisoare - deja executați. Era clar că "oamenii legii" nu vor să-mi revizuiască procesul și să-mi revizuiască sentința. După 1990 eu nu am mai fost nici măcar deținutul închis de un stat totalitar, ci un om sechestrat ilegal - obligat să facă ceva ca să-și apere viața, libertatea și demnitatea. Aflându-mă în imposibilitatea de a-mi găsi dreptatea (deoarece Secția Militară a Curții Supreme de Justiție a respins recursul în anulare, refuzând audierea autorilor morali ai infracțiunii mele), răvășit de spaimă, de boală, de neîncredere și însingurare, cu sănătatea puternic afectată de supliciile anilor de detenție în condiții inumane, datorită numeroaselor sechele acumulate din ancheta bestială de care am avut parte și din anii de detenție de tip comunist și cripto-comunist, cu conștiința răvășită și revoltată... am evadat din vagonul ce transfera deținuții spre spitalul penitenciar Jilava. Am încercat să fug ca să spun celor de afară că mă aflu închis, în timp ce ei se bucură de libertatea pentru care am luptat. Mă aflam în detenție la penitenciarul Aiud. După Revoluție aveam acces la biblioteca penitenciarului, unde studiasem o carte tehnică despre confecționarea vagoanelor de tren fabricate la Arad, din care m-am inspirat și am pus la cale evadarea. Constatasem că pe pereții interior de tablă ai vagonului sunt sudate coaste speciale din profil I special și între două coaste se putea face o gaură pentru a evada în timp ce trenul mergea. Am procurat gurile de lup confecționate din foaie de arc, călite în ulei după ce au fost confecționate, două spirale de fier de 6 si 8 mm, o coarbă miniaturizată din platbenzi ce se monta prin șuruburi și două pânze de bonfaier, pe care le-am ascuns în trei perechi de încălțăminte. Precizez că cei ce purtau lanțuri la picioare, precum noi, de fiecare dată când eram transferați, ne introduceau numai în cușetă. Vagonul pentru transportat deținuți este prevăzut cu un coridor pe părțile căruia sunt trei cușete pe o parte și trei pe cealaltă parte; în capul coridorului este o cameră mare prevăzută cu banchete comune pe margini și mijloc în care se introduc supra aglomerat 120-140 de deținuți, chiar și mai mulți… incredibil de mulți. Cușeta este o încăpere mai mică prevăzută pe margini cu banchetă; una din banchete se rabatează în sus, sub care este WCul. Pe peretele exterior al vagonului, fiecare cușetă este prevăzută pe interior cu geam normal, precum trenurile, dar în dreptul geamului, în exterior, este un grilaj din cornier, introdus unul în altul, care cu greu îți permite vizibilitatea din interior spre exterior. De afară nu se vede înăuntru. Ușa cușetei este prevăzută cu vizetă și zăvoare pe dinafară. Într-o cușetă se introduc maxim 5 deținuți și se stă foarte înghesuit, genunchi în genunchi, în poziție șezut. La îmbarcarea în tren am găsit în cușetă doi deținuți ce veneau de la Baia Mare, Negruț Valentin și Dima. În timpul călătoriei am discuat cu ei, apoi am început să le povestesc imaginativ introducându-i ca personaje într-o evadare din duba tren, să-i văd cum reacționează. Vagonul special de transport deținuți a staționat în stația Târgu Mureș până dimineața. În timpul staționării era liniște și nu se putea lucra. În zorii zilei vagonul a fost legat în coada unui tren personal cu destinația București. Trecând imediat la treabă, am dat lanțurile de la picioare jos, folosindu-ne de pânzele de bonfaier. În timp ce gaura era făcută în peretele vagonului și trenul se afla în mers s-au trezit din somn Negruț și Dima, moment în care le-am spus:"mergeți sau nu?" Cei doi au fost de acord să evadeze: Dima și-a dat primul lanțul jos, apoi Negruț numai la un picior. Și, în grabă, am început să sărim din tren în timpul mersului, în apropierea stației Bodoc, în apropiere de Tușnad Băi, la marginea județului Covasna cu Harghita. A sărit primul Batin, apoi eu, urmat de Covaci și Negruț, legat cu lanțul de un picior. Dima nu a sărit și, fără să ezite, a bătut în ușă arătând milițianului gaura pe unde noi am evadat. Milițianul a tras sistemul de alarmă, trenul s-a oprit și din plutonul de gardă ce escorta duba, format din 6 subofițeri, 5 au plecat în căutarea noastră. S-a tras asupra noastră cu pistoale mitralieră și, folosindu-se de mașini și tractoare de pe șosea, am fost prinși în 4 ore, în ordinea inversă de cum am sărit din tren. Am fost încarcerați la penitenciarul Miercurea Ciuc. Am fost introduși toți cei trei tovarăși de evadare în aceași izolare, timp de o zi. Negruț Valentin a fost găsit cu craniul spart și internat în spital la Miercurea Ciuc și pe Dima l-au folosit ca martor acuzator. Am fost condamnați la 2 ani închisoare pentru evadare iar Batin la 3 ani închisoare. Batin a făcut 20 de zile de izolare severă, într-o izolare normală în care executau pedepse și alți deținuți. Covaci Atila a fost dus la infirmeria penitenciarului unde a primit ratie alimentară de regim TBC, mâncare bună, trei sferturi dintr-o pâine, lapte. Și pe mine m-au ținut 50 de zile într-o izolare ce nu mai funcționa de zeci de ani, din vremea deținuților politici. Am fost ținut 20 de zile la izolare severă: o zi îmi dădeau de mâncare și una nu, după care m-au ținut tot în acea izolare timp de 30 de zile, dar îmi dădeau în fiecare zi de mâncare. În cele 50 de zile nu am fost scos niciodată la baie și nici nu am fost schimbat de haine sau bărbierit, fără asistență medicală. Doctorul penitenciarului era frate cu comandantul penitenciarului Miercurea Ciuc. Acea cameră de izolare există și astăzi, chiar dacă nu o folosesc: are o ușă mică din tablă groasă pervăzută cu vizor, dar fără vizetă, fără aerisire și, cum se deschide ușa este o scară îngustă de 50-60 cm cu 9 trepte din beton ce coboară sub pământ. Acele trepte sunt foarte înalte; cu greu puteam muta, ridica piciorul datorită lanțului de la picioare. Jos, în fața scărilor, la 2 m se află o grotă , un tunel din cărămidă cu tavan pe rotund, prevăzută cu un grilaj din dungi de fier. Pe partea stângă, cum intri în grotă, este un țambal, un pat de scânduri ce se lasă jos la ora 23 și la ora 5 se ridică pe perete, încuiat cu lacăt. Pe pereții grotei se mai află belciuge de care puteau să-i lege răstignit pe deținuți. Oare câți oameni au murit în chinuri groaznice în acel loc misterios și secret? Dacă te aflai în fundul grotei nu puteai fi văzut chiar dacă ușa de la intrare se deschidea, deci era destul de lungă grota. În partea stângă a scărilor, jos, montaseră un bec ce mă lumina. În interiorul grotei era apă ce se scurgea de pe pereții din cărămidă, apă ce provenea de la baia și spălătoria penitenciarului ce se afla deasupra, în imediata apropiere. Noaptea, când era liniște, se auzea cum pe grotă curgea apa, probabil din canalizare.În timpul zilei era un zgomot infernal datorită mașinilor de spălat și storcătorului. A fost bine aleasă camera de tortură - pentru a nu se auzi țipetele celor torturați. Necesitățile fiziologice se făceau în tinetă (o cutie din tablă) care se golea în momentul în care se termina de executat izolarea. Timp de 50 de zile am fost ținut cu cătușe la mâini și lanțuri la picioare. Din când în când se deschidea ușa și comandantul penitenciarului, pe nume Seleș, venea să-mi spună: "ce zici Rovențule, spui pe cei care ți-au făcut sculele, dacă nu vrei să-i spui, stai aici până te vei elibera." Ce se întâmplase am descoperit puțin mai târziu, când eu, împreună cu Batin și Negruț am mers un an de zile pe restrictivă la penitenciarul Galați. Covaci Atila, ungur de origine, la fel ca și comandantul Seleș, au căzut la învoială ca în urma spovedaniei lui, Covaci să nu mai fie trimis pe restrictivă. Astfel, tovarășul nostru de evadare, Covaci, a fost transformat din băiat bun, în colaborator și transferat la spital penitenciar Jilava, pe secția TBC, ca șef de cameră. În urma analizelor efectuate, nu l-a găsit bolnav și a fost trimis pe secția psihiatrie ca șef de cameră. Probabil că mandatul de restrictivă nici nu mai exista în dosarul lui Covaci de penitenciar; comandantul Seleș l-a sustras de la dosar. Precizez că mandatul pedepsei restrictive începe cu 20 de zile de izolare severă, în care o zi mâncai și una nu. În zilele de azi nu se mai folosesc aceste practici privind zilele în care nu mâncai la izolare; astăzi se dă de mâncare în fiecare zi. Să nu se creadă cumva că eu am trăit in condițile de azi, când izolarea s-a transformat în cameră de gândire cu paturi și cazarmament (saltea, pernă, cearceaf și pătură), nemaivorbind de grupul sanitar, WC si chiuvetă, după standardul european. După ce am terminat restrictiva, ne-am întors la penitenciarul Aiud, unde, precum bănuiți, viața nu mi-a fost deloc ușoară. Trecând peste perioadele grele din penitenciarele țării prin care am trecut, acumulând un an și jumătate la izolare severă. Pe 15 martie 1999, ajuns la 41 de ani, după 15 ani și 5 luni petrecuți în închisoare, din care 7 în lanțuri, am fost grațiat individual de președintele Emil Constantinescu, în urma unor apeluri disperate, după intervenția profesorului Volcinschi (fost membru al grupuli de complotiști și consilier în Ministerul de Interne în 1999) și a Fundației "Gratis Pro Deo" (condusă de dl. Liviu Petrina)- care au acționat la insistențele doamnei Rodica Barotă din Giurgiu. De atunci, încerc să-mi refac viața, luptînd cu mizeria în care am fost aruncat din temniță. Interviurile celor în căutare de istorie sau de senzațional neaducîndu-mi decît bucuria de a face cunoscut adevarul, negăsind decît locuri de muncă aproapre neplătite, neprimind vreo compensație materială ca fost deținut politic, luptător anticomunist sau victimă a justiției, cu familia distrusă, cu o mamă bolnavă si un băiațel de crescut, trăiesc. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru atât cât am, de fapt nu mai decât credința în bunul Dumnezeu și îmi este de ajuns. Nu am nevoie de bogății pământești, dacă nu se vindecă sufletul poporului meu. Cine mă poate despăgubi, dacă am luptat pe degeaba? Dar închei aici destăinuirea mea, întrucât consider că este suficient pentru a se face ceva, dacă se vrea. Dacă este nevoie, putem căuta martori ce au fost alături de mine în cele scrise și povestite. Semnez Viorel Rovențu 15 decembrie 2009
    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 3

    Associated Topics

    Memoria


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 13

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.61 Seconds