Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Interviu: Mihai Sin în dialog cu Dumitru Hurubă
    Scris la Saturday, May 20 @ 00:25:56 CEST de catre asymetria
    Valori MIHAI SIN: „AM AVUT DESTULE ”HIATUS”-URI ÎN ISTORIA ȘI CULTURA NOASTRĂ, PROVOCATE DE ALȚII, ȘI NU VĂD DE CE AM MAI FABRICA ȘI NOI ALTELE.”

    Notiță bibliografică: Mihai Sin a publicat următoarele volume: Așteptând în liniște, povestiri (1973); Viața la o margine de șosea, roman (1975); Bate și ți se va deschide, roman (1978); Terasa, povestiri (1979); Ierarhii, roman (1981); Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică (1983); Schimbarea la față, roman (1985); Rame și destin, proză scurtă (1989). După 1990, a publicat romanul în 2 volume: Quo vadis, Domine și Marea miză – teză de doctorat.


    Dumitru Hurubă: -Stimate Domnule MIHAI SIN, vă numărați printre puținii scriitori importanți ai literaturii române care au reușit să traverseze cu bine „momentul ’89”, publicând în ultimii ani un roman în 2 volume – „Quo vadis, Domine ?”. Sunteți mulțumit ?
    Mihai Sin: -Am avut și momente de mulțumire scriind acest roman și văzându-l încheiat. L-am scris în împrejurări deosebite pentru mine, ca și cum ar fi trebuit neapărat să-l scriu, având de îndeplinit un fel de „datorie” față de cine, față de ce, e mai greu de spus. Și poate ar suna prea patetic, poate chiar „grandilocvent” pentru vremurile noastre atât de pragmatice și, în bună măsură, bicisnice. „Mulțumirea”, atâta câtă o fi fost, a alternat sau în anumite situații a fost copleșită de stări de îngrijorare, neliniște sau chiar consternare, privind starea literaturii de la noi, dar nu doar de la noi. Dar sunt mulțumit și pentru că n-a trebuit să mă „schimb”, cum au făcut-o destui.
    D.H.-Vom reveni, cu îngăduința dumneavoastră, la acest roman puțin mai încolo…Spuneți-mi acum, vă rog, cum se vede producția de carte românească dinspre Targu-Mureș ? În primul rând din punctul de vedere al calității. Mă gândesc la puzderia de autori-autorași, mulți nepublicați înainte de 1989…
    M.S.-Târgu-Mureș e orașul unde am „reședința”, ca să spun așa, dar atâta tot. Probabil la asta v-ați referit. Nu e câtuși de puțin un loc „binecuvântat” din punct de vedere cultural, iar din atâtea altele, probabil și mai puțin. Altfel, cred că de pretutindeni se vede același lucru: multă confuzie, producție de carte incredibil de inegală, cărți demne de toată stima „sufocate” de „hibrizi” bizari, fără nici o valoare. Mă rog, e treaba fiecăruia să-și cheltuiască banii cum vrea, dacă ține cu orice preț să-și vadă numele pe o copertă. „Dacă așa vrea mușchii lui” – ca să citez această expresie „enormă”, care a apărut în ultima vreme, parcă special pentru perioada aceasta. Sau o fi mai veche și eu am receptat-o târziu ?! Și asta se poate. În orice caz, cei mai mulți dintre cei ce-ar trebui să facă o anumită ordine și în „producția de carte românească”, cum bine i-ați spus, se pare că au alte treburi: se admiră în oglinzi și scot gemete de plăcere, iar din când în când țipă unii spre alții, adică, mai la modă spus, „colocviază”, cât sunt de frumoși și de deștepți. Cu siguranță că trebuie îndurate și astea, dar nu e deloc ușor…
    D.H.:-Credeți că e un câștig sau o pierdere pentru scriitor dacă el devine persoană publică ?
    M.S.:-Cândva, pretutindeni în lume, în perioade faste pentru literatură, cred că a fi „persoană publică” insemna pentru un scriitor un câștig chiar și atunci când unii n-au suportat „povara” notorietății, dar asta e altă problemă. Din păcate, acum problema se pune altfel: mai poate fi scriitorul „persoană publică”, din moment ce aproape nu mai are public ? Cum spuneam acum vreo doi ani (la un colocviu!), scriitorii au ajuns să se citească doar între ei, și asta în cel mai bun caz. „Publicul” a fost atras și cucerit de alte „domenii”, ca și de tot felul de „scriitori” care oferă în porții considerabile „dulcețuri”, „otrăvuri”, false probleme și mai ales „nici o problemă”, texte de „mestecat”, precum chewing- gum-ul, de pildă.
    D.H.: -Ați făcut parte din extraordinarul grup de scriitori care a început să editeze la Targu-Mureș, seria nouă a revistei „Vatra” – cea mai importantă revistă de cultură editată în provincie… Sunteți dispus să vorbiți puțin despre ea ? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, pentru ardeleni și pentru scriitorimea română în general ?
    M.S.: -Au fost destule „voci” (neoficiale, desigur, pentru că cele oficiale, dintotdeauna…) care au susținut, în anumite momente, că „Vatra” a fost cea mai bună revistă din țară, nu doar din „provincie”. Noi n-am avut „complexe provinciale”. Dimpotrivă, „am dat tonul” nu o dată, iar în privința „rezistenței” culturale, literare și chiar politice, cred că într-adevăr meritele revistei au fost foarte mari. Dar ce-aș putea să vă spun acum în plus ? Adevărul e că nu sunt deloc „dispus”, n-am nici un chef să vorbesc despre „Vatra”. Multe lucruri au fost deja uitate, minimalizate, falsificate. Teritoriul a fost repede cucerit, cum se întâmplă întotdeauna, de inși care-și arogă tot felul de merite, „se lustruiesc pe sine”, emit inepții, unii detestând „echipa” și „revista în epocă”. Ce poți să le faci ? Trebuie lăsați în pace, sunt de neoprit în demersurile de a se „nemuri”. Dar tăcerea este mai potrivită, totuși, decât aceste tentative de „istorie literară” falsificată și îngrozitor de măruntă. Încerc să nu-mi bat capul cu astfel de „probleme”. Oricum, nu le-aș face față.
    D.H.: -Acceptați ideea că în momentul de față literatura și cultura seamănă cu o apă tulbure în care, rar, mai pătrunde câte un șuvoi de limpezime ? Credeți că aceasta ar fi „normalul”, sau un „normal” ?
    M.S.: -Accept în întregime ideea. Și o fi „normal” să se întâmple astfel, din moment ce, de multă vreme, „anormalul” face parte din viețile noastre, din „normalitatea” noastră.
    D.H.: -Sunteți de acord să ne întoarcem puțin în timp și să-mi vorbiți despre romanul dumneavoastră Schimbarea la față ? Ideea acestei întrebări este legată de faptul că, îmi amintesc foarte bine, în ziarul „Scînteia” a apărut atunci un comentariu nesemnat, extrem de dur la adresa cărții. Vi se aduceau, între altele, acuzații de pornografie, vulgarități etc. Știți sau bănuiți care a fost cauza reală a atacului și cine NU a semnat materialul respectiv ?
    M.S.: -Consider și azi că Schimbarea la față e un roman profund protestatar. L-am scris cu o mânie rece și cu o exasperare controlată, cel puțin așa îmi amintesc, și nu „șopârle” sau tot felul de „găselnițe” au provocat reacțiile amintite (și încă altele), ci întreaga substanță a cărții. Printre altele, cred că a iritat în mod deosebit un capitol, să-i spun „eseistic”, despre „micul șef” și despre ascensiunea lui Hitler la putere. Dar nu Hitler, ci Ceaușescu a fost ținta mea reală, iar acest lucru a fost observat de către „vigilenții de serviciu”. Cum însă nu se putea spune pe față că Seful, Tovarășul a fost astfel „zugrăvit” într-o carte (prea mulți ar fi trebuit să plătească lipsa de vigilență înainte de apariție!), s-a găsit soluția cu „pornografia”, „vulgarități de limbaj” etc. E ciudat că, după atâta timp, nimeni din cei „responsabili” atunci, la „Scînteia” sau la Secția de presă a CC, nu îndrăznește să dea la o parte „vălul” anonimatului. Da, eu cred că știu cine a scris acel articol. Dar nu am suficiente probe ca să fac public acel nume. Și chiar dacă aș avea, n-am nici o dorință de „răzbunare”. Ar fi doar un fapt de istorie literară și, poate, un motiv în plus de a-l împiedica pe acel autor să mai comită alte și alte „mizerii”, cu altă mască, în vremurile noastre. Deși, cine și ce îl poate opri pe „tipul abject” din acțiune? Până la urmă, poate că totuși careva dintre cei implicați va vorbi, doar s-au făcut atâta alte „dezvăluiri”, mult mai importante, nu-i așa ?! Dar am serioase rezerve. De obicei, genul acesta de indivizi dezvăluie doar ceea ce le convine.
    D.H.: -Revenind la noul val de scriitori: considerați că ei sunt comentați corespunzător de critica literară ? Și, oarecum în context: ce părere aveți despre grupuri și partizanate literare ?
    M.S.: -Dacă există un „nou val”, n-am nici o îndoială că nici ei, ca și cei mai „vechi”, nu sunt tratați și comentați corespunzător. Despre „grupuri” și „partizanate literare”, ce pot să vă spun ? E o realitate pe care o cunosc și pe care încerc de o viață s-o iau ca atare sau s-o ignor. Uneori, reușesc, alteori mai puțin. E mult, infinit mai greu să fii „izolat”. Asta irită, aș zice chiar că „întărâtă”. Altfel, n-ai ce-i face, există oameni care așa vor ei să-și ducă traiul sau nici nu pot altfel: în grupuri, în cete, uneori chiar în haite. Și, firește, nu e vorba doar de scriitori.
    D.H.: -Unii scriitori vorbesc despre model-modele… Ați avut, sau aveți ? Vă convine să se spună despre dumneavoastră că scrieți ca… ?
    M.S.: -Că-mi convine sau nu, s-au făcut destule asociații între proza mea și a altor scriitori, mai ales de pe alte meleaguri. Alteori s-au făcut asociații și cu viziunea unor regizori-cineaști. În general, pot spune că aceste comparații n-au fost excesive și rareori le-am considerat „nefericite”. Dar „modele” n-am avut. M-am ferit încă de la început de așa ceva, aproape programatic. Am încercat să-mi ascult propria voce și să „interpretez” substanța pe care o am, atâta câtă e.
    D.H.:-Nu puteți fi înregimentat doar în eșalonul „romancier”, pentru că ați scris și proză scurtă și eseu… Altceva ? De exemplu teatru, poezie… În orice caz, ce loc ocupă în sufletul dumneavoastră alte genuri literare decât romanul ?
    M.S.: -N-am scris teatru, cu excepția unei piese pentru copii, pe care am scris-o de fapt de dragul fiicei mele, Mihaela. Am scris cândva și un fel de poeme, mai bine-zis niște „notații” ce se doreau foarte lapidare, „seci”, și în care poezia trebuia să fi fost „comprimată”, pana la dramatism sau tragic. Dar știam că nu pot fi poet, ci doar prozator, iar acele încercări țineau mai degrabă de experiențele prozatorului. Marea poezie – pentru care îmi place să cred că am „antene” s-o receptez – mă tulbură, mă răvășește, și nu mă hotărăsc prea ușor să mă las pradă unor astfel de stări. Îmi place de asemenea proza scurtă, și ani de zile am încercat chiar s-o susțin și altfel, practicând-o, sau scriind mici eseuri, „note”, încurajând autori ale căror texte mă entuziasmau, dar care erau prea puțini sau deloc băgați în seamă de către critica vremii. Asta a fost în perioada mea de „activism literar”, când m-am risipit în tot felul de „cauze” mai mult sau mai puțin pierdute. Dar n-o regret și prețuirea și respectul față de acei scriitori au rămas intacte, iar în unele cazuri au sporit de-a lungul anilor.
    D.H.: -Vă obosește scrisul sau vă dă o senzație de bine și chiar de relaxare ?
    M.S.: -„Senzația de bine” apare, într-adevăr, uneori, când sunt cu adevărat mulțumit. Dar „oboseala” înseamnă cel mai adesea „epuizare”, „sfârșeală”, chiar un fel „convalescență” prelungită în care am intrat, de pildă, aproape de fiecare dată când am pus punctul final la o carte. Mai sunt însă atâtea alte stări, atâtea alte trăiri, complicate, complexe, încâlcite sau chiar confuze pe care ți le oferă scrisul… Pentru a le descrie, pentru a le mărturisi, e necesară, probabil, o altă carte și o anumită motivație. Unii au și făcut-o, scriind un fel de „jurnal” despre cum a mers lucrul la un roman, de pildă. Sincer să fiu, n-am simțit niciodată nevoia să o fac și nici nu-i prea văd rostul. Așa cum mi-e greu să-i înțeleg pe cei ce afirmă cu nonșalanță că scriu „cu plăcere” și că „se destind” sau „se relaxează” scriind. Dar asta e treaba fiecăruia într-un domeniu atât de manifest subiectiv.
    D.H.: -Urâți eroii negativi pentru a-i face cât mai… negativi ?
    M.S.: -Interesantă întrebare… M-am ferit întotdeauna, la început, probabil, instinctiv, să-i urăsc pe eroii „negativi” chiar când sunt foarte negativi. Asta ar presupune pe plan artistic și o deformare, o îngroșare a „tușelor”, apariția unor „malformații”. Știu că am avut un moment de mulțumire când, în urmă cu ani, un critic important a scris că la mine se manifestă o nevoie de înțelegere a lumii pe care o descriu, chiar și atunci când anumite aspecte sunt detestabile. Într-adevăr, acesta mi se pare a fi un lucru esențial, pe care încerc să-l fac și uneori se pare că am reușit: să înțeleg.
    D.H.: -Cât de normală vi se pare implicarea unor scriitorti în viața politică ? V-aș da trei exemple: Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Octavian Paler. Ce credeți ? Au câștigat ei ? Am câștigat noi ? Am câștigat cu toții sau a fost o pierdere generală: cultură, literatură, scriitori, cititori, pierzând și ei ca politicieni ?
    M.S.: -Implicarea unor scriitori în viața politică mi se pare cât se poate de normală. Unora politica li se potrivește, altora nu. E o chestiune ce ține de temperament, de „structură”, de ambiții, de himere chiar, și încă de atâtea altele… Spre politică se poate veni dinspre diferite profesii, așa că de ce n-ar fi tentați și scriitorii ? De ce nu prea reușesc scriitorii în politică, asta e altă poveste și am încercat s-o explic într-un recent interviu publicat în „Luceafărul”. Față de scriitori, „ceilalți” au o suspiciune în plus, ca și ceva mai multe prejudecăți. În privința „pierderilor” și „câștigurilor”, mi se pare că nu e vorba de nici o „pierdere” și de nici un „câștig”. Pur și simplu se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.
    D.H.: -Înainte de ’89 se vorbea despre „realism socialist”, acum s-ar putea vorbi despre un realism al economiei de piață, evident în literatură ?
    M.S.: -„Realism al economiei de piață”… Da, se poate spune și așa… Există, firește, o „literatură de consum”. Ea nu trebuie să fie neapărat proastă și mizerabila, după cum, extrem de rar, se mai poate vorbi și de „artă”. Scriitorul occidental cunoaște de la început „regula jocului”, în timp ce noi abia acum simțim pe pielea noastră anumite lucruri ce țin de duritatea „pieții”. În Occident, „arta” (nici ea întotdeauna autentică) s-a refugiat într-un fel de spații privilegiate (există un canal Tv „Arte”, nu-i așa ?), „ocrotite” (cum ar fi „campus”-urile universitare), dacă nu cumva în „rezervații”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate și n-aș vrea să le „expediez”, vulgarizându-le.
    D.H.: -Cum colaborează un scriitor de talia dumneavoastră cu editurile în momentul de față ?
    M.S.: -Prost. Chiar foarte prost. Am avut deja experiențe „nefericite” cu editurile cu care am colaborat, ba chiar, din anumite puncte de vedere, detestabile. Dar să vă povestesc o întâmplare: am parcurs o perioadă deloc scurtă și ușoară, căutând o editură care să-mi publice, în condiții „reciproc avantajoase” volumul al doilea al romanului Quo vadis, Domine ? La un moment dat, am ajuns în fața unui domn de la o editură „bine situată” ca să zic așa. Îl consideram un distins intelectual. Ei, bine, m-a refuzat, invocând anumite pretexte (că nu vrea să se amestece într-un anumit „conflict” etc.), dar nu asta era important, refuzul lui fiind previzibil: mi-a spus, printre altele, că „autorii” nu mai sunt acum în situația de a avea anumite „pretenții”, acum regulile s-au schimbat, sunt total la mâna editorilor. Și am simțit în vocea și în toată atitudinea lui o satisfacție joasă, aproape ciocoiască, în care el, din spatele unui birou, putea „strivi” până și „un scriitor de talia mea” (ca să vă reiau expresia). Am avut senzația că un fătălău credea că devenise, în sfârșit, „bărbat”. Acum era momentul! Și specia asta nu e deloc rară, vă rog să mă credeți. Sau altă întâmplare, căci, vedeți, ne lipsesc multe, dar de „epică” nu ducem lipsă: văzusem la TV. o emisiune în care, printre alți invitați, era și un tânăr director de editură ale căror idei mi se păruseră interesante. I-am dat un telefon, prezentându-mă, adăugând că nu știu dacă numele meu îi spune ceva. „Nu”, mi-a răspuns ritos și „important”. Am convenit o întâlnire de principiu, dar știam că n-o voi mai avea niciodată. Problema nu e că omul nu auzise de mine, că nu citise un rând din cărțile mele. Undeva, dacă l-ar fi interesat literatura română, „câtuși de puțin”, ar fi putut întâlni și numele meu într-un ziar, într-o revistă. Deci nu e vorba de orgoliul nostru scriitoricesc, atât cât îl avem fiecare. Dar mulți dintre cei intrați recent în „sistemul de carte” (edituri, difuzare, tipografii), nu cunosc absolut nimic din literatura română și vin doar cu o viziune „inginerească” și de „management”. Cel mult, li se pare că literatura română începe odată cu ei. Și nu puțini sunt cei ce o disprețuiesc sau chiar o detestă, ceea ce se vede cu ochiul liber. Oricum, e o realitate îngrozitoare și, să recunoaștem, din anumite puncte de vedere trebuie să o luăm de la început, alături acești noi „culturnici”.
    D.H.: -Cum vă simțiți după ce ați publicat o nouă carte ?
    M.S.: -Asta depinde de carte. De-a lungul anilor m-am simțit „eliberat” sau am simțit o „ușurare”, am fost bucuros sau încrezător și nu de puține ori trist, dacă cuvântul acesta mai spune astăzi ceva, și îngrijorat, gândindu-mă la ce mă aștepta. Dar dacă situația celor ce scot cărți, să le spunem așa, căci scriitorii profesioniști văd că e tot mai greu să ne numim, va continua să se înrăutățească, sub toate aspectele, nu e exclus să mă simt stingherit, să mulțumesc „cu umilință” la tot mai multă lume „care a contribuit…” sau chiar să mă scuz „pentru deranj”.
    D.H.: -Domnule Mihai Sin, ne apropiem de finalul discuției noastre. Au mai rămas doar câteva lucruri de lămurit… La un moment dat ați făcut parte din diplomația românească… Cu ce gânduri v-ați implicat și ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca om și ca scriitor acest lucru ?
    M.S.: -A fost o experiență extrem de interesantă, care a fost posibilă, cum se știe, în urma unei înțelegeri intre Uniunea Scriitorilor și Ministerul de Externe, al cărei principal promotor a fost Laurențiu Ulici. Deși am rămas la Tel-Aviv mai puțin de un an, timpul petrecut în Țara Sfântă merită cel puțin o carte, îmi spun mereu asta și sper să mă ajute Dumnezeu să o și scriu. Dar nu vreau să scriu despre „viața de ambasadă”, ci despre experiența spirituală pe care am trăit-o acolo. Am văzut mult și cred că am înțeles multe.
    D.H.: -Ce părere aveți despre pătrunderea în literatura română a vulgarităților, pornografiei și obscenităților de tot felul ? Considerați că așa e normal pentru ca… fiecare pasăre să trăiască sau să moară pe limba ei ?
    M.S.: -În ultimii ani, am devenit tot mai „zgârcit” și exigent cu lecturile mele. Deci vă declar cu sinceritate că nu m-am întâlnit cu așa ceva. Dar dacă așa stau lucrurile și sunt convins că „fenomenul” pe care-l semnalați există, atunci ar trebui să intervină și „legea”. Iar dacă ea nu există sau e prea „interpretabilă” și „laxă”, atunci ar trebui să existe, totuși, și alte mijloace de reacție pe care orice societate trebuie să le aibă pentru a se apăra de degradare.
    D.H.: -Sunteți de părere că există o delimitare destul de clară între literatura ante și post ’89 ? Sau acest lucru se simte/se va simți doar la o parte dintre scriitori ? Care credeți că sunt aceștia ?
    M.S.: -Nu mă interesează o astfel de delimitare, nu-mi spune nimic. Cei ce trasează astfel de „frontiere” o fac de obicei din interes, uneori mai obscur decat ne-am putea inchipui. Cum am mai spus, eu n-a trebuit să mă „schimb”. Au apărut scriitori noi (unii dintre ei la vârste venerabile, cu extraordinare cărți de „memorialistică” – dar care reprezintă, cel puțin câteva dintre ele, mult mai mult pentru cultura națională), vor mai fi și alții, așa aș vrea să fie privite lucrurile, așa mi se pare firesc. Am avut destule „hiatus”-uri în istoria și cultura noastră, provocate de alții, și nu văd de ce ar trebui să mai fabricam și noi altele.
    D.H.: -Revenind la Quo vadis, Domine ?, nu mai știu în ce număr al „României literare” din a doua jumătate a anului trecut, criticul literar Alex Ștefănescu a publicat o cronică dură și, mi s-a părut mie, tendențioasă, făcând notă discordantă cu alte comentarii ale altor critici. Ce-ar fi să credeți că există nu-știu-ce legătură între această cronică și nu chiar atât de vechiul comentariu din „Scînteia” ?
    M.S.: -Am răspuns cu întârziere, după câteva luni, acelei „cronici”. Replica mea a fost găzduită de „Luceafărul”. Ce era de spus am spus și cred că ceea ce am afirmat despre acest „personaj” se va adeveri. Dacă nu cumva s-a și adeverit, și am destule semnale că nu puțini sunt acei ce s-au convins de aceasta. Altfel, eu mi-am propus să-l las „în plata Domnului”.
    D.H.: -Puteți numi câțiva scriitori tineri în care aveți încredere în prezent ?
    M.S.: -Adevărul e că nu mai știu cum stau lucrurile în sectorul „tinerilor scriitori”. Și-apoi, n-am agreat niciodată departajările pe criterii de vârstă.
    D.H.: -Domnule Mihai Sin, înainte de a vă mulțumi pentru participarea la acest dialog, o ultimă și banală întrebare: vom găsi în anul 1997 o carte semnată de dumneavoastră ?
    M.S.: -Nu. Mi-ar fi plăcut să scot o carte de publicistică, dar cum eu n-am statut de „lider de opinie” sau de „analist politic” sau de orice alt tip de „vedetă”, nu cred că voi găsi un editor interesat. Și, la urma urmei, ultima mea carte, din motive nu pe deplin elucidate, mai mult n-a fost decât a fost în librării. Așa că nu mai știu dacă ar fi ceva de regretat. Oricum, trăim sub semnul derizoriului.
    Dumitru Hurubă.: -Vă mulțumesc pentru interviu și vă doresc sănătate, inspirație și putere de muncă.
    Mihai Sin: -Și eu vă mulțumesc. Doamne-ajută.






    Nota: Stimate Domnule […] Dan CULCER,

    Sper că vă aflați în relații bune cu domnul Mihai Sin, având în vedere trecutul comun legat de începuturile seriei noi a revistei „Vatra”. (Ce minunată realizare ați reușit atunci împreună cu regretatul Romulus Guga, tocmai în vremea „celebrelor” și nefastelor „Teze din iulie, 1971”! Și azi, după atâția ani, cu mare bucurie răsfoiesc numerele de început ale revistei în care am avut fericirea să debutez și eu în anul 1977…)
    Dar să nu vă rețin… Oarecum în aceeași ordine de idei, și revenind, îndrăznesc să vă propun pentru apariția în „Asymetria” un interviu pe care l-am realizat în urmă cu 8 ani cu domnul Mihai Sin, unul dintre romancierii bine cotați de critica literară și bine primiți de publicul cititor de-a lungul anilor. Din păcate, datorită unor împrejurări ale căror amănunte știu că nu vă interesează, l-am rătăcit printre alte „producții literare” de-ale mele și abia acum l-am regăsit, cu bucurie, aș putea spune.
    Iar după ce l-am dat domnului Sin să-l revadă și, dacă crede de cuviință, să-l actualizeze, cutez să vi-l trimit pentru ca, dacă îl găsiți interesant, să-l publicați în „Asymetria”…
    Vă mulțumesc anticipat și vă doresc multă sănătate, împliniri și viață lungă. Dumneavoastră, „Asymetriei”, precum și celor care, îmi închipui cu ce eforturi umane și financiare, realizați această publicație de frumoasă ținută intelectual-cultural-artistică.
    Cu aceeași sinceră considerație,
    Dumitru Hurubă

    Stimate Domnule Huruba,
    Nu stiu daca sunt in relatii bune cu scriitorul si fostul meu coleg de redactie Mihai Sin. Dupa ani de distantare suntem pe cale sa reinodam ceva fire rupte, de se va putea. Dar fiindca interviul este interesant iar Mihai Sin un scriitor care a avut curajul singuratații sale, Asymetria va primeste pe amindoi cu toata bucuria si bunavointa.
    Nu privesc personajele vietii literare decit cu ochiul criticului, pentru care relatiile personale nu pot fi amestecate cu cele literare. Asta nu inseamna ca nu am opinii despre personaje (si ca nu mi le asum in scris, sub semnatura), dar nu public opiniile acestora doar daca se potrivesc cu ale mele.
    Știu ca ne-am petrecut impreuna cu Mihai Sin si Romulus Guga, Gavril Sedran sau Ioan Radin, Anton Cosma sau Cornel Moraru o parte din unica noastra tinerețe ca sa facem o revista, pe care o doream buna, interesanta, demna. Dar reusita proiectului nostru ramine sa fie judecata de altii. Revista Vatra a fost uneori facuta impreuna cu, alteori impotriva unora sau altora, a sefului, a sefilor, a subsefilor, a securistilor, a activistilor, a belferilor, a soptitorilor; a fricoșilor și firoscoșilor, și chiar împotriva convingerilor sau doar în folosul carierei unora dintre noi.
    Dan Culcer

    N.B. Acest interviu a fost realizat în 1997, revåzut și completat în august, 2005. (Dumitru Huruba).
    Associated Topics

    Noduri si reteleSeismograme


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.47 Seconds