|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 16 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Magda URSACHE. Avem trecuturi! Scris la Friday, August 21 @ 15:04:22 CEST de catre asymetria |
Cu indiferență etnică și etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figurați, tocmai pentru puterea lor de a forma conștiința identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria națională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiștii” de la Mărășești-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conștiința renașterii sale”. Ce dacă în Piața Universității se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini. Magda Ursache Magda URSACHE Avem trecuturi! De-formatoarea noastră tranziție pare a fi pămînt fertil pentru „nifiliști” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de remember privind cronica românilor și a mai multor neamuri, cu spusa lui Șincai, scos din manuale alternative cu tot cu Școala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numește epoch-making, declarîndu-se ritos că trebuie scrisă (și predată în școli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări și umilințe, din acte de trădare, din eșecuri peste eșecuri. Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „rîdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertății nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea […]. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte […]. Cîștigător va ieși numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acționa ca și cînd nu i-ar fi teamă. De multe ori și în felul acesta poate fi obținută victoria” (Nicolae Steinhardt în dosarele Securității, Nemira, 2005). Altcineva disprețuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia sîntem defecți, conchidea fostul light de Externe (mulțumesc, Paul Goma!), pentru că sîntem românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva! Și cîți nu sînt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar Os Romenos, latinos do Oriente. Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ștefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoșpăgar”, Mihai Viteazul deține diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga. Cu indiferență etnică și etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figurați, tocmai pentru puterea lor de a forma conștiința identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria națională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiștii” de la Mărășești-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conștiința renașterii sale”. Ce dacă în Piața Universității se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini. Nu vă luați copii, după istorici ca Iorga, Hasdeu, Pârvan… Ăștia au făcut știință subiectivă. Da, dar știință, aș replica eu. Reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică. În numărul din iulie-august 2009 al „Acoladei”, Ana Blandiana aducea una dintre multele probe că trăim într-o țară desmemoriada: un profesor de la Arhitectură a constatat, vorbind despre ctitoriile lui Ștefan cel Mare, că, dintr-un amfiteatru întreg, nimeni n-a știut în ce secol a trăit voievodul. Am fost dezmembrați de cei trei F (foame, frig, frică), pentru ca, în nebănuitul postsocialism, să vină la rînd dezmembrarea memoriei colective, cu miturile ei cu tot. Să fie noul mit al lumii postmoderne distrugerea miturilor? Ne fac rău și alții, dar cît rău ne facem ca nație singuri, prin exersarea amneziei! Și-mi vine în minte o pagină superbă din O zi mai lungă decît veacul: în Sarî-Ozeki, istorisește Cinghiz Aitmatov, se înfruntă janjuanii cu localnicii, aimani. Prizonierii sînt lăsați fără memorie. Cum? Pe scalp se aplică o piele de cămilă, care se lipește de craniu și-l strînge, și-l strînge, pe măsură ce se usucă. Pielea nu mai poate fi desprinsă. Cine supraviețuiește torturii devine mancurt: rob supus. O femeie din neamul aiman descoperă că feciorul pierdut trăiește, dar că a rămas fără identitate. Mancurtizatul fiu e convins de janjuani că mama lui vrea să-i fure căciula și o ucide cu o săgeată. Numai că năframa mamei moarte se preface într-o pasăre albă, care nu contenește să-i strige: „Amintește-ți cine ești! Cum te cheamă? Ești fiul lui Donenbai! Donenbai! Donenbai!” În paranteză fie spus, destinul cărții lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul, a fost lipsit de noroc față cu acela al cărții lui Márquez, Un veac de singurătate, vîndută anual în jumătate de milion de exemplare. Ridicăm din umeri la tot soiul de aberații, cu gîndul consolator (și comod) că autorii lor vor fi sfărîmați în măselele timpului. Numai că aceste aberații au prins și prind. Concertat, s-a afirmat că dezideratul Unirii Mari a fost invenție, că ne-ar fi păcălit cu asta istoricii naționali și naționaliști. Să nu se uite că spiritul național nu i-a plăcut lui Leonte Răutu și nu place nici răuților de azi: „Ia mai sfîrșiți cu continuitatea și cu identitatea românească! Doar nu credeți că mii de oameni s-au adunat să strige „Trăiască România întregită”. Cît pe ce să ni se spună să nici marii unioniști n-au murit în temnițele Republicii Populare Penitenciare. Faptul istoric petrecut e pus la îndoială, rememorăm ce nu s-a întîmplat, producem ficțiuni mai mult sau mai puțin literare, iar „povestea” are mai mult impact decît documentul. Visăm la o apartenență nomadă, suspinăm literar după ea, avantaj nomazii. Studiul construit pe documentul prezentat corect a fost declarat depășit. Ce obiectivitate critică? Noi ficționalizam, dar și ficțiofecalizăm, vorba lui Luca Pițu. Documentariștii au intrat în umbră, ca și omul de bibliotecă, eruditul. Vă aduc aminte că proletculturnicii dezavuau cultura de performanță, „savantlîcul!, cum îi ziceau ei. Și ținuta academică a istoricului doct. Vocabule ca savant, erudit primeau ghilimelele deriziunii. Atunci, ca și acum, documentația amplă trezește repulsie, ca fiind de sorginte… marxistă. Îl citez pe Daniel Barbu, din lucrarea colectivă Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008, p. 82: „Această încredere în capacitatea studiului științific de a pune la contribuție arhivele și de a restitui întocmai fapte, de a descrie fidel realități, de a descifra cu precizie relații ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) în trecut poartă însă marca unei clare orientări marxiste. Dimpotrivă, istoriografia marxistă este înclinată să creadă că trecutul este epistemologic, «ireal»”. A fost, n-a fost, parc-ar fi fost, parcă nu. Întocmai, fidel, cu precizie, ce utopie! Așa, nesocotind fapte și documente putem avea nu un trecut ci trecuturi, dar și un viitor improbabil. Ficționalizarea, dublată de inapetență pentru materialul faptic, mi se pare mai periculoasă decît istoria lacunară, aproximativă, falsă (prin omisiune), pe care am făcut-o în școală. Manipularea memoriei colective e comparabilă cu aceea din perioada Roller, autodidactul ajuns vicepreședinte al Academiei și aghiotant al lui Iosif Chișinevschi. Iar rolleri apar destui. Cînd am dat, în '62, examen la Istoria românilor pentru a intra în Facultatea de Filologie (cu Janeta Benditer, un fel de Ana Pauker a Universității Cuza) subiectele erau: constituirea cnezatelor, participarea României burghezo-moșierești la războiul antisovietic (gura păcătosului Roller!), formarea PCR, rolul PCR în și în și în și în. O trișare continuă. În postsocialism, relativizarea e dublată de inocentare pe sărite. Moartea lui Pătrășcanu e deplînsă, fără a se ține seama că a fost ministrul Justiției în perioada cumplitei terori. Deplîns e și Luka Lászlo (Vasile Luca), fostul gardist al lui Bella Kun, pentru că ar fi fost debarcat, pe nedrept, de Dej. Ana Pauker își găsește avocați, s-o scoată Albă ca neaua, seducătoare oratoare. Poate și pentru că îl caracterizase pe regele Mihai ca „tînăr bun și de folos”! Numai că „Ana noastră” (sintagma lui Silviu Brucan, din „Scînteia”) i-a reproșat lui Dej, la coborîrea din avion, chiar implicarea comuniștilor alături de rege în lovitura de stat de la 23 august '44. Soluția Pauker era alta: Armata Roșie l-ar fi dat jos pe Mihai și ar fi „eliberat” România. Așa că serbăm cu paradă militară „Marele Război (victorios!!!). Pamfil Șeicaru, care a respins actul din acel 23 august, considera că regele a căzut în plasa unei conspirații, că a declarat armistițiu la orele 22.00, fără text semnat de cele două părți; românii au capitulat, dar sovieticii i-au luat prizonieri. Statisticile spun că, în perioada Dej-Pauker-Teohari, au murit în închisori mai mulți generali decît pe frontul de luptă. Ion Rășcanu, general de corp de armată, comandant de brigadă la Mărășești, mort la Sighet; generalul Constantin Pantazi, ministru al Apărării, condamnat la moarte în '46, pedeapsă comutată în închisoare pe viață, mort în '58 în paidaimos; Ion Pantazi, fiu, 16 ani condamnat; închisorile lui: Aiud, Gherla… Inocentările se fac pe sărite. Avem, în capitală, cartierul Sălăjan (de la Leontin Sălăjan oare?). A păstra numele Moghioroș (de piață, de parc, de patinoar) mi se pare crasă indecență civică. Dar vederii de pe pod, non-identitare, ca să nu-i zic extraidentitară, nu-i pasă de asta. S-au găsit alibiuri și pentru Brucan, și pentru Valter Roman, și pentru Maurer, și pentru Niculescu-Mizil. Grigore Preoteasa, dacă nu s-ar fi prăbușit cu „avionul grangurilor PCR” în '57, ar fi fost alternativa „benefică” la Ceaușescu. Pavel Cîmpeanu, activist greu în Secția Propagandă/ Agitație, a ajuns membru fondator GDS. Altă „victimă” a lui Ceaușescu? Secretarul C.C. Virgil Trofin, care înfiera la Conferința Națională a studenților, în '68, revista „Echinox” pentru traduceri din Heidegger și tendințe avangardiste. Ca să parafrazez titlul lui Mircea Platon: Cine (re)scrie istoria? Mă tem că istoricii responsabili, fideli nației nu se mai aud din pricina istoricilor-„prozatori”. Unul dintre re-scriptori e Traian Răzvan Ungureanu. „Cum să ne plîngem de „vicisitudinile istoriei”, întreabă TRU, cînd istoria cu noi a fost atît de amabilă constructiv?”. Ba chiar vorbește de „favoritismul deșănțat (sublinierea îmi aparține, Magda U.) cu care împrejurările fac jocul românilor și al aspirațiilor lor latente” (Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României, Humanitas, 2008); că „forțele istorice pe care ne-am obișnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. Ce dacă s-a murit vîrtos, la '77, pentru independența României? Ce dacă era să fim dezagregați ca stat în primul război mondial? Ce dacă am intrat, de nevoie, din cauza cleștelui Ribbentrop-Molotov, în două războaie pierdute? Ne-au garantat granițele Anglia și Franța după tratatul de la Versailles (1918)? Pactul de neagresiune germano-sovietic ('39) ne-a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ținutului Herței; prin Diktatul de la Viena (30 aug. '40), am rămas fără jumătatea de nord-vest a Transilvaniei și fără Cadrilater. Repet aceste date arhicunoscute pentru generația care habar n-are cine a fost Stalin sau îl crede un fotbalist: „fundaș dreapta la echipa Dinamo Minsk”. Bolșevismul, pe care TRU îl exclude, totuși, dintre „noroacele” perioadei 1850-2007, ne-a transformat într-o gubernie URSS; ne-a izolat după impenetrabila perdea de fier. Locul 4 în „efortul militar” (Gh. Buzatu) după U.R.S.S., S.U.A., Anglia n-a însemnat mai nimic în favoarea României. Putin se lăuda că Maica Rusia a retras un milion de soldați cu stea roșie în frunte din spațiul estic sovietizat. De la noi trupele sovietice au plecat în '58, dar au rămas „consilierii”, retrași abia în '64. De ce-am mai fi, ca Eminescu, muscalofobi, cînd sîntem atît de norocoși? Avem două state românești, vorbim, din născare, două limbi indoeuropene, una nou-nouță, apărută în 1988, traducem fără efort din română în moldoveană și invers. Halal avantaj istoric! Ne repugnă să rememorăm patimile românilor. Dar au fost cu asupră de măsură. Împotriva cedării, acceptată de guvernul lui Tătărescu, s-au pronunțat Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, I. Mihalache. Au murit în temniță pentru poziția lor: C.I.C. Brătianu, mort în '52, la Sighet, Maniu, mort în '53, la Sighet. Istoricii care au protestat împotriva cedării au fost interziși: Iorga, Gh. Brătianu, Șt. Ciobanu, C.C. Giurescu, I. Lupaș, I.I. Nistor, P.P. Panaitescu… Iorga ar fi murit și el la Sighet, dacă n-ar fi fost deja asasinat de legionari, ca Gh. Brătianu, în '53. Pe Ion I. Nistor comuniștii l-au închis la Sighet între '50-'55. S-a stins în '60. Spuneam că documentația amplă trezește iritare. Repulsie, în cazul lui Paul Goma și al celui mai avizat documentar, Săptămîna Roșie. Trei milioane de români au devenit sovietici în '40 (după retragerea armatei noastre și a administrației din Basarabia și Bucovina). Sovietici în trei zile. Ca-n blesteme, nu ca-n basme. Dinspre minoritari: răzbunare, sînge, jaf. Sigur că a urmat revanșa. Numai că acest subiect nu-i clean din punct de vedere politic. Cum nu-i clean nici să discutăm despre Antonescu. Cu luciditate și fără inhibiții tematice, Gh. Buzatu o face și consecințele sînt pe măsură: volumele îi dispar din vitrinele Academiei Române; ca mortul să rămînă fără mormînt și omul politic fără imagine corectă. Mareșalului, victimă a delirului istoric (avioanele americane care au bombardat România se realimentau cu combustibil de la ruși) îi reproșăm totul: eroarea de-a lupta lîngă Hitler, deși, atunci, Stalin nu avea un adversar mai crîncen, iar spectrul extinderii comunismului(ceea ce s-a și întîmplat) era amenințare gravă. Hitler îi arăta, crede Adrian Cioroianu, hărți false cu victoriile armatei germane și Antonescu se lăsa amăgit. Și atunci de ce ar fi trimis în Elveția un fond uriaș – milioane de franci elvețieni – pentru a repara consecințele unei eventuale înfrîngeri în război? Fond dispărut. În fapt, Ion Antonescu voia să recupereze o Românie ruptă-n bucăți, să mute la locul lor granițele. N-a cucerit puterea, i s-a oferit la moment de mare cumpănă, provocat de presiunea Imperiilor. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu, din 6 septembrie 1940. Doamna nota că soția lui Fabricius i-a spus că tînărul rege îl implorase pe tatăl său, Carol II, să-l ia cu el din România: „Er weinte wie ein Schlosshund”. Așadar Fabricius îi povestise soției sale că Mihai „plîngea ca un cîine în lanț”. „Se știe foarte bine, scrie Șerban Alexianu (File din viața tatălui meu), că atît comunitatea internațională, cît și cea din Ungaria nu a reacționat în nici un fel cînd, duminică, 3 septembrie 1993, la Kenderes a fost reînhumat cu onoruri militare în prezența unei imense mulțimi, și nenumărați membri ai guvernului, Miklos Horty.“ Guvernatorul Miklós Horthy a fost reabilitat la 4 septembrie 1993 de parlamentul Ungariei, în timpul mandatului premierului József Antall. Cît despre Stalin, în septembrie 2008, Partidul comunist din Sankt-Petersburg a cerut bisericii ortodoxe ruse să-l canonizeze. Noi n-am fost în stare să-l reabilităm pe guvernatorul Basarabiei, Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public. Potrivit unor surse, în '45, Stalin ar fi comandat procesul guvernatorilor, unsprezece, la Odessa. Zece guvernatori au fost trimiși la moarte de un fel de Tribunal al Poporului sovietic. Numai Gh. Alexianu ar fi fost achitat. Chiar la Odessa, subliniez, nu în altă parte. Justiția de la București a fost cu mult mai severă: l-a executat pe nedrept, la Jilava, 1 iunie '46. „Doresc neamului românesc să-și îndeplinească năzuințele și idealurile pentru care cad eu astăzi, aici”. Da, ne repugnă să vorbim despre patimile românilor, disprețuim modelele paideice (Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al Rezistenței este marea excepție, confirmînd regula). Programul contra istoriei-paideia a funcționat ceas Rollex în manualele postdecembriste. O fi în ele Mircea Vulcănescu, o fi Valeriu Gafencu sau Esca și Tatulici? În cîțiva luștri, s-a generalizat lipsa de respect față de trecut. Categoricul Paler ne-a avertizat că o țară fără monumente nu are viitor. Iar timpul pierdut o să-l recuperăm numai dacă vom ști bine ce-a fost, ce ni s-a întîmplat. Piața Unirii din Iași devine, temporar, Piața Distracției, cum stă scris pe bannere uriașe. Fosta Piață a Dughenelor e și actuala Piață a Dughenelor. Ce dacă Mihail Kogălniceanu, căruia nu prididim să-i ironizăm Introducția la „Dacia literară”, declara răspicat în discursul funebru de la Ruginoasa: „… suntem datori să spunem că nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Inapetența pentru subiecte istorice o pot înțelege, nu și disprețul, hazul tîmp. Dacii ne stîrnesc rîsul, „isprăvile” din bătălii ne stîrnesc rîsul, Nicopole ne stîrnește rîsul, bietul Peneș Curcanul (alias Ion Țurcanu) ne stîrnește rîsul, jertfa Ecaterinei Teodoroiu ne stîrnește rîsul. Și avem atîtea subiecte de rîs! Rîdem de nerozii (cei 7 frați) morți tineri pe frontul primului război mondial, de cei care, și mai nătîngi, au închis ochii la Cotu Donului. Val Gheorghiu a pierdut în Basarabia doi frați; lor nu li s-ar fi părut o glorie ca România să cîștige războiul lîngă Stalin. Hohotim (ca TRU) pe seama „paradoxului cultural fundamental (cultură orientală – limba latină)”, căruia „latinitatea într-o mare slavă” i se pare un kitsch și atîta tot. În volumul citat, salută proiectul „orașe-stațiuni autonome norvegiene în Dobrogea”, cu alte cuvinte țară for rent. „Viitorul sună bine”, n’așa?”. O vorbi TRU în Parlamentul Europei despre „românism inventat”? Neîntrecut, de nota zece la hazul pe seama miturilor fondatoare, a rămas editorialul lui Adrian Cioflâncă, din '98, din „Monitorul”: „Poporul român este un cozonac. Faceți un aluat romano-geto-dac și înmuiați-l cu puțină zeamă slavă. Adăugați «nenorocul» și «vicisitudinile istoriei», dar și mirodenii precum vitejia, cinstea și determinarea. Lăsați la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneți-l în tăvi anume construite de ciobanii din spațiul mioritic. În fine, băgați tăvile la focul dragostei de țară și veți vedea că iese o minunăție de popor: chiar poporul român. Cînd veți consuma produsul în școli veți găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrîn (nefericitul, trebuie să dea seamă și pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creația poetică a lui Eminescu”. Nu s-ar fi ajuns la o astfel de „manipulare” a elevilor, opinează Cioflîncă dacă profii ar fi predat demonstrația lui Popper despre „găunoșenia esențialismelor”. Mircea Dinescu e gata să ne ofere un duș și mai rece: ia mai terminați cu himera Basarabiei care nu ne vrea și gata! În viziunea sa onirică, „sora mai mică” e fugită de-acasă „cu bătrînul soldat Ivan Turbincă”, nu răpită de-acasă. Și, ca să fie convingător, trimite la un distih popular „celebru”, dar necunoscut multor etnologi: „Limbă dulce, cur viclean/ caracter de moldovean”. România Mare, dacă s-ar fi realizat, ar fi fost „obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare” și, pe cale de consecință, „ar fi plutit și mai greu prin băltoaca posttranziției capitaliste”. Or, brînza-i pe bani! Din pactul de la 23 august '39 a rămas doar cocteilul cu același nume, Molotov, pe care-l uzităm cu grăbire între noi. „Istoria României se apropie de sfîrșit”, titrează TRU din avion. „Viața de stat a atins punctul mort”, este de părere același specialist în viitorul țării și parlamentar Euro. Așa va fi dacă nu vom ține pe verticală conștiința identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e știut de la Dante Alighieri. „cine și-a pierdut patria nu mai are nimic”. Magda Ursache |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |