Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 74 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Radu Mares. Zece însemnari despre Soljenitîn
    Scris la Thursday, August 20 @ 11:52:33 CEST de catre asymetria
    Memoria După colosala breșă în zid pe care o realizează cu O zi din viața lui Ivan Denisovici, Soljenițîn trece la proiectelesale mari și grele. Între acestea, Pavilionul canceroșilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenție.
    Radu Mareș



    Radu Mareș

    Zece însemnări despre Soljenițîn
    ( Pavilionul canceroșilor )


    I. De la marii înaintași, pe care orice scriitor rus de după 1900 îi știe pe de rost, Soljenițîn a învățat cum trebuie să sune începutul romanului: „Pavilionul canceroșilor avea chiar numărul treisprezece.” Nu altfel începe Arhipelagul Gulag , cu toate că acolo e o proză de altă factură. Primul paragraf relatează evenimentul excepțional al descoperirii unei fosile cu valoare de unicat. Locul e Siberia cu solul ei veșnic înghețat (permafrost) în care cadavrul neprețuit s-a conservat perfect de-a lungul mileniilor însă descoperitorii sunt deținuți lihniți de foame care, după o clipă de ezitare, își devorează descoperirea. Cine sunt acești sălbatici? sună implicit întrebarea care va pregăti inserția supratemei acestei cărți fundamentale. Pentru că între ei se află și un savant renumit, care a identificat imediat colosala importanță științifică a descoperirii. Cine sunt acești supraviețuitori paradoxali ai unei subspecii umane ignorate? Astfel începe, magistral,Arhipelagul Gulag. Răspunsul la întrebări e o reconstituire de o anvergură urieșească, cu numeroase etaje, plină de labirinturi și subterane de care lume a cea mare, conștiința civilizației moderne în orbirea ei refuza cu îndărătnicie să ia cunoștință.
    Și dincoace e la fel. Numărul 13, ca peste tot, trimite la maledicțiune.Nici autorul-narator, nici personajele romanului nu vor insista însă într-un fel sau altul în această direcție, e un detaliu peste care se sare. însă pentru cititor, cel care, la lectură, și-a activat și subcortexul, e prima notă și ecoul ei va stărui și-l va însoți până la capăt.
    În ambele exemple, prima frază aduce, în materia încă necunoscută a structurii opace care e romanul abia deschis, la prima filă, o incizie, pe cât de precisă, pe atât de elegantă. Un semnal de atenționare. Prea multe nu se pot spune dintr-odată într-un roman care presupune desfășurări în succesiune, în pași care se adaugă după un anume ritm și cu o logică specială, ca și cea a muzicii. Din cauza asta, necesitatea unui semnal de atenționare. ( El poate fi și o ieroglifă.) Oricum, astfel se trasează un contur, se-nfige un prim jalon.

    II. Până în 1990, cărțile lui Alexandr Soljenițîn, al cărui nume era la noi pomenit în șoaptă, puteau fi procurate doar în traduceri aduse pe fundul valizei din străinătate. A fost publicată la noi o singură povestire a sa în anii 60, în revista Secolul XX . Circula în schimb pe sub mână – eu am avut-o – O zi din viața lui Ivan Denisovici , copie dactilografiată, în traducerea unui poet prieten, bun cunoscător de limbă rusă. La puțin timp apoi am obținut, tot așa, pe încredere, ediția franceză de buzunar a prozelor scurte dar și Ivan Denisovici -ul, editat în volum separat , reușind să-mi fac o idee prin comparație. Traducerea românească fusese făcută în vederea publicării dar, se spunea, fusese respinsă în ultimă instanță, în legătură cu intrigile care duseseră la debarcarea lui Hrușciov, marele protector al scriitorului. Amintesc toate astea din următorul motiv: în dactilograma citită de mine lipseau exact rândurile unde apare un deținut român (moldovean), episod cu puține cuvinte dar cu un ecou special pentru noi (în ediția franțuzească există). în 1990, aceeași traducere, semnată nu știu de ce cu pseudonim, tipărită la o editură obscură, s-a găsit în librării și s-a vândut într-o clipă – cred că a fost primul Soljenițîn în românește. Am cumpărat-o și am controlat: pasajul cu pricina lipsea și dincoace.
    Cu asemenea lecturi „pe furate” și fatalmente nesistematice, cunoscut altfel decât din auzite nu de foarte mulți, lui Soljenițîn i se aducea totuși până în 1990 obiecția că e un produs al războiului rece, al contrapropagandei și că gloria sa e fabricată. Efectul produs de cărțile sale ar fi , prin consecință, al depoziției, al documentului și nu al artei, adică al scandalului planetar conceput, susținut și dirijat de la pupitrele invizibile...
    Că Nobelul cu care a fost distins e, și el, gest politic...Etc. (M-am certat o noapte întreagă – încă există martori! – cu o foarte importantă figură a literelor noastre care susținea toate astea...) Pe partea cealaltă existau și există și îndrăgostiți, efectiv îndrăgostiți de proza lui Soljenițîn. Teza acelora dintre ei care cunosc cum stau lucrurile și printre care sunt și excelenți știutori de rusește e că Soljenițîn pierde foarte mult în traduceri, prin definiție mutilante, simplificatoare în raport cu originalul. Proza lui are o luxurianță lexicală colosală, întâlnită rar la moderni. Cuvinte neuzitate din vocabularul tehnic-ingineresc sunt folosite abundent în romanele sale cu numeroase personaje care sunt savanți sau ingineri, sau tehnicieni de toate felurile, dar și cu subiecte care implică privirea dinăuntru în domenii de activitate pretinzând o terminologie specifică. Soljenițîn mai folosește, de fapt dă la iveală și vocabularul rusesc vechi – afirmă aceiași –, cel al credinței, tradițiilor, al lumii țărănești, „limba vechilor cazanii”, cum am spune noi, în general neglijată, dacă nu repudiată în proza modernă. în fine, cunoscătorul de rusă care-l poate citi în original e sedus de fraza sa cu sunet plin, miezoasă și multicoloră, și care, după marii ruși ai secolului XIX, dă cititorului revelația regăsirii a ceva uitat sau pierdut.
    Nu intru în detalii, care sunt toate superlative. În traduceri, de obicei făcute „la normă”, de salahori industrioși, această calitate soljenițîniană a prozei se volatilizează, zice-se. Ajung cu asta la experiența personală a lecturii Arhipelagului ... Am citit de două ori, prima oară contra-cronometru, pe nemestecate, ediția franțuzească a acestei cărți-document, unde revelația și șocul produse de in formația năucitoare te fură și nu mai a corzi o importanță prea mare fra zei ca atare, pentru care orice prozator are un organ special. Abia a doua oară, la relectură , am citit cum trebuie: se recunoaște imediat – în aceeași ediție – „gheara leului” , forța de tanc, torențială a marelui scriitor, suflul teribil, arta portretului, acuitatea observației mărunte dar și profunzimea, vastitatea tabloului care nu apare decât dacă faci un pas înapoi și dacă totuși izbutești să-l cuprinzi într-o privire, ceea ce e aproape la limita imposibilului...
    Ei bine, Arhipelagul ... a apărut și la noi cu chiu, cu vai, abia în 1997, în trei volume masive, carte subvenționată de Renate Weber de la Soros, d ar – ciudat – la un preț de vânzare în librărie la vr emea aceea prohibitiv. Deși tardiv (fragmente fuseseră publicate în Tribuna încă din primele luni ale lui 1990!) și pentru cititorii ne-săraci, gestul era superb, prea frumos, îmi vine să zic, parcă trebuind să fie un pic virusat...! Căci pe mâna cui dai la tradus un mare scriitor? E o iluzie că un asemenea text de multe sute de pagini grele în traducere „brută” poate fi dres la mâna a doua sau, cu un termen din jargonul redacțiilor, „stilizat”, ceea ce înseamnă dregerea topicii frazei, ici-colo, sau jongleria cu sinonime când sunt repetiții supărătoare. O traducere defectuoasă nu poate fi reparată în editură, cu oricâtă bunăvoință , ea rămâne iremediabil proastă.
    Chiar de la primele pagini ale Arhipelagului ... românesc șochează o proză care aduce senzația de nisip între dinți. Nu știu cine este Iliescu-traducătorul și nici nu am posibilitatea confruntării frază rusească, limbă pe care n-o cunosc, cu frază românească. Nu-mi dau seama ce a intervenit. Mă tem însă că o perațiunea lecturii-confruntare, pentru edificare, n-a fost făcută în editură de un redactor care să aibă habar de Soljenițîn – pentru asemenea lucruri nu e niciodată timp...! Pe scurt, această carte fundamentală pentru secolul XX e tradusă la noi nu prost ci îngrozitor. Traducerea e de așa natură încât exasperează, lehămetește și pe cel mai bine intenționat. Am, aici, o bănuială... Pe care, totuși, o las nespusă, știind că nu mai e nimic de dres.
    Formulez însă câteva întrebări in petto și le pun iarăși într-o sticlă pe care o arunc în ocean. Asta, după ce am constatat, cu dezolare, că și în colecția „Cotidianul”, în noua ediție a Arhipelagului ..., cea din 2009, apare același Iliescu-traducător.
    Se cumpără, așadar, și azi cărți fără a mai fi citite? (Cum se cumpăra, în prostie, stându-se la coadă sau activându-se pile peste pile, Heidegger în vechiul regim?) Se citesc cărțile doar în diagonală, pentru luarea la cunoștință? Orice carte? Sau să spun altfel: t inde a deveni lectura un act mecanic, din pur snobism, fără becul de control al simțului critic, ca și mâncarea de la fast food? Și până la urmă, contează atât de puțin Soljenițîn, la noi, pentru intelectualul român încât să nu sesizeze calitatea compromisă a unei traduceri care probabil va rămâne așa cum e de-a pururi? Contează (Soljenițân) mai puțin decât avalanșa, potopul de prostii corecte politic și de neorealist-socialisme de tarabă ?
    Pe scurt, schimbările care au intervenit în ultima vreme sunt uluitoare, îmi vine să cred că gustul, spiritul de finețe, în fond, s-a u detracat. Pot să evaluez și să mă pronunț în teritoriile romanului, unde am o oarecare capacitate de expertiză. Așadar, starea de uluire...! Un poet în care credeam, cu care am schimbat multe cărți interzise până în 1990, câteva soljenițînuri, strâmbă din nas, astăzi, când scrie și publică un articol despre Soljenițîn care a decedat și a reintrat astfel în atenția presei mondiale.
    Trec peste amănunte. Autorul n-a recitit nimic, scrie din amintiri. A uitat însă sau își reneagă vechile opinii despre marele rus, folosește altă cerneală și îl tratează îngăduitor și de sus cu un ifos care, cunoscând bine omul, mă stupefiază. Soljenițîn , zice el, a devenit reacționarul, slavofilul, romanicerul expirat cu tendințe antisemite. (Bineînțeles, scrie asta fără să fi citit Două sute de ani împreună , fără măcar să fi răsfoit cele două volume masive.) Pe de altă parte, ca lucrurile să fie într-adevăr clare, același nu-și găsește destule superlative când comentează proza lui Huellebeque, sau pe cea a lui Beigbe der sau mai știu eu ce alt postmodern.
    N-are importanță identitatea autorului. Nici trimiterea b ibliografică pentru confruntare: înafară de mine, întâmplător avizat și interesat, articolul cu pricina nemaifiind citit de prea mulți. însă c eva nu e cum trebuie și repet: ceva s-a detracat. Nu există nici o explicație rațională – în mintea mea, cel puțin – pentru asemenea renegări, care sunt mult mai numeroase decât se pare, mai subtile și mai perverse.

    III. După colosala breșă în zid pe care o realizează cu O zi din viața lui Ivan Denisovici , Soljenițîn trece la proiectele sale mari și grele. între acestea, Pavilionul canceroșilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenție. Scriitorul Soljenițîn debutase cu un succes ieșit din comun cu O zi ..., nuvelă tipărită într-o revistă, Novîi mir , unde i se mai publicaseră apoi câteva povestiri. Fusese tradus și occidentul receptase unda de șoc a acestei noi voci care făcea auzit un mesaj tulburător, neobișnuit. În Rusia, proza sa stârnise același entuziasm și același interes față de noutate. Pentru receptare, în această țară care i-a produs, începând cu Gogol, pe câțiva scriitori de vârf ai lumii, exigențele sunt însă speciale, foarte drastice pentru că ierarhiile se construiesc acolo în raport cu Cehov, cu Dostoievski, cu Tolstoi. (Vreau să zic: nu ca la noi.)
    Mărturiile care ne stau azi la îndemână arată că abia cu Pavilionul canceroșilor , roman de răscruce, care, multiplicat incredibil (are, totuși, circa 1000 de pagini) prin dactilografiere , circulă și e citit de mii, poate de sute de mii de oameni, succesul scriitorului Soljenițîn devine fenomen de masă și dă seama de apariției marelui urmaș al clasicilor din manualele școlare.
    Revin: la Pavilionul canceroșilor Soljenițîn scrie patru ani, între 1963 și 1967. Înainte, cât stătuse în lagăr dar și după aceea, în deportare, se produsese gestația, probabil și unele încercări de a fixa pe hârtie idei, teme, personaje etc., deși orice filă scrisă implica mari riscuri pentru un om de condiția lui. Vin însă eliberarea, întoarcerea la Moscova, contactul cu cei de la Novîi Mir , debutul, mare le succes. Romancierul Soljenițî n face primii pași sub această conjuncție favorabilă a tuturor astrelor iar Pavilionul canceroșilor e fructul unei uriașe energii descătușate și, în egală măsură, al oportunităților oferite de soartă sub semnul liniștii și păcii care stau bine cu scrisul, chiar și atunci când sunt obținute cu oarece sacrificii. Cu morala zek-ului și disciplina de anti-risipă, la care va face adesea referire în textele sale, el își balizase strict competențele, interesele, temele, forța de drămuit, timpul din calendar .
    Avea în urmă un cancer vindecat miraculos. După Siberia îl chinuiau și tot felul de reumatisme. Deschisese deodată mai multe fronturi de lucru, scria roman, proză non-fictivă, scenarii, piese de teatru, adresa „scrisori deschise” mai marilor zilei și coresponda cu sute de persoane și instituții, răspundea la atacuri, polemiza, se ținea la curent cu actualitatea din U.R.S.S. și din lume, citea enorm .
    Pentru a rezista, evident, era obligat la o rigoare extremă. Despre urgențele necruțătoare ale destinului și cazul unui tânăr genia loid bolnav de cancer e aproape tot capitolul 19 din Pavilionul ... De subliniat e că, totuși, din toat e servituțile existenței , scriitorul își distila, aș zice, natural , o voluptate incredibilă, cumva egoistă dar continuă, infisurabilă, trăită cu hârtiile lui la masa de scris. în anii faști (pentru el) ai epocii hrușcioviste, când nu se mai simțea amenințat direct, începe să strângă material pentru ceea ce va deveni Arhip elagul Gulag , proiect infinit de periculos. Asta înse amnă corespondență de proporții, un material imens de citit, selectat, arhivat. Erau mărturii dar și documente venind de la foști deținuți, care-i transferau lui , și numai lui responsabilitatea de a le aduce la lumină cumva, adică de a le salva de la distrugere și uitare. Scria totodată și la romane unde de asemenea avea arhive, variante , manuscrise, capitole dactilografiate în diverse faze de finisare, corecturi ș.a.m.d. Cu conșt i ința misiunii asumate, își va nota fiecare pas făcut, fiecare vorbă spusă, pentru ca ult erior să dea seama de ce a fost în cărțile sale de proză non-fictivă: de la – să zicem – cumpărarea automobilului și experiențele șofatului , până la ședințele scriitoricești de condamnare în care e subiect special pe ordinea de zi.
    Un loc important, specific rusesc, în această aventură scriitoricească e faptul că din capul locului se instituie condițiile de autoprotecție extremă ale clandestinității. Protejarea colaboratorilor era esențială. Or, colaborator al lui Soljenițîn, pentru KGB însemna dușman al regimului . Deconspirată, u na din dactilografele sale s-a sinucis. Textele, numeroasele texte definitivate trebuiau depuse în siguranță , în mai multe locuri, pentru orice eventualitate ceea ce însemna un număr de persoane de încredere. Alte texte, fotocopiate, erau expediate peste graniță. Aici, alți oameni erau implicați și toți aceștia își riscau pielea. Soljenițîn era un tip dificil cu care nu se lucra ușor, sunt destule mărturii în acest sens. Incompatibilitatea sa cu Șalamov, spre exemplu, cu care ar fi trebuit inițial să colaboreze la Arhipelagul ..., e citată în câteva locuri. Cu toate astea, în pofida firii sale, a știut să-și adune în jur nu atât admiratori – și admiratoare – cât secundanți de-o admirabilă probitate. De ce spun asta? Pentru că un lanț uman de solidarități se constituie astfel în numele unui scop cu o formulare abstractă și în sfidarea unui milion de pericole foarte reale, dacă se poate spune astfel, departe, la o distanță astronomică de interesele egoiste ale intelectualului și artistului. P uterea comunistă însemna la acea dată (și înseamnă și astăzi, machiată doar altfel și sub altă etichetă) ce va indestructibil , ca stânca de diamant dintr-o teribilă povestire borgesiană, ceva de neclintit.
    O carte sau un autor preluați de imensa mașinărie de propagandă a internaționalei comuniste căpătau o celebritate fulgerătoare. Mașinăria invizibilă făcea ca numele au torului să fie repetat pretutindeni , zi de zi, cartea lui fiind tradusă pe tot globul și difuzată în sute de mii, în milioane de exemplare. ( Mitrea Cocor și Desculț sunt cărțile de la noi care au parcurs acest traseu mirobolant al iluziilor.) Invers, un alt buton desființa o reputație, un autor, cărțile acestuia se evaporau în neant: Panait Istrati e unul dintre numeroșii excomunicați și care n-au mai reușit decât parțial să fie repuși în drepturi. „Mecanismul”, s-ar zice, n-are nici o legătură cu Stalin și cultul personalității, nici măcar cu sistemele opresive instaurate de comunism. Are o sursă autonomă de alimentare cu energie , mult mai subtilă .
    Nu cred că există o unitate de măsură pentru acea putere căreia nimic nu-i era imposibil și asta la scară planetară, până în pragul cutărui trib african de semi-canibali. A te lua de piept cu Molohul comunist, în luptă de unul la unu, friza don quijotismul prin temeritatea fără absolut nici o șansă. Cu un curaj care merită studiat de aproape, cu maximă atenție, Soljenițîn pune această înfruntare în termenii posibilului, ca datorie. E o lecție! Chiar și azi – sau mai ales azi – se poate medita la ce-a fost cu mare folos pentru suflet.

    IV. Sunt destui care strâmbă din nas la romanele lui Soljenițîn, citi te ca pamflete anticomuniste sau ca proză realistă (pre-modernă) expirată.
    Despre romanul anti-anticomunist sau neo-realist socialist am mai scris. E vorba de cărți din ultimii ani ai secolului trecut, dacă nu și de mai încoace, traduse peste tot și comentate superlativ (traduse, bineînțeles, imediat și la noi!) fără a fi semnalată preluarea vechilor clișee ale prozei cu teză. Sute, mii, vagoane de romane scrise în aproape un întreg secol după principiile estetice ale lui Lenin-Lunacearscki-Gorki-Jdanov-Furmanov-Lukacs ș.c.l., la care îi putem adăuga și pe ai noștri: Tertulian, S. Damian, Crohmălniceanu etc., etc. s-au perimat iremediabil și au dispărut în neant. Tezismul denumea un defect: aplicarea nedibace în artă a unei teze, a unui set de norme și de principii ideologice obligator ii care coborau din transcenden ță bi nele și răul și-l relegau de căr ticica roșie a lui Mao, de Problemele leninismului a lui Stalin, de Profesiunea lui Pavel Corceaghin de Paul Georgescu. Condiția era ca această asumare și traducere în fapt artistisc să se facă fără a se vedea cusăturile și fără ca falsitatea, falsificarea să fie flagrante, ceea ce – în definitiv – era chestiune de talent iar în istoria literaturii sovietice sunt mulți, foarte mulți mari scriitori ...
    Observația celor care au rezerve cu privire la romanele lui Soljenițîn e că, fiind concepută cu semnul minus în față, spus altfel: anticomunistă, proza acestuia e esențialmente tot tezistă.
    Toată suflarea scriitoricească din Europa de est cunoștea perfect condițiile publicării și ale trecerii unui manuscris prin vămile cenzurii, adic ă limitele până la care e acceptat curajul romancierului. Limitele ca atare puteau fi forțate, aveau un anumit grad de suplețe conjuncturală, mai ales dacă erau speculate cu inteligență. Cu ochii de azi și cu o anume experiență a vârstei se identifică ușor la relectură concesiile făcute de Soljenițîn ca să-și vadă romanele publicate, adevărul pe care nu l-a ascuns fiind că asta dorea, asta visase scriindu-le (abia în pasul al doilea, după verdictul oficial negativ, le „lansa” în samizadat, prin copii dactilografiate). Era greu dar nu imposibil ca miracolul produs la debut, când însuși Hrușciov interve nise în favoarea publicării sale, să se repete și persoanele influente care îl admirau, cum e poetul Tvardovski, dar și alții din nomenklatură, îi încurajau aceste speranțe. Se poate observa de aceea în romane o anume raționalizare a observației critice, acide, tăioase în tablourile sociale descrise cu uneltele prozei realiste. Doar indirect, apare punerea în cauză a ideologiei și sistemului și de regulă cu trimitere explicită la perioada de până la moartea lui Stalin. (Lenin, ca părinte fondator, dar și sprijinul bănesc ocult de care a avut parte în preparativele revoluției b olșevice, o să apară mai târziu, în proza publicat ă după stabilirea în occident - și de aici se pare că i s-a tras dizgrația și gararea lui forțată pe o linie moartă...!)
    Varianta publicată în Novîi Mir a lui Ivan Denisovici , care-i și cea cunoscută, e cu unul sau două capitole în minus și cu destule pasaje „pe care s-a lucrat” în redacție. Asta, evident, cu acordul autorului. Am citit ambele variante ale romanului Primul cerc . în „Avertismentul autorului” la ediția definitivă publicată de Fayard, datat „Vermont, 1978”, Soljenițîn însuși recunoaște că varianta primă, cea tradusă peste tot, nu era „varianta autentică”, cu alte cuvinte recunoștea că se autocenzurase. Important nu e însă slalomul printre interdicții la care e obligat scriitorul și din care, precum se știe, n-a scăpat teafăr. Decisivă, în fond, în romane, în toate prozele sale, e perspectiva narativă care e cea a exclusului social, a pușcăriașului ( zek , în rusește) sau a deportatului – sau a fostului pușcăriaș și deportat care refuză să uite... Iar condiția zek-ului, ca și cea a bolnavului de cancer, e încărcată de dinamita realității. Din ea derivă judecata morală mai drastică (la noi, unele minți luminate i-au spus „judecată resentimentară”) și curajul adevărurilor incomode, trecute de alții în regim de tabu. Cu asta a speriat sau, poate, mai bine zis: a exasperat, a obosit Soljenițîn occidentul tuturor relativismelor și a culturii tranzacționale ridicată la rang de normă și virtute. El credea în valori absolute pentru care nu se fac concesii și nici u n sacrificiu nu e prea mare atunci când te lupți să le aperi. Era, adică, în ter menii de azi, un fundamentalist, un taliban.

    V. Romancierul Soljenițîn gândea și scria ca un om al secolului XX. Nu se vede de nicăieri că a trăit ispita de a încerca și altceva decât ce era solid și verificat sub toate aspectele, altceva decât ce asimilase în lecturile primei tinereți – decât, într-un cuvânt, marea și glorioasa tradiție a romanului rusesc de până în 1917. Nu e sesizabilă nici cea mai slabă urmă de interes pentru avangarde, și la interes îmi vine să adaug: respect. N-am găsit nicăieri consemnarea efectului lecturilor sale, dacă au existat, din Proust, să zicem, sau Joyce. Față de nobelizatul Hemingway are o singură propoziție, de fapt jumătate de propoziție ironică (în Pavilionul ...) Nu cred că sunt în eroare spunând că Soljenițîn nu poate fi închipuit citind Valurile sau Ulisse cu plăcere și acordându-le nu numai timp de lectură și răbdare, dar și câtimea de reflecție îmbogățitoare care apare la întâlnirea dintre doi mari scriitori.
    El e, într-adevăr, mai aproape de Tolstoi decît – să zicem –de contemporanul său Faulkner. Pe al doilea nici nu e sigur că l-a citit, primul fiind însă o referință primordială. Proza mai tânărului e îmbibată de trimiteri și aluzii la cea a maestrului, s-ar zice că știută pe dinafară. în Pavilionul ..., unei cărți care conține povestirile de bătrânețe ale lui Tolstoi îi e consacrat un întreg capitol.
    Cartea respectivă a fost adusă de un bolnav de cancer care a citit-o și o povestire anume l-a răvășit, ea trece apoi din mână în mână și provoacă discuții contradictorii între ceilalți bolnavi. Acest insert epic n u e o simplă reverență, peste ani, a ucenicului. în climatul plin d e nori negri și incertitudini al deceniilor 6 și 7, Pavilionul ... apărea ca metaforă exploz ivă a nelibertății , ca boală la limita incurabilului, tangentă cu moartea, și o Europă cu conștiințele sale intelectuale atrofiate de conformisme și lașități trăia, la lectura acestor pagini, o precis ă cutremurare. în planul de adâncime al romanului, lectura lui Tolstoi cu ochiul ru sului din anii 50 ai aceluiași secol, după trei decenii de îndoctrinare și mutilare me ntală, arată că – totuși – sensul vieții are același enunț. Boala, suferința, moartea se regăsesc intacte în aceleași câteva propoziții simple la care nu se poate schimba nici o virgulă. Nici timpul, nici revoluția bolșevică , nici puhoaiele de sânge și munții de cadavre umane ale holocaustului roșu nu perimaseră câtuși de puțin povestirile naive, enervant de naive, aproape școlărești ale bătrânului profet de la Iasnaia Poliana...
    Cel care scrie toate astea, scriitorul Soljenițîn, are o conștiință de sine foarte precisă. Pentru mulți prieteni, pentru prima sa soție, e un defect insuportabil. Dintre contemporanii săi sovietici, unii celebrități mondiale – Șolohov, Pastrenak – nu pomenește pe niciunul, cu atât mai mult să consemneze impresii de lectură despre cărțile lor. Urmărea totuși, ca orice profesionist, viața literară și era la curent cu tot ce se întâmplă important și ce se scrie. în capitolul 21 din Pavilionul ..., o poetă vine în salonul spitalului să-și viziteze tatăl, ocazie cu care se pune în scenă o dezbatere a câtorva probleme de actualitate literară. între acestea e și problema adevărului în literatură enunțată de poetă în formularea sa oficială: „Să-i spui poporului adevărul nu înseamnă câtuși de puțin să- i spui lucruri rele, să arăți cu degetul defectele. Poți vorbi neînfricat despre ceea ce-i bine – ca să devină și mai bun! De unde cerința asta falsă a așa-numitului adevăr crud? etc.” (Toate citatele sunt după A.S., Pavilionul canceroșilor, Colecțiile Cotidianul, Editura Univers, în excelenta traducere semnată de Eugen Uricaru și Maria Dinescu.) Tema, crucia lă pentru funcția de propagandă a literaturii, a fost dezbătută și la noi decenii la rând: de la un punct înainte, în literatură, în roman îndeosebi, o judecată de evaluare cu caracter social sau politic poate deveni dușmănoasă și dăunătoare și trebuie sancționată, critica l iterară fiind investită ca un fel de poliție a gândirii orwelliană.
    „Denigrarea ține de optica autorului și apare acolo unde critica trădează o viziune sceptică, dezabuzată, nihilistă, cu privire la posibilitatea îndreptării relelor, perfectibilității organizării vieții obștești și naturii umane ” – afirmă, un sfert de secol mai târziu, mult mai profesoral, Crohmălniceanu, devenit mai aproape de noi dizident exilat și directorul de marketing al lui Cărtărescu. „ Din astfel de texte iese la iveală o concepție sumbră, demobilizantă asupra lumii. Ea e opacă, fiindcă ignoră deliberat progresele evidente ale societății noastre și conține, nemărturisit, un îndemn la abandonarea oricărui efort uman constructiv, ca zadarnic. Acest tip de critică, chiar dacă nu vrea să o recunoască, rămâne – în esența lui – conservator și deci retrograd, reacționar.” (v. Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării , ediția a doua, adăugită, Cartea Românească, 1979, pg. 665)
    Soljenițîn era familiarizat cu acest tip de frazeologie nespecifică neapărat unei anume literaturi iar experiența zek-ului l-a făcut să păstreze mereu distanță față de autorii care o cultivau. „Distanță” înseamnă aici disociere: prin aproape tot ce face, Soljenițîn indică diferența dintre sine și ceilalți scriitori sovietici – diferența sau prăpastia... Nu e vorba de o diferență de calitate, de inflamarea ego-ului și paranoia. Pur și simplu e marcată apartenența la regnuri diverse și necomunicante, sau la structuri cu stări diferite de agregare.
    A rămâne deoparte, a păstra adică o anum e distanță care nu se va micșora față de vânzoleala literatorilor sovietici e tot o regulă a fostului zek . Pentru orice artist care arată explicit că e neintegrabil și refuză nu doar înregimentarea ci și frecventarea rituală a confraților, adică mult mai puțin, îndrăzneala poate deveni la rigoare sinucigașă. Lui nu-i era însă frică de nici un fel și a și declarat-o nu o dată. La ultimul congres mondial dedicat romanului pe care doar sovieticii puteau avea ideea de a-l organiza (există un număr vechi al revistei Secolul XX dedicat evenimentului), Sartre, adus de la Paris ca să prezideze, i-a adresat, cred că în nume personal, o invitație de a participa și lui Soljenițîn.
    Mai tânărul rus , autor doar al unei nuvele, e dre pt că de mare răsunet, și a câtor va povestiri publicate, neafirmat ca romancier, declină invitația franțuzului fără justificări... Acest tip de a fi (în lume) era totuși perfect congruent cu conștiința de sine a scriitorului. Nu e mai puțin adevărat că în subsidiar se mai întâmplă cev a: se cristalizează, capătă corp o ostilitate aproape distructivă față de „corpul străin” și care va trebui eliminat.
    Lucru pe care partidul, deasupra a toate, îl cunoștea prea bine și lăsa scriitorilor înșiși, corpului profesional, să decidă pedeapsa și s-o aplice: exclusul din uniunea scriitorilor Soljenițîn e un caz notoriu, cumva de manual, dar psihodrama ca atare e cunoscută prea bine și la noi ...

    VI. Cu toată uzura și, pe alocuri, vetustețea vădită a mijloacelor folosite, romanele lui Soljenițîn rezistă perfect la proba decisivă a relecturii și azi, în postmodernitate. Aceste cărți, înainte, stârneau un mare interes prin mesajul lor singular și radical, venind parcă de la un predicator în pustie. Azi însă poate fi citit cu un ochi mai curat, adică eliberat de contextualizări, ca și Homer.
    Soljenițîn aparține generațiilor sovietice școlite de la zero în lumea nouă de după 1918 cu literatura ei, nouă și ea, ale cărei reguli va dovedi că le cunoaște perfect. Ca orice scriitor rus, și nu numai rus, ci și franțuz sau american, el și-a însușit și lecția celor mari de la sfârșitul secolului XIX, alfabetizare autodidactă prin care au trecut (și s-au și mândrit cu asta) cam toate numele semnificative din secolul următor. A fost o învățare disciplinată, conștiincioasă și respectuoasă care impunea și niște baremuri valorice. Roadele se cunosc.
    Și mai e ceva: nici el, nici alți ruși n-au crezut de cuviință că trebuie să se distanțeze polemic – sau ironic – de Tolstoi, de pildă, cu toate că Lenin îl numise „moșier scrântit întru Hristos”. Ca și Pușkin, ca și alții, Tolstoi s-a fixat asemenei unui reper intangibil. Ei arată un nord pe care rușii nu și-au făcut o glorie din a-i clinti din lăcașul lor măcar cu un milimetru. A funcționat, cred, un instinct sănătos, al celor care au o mare cultură în spate. Căci ireverența nu produce prin sine nimic relevabil, înafară de scandal care e needificator, ține de efemeritatea conjuncturilor. Nu generează, prin sine, artă – nouă, revoluționară, avangardistă, postmodernă ș.c.l. E drept că generează rupturi și mini-hemoragii, ce pot speria pe cei mai slabi de înger, discontinuități, perplexități, îi pot „ultragia pe burghezi”, dar e zero sub raportul valorii adăugate.
    Asupra lecturilor sale, a gusturilor și preferințelor în ordine literară, a eventualelor modele, Soljenițîn e foarte zgârcit cu informațiile. E sigur că l-a citit pe Hemingway, la care, chiar în Pavilionul ... are, am mai notat asta, într-o jumătate e frază o trimitere ironică. Desigur, i-a citi și pe americani, promovați prin traduceri și recompensați cu onorarii fabuloase, dacă puteau fi folosiți de propagandă, fiind din categoria „idioților utili”.
    (Ca Sartre, de pildă, deși micile lui romane nu-s deloc realist socialiste.) Tema bolii, toposul spitalicesc a ispitit și pe alții. La Thomas Mann și Muntele magic referința e aproape obligatorie, după c um și unele analize comparative, dar n-am descoperit nicăieri confirmarea că Soljenițîn l-ar fi citit. La curent sau nu cu ce se scria în literaturile lumii, cu noutăți și mode, el își vede de scris, alimentându-se dintr-o sursă de energie pe care n-o dă la iveală. Marii deschizători de drum literar de după 1900 au scris restrângând câmpul de exploatare (și, într-un anume sens, vizibilitatea) la perimetrul eu-lui. Din suprafață, ca la înaintași, perspectiva în proza modernă s-a mutat în adâncime. Abisurile obscure ale privilegiatului eu exclusivist se constituie, la rândul lor, ca un cosmos ptolemeic.
    Soljenițân va face, prin comparație, un pas de retragere, dacă-l considerăm după extravaganțele mult discutate ale avangardelor rusești, puse pe dinamitare și demolat, din primele două decenii ale secolului trecut, dar și după cei câțiva mari romancieri ruși, mai bătrâni ca el, scăpați teferi din malaxorul terorii și reușind să-și scrie cărțile. Motivul prim îmi pare a fi o apăsată vocație a tragicului de unde reiese și o disciplinare a spiritului. Cu tema sa cea mare, a lagărelor de concentrare, el venea după încruntatul, sobrul, tragicul Dostoievski cu a sa „casă a morților”. Pe partea cealaltă, în Pavilionul ... , boala de cancer lasă și ea un loc infim pentru experimente formale de tipul jocurilor textuale. Tema e de așa natură încât exclude orice frivolitate iar constrângerile de acuratețe realistă devin obligatorii și maxime.
    Pasul de retragere e atât de ferm încât, la re lectura de azi, pe alocuri, deconcertează. Nu trebuie uitat însă nici o clipă că Soljenițîn avea conștiința de a fi în comunicare cu poporul rus (ceea ce azi a devenit desuet), față de care avea, își asumase responsabilitatea strivitoare a unui mesaj (dublă sau triplă desuetudine) care să răzbească la suprafață cu orice risc. S-a manifestat, ai ci, o reciprocitate abs olut fascinantă pentru cine are răbdarea s-o studieze cu atenție. De partea sa, Soljenițîn știa precis ce-i revine, în termenii datoriei, față de Rusia. De cealaltă parte erau elitele, intelectuali tatea cultivată de la dascălul de țară până la laureatul Premiului Nobel, academicianul etc., adică Șostakovici, Kapița, Rostropovici, Saharov și mulți alții, celebrități mondiale din vârful nomenklaturii sovietice a anilor ’60. Toți aceștia se arătau deschiși și receptivi și i-au acordat scriitorului un credit și-un sprijin nelimitat – lucru care, la noi, cu oricine, ar fi fost imposibil, îmi pare rău să o spun. Faptul că la întoarcerea sa din exil , pe Soljenițîn l-a întâmpinat Gorbaciov sau, încă și mai mult, că însuși Putin l-a vizitat mai târziu a făcut pe unii idioți de la noi să se strâmbe sarcastici și cu subînțeles. E însă exact, milimetric exact ce nu știm noi să facem – și de ce trebuie să facem – și ce nu vom ști încă o sută de ani.
    Mulți dintre rușii importanți cu care și partidul se purta cu mănuși hotărâseră, mai ales după Pavilionul canceroșilor , trecut cu un succes fulminant de samizdat din mână în mână, că Soljenițîn e unicul apt să reînnoade legătura vitală cu Marea Tradiție. Or, el, repet, se manifesta ca perfect lucid de rolul pe care e pus de istorie să-l joace. Era așadar „condamnat” la realism, în sensul supunerii absolute la adevăr, până în structurile lui infinitezimale, invizibile cu ochiul liber.

    VII. Unul dintre cele peste 30 de personaje ale Pavilionului ..., o doctoriță radiolog, descoperă că e bolnavă ea însăși de cancer. Naratorul omniscient obiectivează narativ descoperirea:
    „Că un lucru atât de cunoscut, cercetat de-a lungul și de-a altul, în nuenumărate rânduri, să se poată transforma într-atâta încât să ți se pară nou și străin, Donțova nu-și putuse totuși imagina.(...) Până acum toate corpurile omenești aveau exact aceeași constituție, descrisă de atlasul anatomic universal. La fel era și fiziologia proceselor vitale și fiziologia senzațiilor. Tot ce era normal și tot ce devia de la normalitate avea o explicație rațională în compendiile de autoritate. Și deodată, în câteva zile, propriul ei corp căzuse din acest sistem armonios , se lovise de pământul aspru și se dovedise a fi un sac lipsit de apărare, burdușit cu organe, în care fiecare dintre ele în orice clipă putea să se îmbolnăvească și să țipe. În câteva zile totul fusese întors pe dos și, deși continua să fie compus din elemente cunoscute, devenise necunoscut și înfricoșător.” (Capitolul 32. Cotitura.) Cam așa sună proza „expirată” a lui Soljenițîn.

    VIII. Aspectul de suferință fizică al existenței bolnavului poate fi și atroce, animalică. Boala cu zemurile ei dezgustătoare, care nu-s numai sânge, rana necicatrizată, fac privirea să se retragă din instinct, să dezerteze cât mai departe cu o lașitate înfricoșată. Pe toate astea, burghezul rafinat, de pildă, care e Thomas Mann, se preface din decență a nu le vedea și sare, cu grație retorică, peste tot ce e repulsiv sau recurge la privirea indirectă a naratorului, la semitonuri și aluzie. Clinica și bolnavii, foarte ofertante pentru romancier, l-au sedus totuși și s-a oprit la ele strict rațional, nemțește, ca la un filon epic de exploatat. Blecher al nostru, dimpotrivă, scrie despre boală transcriindu-și caligrafic propriul parcurs existențial. Comparația, îmi iau libertatea să zic, arată ceva foarte interesant.
    La evreul român e sensibilitatea de-o acuitate extraordinară focalizată pe sinele fizic, observația fiind pe viu, nemediată. Iar lumea cea mare e undeva dincolo de rama tabloului și, în tot cazul, nu foarte importantă. (De fapt, ireală.) La rus, vine în pagină tot o cunoaștere directă, pe piele proprie, adică aventura internării – ca ș i a personajului principal din Pavilionul ... – și tratamentelor într-un spital amărât din Asia Centrală, cu diagnostic de cancer la stomac (vindecat apoi miraculos). Numai că vocea auctorială sună pe o scenă aproape de necuprins unde contează și e luminat cu cruzime, „realist”, fiecare ungher. în jurul clinicii e o țară uriașă, în saloane sunt câteva zeci de personaje cu statut de importanță aproximativ egal, iar ecourile care parvin, odată cu bolnavii, sugerează același orizont al vastității. Pe scurt, la fiecare pas narativ se percepe în substrat tectonica unui continent submers și rumoarea polifonică a sutelor de milioane de ființe care-l populează, de-o diversitate amețitoare. Există multe cărți mari insuportabile. Cunosc destule exemple : sunt inși cu instrucție superioară, cititori cu biblioteci întregi la activ, care la ultima treime a Morții lui Ivan Ilici se poticnesc și refuză să meargă mai departe. Matei Călinescu, cu „ Portretul lui M ”, a scris una dintre cele mai profunde cărți de proză din ultimele decenii, lângă care pălesc toate succesele sau pseudo-succesele noastre vândute ca atare cu mare tam-tam și care, prin comparație, par palide compoziții diletante. Cartea nu s-a bucurat însă de prea multe comentarii și am impresia că nici n-a fost citită. Dar se pot da și alte exemple.
    Probabil există în analiza abisurilor de suferință un prag la care se activează o frână inhibitorie și nu-mi dau seama dacă se poate face din asta o vină neapărat. Sunt convins că Soljenițân reflectase la riscul pe care și-l asuma abordând tema din Pavilionul canceroșilor . El procedează la incizia în materia realității fără menajamente. Și totuși, paradoxal, efectul imediat sesizabil nu e oroarea sau dezgustul, cum ar fi natural să fie. Intervine ceva foarte complicat și aproape imposibil de descris, de natura vrăjii. E seducția poveștii pe care o desfășoară, indiferent de temă, un mare scriitor, și e o seducția la care nu te poți sustrage.

    IX. Pentru cititorul de azi, grăbit sau dezabuzat, realismul, cu strategiile sale narative într-un anume sens supra-uzate, nu mai dă satisfacție. Abuzul de descripție, precizia, minuția detaliilor cu care se construiește progresia epică dar o și încetinește, exasperându-l pe cel mai grăbit, nu mai sunt compatibile cu accelerarea vieții în postmodernitate, după cum nici „cumințenia”obligatorie a supunerii la model, la adevăr, cu sistemele lui de referință și ele nu mai sunt pe gustul zilei de azi. în această privință, Soljenițîn n-a ținut de loc să vină cu inovații.
    El ia în cont și notează cu scrupulul adevărului istoric toate datele existenței rusului (sovieticului) într-o epocă delimitată și ea cu precizie: prima jumătate a deceniului șase, secolul trecut. Infimul fragment de timp a devenit de atunci , pentru generațiile de azi, cel puțin, indistinct pe harta deceniilor imediat postbelice. E vorba însă de anii cruciali, un an sau doi de după moartea lui Stalin. Pentru zek-ul din unghiul căruia se narează e un moment de răsturnări colosale și într-o succesiune amețitoare. Căci privit de aproape, în act, începutul „dezghețului” hrușciovist părea într-adevăr dar și avea la scara omului simplu dimensiuni nemaiîntâlnite.
    Funcționarea complexului agregat spitalicesc care e „pavilionul canceroșilor” nu se înscrie direct în tectonica acestor dizlocări istorice. Eliberarea milioanelor de deportați, sancționarea celor vinovați de abuzuri, măcar ca amenințare potențială, „slăbirea șurubului” în politicile represiunii, „dezghețul” ideologic ș.c.l. se anunță totuși, se simte că se pregătesc, în aer apare un frison anunțiator al acestor preparative. La data scrierii romanlui, după 1960, efectul de fundal al zării de lumină era și nu era doar un alibi (cum a fost la noi subterfugiul cantonării în „obsedantul deceniu”, cu transferul în urmă al tuturor vinovățiilor), menit să-l facă publicabil, cum a și fost dealtfel considerat multă vreme. Ca și proiectul secret al Arhipelagului ..., Pavilionul trebuia să fie mai mult decât un banal roman cu bolnavi, fie ei și de cancer, trebuia ad ică să fie o mărturie pentru ru șii – și nu numai pentru rușii – din viitor. în reconstituirea întreprinsă, scriitorul nu-și îngăduia nici o licență , în sensul fidelității față de adevăr. Pariul era însă și pe roman publicat care să răspundă unui interes în creștere al cititorilor cu care orice autor vrea să comunice. în dilema abdicărilor la care era constrâns Soljenițîn a fost rațional, în ciuda a ceea ce i se pune în cârcă. A făcut destul de multe concesii, a eliminat pasaje numeroase: s-a dovedit până la urmă că e degeaba, romanul n-a primit bunul de editare.

    Revin la romanicerul realist Soljenițân. Locul unde se petrece acțiunea Pavilionului ... e un oraș neînsemnat (fără nume) dintr-una din republicile din Asia Centrală. Depărtarea de Moscova e un subterfugiu narativ extrem de ingenios. întâi, că distanța mare îmblânzește ceea ce în epicentru e radical și tăios. Ca peste tot în lume, provincia înseamnă și o ceață care lucrează asupra contururilor, atenuează unghiurile prea ascuțite. Știrea despre care am ami n t it, cea referitoare la rejudecarea condamnărilor de pe vremea lui Stalin e adusă de ziare în forma ei abreviată, lăsând loc pentru tot felul de ambiguități. Nimic, vreau să spun, nu are efect de explozie dramatică. La fel se întâmplă și cu funcționarea „pavilionului”, descompusă migălos cu toate articulațiile sale. Legislația epocii, birocrația spitalicească sunt prezentate cu acribie.
    Documentarea întreprinsă pe piele proprie în perioada deportării și a internării cu diagnostic de cancer e folosită pentru personajul Oleg Kostoglotov dar ambiția realistă a proiectului cerea mai mult. Consemnez de acceea episodul foarte semnificativ când prima soție a scriitorului, bolnavă de cancer, se internează și e operată și când – asta se povestește într-o carte a ei, tradusă și la noi – cu o acribie care o sperie vin interogatoriile soțului-scriitor, interesat să scoată de la ea și să noteze cât mai multe... Soljenițîn citește și se ține la curent c u cazuistica bolii canceroase, cu numeroasele ei forme. Sau cu aparatura, cu medicamentația, cu terapii și cu proceduri. Dilemele și problematica științifică au parte și ele de o abordare aproape reportericească, din perspectiva aceluiași autor omniscient care nu suportă să ignore nimic din ce privește personajele sale. Și se mai vede, după atât ea traduceri în nu știu câte li mbi și atâția ochi care au citit romanul, între care desigur și doctori, că sub aspectul rigorii documentarea n-are fisuri. (Lipsesc, adică, altfel ar fi fost semnalate, stângăciile eventuale și naivitățile, sau pur și simplu prostiile care-i scapă celui intrat într-un domeniu pentru care n-are calificare.) Poate și cu acest exces de precizie care dă încredere Soljenițîn se eschivează (ca un doctor de la diagnosticul brutal) și dozează oroarea în cantități suportabile și e straniu: aproape inobservabile. Nu e în tot romanul decât un cadavru, și acela anonim, observat în treacăt. Nu moare nimeni în scenă. Pentru asta se pleacă în culise, ca în tragedia antică greacă.
    Până la urmă, ochiul romancierului realist e programat și el după alte criterii care sunt numai ale sale, în sintonie cu un tip și el special de percepție a realității. De asta, în raporturile cu materia primă a prozei sale, Soljenițîn manifestă o lăcomie sălbatică. El știe tot sau, în tot cazul, siguranța sa lasă această impresie. A scotocit peste tot, s-a documentat cuasireportericește, a strâns și pus la păstrare o cantitate infinită de figuri și povești și totul cu o hărnicie inepuizabilă de furnică. Nimic – pare el a zice – nu-i fără valoare. Nimic adică din ce e legat de povestea sângeroasă a comunismului, nici cel mai neînsemnat amănunt care, pus unde trebuie în pagină și în lumina optimă, va revela dintr-odată încărcătura sa uluitoare de semnificații, totalmente ignorată înainte. Iar la lectură se simte că nu se îndură să lase nimic pe dinafară și „înghesuie” realitatea în fiecare intrestițiu. Un exemplu. Creșterea industrială a găinilor pare, dar și este, în fond, o chestiune ne-literaturizabilă, de abandonat fără regrete în noroaiele banalității care sunt arhiîncărcate cu asemenea detalii fără relevanță. Soljenițîn a aflat de crescătoriile de găini și a reflectat asupra conținutului lor inaparent. Pe trei pagini, în finalul capitolului 28 din volumul II, utilizează materia asimilată și digerată pentru a relansa cu o forță proaspătă, extraordinară, interogația tragică asupra sensului existenței umane de la început, când a fost invocată lectura povestirii lui Tolstoi.
    Ajungem astfel la observația că perspectiva narativă – în roman – se diversifică, devine cu fiecare pas tot mai cuprinzătoare, pe o scenă unde figurația e și ea tot mai multicoloră.

    Ce înseamnă „sovietic”? (A început să se uite...) Pavilionul ticsit cu bolnavi e situat geografic în Asia Centrală, zonă care e și loc de deportare al foștilor deținuți (zek), dar și ținut cu regim de colonie al imperiului roșu. Ca și în lagărele Gulagului, la care se face ici-colo trimitere, în pavilion sau în proximitățile lui rușii se încrucișează cu numeroasele seminții „sovietice”, strânse la grămadă de soartă și de capriciile istoriei. Unele din aceste etnii prezente într-un fel sau altul în roman fac parte din nomenclatorul nostru familiar: kazahi, aceștia sunt băștinașii locului, uzbeci, ceceni, kirghizi etc. Printre aceștia, aduși de valurile deportărilor se află, pe lângă mulți ruși, un neamț, o doctoriță rusificată și ea cu origine nemțească bine ascunsă, un armean. Tătarii, popor mutat cu forța în întregime din Crimeea, au parte de o consemnare distinctă. Numele altor etnii, pentru noi, europenii, sună straniu, cum ar fi evencii sau kara-kalpacii... Lipsesc, ciudat, evreii, cu o foarte consistentă reprezentare și în Rusia țarilor și în cea a sovietelor.
    În Primul cerc, celălalt roman important scris în aceiași fecunzi ani 60, lui Rubin, personaj care era evreu, scriitorul îi încredințase un rol dilematic – și, desigur, tragic... Folosise pentru acesta ca model „realist” figura bunului său prieten și coleg de suferință din anii de lagăr Lev Kopelev, dizident celebru și el. Din varii motive, au apărut, imediat după difuzarea cărții în samizdat, controversele și supărările – reaprinse, cu forțe proaspete,(între timp, toată lumea uitase de cearta lui Kopelev cu Soljenițîn) și amplificate, mult după tipărirea cărții în străinătate, devenind predilect cal de bătaie pentru cei puși să-l atace pe scriitor. Dincoace, risc să avansez o ipoteză care nu e implauzibilă, Soljenițîn eliminase scurt, din capul locului, eventualele dezagremente...! În schimb, o poveste de jumătate de filă cu japonezi, deținuți și ei în lagărele rusești, la grămadă cu mulți alții, luminează o teză despre care se poate spune că are legătură și cu cancerul: cea a solidarității virile în momentele tragice (chiar dacă e gest gratuit, altruism și eroism pur de câteva secunde).

    X. De notat și un punct neglijat dar incandescent, atins de Solenițîn în treacăt. Aici, el dă răspuns unei intuiții, dar fără s-o valorifice până la capăt.
    Printre numeroasele personaje ale romanului, apar și reprezentații  celei mai tinere generații, așa cum Soljenițîn o studiase, cu seriozitatea sa de romancier realist care adesea îl dublează pe sociolog. E vorba de adolecenții și tinerii deceniului șase, copii celor care au luptat pe front în al doilea război. Ca și autorul, Oleg Kostoglotov e în discursul epic  un matur de vârsta taților foști soldați, cu observația că tinerețea distrusă în lagăre le-a dat o vedere mai acută asupra lumii.
    Aici e consemnată și intuiția amintită, pe care îndrăznesc s-o numesc profeție: cu acești tineri apare în scenă o categorie absolut nouă, cu o forma mentis construită după o altă paradigmă, aproape o rasă nouă.  Sunt descendenții resetați ai celei de a treia generații sovietice. Ceea ce Hitler își programase să realizeze și ratase, datorită intervalului disponibil prea scurt, reușise perfect  în jumătate de secol ingineria socială prezentată ca țintă încă în aparent utopicele fraze ale Manifestului Partidului Comunist: crearea unei rase umane noi, rezultat obținut prin teroare și educație (îndoctrinare). O rasă cu o proprie grilă de valori și un alt tip de judecată morală.

    Profeție? Cu mintea noastră de azi, sesizăm cu ușurință ceea ce, pentru rușii din deceniul șapte al secolului trecut, cititori ai Pavilionului canceroșilor (compozitori și interpreți iluștri,  fizicieni de geniu, importanți scriitori ruși, nomenklaturiști din proximitatea Kremlinului, cenzura însăși, cu cei o mie de ochi de balaur ai săi etc.) era încă imperceptibil, fraze peste care privirea alunecă fără să tresară, fără frisoane. Acești contemporani, și Soljenițîn odată cu ei, iau act consternați de halucinanta mutație dar fără a o citi cum trebuie până la capăt.
    Va veni, Alexandr Zinoviev peste încă aproape o generație, ca să  dea cu Homo sovieticus al său formă și conținut intuiției într-adevăr profetice despre apariția printre noi a mutanților, care sunt infinit mai mult decât reziduul unui experiment eșuat. În Pavilionul canceroșilor se presimțea doar rumoarea metalică a istoriei care curge dincolo de orizont, pasul ei misterios și implacabil... 

    Radu Mareș 


    Alexandr Zinonviev © Photo Dan Culcer, Elancourt


    Nota: Mai există, desigur, destui cititori sau/și admiratori ai scriitorului Soljenițîn. Altfel nu ar fi disponibile pe Scribd (http://www.scribd.com), imensa bază de date accesibilă gratuit, atîtea scrieri ale autorului rus, scanate și corectate cu îngrijire, inclusiv în versiunea lor românească. Se pot afla destule texte prin introducerea cu ortografie românească a numelui căutat. Iată legăturile spre Pavilionul canceroșilor și O zi din viața lui Ivan Denisovici
    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 3

    Associated Topics

    Lecturi critice


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.85 Seconds