|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 53 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Ion Coja. O lectura atenta. Cartea Neagra (1948) de Matatias Carp Scris la Tuesday, January 27 @ 22:40:24 CET de catre asymetria |
Eu, ca român și ca om, citind la această carte, am fost
mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre
aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1)
sentimentul rușinii că au putut fi săvârșite crimele descrise și
inventariate, și (2) sentimentul rușinii că autorul inventează aceste
crime sau măcar le exagerează numai, cu bună știință, că adică minte! Ion Coja Cartea Neagră citită atent Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp și publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iași și deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citește în mare grabă. Mai exact spus, se frunzărește. Este o carte ...jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent de la cap la coadă. Eu, ca român și ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul rușinii că au putut fi săvârșite crimele descrise și inventariate, și (2) sentimentul rușinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună știință, că adică minte! Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenția spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuși și (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la București” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare și desfășurare lideri evrei importanți, precum și o parte dintre „victime”, și-au dat concursul. închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început așa, citind cu maximă atenție textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aș zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect și ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj: Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuși Matatias Carp știe, recunoaște și ne informează, corect, că nu legionarii au organizat și declanșat rebeliunea, ci autoritățile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populația evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însuflețit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Așadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebeliunea! Deci sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o și declanșat-o! Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenția cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităților. Matatias Carp separă desfășurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei țării”, de felul cum „s-a desfășurat rebeliunea în cealaltă emisferă a orașului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine știe ce desfășurare de forțe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistență: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistență legionară”? „Prefectura Poliției Capitalei, Direcțiunea Generală a Securității Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str.Călărași etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărșăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau anti iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistență serioasă, au fost scoși de armată, „împleticindu-se în lungi și dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câți au fost aceștia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari și armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte și de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit și incendiat, câteva birouri publice răvășite (...)” care astfel „au marcat sfârșitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunțase emfatic în mesajul său de anul nou.” în continuare, la pagina 75 textul descrie jaful și prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a orașului, acolo unde bolnave tradiții au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, așezările evreiești. (...) Deși sectorul cel mai amenințat, știut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuși nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puțin a vieților omenești. Din indolență sau cu dinadinsul (s.n.), o populație de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănțuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărții Negre. Invit onor cititorii s-o mai ...lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiții”, care nu pare a fi critică la adresa bucureștenilor, ci a evreilor bucureșteni, traiul în ghettou fiind o tradiție evreiască. Iar la București nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureșteni să-și urmeze genotipul... Importantă, extrem de importantă este secvența care urmează, în care sunt pomeniți „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceștia? în nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au știut bine că „sectorul cel mai amenințat” era cartierul evreiesc și care au neglijat, „din indolență sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproș care li se face acestora, deducem că ei aceștia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligații față de cartierul evreiesc, dar „din indolență sau cu dinadinsul” „totuși nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuși” se înțelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligația să se gândească și la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autoritățile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite și publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovați de indolență față de populația evreiască a cartierului evreiesc aparțineau acestei populații, erau evrei, și că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât și vieți omenești. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă și să le evite. Caracterul aluziv al reproșului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizați de reproșul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităților Evreești din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproș adresat unor colegi din fruntea evreimii românești, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanșat rebeliunea. Căci, se mai înțelege și asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alții „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar acești alții, după modul voalat și aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât niște lideri ai evreilor, bine cunoscuți de autor, colegi sau tovarăși ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolență! ...Cam acesta pare înțelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp. Acest reproș (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu și au participat la organizarea și desfășurarea rebeliunii, mă determină să nuanțez ipotezele deja formulate: o parte cel puțin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat și evrei uciși în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare și jefuitoare” revărsate din periferie. Se înțelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat și le-au dirijat la început. Pe acești organizatori îi vizează cu discreție reproșurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume și nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta și-a putut permite: acest reproș aluziv, pe care nu-l puteau înțelege decât cei dinlăuntrul afacerii... Să recitim și descrierea „pogromului”: „Cartierele evreiești au fost invadate de bandele ucigătoare și jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriței, ba chiar mai înainte. începând de marți, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile și viețile evreiești au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului și călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbați, femei și copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul și asasinatul. Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele și împotriva tuturor obiectivelor.(...) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreiești pe toți amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunități.”(s.n.) Așadar, rebeliunea a continuat și multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare și jefuitoare”?! Iar informația că acele bande acționau „sub scutul celei mai sigure impunități” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ți mai închipui că legionarii, deja arestați majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înșiși dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărți, spulberă tot restul cărții. De ce o fi scris-o domnul Carp?... Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaște rolul pe care comunitatea evreiască din România a înțeles că trebuie să-l joace în acele împrejurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari și generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie și ea: „Regimul legionar s-a prăbușit în sânge și cenușă și unul din elementele care au contribuit la această prăbușire a fost activitatea conducerii evreiești (s.n.). (...) încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu și Horia Sima își trimiteau reciproc în scris amenințări cu falimentul regimului și al țării și azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preț întreținută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele și suferințele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbușirea țării și exterminarea totală a populației evreiești.” Așadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general și legionari să ducă la un divorț total, fiind perfect conștientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole și suferințe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaștere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanșarea și desfășurarea rebeliunii, a „convulsiei”?! „Discordia aceasta (dintre Antonescu și legionari) trebuia cu orice preț întreținută”, zice Matatias Carp. Iar prețul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamații împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamații nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniați, calomniați, ceva tot rămâne!”, și au rămas în arhive acele reclamații mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare... La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp, „s-a mai rupt un fir din legăturile șubrede dintre General și Mișcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acțiune până în ultimul moment”. ...Să ne amintim puțin în ce condiții tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluție politică posibilă, la colaborarea dintre General și Mișcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General și tineretul legionar! Ce șansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorț sângeros a fost Ion Antonescu însuși. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru național românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte și Matatias Carp!... Se adaugă astfel o pagină nouă și neașteptată la inventarul crimelor și trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (...Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost așadar opera „conducerii evreiești”, care a dus astfel până la capăt acțiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare și de a-i compromite prin crimele și ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârșit, nu legionarii le-au făptuit. Rămâne deci cum a spus Țuțea: Legionarii nu au omorît niciun evreu! Cartea Neagră ne mai oferă o șansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93: „5 octombrie 1940. Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de amenințare permanentă în care se găsește populația evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele: „Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămașă verde (...) merg din casă în casă și din întreprindere în întreprindere, în capitală și în țară, pentru a amenința, a teroriza și a stoarce bani”. Informația că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămașa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăși verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare și jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată și de documente comuniste de mai târziu. într-o ședință a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ținută în 5 octombrie 1945, „care se referă la populația evreiască”, printre multe alte accente șocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm și dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulți evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine rusești și au luat vitele de la țărani”! (Vezi Teodor Wexler și Mihaela Popov, Anchete și procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Așadar stratagema, sigur de niște evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanți tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!... Oricum, să îmbraci cămașa verde legionară și să comiți acte de abuz și jaf, era un gest menit să șubrezească legăturile dintre legionari și General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreiești”. Să menționăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcați în uniforme militare nemțești, care săvârșeau felurite acte criminale împotriva populației civile, pentru a compromite relațiile dintre această populație și armata germană, pentru a sădi ură și neîncredere față de germani și pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupație cu populația locală... Truc clasic, dar niciodată folosit de români. Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. în acest document găsim informații și mențiuni cu totul neașteptate despre Transnistria, în totală contradicție cu afirmațiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune: „Antisemitismul nu-l combați scoțându-i pe evrei din lagăr și punându-i în fruntea tuturor (...) Au venit evreii din lagăr și în scurt timp au devenit milionari (...) nu prea sunt evrei deportați în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (...) Apărem noi (adică comuniștii – n.n.) și punem toate organele de conducere, și în fruntea administrației – elemente evreiești. (...) Și atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (...) Și ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei și le-au vândut cu suta apoi. (...) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreiești, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoștea bine adevărul despre Transnistria. Soția sa provenea din evreii deportați peste Nistru... Și niciodată nu a găsit de cuviință să reclame infernul transnistrean. în concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înțeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor și beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci așa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreiești”. Aveau oare niște minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul și împotriva intereselor firești ale poporului care le oferise găzduire și protecție? Mai ales în condițiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alți evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate față de statul și de poporul român!... Așadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la București, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, și o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evriești”! Un cuvînt și despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referință la evenimentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar și un număr ceva mai mare de români, majoritatea legionari! Au fost și evrei răniți, într-un număr însă mult mai mic decît al românilor răniți. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresați?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită și de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunțăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară și pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, „provocată de dușmanii neamului”. îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – „evenimente pe care eu le consider provocate de dușmanii neamului”, în scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Același înțeles îl dă și „manifestul Trifa”, chiar din primul moment al „rebeliunii” care a debutat, precum se știe, prin asasinarea unui maior german, „ucis mișelește din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit și pentru această diversiune... Mai e de adăugat că scoaterea de la guvernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca și asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Așadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legionarilor, a celor ce organizaseră mișcarea cea mai naționalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler și conducerea evreiască din România. După „rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deținuți politici evrei. Cu mențiunea că regimul de detenție pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparație cu al evreilor... Această observație ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele. Ion Coja Minunata poveste a evreului Spiegel sau Cum îl pune Zaharia Coja pe Matatias Carp la stâlpul infamiei Ii auzi pe unii zicând: „Au fost omorîți șase milioane de evrei nevinovați!... Dar și unul singur să fi fost ucis, și crima este la fel de mare!” Vorbe de la care avem, deductiv, teza reciprocă, la fel de valabilă: Când ești acuzat că ai ucis șase milioane de evrei, dacă poți dovedi pentru un singur evreu că au mințit când l-au declarat victimă, este suficient ca să ai dreptul să te îndoiești și de ceilalți evrei că au fost într-adevăr uciși!” In numele acestui principiu voi oferi în continuare cititorilor noștri minunata poveste a evreului Alexandru Spiegel, o voi oferi în două variante, una a evreului Matatias Carp, și alta a românului Ion Coja, subsemnatul de mine... Varianta MATATIAS o găsim în Cartea Neagră, vol.I, pag. 175-176: „18 ianuarie 1941. O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambașu, Vasile Hârșova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanța pe comerciantul Alexandru Spiegel și-l transportă cu o mașină de piață la Hârșova, în celălalt capăt al județului. Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 țărani care înainte fuseseră bătuți de legionari sunt obligați la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulțumiți de loviturile acestora, au mai adus și pe un al treilea țăran arestat și el, și în cele din urmă i-au înlăturat pe toți și în locul lor au trecut Petre Ion și ajutoarele sale. Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni și fără ghete, a fost întins cu fața în jos pe o masă bătută în cuie de dușumea ca să nu miște și legat cu frânghii de masă, peste picioare și peste umeri. în această poziție a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul și la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuși deodată, așa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravașe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale. A doua zi dimineață, Spiegel, împreună cu trei țărani, au fost scoși în stradă, legați la un „stâlp al infamiei” și ținuți astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculț, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii și nu s-a mai putut încălța. în jurul stâlpului au fost adunați copii de școală și îndemnați să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinței, Spiegel nu mai putea să țină capul ridicat și de aceea i s-a trecut întâi un lanț în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o țepușă sub bărbie. La ora 9 seara Spiegel a murit și Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”. Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze. Conștienți că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporții și de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufletești cele mai importante și mai eficiente este sentimentul rușinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, lașe, mai mult decât frica și teama de sancțiunea penală. în acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetățeanului de a se rușina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviință să reactiveze instituția medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar și un anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament. Cel căzut în greșeală nu era deferit justiției, justiției de concepție modernă, al cărei scop imediat este sancționarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecății publice, oprobiului celor cunoscuți, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, dar nu pe un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăția celui sancționat astfel. Sancțiunea nu o dădea justiția, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La București, primul care a pățit rușinea nu a fost un comunist sau un evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un ...legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a știut vinovat, așa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greșeala din ajun și deloc supărat sau revoltat pentru ceea ce pățise. Știa bine că și-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareșicum martor, martor indirect, prin părinții săi, la cele petrecute: Varianta COJA, așadar: „în ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia Coja, din Constanța, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la Hârșova și expus la stâlpul infamiei, a luat o mașină de piață, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, și a mers la Hârșova unde și-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alți trei țărani români, toți patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Mașina a tras la câțiva pași și toți s-au pus pe mâncat și băut, cinstind probabil și pentru Zuță Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naștere, la Bobotează. Au petrecut așa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler și românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanța cu „mașina de piață” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei și autor al cărții de față, adică subsemnatul, nu a știut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferințele evreilor care au avut ghinionul să se nască și să trăiască în România, printre români... Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-și mai aduce aminte despre aceste suferințe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, și mi-a povestit ce rușine a pățit bietul Spiegler. (Mama așa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine știe, poate că nu e vorba de aceeași persoană...) Mi-am adus aminte atunci și de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni interniști din oraș, pe dr Dima și pe dr Spiegler, care au pus același diagnostic: sfârșit iminent și inevitabil... Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultație. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care și-a însoțit refuzul: „Știți dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ținuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârșova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de știa de asta și nepotă-su. Poate că știa și de episodul cu Hârșova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunțul „Știți dumneavoastră de ce?”... Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canja, constănțean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, și-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanța erau mereu pedespsiți de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliție, alții cu trei zile sau chiar cu numai una... Și atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii, români sau evrei ai deținutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o șuetă în pur stil constănțen. Sau românesc... Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu și alți „comercianți”, fie-le țărâna ușoară! Nu era, ca și în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, așa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-și fi pus în primejdie viața! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluțească. Avem motive să devenim anti-semiți feroci pentru această ticăloșie a evreului Matatias Carp & gașca lor de istorici năimiți, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, Nicolae Steinhardt! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii românești, în fața căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoștinței evreiești își pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicție cu toată literatura holocaustului din România!... Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii! Așadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile și torturile la care îl supune imaginația bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!... Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegație cu care am urmărit și celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simțit că dacă cineva a aranjat așa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloșiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, așa cum m-au sfătuit atâția... Povestea are și o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflați în suferință. Români care ar merita să fie consemnați cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, ca „drepți ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunității evreiești, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacție a celor vizați, să las uitării această întâmplare, așa cum o lăsaseră și părinții mei. Dînșii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. Caz aș fi făcut eu și îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunțat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoștință a evreilor din zilele noastre... Nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârșova! Rămână cu adevărul pe care l-au inventat ei!... Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l știe torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ținut de români toată ziua desculț în zăpadă!... însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Și printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieții sufletești, mă dumirește ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să știe tot ce se mai poate ști despre străbunicul ei Zaharia Coja, mai ales că are norocul ca unul dintre cei patru străbunici să mai fie în viață! Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult și să rămână așa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel și toate celelalte născociri bolnave prin care este urîțită creația cea mai de preț a Creației divine. Cum să nu te gândești la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoși ca Matatias Carp, Ilya Ehrenbourg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumusețea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparțină în vreun fel... Sper cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei! Și pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum! * închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecție de documente sau de declarații pe care se întemeiază acuzații atât de grave precum acuzația de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzații nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe și implicit a acuzațiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spigel sună cam așa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzațiile lor? Firește, când încă de la începutul Cărții Negre ni se spune că românii își vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpărați de țăranii noștri evreii erau „tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș.a.m.d.” (pag. 21), dacă ești om normal, închizi coperțile cărții și îți vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici o atenție din partea unui cititor normal. întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărții Negre, unul obișnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovați românii de uciderea bestială a zeci și sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că așa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce știu eu despre „fenomenul românesc”. Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc și niscai legionari ca Petre Țuțea și Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee și despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speță primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul și cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator față de cei implicați în disputa menționată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoșteam. Aceasta este revelația pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligații devreme ce numai eu știu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp și Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat uciși în chip bestial de români, știu bine că nu a murit deloc așa cum ne povestește Matatias Carp, inventând cu sadic nesaț un supliciu cumplit de care să fie acuzați legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulți mai târziu. Fie-i țărâna ușoară! Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care știe adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci și adevărul despre Matatias Carp, cu câtă nerușinare criminală minte! El și ai săi! O ultimă observație: sunt șocat de textul lui Matatias Carp, de compoziția sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt șocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torționarii evrei autori ai experimentului Pitești... Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?! ...Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aș fi simțit vinovat față de toți evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coșmarul numit Cartea Neagră! Și e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de față. Dixi et salvavi animam meam... Ion Coja |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |