Who's Online
Exista in mod curent, 22 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Strigate: Magda Ursache. De la Neculuta la Guta
Scris la Monday, April 13 @ 16:23:37 CEST de catre asymetria |
Cultivînd ignoranța agresivă și primitivitatea (cuvîntul de ordine în televiziune pare a fi folosirea a 10% din creier și-i mult spus), am ajuns de la proletcultul Neculuță la incultul Guță. Ierarhia culturală s-a răsturnat, ca și în anii cincizeci. Nu știți ce e de rîs? Nu-i, e de plîns!
Magda URSACHE. De la Neculuță la Guță
O Tempora, o humores, o mores, o res. Luca Pițu
Suntem în căutarea brandului pierdut. în ultima vreme, se îndesesc vocile vorbind despre ne-simțul național generalizat și despre delăsarea noastră privind marca de țară. Și asta deoarece pare a se fi uitat că dreptul la imagine este egal cu dreptul la demnitate. Postsocialist (fapt explicabil prin inflația de pseudo-naționalism a epocii Ceau), dacă făceai apel la demnitatea de neam, erai acuzat că ți s-a pus, vadimic, pata patriotică. Sau, mai rău, erai plasat printre cei „roși de spirocheta românească”. Iată-ne, după douăzeci de ani, diagnosticați cu vagi urme de mîndrie etnică. Patriotismul, cum observa cineva, s-a refugiat în săli de baschet, în ringuri de box, pe stadioane („Hai, România!”), deși victoriile sportive sunt din ce în ce mai puține. Mai ales în primii luștri după acel Decembrie, inși cu condei s-au întrecut în a blama colectivitatea etnică. Imaginii cosmetizate în comunism a poporului român viteaz, harnic, ospitalier, modest și tot șîamîdîul i s-a opus una urîtă, grotescă, de popor „moale”, pișat de toți (apud Patapievici). „O carte despre onoarea românilor n-ar depăși cîteva paragrafe”, aserta Mircea Mihăieș. Nu numai că am renunțat la respectul de sine, dar ni s-a indus psihologia de națiune învinsă. Și cred că Eliade este denigrat cu obstinație pentru că a crezut cu tărie (vezi și studiul de entno-istorie Los romanos) în rolul domnitorilor moldoveni și munteni întru apărarea Europei; unora nu le-a convenit afirmația sa, că istoria noastră e un șir de experiențe fundamentale pe plan european, experiențe justificate de rațiuni interne, vitale pentru ființa etnică. Am mai spus-o: mîndria de-a fi european fără cea veche, de-a fi român, vînare de vînt este. Ne „autopiteștizăm”, cum crede Paul Goma? Da. închidem muzee de istorie, le preschimbăm, le privatizăm… Muzeul, ca dovadă a respectului pentru trecut, nu ne mai interesează; 7 inși lucrează la Patrimoniu, după Theodor Paleologu, ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului, în timp ce în Franța ar fi aproximativ 1.400 de angajați. Și mă tem că proiectul URME, de cartografiere a caselor cu valoare istorică, va eșua din motive de criză economică. Un ministru al turismului ne-a vorbit despre avantajul financiar al draculizării, de-a scoate bani (cu iz greu) din Dracula și l-am ascultat. Brandul Bran a fost scornit pentru turiștii englezi, să se simtă în Castelul Groazei din Carpați ca-n Turnul Londrei. De ce i-am călăuzi pe călători spre Putna? Doar Lucian Mândruță a decis în „Dilema” că Ștefan cel Mare e „un Becali mai nervos”. Noi oferim sejururi cu vampiri de Hollowen, la Tihuța. Om avea fabulospirit și fabulospirt, dar, după Ghidul Verde Michelin, puține lucruri sunt de văzut în România de astăzi, reprezentată, sub titlul Tranziție, printr-o fotografie cu florărese țigănci și cu taxiuri. Românii, scrie în Ghid, sunt „descurcăreți, atașați religiei” și, tautologic, „impertinenți, dar respectuoși”. Copiii sunt crescuți de oamenii vîrstnici, iar multele femei bătrîne „seamănă între ele”. Ce să admiri într-o capitală unde reclamele acoperă clădiri vechi și noi și unde parcările sunt „problematice”? Ar fi de vizitat Muzeul Țăranului Român”, de trei stele și Muzeul Satului, ciudat lucru, numai de două. Prostul renume ni-l întreținem cu sîrg. S-a început cu ridiculizarea dragostei față de pămînt și a ideii de sacrificiu ca mit nesănătos. Să mori pentru țară? Batere de cîmpi! Cum să mori pentru România? Mori pentru Irak, mori pentru Afganistan… Contra cost, ce-i drept! S-a continuat cu ridiculizarea capodoperelor folclorice; am fost sfătuiți să terminăm cu „lista scurtă de personalități”, intrînd aici Brâncuși, Enescu, Eminescu, Cioran, Eliade, Noica, Ionescu… „Nu mai lipsește decît să ne decidem să facem din o manea imn național”, prevedea Octavian Paler, în dialogul cu Daniel Cristea-Enache. S-a întîmplat și asta. Decerebrați de manele cum suntem, l-am ascultat pe Guță și-ai săi bravi români cîntînd manelistic „Deșteaptă-te, române!” S-a mers pe avarierea imaginii, constată Adriani Dinu Rachieru în Despre „brandul de țară” („Acolada” nr. 1, ian., 2009). „Nici o țară nu va fi capabilă să ignore felul în care o vede restul lumii”, afirmă Wally Olins în moto-ul ales de eseist ca sprijin al ideii sale. Ba da, există una: Rom@nia, ca să ortografiez și eu ca Viorica Răduță. Ne-a umflat rîsul, în emisiunile lui Iosif Sava, de „tîmpeniile” lui Noica despre „sentimentul românesc al ființei”; nu și de un presupus „sentiment caragialian al ființei exprimat prin «Moftul român»”. Ce-au făcut românii cînd au sesizat că marca, imaginea de țară se deteriorează continuu? Nimic e puțin spus. Au făcut mai mult decît nimic. Au fost primii care și-au adus contribuția la propria defăimare, căutînd cu satisfacție exclusiv defecte, în numele spiritului autocritic. De la răspunsul lui C. Regman la întrebarea „Ce-i lipsește poporului român?”, „Cei șapte sute de ani de-acasă”, pînă la generalizarea patapieviciană că românul ar fi „canalie de facto”. Cît despre insultele ca popor dinspre ceilalți, le-am înghițit umili sau apatici, le-am strîns în multe volume, pe sute de pagini. Mihaela Czobor-Lupp a preluat fără grilă informările unor călători străini care dormiseră ori mîncaseră prost prin hanuri (vezi Firea românilor), convinși că românii „nu cultivă nici o artă, nici o știință, sunt neștiutori în ale negoțului sau în cultivarea pămîntului”. Mai mult încă, disprețuiesc munca, nu trăiesc după legile religiei, sunt brutali, impulsivi, cruzi. Iar ne-stăpînirea morală, nepăsarea, nestatornicia le sunt și ele în fire. Parcă am traversa iarna firii noastre, parafrază îmblînzită de etnologul Silvia Chițimia după iarba vrajbei noastre. Și procesul de radiere a mărcii etnice se accentuează, pentru că ne lipsește, ca popor, strîngerea laolaltă, pentru că ne lăsăm păgubiți de tradiție, de calitățile identitare cîte sunt, înghesuindu-ne să descoperim numai bîrna din ochiul propriu. Suntem mici, mediocri, lași, defensivi, egal ratați și tarați. Ne-am prezentat, după vorba brucană, ca stupid-people, ca tonți mioritici (în fapt, sunt cu mult mai mulți tîlhari decît doi), ca oieri, nu boieri ai minții. Nu s-a mai cultivat în școală orgoliul național, nesocotind avertismentul lui Em. Cioran. Cînd s-a făcut, s-a ocărît scleroza bătrînului dascăl, etichetat drept „propagandist reciclat”, de cîte ori îndrăznea să pomenească timid calități ale nației. S-a decretat că trăsăturile identitare autohtone ar fi iluzie comunistă, că n-avem așa ceva. Dar dacă nu avem (sau nu vrem să avem) trăsături identitare, cum să nu fim sfidați ca entitate? A, românii ăștia care se mulțumesc în brand cu oaia aia a lor! Ar mai fi leul britanic, cocoșul galic, ursul rusesc, dar nimeni nu rîde de asta. Nici măcar de văcuța mov a Elveției. Mai potrivit decît oaia ar fi un amărît de cal, plin de bube și de flenduri, care ar trebui revigorat cu tava plină de jeratic, adusă de Marko Bela. Doar viitor luminos și frumos prevede Marko, numai să învățăm cu toții maghiara, ca să confirme spusa lui H.-R. Patapievici că „vorbim o limbă de slugi”, nicidecum „limba vechilor cazanii”, cum o simțea basarabeanul Alexei Mateevici din Bugeac, mort ca preot militar la Mărășești. Nu ne mai place nimic românesc, de la mîncare la cultură. Pînă cînd a căzut în lupta cu fast-food-ul, Radu Anton Roman vorbea despre calendarul alimentar țărănesc, despre masa ritualică, ospățul comun, ofranda adusă moșilor ca spirite tutelare, deși era ironizat. Tocșoiștii noștri rîd de ce nu înțeleg. Lui Lucian Mândruță, ca mîncător la MacDonald, nu-i plăcea gustul conservator al lui RAR. Nu-i spunea mare lucru hrana ca marcă a identității, dictată de cutume respectate de grupul etnic. Alimentația ceremonială și rituală e disprețuită de mcdonaldizați, ca neigienică. Dar de unde coeziune de grup în Fast-Food? In „bucătăria ca poveste” a lui Radu Anton Roman, la lăsat de Sec, după ce mîncau cei vii venea rîndul morților: bucatele rămîneau pe masă pînă dimineață, rînduială veche și sfîntă. Turiștilor străini așa ar trebui să ne prezentăm. Sau preferăm postura de mîncători de lebede? De prestația televizuală a lui Lucian Mândruță, la Parte de carte, mi-am amintit citind un „talon de participare” intitulat România cu lanțul de gît. Era vorba de lanțul de aur al Mafiei cu mușchii tatuați: „Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identității naționale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinși că localnicii n-au puterea să lupte”, nota Lucian Mândruță. Același care se pronunța nedilematic despre „lipsa de caracter național care transcende, de veacuri, guvernări și mode”. Tot el se întreba cum de „le mai arde, pe căldura asta (românilor, nota mea, Magda U.) de steagul de pe primăria din Sf. Gheorghe”. Dat jos abuziv. „Ce n-a mai avut loc pe prompter”, ca să uzez de titlul cărții mândruțe, era chiar tricolorul. Indiferența față de protejarea etniei e dublată de manifestări de lèse-patrie, nesancționate, ba chiar aplaudate. în Tg. Mureș, strada Călărași, numită astfel după corpul de armată căzut pentru independența României, la 1877, se va numi Lajos Kossuth, responsabilul de etnocidul românilor transilvăneni din 48-49. Iată unde duc pe de o parte lehamitea românească, pe de alta politica „pas cu pas” a co-naționalilor. Această distorsionare a memoriei a avut un precedent în proletcultismul stalinist, cînd valorile au fost inversate, Neculuță luînd locul lui Eminescu și A. Toma lui Tudor Arghezi; cînd personalitățile modelatoare au fost interzise, tocmai pentru a se șterge conștiința unității și particularității etniei. Cultivînd ignoranța agresivă și primitivitatea (cuvîntul de ordine în televiziune pare a fi folosirea a 10% din creier și-i mult spus), am ajuns de la proletcultul Neculuță la incultul Guță. Ierarhia culturală s-a răsturnat, ca și în anii cincizeci. Nu știți ce e de rîs? Nu-i, e de plîns! Ce mai urmează? Spun și eu ca Bogdan Crețu: Kitsch Kitschitoarea mea! După poneiul roz cu zvastică pe crupă, lansat de ICR ca trend artistic, orice-i posibil! Poate că „specialiștii” în branding vor propune un cartof în vîrful unei țepe, ca barabula lui Ghilduș din Piața Revoluției. Altă opțiune imagologică: groapa (de gunoi). Dar poate că România n-a ajuns „la fundul grămezii”, deși Tony Judt crede că suntem deja acolo. Magda Ursache
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|