Who's Online
Exista in mod curent, 67 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Vasile Baghiu. Despre ne-sarbatorirea lui Paul Goma la 70 de ani
Scris la Friday, September 12 @ 11:00:32 CEST de catre asymetria |
Să ne amintim. Anul 2006 a fost anul în care cel mai important opozant al regimului comunist,
dintre scriitori, Paul Goma, împlinea șaptezeci de ani. Aniversare pe care comunitatea scriitoriceasca, inclusiv Uniunea scriitorilor, din care Paul Goma a fost exclus în 1977, la ordinul Partosecurității, s-ar fi cuvenit sa o organizeze, nu a avut de fapt loc. Nu s-a făcut nimic oficial, iar presa nu a publicat nimic substanțial, cu câteva notabile exceptii.
Sa ne amintim titlul unui articol al lui Nicolae Manolescu, “Adio, domnule Goma!”, prin care revista România
literară instituia cenzura asupra autorului “Patimilor după Pitești”, gest față de care lumea literară a rămas aproape total inertă. Notăm că, astăzi, lucrurile au evoluat într-un mod care arată parcă și
mai limpede stadiul în care lumea (literară) se află din punct de vedere moral, unul deloc onorabil. Informatori, dovediti, ai Securitatii sunt cainati prieteneste de fostele lor victime, subiectii notelor infomative. Ba mai mult, sunt promovati. Ocupa pozitii economice sau institutionale cheie. Nici vorba de vreo consecinta legala a condamnarii comunismului ca regim criminal. De unde, anumite nivele de responsabilitate si complicitate ar fi fost de dedus legal, spre ilustrarea concreta a lustratiei. Nimic. Bande de iertatori "crestini" îi ocrotesc complice nu doar pe informatorii scriitori sau clerici, adica pe colaborationistii de diferite stadii dar si pe responsabilii sabotajului (nu doar cultural) la care a fost supusa România înainte si dupa 1989.
In afara de cazul scriitorilor care au zacut prin puscariile comuniste in anii '5o, si care au iesit marcati pe viata de umilinte si suferinte, nici un informator intrat in retea dupa 1964, sa zicem, nu poate invoca scuze acceptabile, caci santajele, chiar, erau dulci si finalmente relativ usor de ocolit. Vorbesc de cazurile pe care le cunosc, publice. Un viol, homosexualitatea activa sau pasiva, alcoolismul, o pata la dosar, gen unchiu în Canada, erau finalmente tolerate la anumite functii sau folosite pentru temperarea zgomotosilor.
Cei ce au citit sfaturile pe care Ion Caraion le dadea securistilor carora li se adresa in notele sale informative, vor recunoaste ca am dreptate. Tocmai de aceea cazul Goma iese în fata. Si îi deranjeaza la lingureau constiintei lor amortite pe multi dintre confratii sai.
Din anul 2006, an în care ar fi trebuit să primească premii și să aibă parte de monografii, Paul Goma este încă arătat cu degetul, pentru opinii critice privind comportamentele de supușenie excesivă ale confratilor săi, exprimate în jurnalul său publicat, sau pentru reconstituirea unui moment din ocuparea Basarabiei de catre sovietici-1940, moment tragic din istoria recenta a României, cu ipoteze privind cauzele unui comportament agresiv al unor soldati ai armatei române față de comuniștii evrei și de comunitatea, evident nevinovata global, cărora îi aparțineau, în iunie 1941, la reocuparea provinciei românești. Caz tipic de țapi ispășitori. Unele texte apăruseră în reviste, apoi altfel într-o carte, Săptămâna roșie, eseu de reconstituire istorică. Redactorul care a publicat un fragment de jurnal în revista Viața românească, poetul Liviu Ioan Stoiciu, este sancționat administrativ de către Uniune, chipurile pentru a evita sandalul care ar putea atinge imaginea Uniunii, noua obsesie a capitalismului cultural valah. Acelasi Liviu Ioan Stoiciu, membru al Consilului Uniunii, este recent atacat în justitie de Uniunea scriitorilor, sub semnătura președintelui Nicolae Manolescu, sub acuzația de calomnie, pentru unele observații critice referitoare la activitatea Uniunii și a președintelui, observații despre care advocatul Uniunii va trebui să probeze, de va putea, că ar fi calomnii și nu doar îndreptățite opinii și interogații critice ce consemnează neliniști ale breslei, devenite publice, printre altele în revista electronică Tiuk ! Vom urmări evoluția situației cu atenția cuvenită față de tot mai activa mentalitate autoritară.
) Asymetria
O privire subiectivă asupra lumii literare din România
sau Despre “sărbătorirea” lui Paul Goma la șaptezeci de ani
de Vasile BAGHIU
Suntem în anul în care cel mai important opozant al regimului comunist
dintre scriitori, Paul Goma, împlinește șaptezeci de ani. (Vezi nota de
subsol 2!) La mulți ani, domnule Goma! Această urare, pe care o fac din
tot sufletul, îmi amintește, mai ales acum, de titlul acelui articol al
lui Nicolae Manolescu, “Adio, domnule Goma!”, prin care România
literară instituia pur și simplu cenzura asupra autorului “Patimilor
după Pitești”, gest față de care lumea literară a rămas aproape total
inertă. Astăzi, lucrurile au evoluat într-un mod care arată parcă și
mai limpede stadiul în care lumea literară se află din punct de vedere
moral, unul deloc onorabil. În anul în care ar fi trebuit să primească
premii și să aibă parte de monografii, Paul Goma este încă arătat cu
degetul, de această dată pentru o vină deloc clară legată de o opinie
pe care și-a exprimat-o în niște pagini de jurnal apărute în revista
Viața Românească, iar redactorul care a publicat textul, poetul Liviu
Ioan Stoiciu, este sancționat administrativ.
În zilele în care scandalul stârnit de comitetul de conducere al US în
frunte cu Nicolae Manolescu - în legătură cu acel articol al lui Paul
Goma - își consumase deja vâlvătaia, eu abia revenisem din Germania,
unde fuesem ca bursier al unei fundații de acolo, așa că nu am putut
reacționa la timp, cum mi-aș fi dorit, la nedrepatea care se făcuse. Am
scris, totuși, un articol cu titlul “Ieri pus la index de comuniști,
astăzi de Uniunea Scriitorilor” (Vezi nota de subsol 3!) și l-am trimis
revistei Observator cultural. Textul a fost respins. Am fost nevoit să
public articolul în ziarul local Monitorul de Neamț, apoi i-am trimis
un exempar și lui Paul Goma însuși, ca să știe. Publicând textul în
Monitorul, mi-am spus că măcar va fi citit și de oamenii care nu citesc
revistele literare, poate și de scriitorii din Piatra Neamț, care - cu
o excepție: Emil Nicolae - nu s-au pronunțat nici ei, din cât știu,
asupra acestei chestiuni care privește US și situația libertății de
opinie în România în anii 2005 și 2006. (Vezi nota de subsol 4!) Sunt
și membru al PEN-Club. Nici această organizație nu a avut o reacție
oficială. Nu-mi amintesc de așa ceva. Mă întreb dacă Centrul PEN Român
va publica vreun text care să exprime poziția sa legată de cazul Paul
Goma, în special cu privire la cele mai recente evenimente? Carta
acestei organizații spune că “PEN este în favoarea presei libere și se
opune cenzurii arbitrare în timp de pace.”.
Scriu aici, așadar, despre câteva lucruri care privesc lumea literară,
care îmi aduc mult inconfort sufletesc și suferință, care nu-mi dau
liniște, în parte datorită noii evoluții a lucrurilor în ce privește
relația celui mai important opozant la regimul comunist dintre
scriitori cu lumea literară în special și cu lumea românească în
general, dar și pe seama unor experiențe personale pe care le-am avut
în legătură cu lumea literară și despre care eu cred că aduc un spor de
claritate tuturor acestor întâmplări neplăcute. Sunt atâtea lucruri pe
care aș vrea să le spun încât cred că nu mi-ar fi de ajuns nici
cuprinsul unei cărți. Însă, cine știe? Poate chiar voi scrie o carte
despre acești ani.
Revnind, nu văd nici acum ceva extraordinar în acel articol al meu
respins. Doar o opinie acolo despre un fapt petrecut în arena publică,
în lumea literară din România. Totuși, el a fost respins, chiar dacă pe
seama unui motiv plauzibil, de înțeles în principiu, cum că opinii
precum cea exprimată de mine în el mai fuseseră exprimate iar eu
venisem cam târziu. Da, mai fuseseră și alte opinii exprimate, dar nu
și opinia mea. Ce mai era – mă întreb acum – dacă mai apărea încă un
articolaș? Mureau cititorii de plictiseală? Rămânea revista să fie
criticată pentru atâta lucru? Încep să cred că la mijloc e mai mult
decât atât. Presupunerea mea este că legăturile dintre cei care dețin
monopolul presei literare în țara noastră sunt mai strânse decât ne-am
putea imagina, iar influențele, care vin din toate părțile, sunt la fel
de reale și la fel de eficiente ca în politică. În general, lumea
literară din România, ca și întreaga societate, se confruntă cu o mare
criză morală. Lipsesc oamenii de caracter, iar cei care ar avea
caracter și nici nu aparțin vreunui grup nu au loc în presă, nu pot
să-și spună părerea, nu au acces la cuvânt.
Peisajul nu este nici pe departe încurajator. Lumea literară românescă
este bolnavă. La noi, puțini sunt scriitorii care se zbat la propriu ca
opera lor să însemne ceva ca operă literară. Cei mai mulți sunt
interesați să obțină pe seama scrisului “ceva”, privilegii, posturi de
conducere în structurile administrative ale breslei sau chiar adevărate
funcții politice. În principiu, nu ar fi nimic rău în această alergare
după funcții dacă exercitarea lor s-ar face în interesul literaturii
române și a scriitorului român contemporan și nu în interes personal.
De altfel, nu puțini sunt cei interesați doar de premii și onoruri. Nu
pot uita cum medaliile oferite mai acum doi ani unor scriitori de către
fostul șef al statului - altfel deloc onorante - nu au fost refuzate
decât de unul sau doi dintre ei. Și au fost zeci care între onoare și
umilință au ales umilința. Pentru că lipsă de onoare se cheamă să
accepți o medalie de la un fost lider comunist.
Așa se explică, poate, faptul că atunci când valoarea operei lor este
pusă sub semnul îndoielii, ei văd în aceasta o amenințare directă la
siguranța poziției sociale la care au ajuns – de obicei, cu mari
eforturi și după intense lupte de tras sforile - și nu își
pun întrebări asupra scrisului lor, nu se gândesc nici măcar o clipă la
faptul că opera lor ar putea să nu fie chiar atât de valoroasă pe cât o
credeau ei și cum reieșea din aplauzele interesate ale galeriei din
jurul lor.
Așa am pățit și eu când am scris - fie în articole separate, fie în
referințe răspândite prin articole, în general publicate în
revista Vatra - despre Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Gabriel
Dimisianu, Eugen Simion, când am scris – exasperat de persistența
minciunii și ipocriziei generale în spațiul literar din România - că e
pierdere de timp să mai citim romanele celor care au scris în comunism
și pretind că au rezistat “prin cultură”, că pentru a putea să ne facem
o părere e de ajuns, de fapt, o răsfoire a lor, o privire doar.
Poeziile poate că mai rezistă probei timpului, dar cele mai multe
romane suferă de boala comunistă. Sunt atacate la bază. Degeaba sunt -
unele dintre ele - scrise bine. Degeaba. Viața din ele e fabricată,
atitudinea naratorului deloc autentică, iar criticii care le-au lăudat
sunt la fel de lipsiți de autenticitate în demersul lor precum este
obiectul laudei lor, adică literatura aceea de doi bani pe care “marii
noștri scriitori” au scris-o ca să rămână “cât de cât scriitori” și să
trăiască “cât de cât bine” în comunism.
Paul Goma, în schimb, în viziunea lor, nu are talent, nu scrie bine.
Iar după ei se iau și alți critici mai tineri, care adesea repetă
același lucru, pentru că nu sunt în stare să judece cu propria lor
minte ceea ce citesc, dacă citesc, și nici să-și exprime clar părerile,
dacă le au, atunci când le au. Mi s-a atras atenția în niște note din
România literară și Adevărul literar și artistic că lucrurile nu ar sta
chiar așa. Tot ce este posibil. Era doar o părere. Problema era, de
fapt, din punctul de vedere al redactorilor acestor reviste, că ea,
părerea aceea a mea, nu repeta opiniile încărcate de admirație, nu
îngroșa tușele accentuate ale aurelor pe care criticii generației lor
le conturaseră în jurul capetelor scriitorilor în anii dictaturii.
Spiritul critic devine în ochii lor o uzurpare, intențiile de reformă
expresia unor interese adverse de aceeași natură cu acelea care i-au
adus pe ei, scriitorii noștri “mari” din comunism, în postura de
“directori de conștiință” în care s-au așezat singuri, ei între ei. Iar
criticii, pe măsura scriitorilor. Mână în mână în hora triumfului
literaturii române în universalitate. Iar cine se încumetă să devină cu
adevărat critic are parte de ură, marginalizare și boicot.
Dați-mi o pagină într-o revistă săptămânală și veți vedea că se poate
scrie onest, convingător și fără exagerări despre literatura română din
perioada comunistă! O astfel de sugestie, făcută public României
literare, a existat cândva din partea poetului Nicolae Coande, dar
nimeni din redacție nu a mișcat un deget în această direcție. Și încă
nu e timpul trecut, aș zice, râzând-glumind… Cine știe? Viața ne oferă
și surprize.
De vreo câțiva ani am șansa de a vedea ce se întâmplă și pe alte
meleaguri și pot astfel să văd mai clar ce este rău în lumea literară
de la noi. Nu idealizez lumea literară din Vest, dar am observat câteva
diferențe care sunt în favoarea ei, în comparație cu cea de la noi.
Astfel, poeții cu care colaborez pe un site american de poezie au și ei
diverse preocupări și joburi, dar ei scriu poezie doar din pasiune,
talent și dragoste pentru literatură, iar opiniile critice ale altora,
departe de a fi luate drept ofense, sunt căutate și respectate de ei,
sunt considerate șanse reale de a crește ca poeți și de a atinge
excelența în această artă. În grupul lor valoarea are parte de respect
și elogii, iar spriritul critic este considerat un semn de
autenticitate (ca scriitor) al persoanei care îl practică. Fiecare are
o poveste a vieții lui, la fel de interesantă precum textele pe care le
scrie, dar poezia rămâne pentru ei o artă care nu trebuie amestecată în
nici un fel de context de interese de altă natură decât cele literare.
Firește că își doresc toți să aibă succes și fac tot ce depinde de ei
ca să îl cunoască și să îl merite, lucru deloc rău, dar pentru asta nu
dau la o parte relațiile cu prietenii, nu îi invidiază cu răutate pe
ceilalți poeți și – mai mult - au mereu o atitudine decentă și plină de
modestie.
Ceea ce mi s-a întâmplat și mie, ca scriitor care trăiește în provincie
în pătrățelul lui de scriitor, este poate semnificativ, de asemenea,
pentru atmosfera proastă pe care Goma are dreptate s-o arate cu
degetul. Am scris o vreme poeme. Eram cuminte, ca să zic așa, “în banca
mea”, eram un “băiat bun”, un poet. Toată lumea mă publica, mă comenta
favorabil, toată lumea mă invita la întâlniri literare. Oricum, eu am
venit în lumea literară cu sufletul deschis și cu inima curată. Așa am
fost și când am scris critică literară. Așa încerc să fiu și acum. Ei
bine, aici e aici! Situația s-a schimbat. Când am început să scriu și
critică literară (și făceam lucrul acesta foarte bine, așa cum a
susținut în mai multe rânduri chiar Nicolae Manolescu în emisunile sale
de la ProTv), când mi-am luat în serios rolul de critic literar și am
spus ce credeam despre unii și despre alții dintre scriitorii de azi,
despre cărțile lor și despre valoarea lor ca scriitori, vreau să zic,
fie ei mai tineri sau mai puțini tineri, când - mai mult - am scris în
favoarea lui Paul Goma, criticând în același timp elita scriitorilor
din România pentru atitudinea deloc onorantă față de Paul Goma, ei
bine, atunci s-a terminat cu imaginea mea de băiat bun. La România
literară - unde nu mai publicasem decât o singură dată, câteva poeme,
după ce directorul ei a scris articolul “Adio, domnule Goma!” - nu
numai că mi s-au respins niște proze scurte, pe care în 2003 i le
trimisesem poetei Constanța Buzea prin e-mail, proze cu nimic mai
proaste decât multe altele pe care revista le publică frecvent, dar eu
nici măcar nu sunt inclus în lista autorilor ale căror texte pot fi
gasite după nume pe site-ul publicației, chiar dacă am semnalat asta
redacției.
Ar putea cineva să spună că sunt doar omisiuni tehnice, că nu are
nimeni nimic cu mine neapărat si că totul este doar în mintea mea. Ar
fi bine să fie așa, dar de ce atunci criticul literar Alex Ștefănescu
nici nu mă amintește în impresionanta sa Istorie? Mai ales că eu sunt
unul dintre autorii pe care revista România literară - unde bănuiesc că
domnul Ștefănescu are un cuvânt important de spus - i-a susținut. Să
susții un autor în revista la care lucrezi, dar nici să nu-l amintești
în Istoria ta, despre care spui că ar fi opera vieții tale, mi se pare
acesta un comportament cel puțin contradictoriu. Mai mult, ca să
muncești zece ani la o astfel de lucrare, să ai șansa să faci ceva
serios și important, dar să faci până la urmă tot ceea ce știu să facă
rămânii după ce i-a nivelat și cumințit tăvălugul comunist, adică să te
uiți numai în grădina ta și să consemnezi din vârful condeiului autorii
sau să te prefaci că nu există, aceasta mi se pare o așa mare pierdere
de timp și un așa zadarnic consum de energie încît totul devine absurd.
Să nu aibă oare această omisiune legătură și cu faptul că sunt de
partea lui Paul Goma? Îmi pun și această întrebare, pentru că m-am mai
vindecat și eu, odată cu trecerea timpului, de acel soi de credulitate
și naivitate pe care încă îl mai am când mă gândesc la marii scriitori
contemporani. Mi-am spus tot timpul că ei nu pot fi în stare de lucruri
atît de mărunte, nu pot fi în stare de meschinării. Și totuși, chiar
acest caz, această întîmplare cu Paul Goma și articolul său (despre
care Nicolae Manolescu a decretat că este “antisemit”) mi-a arătat că
m-am înșelat.
Chiar am crezut că în micile întâmplări neplăcute pe care le trăiesc în
relația mea cu lumea literară ar putea fi vorba de amploarea pe care aș
putea s-o dau eu unor suspiciuni ale mele, că poate am eu nemulțumirile
mele subiective, cum au în general scriitorii, dar de ce – mă întreb
din nou - am fost exclus și din dicționarul lui Eugen Simion? Am sperat
cu adevărat că ar putea fi vorba despre o greșeală “tehnică” aici,
chiar dacă asigurările de profesionalism și diversitate a surselor
folosite de echipa care a lucrat la Dicționar sunt subliniate în
prefață de către coordonator; iar eu sunt prezent în alte câteva
dicționare (nu în foarte multe, e adevărat, dar măcar în cel al lui Ion
Bogdan Lefter da) și în câteva antologii: a lui Marin Mincu, a
Ruxandrei Cesereanu, a lui Ovidiu Nimigean.
Am sperat asta, dar – recent - un fragment (Vezi nota de subsol 5!)
dintr-un articol al doamnei Roxana Sorescu m-a lămurit – vai! – că este
vorba de apucăturile proaste, de lipsa de caracter și lipsa de
profesionalism de care mă temeam. Se găsise, așadar, cineva să propună
un text despre mine, dar altcineva, un român “profesionist” - pe care
nu-l cunosc, așa cum nu o cunosc personal nici pe doamna Roxana Sorescu
- l-a scos. Să se fi întâmplat această excludere brutală și din cauză
că nu am ținut niciodată secret că “apolitismul” scriitorilor de la
Literatorul era de fapt o politică în favoarea puterii neo-comuniste de
după Revoluție? Acum chiar că mi se pare foarte posibilă și această
variantă. Oare va da cineva un răspuns la aceste semnalări de
comportament neacademic? Așa ar fi normal, cred, dar mai ține cineva
cont de ceea ce ar trebui să fie normal în țara asta și în lumea
literară din țara asta?
E ceva rău în lumea literară din România, oricum. Pentru că - mai mult,
așa cum bănuisem - lumea noastră literară e plină și de posibili
delatori, posibili colaboratori ai Securității, chiar la vârf, de
altfel, așa cum au arătat evenimente legate de fostul lider al US,
Eugen Uricaru, care, firește, nu e singurul cu astfel de istorii
ante-decembriste ambigui pe suflet. Acum, președinte e Nicolae
Manolescu. Prestigiul său printre scriitori nu e deloc de neobservat.
De aceea, ar fi fost de sperat - după recentele alegeri - într-o mai
mare transparență, în reconsiderarea autorului român de literatură,
chiar și a aceluia care nu locuiește în București și nu poate apărea la
televizor prea des, ar fi fost de sperat într-o reformă morală. De
exemplu, au fost organizate – se spune – lecturi publice plătite. Bun
proiect, dar iarăși mă gândesc. Sunt și eu un poet al României -
recunoscut de critici - și cred că ar fi fost normal să fiu invitat să
citesc poezii în cadrul acelui program, fie și pe o listă lungă de
așteptare, dar nu s-a întâmplat aceasta. Din punctul lor de vedere –
sprijinit, poate, cum știu că se întâmplă de multă vreme, și de
punctele de vedere de pe la asociațiile scriitoricești locale, foarte
meștere, de altfel, în mânuirea listelor de excursioniști și invitați
pe la conferințe și în acordarea premiilor pe criterii misterioase - eu
nu sunt suficient de reprezentativ sau suficient de valoros ca poet
pentru a citi în cadrul lecturilor lor mărețe și extraordinare. (Vezi
nota de subsol 6!) Am fost, în schimb, și reprezentativ și valoros ca
poet pentru organizatorii Festivalului internațional de poezie din
Bredevoort (Olanda). Am fost, în schimb, suficient de bun ca poet
pentru a citi unui public german la Köln. Poemele mele au fost, în
schimb, bune de publicat în unele reviste și antologii americane,
britanice și germane. Sunt, de asemenea, suficient de reprezentativ
pentru instituția care mă găzduiește aici la Viena, Kulturkontakt
Austria, care pregătește pentru sfârșitul acestei luni o seară de
poezie în care câțiva actori vor citi din poemele mele, traduse în
germană de Anne Cerbe și Achim Jaeger din Düren. Dar ce să mai spun? Și
cui să spun toate acestea, când dacă aș completa lista ar părea că aș
fi lipsit de modestie? Oricum, ar fi fost de sperat, de asemenea,
într-o reconsiderare a spiritului critic. Spiritul critic este însă
descurajat și cenzurat. Încercați, poeți și critici tineri, să scrieți
critică literară în acord numai cu propria voastră judecată și va
trebui să cunoașteți gustul amar al marginalizării și cenzurii!
Cum nu mă mai vindec niciodată de naivitate, eu cel puțin am sperat
toate acestea. E mult? E puțin? Nu știu. Ceea ce s-a întâmplat, însă,
depășește temerile mele cele mai pesimiste. În loc să facă gestul de
a-l invita, de a-l ruga pe Paul Goma să revină în US, așa cum o minimă
cerință morală i-ar fi impus și așa cum calitatea de președinte al US
i-ar fi cerut-o - dincolo de ceea ce crede domnia sa despre Paul Goma
și scrisul său -, Nicolae Manolescu încearcă să-l adânceasă și mai mult
în izolare, îi aduce aminte în 2006, la șaisprezece ani de la
Revoluție, de metodele comuniștilor, adică îl discută tovărășește
într-o ședință și aplică sancțiuni. Și încă în anul în care marele
scriitor și disident Paul Goma împlinește șaptezeci de ani. Să dea
Dumnezeu să ajungă sănătoși la șaptezeci de ani toți “marii scriitori”
care îl contestă acum pe Paul Goma! Ei vor avea parte – sunt convins! –
de o sărbătorire națională, criticii mai tineri sau mai puțini tineri
vor scrie monografii despre ei, iar presa literară, în frunte cu
România literară, va dedica pagini întregi evenimentului. Și se vor
simți foarte bine atunci, după o viață dedicată scrisului, pentru că
vor fi uitat deja ce i-au făcut colegului lor Paul Goma…
Am citit recent Jurnal II de Mircea Cărtărescu, iar cazul lui ca
scriitor român care se chinuie să-și ducă la capăt proiectele m-a făcut
să mă gândesc iarăși la atmosfera din lumea noastră literară. Dacă până
și un autor ca el - care nu ar avea motive să se plângă, care e
publicat de cea mai importantă editură și care nu a fost ocolit de nici
un premiu al breslei, care are parte de o mediatizare aproape ca a unui
cântăreț de manele sau a unui lider politic - este nemulțumit și vrea
mereu să plece cât vede cu ochii în lume, aplicând la burse, așa cum
reiese din paginile cărții, atunci nemulțumirea mea față de atmosfera
de la noi e poate și mai justificată. Atmosfera e foarte proastă. Îmi
doresc și eu, asemenea autorului Levantului, să ies din această
atmosferă, fie și periodic, să trăiesc în lumea occidentală. Disperat
oarecum, am încercat, de altfel, să emigrez, dar pur și simplu nu am
reușit. Am nimerit pe mâinile unei firme care m-a păcălit, cum s-a
întâmplat cu mulți români, iar eu mă pretez atât de bine la așa ceva...
Și – mă gândesc acum – poate că e mai bine așa. M-am readaptat deja la
gândul că voi rămâne în țară. Și nu e rău deloc… Iată, la atâția ani de
la Revoluție, încă se pot scrie articole despre conflictul Goma-lumea
literară românească, iar asta arată cât de vie este lumea literară în
îndârjirea cu care îi rezistă lui Goma. Înțeleg foarte bine exasperarea
lui Cărtărescu din Jurnal, dacă este una adevărată și nu una mimată cu
scop literar, cum mai fac uneori scriitorii. De aceea aplic și eu la
burse cu participare internațională. De aceea mă încumet să scriu și în
altă limbă, să-mi caut audiență și pe alte meleaguri. E greu să suporți
365 de zile pe an o atmosferă în care simți că eventualul tău succes nu
le aduce bucurie colegilor, ci invidie rea și chiar ură. E greu să
scrii având tot timpul sentimentul că ești fraierul fraierilor într-o
lume care știe perfect să se “aranjeze” și care nu dă doi bani pe
scrisul tău. Iar când lumea aceasta e lumea literară, compusă adică din
oameni despre care se presupune că sunt interesați de arta literară,
dezamăgirea e și mai mare. Un timp mai îndelungat în Germania, de care
am avut și eu parte în ultimii ani, unde toți profesorii - nu numai cei
de literatură - îi învață pe copii valoarea lecturii, sunt la fel de
benefice pentru un scriitor precum o cură balneară pentru un bătrân
reumatic. De ce? Pentru că lumea vine acolo în număr mare să te audă
recitându-ți poemele și mai dă și bani pentru asta. Pentru că orice
invitație pe care o primești la un astfel de eveniment te face să te
simți util ca scriitor și om ca om. Și pentru că pur și simplu e
minunat să vezi cum autoritățile se agită să organizeze astfel de
evenimente și se simt onorate cu adevărat să te aibe ca oaspete.
Scriu aceste rânduri într-o cameră confortabilă din Viena, nu departe
de centrul istoric. Sunt oaspete al instituției “Kulturkontakt
Austria”. Este vorba despre o bursă pe care am obținut-o aplicând pur
și simplu, la fel ca sutele de artiști și scriitori din toată lumea
care au aplicat pentru ea. Știu însă că lucrul acesta a fost posibil
tocmai pentru că nu a fost mijlocit de nimeni din România. Această
frază ar suna foarte trist pentru un străin. Mie îmi sună însă foarte
adevărat și foarte descurajant în adevărul ei. Și sunt stingherit că
trebuie s-o spun, pentru că sunt român și e ca și cum mi-aș vorbi
neamurile de rău. Totuși, în ultimii ani eu nu am fost destul de bun
pentru scriitorii de la noi nici măcar să fiu invitat la vreun colocviu
sau la niște “zile” ale vreunei reviste din “dulcele Târg” - unde nu
sunt binevenit tocmai pentru că am înțeles să-mi exercit spiritul
critic atât în legătură cu scrierilor unora dintre scriitorii de la
Iași, care aveau și au în mână dregătoriile Asociației, cât și cu
privire la neregulile și atmosfera din cadrul Asociației (sunt - din
păcate și din nou semnificativ pentru atmosfera din mediile literare -
singurul scriitor din Neamț care a aderat la mișcarea literară
reformistă de acum câțiva ani ) -, d-apoi să fiu trimis într-o excursie
în Vest, de exemplu. Pare că mă plâng de lucruri pâmântești, dar
trebuie să mărturisesc cu toată sinceritatea că îmi este necesar să mă
întâlnesc, măcar din când în când, cu scriitorii, pentru că astfel de
întâlniri mă mențin conectat la realitate (lucru de care ai nevoie ca
să nu eșuezi pe mările ficțiunilor tale literare), iar pe unii dintre
ei nici nu pot să-i întîlnesc în alte ocazii, cum mi-aș dori. Însă nu
există fair-play. Doar cei “cuminți” au parte de fel de fel de excursii
în Occident sau în Orient. Și nu spun aceasta pentru că aș vrea și eu -
cum ar putea unii interpreta - să prind o bucată din acel “cașcaval”,
dacă există, ci pentru că transparența este absolut obligatorie ca
principiu și în acord cu regulamentele. US a tot trimis, de altfel,
de-a lungul anilor scriitori “foarte mari” în străinătate, pe
cheltuiala organizației, iar rezultatele sunt atât de impresionante
încât nu prea ne știe nimeni și – vezi bine! - nu ne recunoaște Vestul
acesta ignorant în ale literaturii. Cum să ne recunoască dacă nu suntem
în stare să ne recunoaștem noi pe noi înșine mai întâi?
Înțeleg foarte bine că nu mi-a rămas altceva decât să mă confrunt
singur cu presupusa opacitate și rezistență a Occidentului la
literatura română. Pe cont propriu, fără sprijinul US, fără traducători
profesioniști, fără bani de la buget, fără relații la ambasade, centre,
institute culturale și așa mai departe, trăitor în provincie, singur și
pe deasupra și de partea lui Paul Goma. Nici că se poate mai rău pentru
un scriitor român. Și nici că se poate mai bine pentru un scriitor
român. Chiar mă și întreb de ce aș mai aștepta ceva de la US? Sau de ce
aș face frumos - cum se zice - pe acolo? De ce aș fi prudent,
“diplomat”, “băiat bun”, cum sunt atâția? Ca să obțin… Ce? O biată
excursie fugărită pe nu știu unde, prin China sau aiurea? Vreun premiu?
Voi trăi și fără toate acestea și nu voi fi mai puțin scriitor din
cauza asta. Am cerut doar o dată suma de două sute de dolari care se
acordă regulamentar oricărui scriitor care are o invitație din
străinătate. Mi-a fost acordată, dar câte discuții au fost – mi s-a
spus – la ședință, câte dezbateri dacă să se respecte sau nu și în
cazul meu regulamentul. De unde mai apărusem și eu cu invitația aceea
din partea Fundației Böll, o invitație de care ei nu știau și pe care
nu putuseră s-o dea altcuiva, vreunui om de-al lor de nădejde? Avea
dreptate Al. Cistelecan spunând că până și insurecția programatică a
himerismului am pornit-o “din cea mai lipsită de șansă condiție: și
singur, și provincial”. (Vezi nota de subsol 7!) Ce bine – mă gândesc –
că nu am fost ajutat deloc de US în aceste călătorii ale mele din
ultimii ani! Și ce trist! Firește că US ar fi blocat totul. (Vezi nota
de subsol 8!) Pentru că iarăși are dreptate Paul Goma să arate cu
degetul înspre imaginea de congregație de clanuri pe care organizația o
are. Ei între ei doar, mereu, aceasta este imaginea. Numai când și când
mai este acceptat în cercul lor exclusivist câte unul care le cântă în
strună. Cei care au voce trebuie excluși, cenzurați,
marginalizați, ignorați.
Și cu adevărat când intră românii noștri “pe fir” poți să consideri
încheiată orice comunicare și să-ți iei adio de la orice succes. Îmi
amintesc că acum vreo trei ani în urmă, profesorul Christofor Merrill
de la Iowa University, directorul programului “writers-in-residence”,
îmi scria că mă consideră potrivit pentru programul lor și că m-ar
invita, dar că trebuie să obțin susținerea ambasadei americane din
România, chestiune care nu este decât o formalitate. Îmi dăduse adresa
e-mail a șefului secției culturale a ambasadei, un domn cu nume grec,
iar acesta mi-a răspuns promt și m-a îndrumat entuziast și politicos
către domna Ioana Ieronim, care avea, de asemenea, o funcție în acel
departament. I-am scris acestei doamne, bucuros că aveam de a face cu o
scriitoare. Nici până în ziua de azi nu am primit răspuns. Toți
străinii pe care, până să ajung la domnia sa, îi contactasem
în legătură cu acea bursă îmi răspunseseră. Doamna Ieronim, româncă,
nu. Profesorul american nu a putut decât să-și exprime regretul că se
întâmpla așa și speranța că lucrurile se vor schimba în viitor și la
Ambasada Americană. Toate revistele din străinătate la care am trimis
texte mi-au răspuns. Chiar dacă multe din acele răspunsuri - pe lângă
unele care îmi confirmau acceptul publicării - au fost niște refuzuri
politicoase (și nu mi-e rușine s-o recunosc, pentru că în
America e un lucru obișnuit să fii refuzat de cele mai multe reviste),
ele au fost, totuși, niște răspunsuri. Nu m-a lăsat nimeni să aștept la
infinit cu gura căscată. În România poți să scrii e-mail-uri
redactorilor revistelor literare și editorilor câte vrei. Ești liber să
o faci. Cu foarte puține excepții (o astfel de excepție, bizară în
peisaj, este Editura Compania), nu-ți răspunde nimeni, chiar dacă în
zilele noastre un e-mail de răspuns formal nu-ți ia mai mult de trei
minute.
Mă gândesc la noi, la situația noastră din România. Bisericuțe, găști,
grupuri de interese, mediocrități ajunse în poziții înalte, tineri
scriitori cărora li se dă peste degete pentru că “îndrăznesc” să aibă
opinie, oameni de valoare care se luptă pentru supraviețuire. Văd toate
acestea și mă întreb când se vor termina. Mă întreb când vom scăpa de
apucăturile acestea proaste de a ne tot tăia creanga de sub picioare
prin lipsa de respect și dezinteresul ucigător pentru tot ce ne poate
face să creștem ca nație în ochii lumii. Știu că întrebările mele sunt
retorice, ca și altă dată, dar mai știu că un eventual răspuns este
legat de o dezbatere adevărată, în care cei aleși în fruntea breslei
literare să fie sincer interesați să cunoască toate problemele, iar
ceilalți să aibă curajul de a spune numai ceea ce gândesc și nu ceea ce
cred ei că le-ar face celor aleși plăcere să audă. Am ascultat și eu pe
Internet înregistrarea de la o ședință a Consiliului Director al US,
ulterioară scandalului, și l-am auzit, stupefiat, pe Nicolae Manolescu
spunându-i lui Liviu Ioan Stoiciu că pe domnia sa nu-l mai interesează
“chestiunea Goma”. L-am auzit, de asemenea, îndemnându-l pe poet să-și
dea demisia sau să se ducă să-și scrie propria operă și să-i lase în
pace (să-i “scutească”, mai pe românește) pe ei – adică pe domnia sa și
pe ceilalți din conducere - cu “opera altora”, adică a lui Paul Goma.
Cum să nu te intereseze orice chestiune legată de lumea literară dacă
ai candidat pentru funcția de președinte al US și ai și ajuns în
funcția pe care ți-ai dorit-o? Ești chiar obligat să fii foarte
interesat de orice lucru, oricât ți-ar părea de neînsemnat.
Gesturi de acest fel arată că democrația nu este chiar atât de ușor de
asimilat pentru oameni care au trăit o viață în dictatură. Iar domnul
Manolescu - acesta de acum, care îl trimite acasă pe un scriitor
protestatar - voia acum câțiva ani să fie chiar președintele țării, nu
doar al US...
Mă întreb de ce nu se organizează o dezbatere publică despre cazul Paul
Goma chiar la US? Ce-ar fi un simpozion la Neptun despre Paul Goma? Că
și așa se cheltuiesc acolo bani ca să vină scriitorii și să citească
eseuri mai mult sau mai puțin interesante, cel mai adesea pe deasupra
realității, de multe ori plicticoase, despre marea literatură română
ne(re)cunoscută în străinătate. De ce președintele actual al României
nu îl invită pe Paul Goma în România? De ce Guvernul României nu îl
invită în țară pe Paul Goma? Nu suntem noi acum în situația de oameni
liberi pentru că s-a întâmplat o răsturnare de regim comunist? Nu a
fost oare comunismul dușmanul de moarte al acestui popor? Nu este Paul
Goma cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori?
Atunci de ce oamenii aceștia, elita literelor, elita culturii, nu fac
ceea ce se cuvine să facă? De ce alții de pe la ziare și reviste stau
să se gândească dacă să publice sau nu un biet articolaș în care
victima comunismului, Paul Goma, este susținută? Ce fel de oameni sunt
aceștia? Ce fel de oameni sunt până la urmă Nicolae Manolescu și toată
elita literară a țării dacă sunt atât de înverșunați să-i închidă gura
lui Paul Goma și nu spun mai nimic - în schimb, de exemplu - despre
faptul că arhivele Securității încă nu sunt deschise cu adevărat?
Sunt de partea lui Goma, în general, dar și în acest conflict, în
special, pur și simplu pentru că îl simt pe acest om foarte drept și
corect în dreptatea sa. Pentru că dreptatea sa nu pierde niciodată din
vedere dreptatea poporului din care se trage, popor pe care l-au
urgisit comuniștii inclusiv cu îngăduința și sprijinul elitei
scriitoricești. Pentru că sunt în stare și eu să văd cu proprii mei
ochi ce fel de oameni sunt, în definitiv, Gabriel Liiceanu, Nicolae
Manolescu, Eugen Uricaru, Alex. Ștefănescu, scriitori cu care se luptă
Paul Goma. Când Gabriel Liiceanu vorbește la televizor - patetic, așa
cum îmi place să-l aud (pentru că în marea de violență, stupiditate și
prost gust pe care le promovează televiziunile o prezență precum aceea
a sa este una foarte reconfortantă) -, când vorbește, așadar, despre
cât de imorali sunt Vadim și Păunescu și despre cum domnia sa nu vrea
să aibă nimic de-a face cu ei, eu îmi aduc aminte că la începutul
anilor nouăzeci, fiind încurajat de înverșunarea filozofului împotriva
lichelelor și de dorința sa clamată public de a publica literatura de
sertar, i-am trimis manuscrisul cărții tatălui meu. Erau memorii din
lagărele sovietice scrise în 1953, scrise cu talent (au confirmat-o
Monica Lovinescu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Banu
Rădulescu, Paul Goma însuși), o carte despre prizonieratul său
siberian, scrisă așadar în plină perioadă stalinistă, literatură de
sertar autentică. Îmi amintesc că îi și spusesem la Piatra Neamț,
într-un moment când nu mai era asaltat de cititori pentru autografe, că
îi voi trimite manuscrisul, iar domnia sa a spus că îl așteaptă. Ei
bine, răspunsul său (al editurii, al unei persone din redacție, în
fine…) a fost că editura nu are hârtie, nu are posibilități finaciare
sau așa ceva. La fel și cu Alex Ștefănescu, cel care nu a admis
publicarea nici măcar a unui fragment din acea carte în România
literară. Un om scrisese cu riscul vieții, în anii grei ai
stalinismului, despre prizonieratul lui sovietic, iar mai târziu, peste
ani, un redactor de la o revistă literară își permitea să spună “Nu”
publicării unui fragment din acel manuscris. Și făcea asta în timp ce
spunea “Da” scrierilor reciclate ale unor vajnici slujitori ai
comunismului. Nu le mai spun numele. Degeaba vorbește domnia sa cu voce
tare despre responsabilitatea morală și civică a scriitorului, pentru
că eu văd cât de subiectiv-selective îi sunt și preferințele în materie
de literatură și ce a reușit să facă și din mult lăudat-așteptata
Istorie. Tot așa cum îmi amintesc că aceeași carte a tatălui meu a fost
respinsă și de doamna Georgeta Dimisianu de la publicarea la Cartea
Românească pe motiv că ar fi fost, după părerea domniei sale, doar un
manuscris de “amintiri cu valoare de familie”.
Acestea sunt doar câteva experiențe personale, care, pentru mine, au
valoarea unor argumente, au puterea de a-mi arăta nu numai ce se poate
vedea dincolo de sticla televizorului la care poporul român se uită
încă amorțit și nu reușește să priceapă ce se întâmplă. Le-am amintit
aici pentru că ele se adaugă unor alte și alte amănunte pe care le-am
putut observa în presă, în articole, în diverse întâlniri
scriitoricești.
E o față dublă a lucrurilor aici. Imaginea de oameni de caracter, de
anticomuniști, de oameni cărora le pasă de soarta nației este adusă în
față cu orice ocazie (la televizor, în special), dar în fapt - în
situații concrete, așa cum a fost și situația în care scriitorii pe
care i-am amintit s-au aflat în fața unui manuscris unic precum cel al
tatălui meu - oamenii se comportă, aproape la fel ca aceia pe care ei
îi arată cu degetul. Am ajuns până la urmă cu manuscrisul la Romulus
Rusan. Domnia sa a difuzat textul - împreună cu comentariile foarte
interesante pe care le-a scris pe marginea lui - în lectura unui actor,
în patru episoade ale rubricii “Cartea pe unde” de la Europa Liberă.
Era prin 1994. Abia în 1998, cu sprijinul poetului Gellu Dorian și cu o
prefață de același Romulus Rusan, cartea a apărut la Editura Axa din
Botoșani. Ecourile aproape că nu au existat. Aceasta este lumea
(literară) în care trăim.
Firește că - date fiind și aceste circumstanțe - eu o să spun oricând
și oriunde că Paul Goma are drepate să fie nemulțumit de comportamentul
elitei intelectuale din România. Pentru că dacă elita aceasta
intelectuală ar fi una autentică, atunci poate că nu am mai fi nici noi
chiar în coada Europei și poate că astăzi nu și-ar mai bate joc în
continuare Securitatea de noi ținându-ne în sărăcie. În loc să-și pună
la bătaie, cum se spune, prestigiul, puterea și energiile pentru a cere
un proces al comunismului pe toate căile posibile și imposibile, ea,
elita, ce face? Se chinuie să-i închidă gura tocmai celui care a
îndrăznit să se opună regimului criminal care a venit peste noi după
război. În loc să se lupte cu rămășițele - încă puternice - ale
comunismului, US din România se luptă cu cel mai important opozant al
regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma. Ce rușine!
Dacă străinii ar vedea ce se întâmplă cu noi - dar eu sunt sigur că ei
văd totul - , dacă ar vedea cum ne luptăm noi înverșunați cu eroii încă
în viață ai perioadei comuniste în loc să ne luptăm cu cei care au
provocat această degradare morală și materială a poporului - care sunt
încă la Putere, în partide, prin instituții, la toate nivelurile
societății -, și-ar face desigur o impresie foarte proastă despre
caracterul nostru ca oameni, dacă nu își vor fi făcut, deja, între
timp, această impresie. Dar ce să mai spun eu aici despre străini și
despre cum ne văd ei pe noi? Oare noi avem o părere bună despre noi
înșine, ca scriitori și ca oameni, când asistăm impasibili – cu
excepțiile știute - la o punere la zid a unui om căruia ar fi trebuit
astăzi să i se ridice statui? Tocmai m-a vizitat aici zilele trecute
poetul Ovidiu Nimigean, care a venit la Viena ca să participe la
lansarea unei antologii în limba germană cu scriitori din mai multe
țări, antologie care îl include și pe el, spre onoarea sa și a țării
noastre. În discuțiile pe care le-am avut îmi împărtășea aceeași
indignare, exasperare și tristețe față de ceea ce se întâmplă acum în
US, în special în legătură cu “sărbătorirea” de care are parte Paul
Goma la șaptezeci de ani. Am constatat că de fapt vocile noastre, ale
celor care mai îndrăznim să spunem cîte ceva într-o mare de tăcere,
oportunism și obediență, nu sunt chiar foarte susținute, că tăcerea
este fuga scriitorilor români de asumarea răspunderii. Și cu adevărat
tăcerea aceasta vinovată este semnul unei grave crize morale a
oamenilor care alcătuiesc US. Cu toate acestea, am conchis că tot
merită să vorbim. Ceea ce și facem.
De ce nu se pronunță istoricii asupra evenimentelor despre care scrie
Paul Goma, atît în volumul său mult inscriminat și “antisemitizat”,
„Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii”, cît și în textul din Viața
Românească? Unde sunt intervențiile istoricilor pe această temă? Chiar
aș fi foarte interesat de adevăr. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu
adevărat. Vreau să știu și eu un lucru. Dacă spun că în instaurarea
comunismului la noi, alături de români “patrioți”, și-au adus
contribuția la vârf și o serie de evrei înseamnă aceasta că sunt
antisemit? Goma are dreptate atunci când spune că trebuie să vorbim și
noi despre suferințele noastre de români, chiar dacă, uneori, ele au
legătură și cu evrei. Da, Holocaustul a fost un lucru îngrozitor și nu
trebuie uitat niciodată! Cine îl neagă nu este om. Da, este
cutremurător că uciderea milioanelor de evrei în lagărele naziste a
putut să se întâmple pe pământ! Personal, am fost profund impresionat
de fiecare dată când am citit cărți despre ororile din lagărele naziste
sau am văzut filme cu același subiect. Însă, pentru numele lui
Dumnezeu, Holocaustul este un moment separat al Istoriei, o oroare care
are locul ei în memoria colectivă, iar genocidul pe care l-a comis
comunismul este și el un alt lucru îngrozitor, o altă oroare care s-a
petrecut pe pământ! Genocidul comunist nu trebuie discutat și el,
separat? E timpul să se discute și despre comunism! Măcar să se
discute… Că de un proces al comunismului nu am avut parte și nici nu
știu dacă vom avea vreodată parte, dacă vom avea vreodată un “Nürnberg
al comunismului”. Comunismul a fost (și este încă prin unele părți ale
lumii) la fel de îngrozitor precum nazismul. Între cele două ideologii,
între cele două regimuri poate fi pus semnul egal. Au spus-o istorici,
scriitori, intelectuali cunoscuți, nu inventez eu noutăți.
Am prieteni printre evrei. Mă înțeleg cu ei mai bine decât mă înțeleg
cu mulți români și nu am ezitat – o dată, prin anii nouăzeci - să iau
apărarea public, în presă, unuia dintre ei, scriitor, când un român se
referea în niște ziare locale în termeni jignitori și injurioși la
calitatea sa de evreu. Vreau să spun că mi s-a părut normal să fiu pur
și simplu de partea dreptății. Pentru că eu cred că oamenii sunt oameni
prin ceea ce sunt ei ca indivizi și nu prin culoarea pielii,
apartenența etnică sau credințele lor religioase. Știu că vor citi și
ei aceste gânduri ale mele, dar acest lucru nu mă va împiedica să-i
privesc în ochi când ne vom vedea. Pentru că scriu cu toată buna
credință ceea ce scriu aici, iar ei știu asta. Pentru că ceea ce nu
înțeleg este de ce ar trebui să tăcem asupra terorii comuniste atunci
când par să fie implicați în ea și evrei. De ce nu organizează US o
dezbatere publică pe tema despre care a scris Paul Goma în cartea sa
„Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii”? Nu ar fi mai corect și mai
cinstit așa decât să pună etichete și să împartă sancțiuni în stânga și
în dreapta? Nu știu, spun și eu cum cred de cuviință aici niște lucruri
care – cred – ar trebui să intereseze pe toți scriitorii, dar e limpede
că ne lipsește minima demnitate de a fi noi înșine și de a ne asuma
opiniile. Istoricii și scriitorii ar trebui să-și spună părerea despre
această temă. Ea privește istoria noastră, identitatea noastră, memoria
noastră. Poate că eu nu am citit cartea cu foarte mare atenție – admit
aceasta – și poate că mi-au scăpat unele lucruri pe care alții le-au
văzut și le incriminează, dar de ce nu există o dezbatere
publică?
Peisajul e trist într-adevăr, însă poate că nu e totul pierdut. Pentru
că în ce privește problema recuperării memoriei din perioada comunistă
mai există, totuși, și scriitori cărora le pasă și care fac lucruri
importante. La Sighet, de exemplu, Ana Blandiana și Romulus Rusan,
împreună cu membrii Academiei Civice, au transformat “închisoarea
intelectualilor” într-un adevărat muzeu al Gulagului românesc, unic în
fostul lagăr comunist, iar centrul de istorie orală (care adună
mărturii extrem de importante în condițiile în care arhivele încă nu
sunt cu adevărat accesibile) și simpozioanele anuale organizate acolo
pe teme care privesc perioada comunistă oferă deja o bază de informații
foarte prețioasă pentru istorici și pentru cei interesați de istoria
perioadei comuniste. Iar acești scriitori fac toate acestea în
condițiile în care multă vreme Guvernul României nu numai că nu a
sprijinit proiectul, așa cum ar fi fost dator să o facă, dar a încercat
chiar să împiedice punerea lui în practică. Ei sunt, după părerea mea,
niște modele de scriitori așa cum cere Paul Goma să fim (Vezi nota de
subsol 9!), însă aceasta este o altă discuție.
Revenind la firul principal al acestei confesiuni - anume imaginea US,
a lumii literare și, în general, a elitei intelectuale din România, așa
cum reiese ea din conflictul pe care lumea literară îl are cu Paul
Goma, dar și din modul (subiectiv și fără cuprindere totală, firește)
în care am încercat și eu aici să o creionez –, mărturisesc
că nu înțeleg ce au în fond de apărat față de Goma toți cei care se
simt datori să se lupte cu el? Nu știu. Bănuiesc doar. Dincolo de
bănuielile mele, eu cred că problemele pe care le pune Goma în
intervențiile sale sunt esențiale pentru reforma morală a elitei
intelectuale din România, reformă care se impune măcar în al
douăsprezecelea ceas. Și nu pentru că foarte curând vom intra în
Uniunea Europeană (unde funcționează alte valori) sau pentru alte
motive de natură exterioară, ci mai ales pentru că avem toți nevoie de
acest tip de reformă, mai ales pentru că - vrem sau nu vrem - soarta
scrierilor noastre, adică motivul esențial pentru care suntem uneori
împreună și avem polemici pe diferite teme, depinde și de atmosfera din
lumea literară, de atmosfera din societate în general, de tipul de
valori după care societatea își organizeză viața. Și - nu în ultimul
rând – depinde și de felul în care elita și societatea își tratează
eroii în viață… La mulți ani, domnule Goma!
Viena, 9 februarie 2006
Nota de subsol 1: Am scris acest articol în februarie 2006.
Am încercat, pe rând, să-l public, în Vatra, Observator Cultural și
Timpul. Nu am reușit. Luat înainte de viață pur și simplu, l-am lăsat
deoparte. Anul acesta, în 2008, în iunie, după mai bine de un an, am
reluat, prin e-mail, legătura cu Paul Goma, căruia obișnuiam să-i mai
scriu din când în când, care mi-a răspuns mereu la scrisori. I-am spus
despre articol. Mi l-a cerut. L-a publicat, cu acordul meu, pe site-ul
domniei sale. Văzându-l pe acel site, Flori Stănescu mi l-a cerut
pentru publicare în revista Argeș. I l-am trimis. A apărut și acolo, în
numărul din iulie 2008. Acum (în 9 august 2008), Dan Culcer mă întreabă
despre el, pentru că la vremea semnării apelului legat de scandalul
Viața Românească-Stoiciu-Goma îi spusesem că – în afară de semnarea
apelului – voi publica și un articol. Acesta era articolul.
Nota de subsol 2: “Anul sărbătoririi” a fost anul
trecut, știu, dar eu prefer să mai prelungesc un pic “sărbătorirea”, în
speranța că se vor mai trezi și alți scriitori din amorțeala
post-revoluționară și vor spune ceva și ei, alături de alții care au
spus, despre felul în care noi românii, noi scriitorii, îi tratăm pe
adevărații eroii anti-comuniști încă în viață.
Nota de subsol 3: “Ieri pus la index de comuniști, astăzi de
Uniunea Scriitorilor
Paul Goma este o personalitate extrem de incomodă pentru lumea literară
din România. Iar problema nu este a sa, ci a lumii literare. Dinolo de
vorbe, în relația dintre scriitori și dictatura comunistă, Paul Goma
este cel care a avut curaj, cel care a avut caracter și nu scriitorii
pentru care el încă este astăzi incomod. Eu sunt de partea lui și spun
aceasta cu toată modestia. În ultimii ani, atât cât mi-a stat în
putință, l-am susținut public în demersul său de asanare morală a
societății românești în general și a lumii literare în special, iar
motivele sunt pentru mine foarte convingătoare: lupta sa deschisă,
eroică, împotriva dictaturii comuniste și lupta pentru adevăr și
neuitare pe care a continuat-o și după căderea dictaturii. Ceea ce se
întâmplă acum, din nou, cu Paul Goma, acuzat de astă dată de
antisemitism, de către președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae
Manolescu, și comitetul ei de conducere, pentru un text publicat în
“Viața Românească”, consider că intră în același efort, deloc onorant,
al breslei literare de la noi de a-l marginaliza, de a-i “închide
gura”, așa cum au făcut și încă mai fac comuniștii și securiștii. După
părerea mea, explicația acestui efort este că majoritatea scriitorilor
se află astăzi, general vorbind, într-o impostură morală din care nu
vor și nu pot să mai iasă. Ea derivă din refuzul majorității
scriitorilor generației lui Paul Goma, dar și a altora, de a recunoaște
public că au tăcut și, uneori, au colaborat cu regimul în perioada
comunistă, precum și din refuzul culpabil de a-i recunoaște lui Paul
Goma meritul excepțional de a fi vorbit, spre deosebire de ei, cu mult
curaj, cu riscul vieții.Vocea lui Goma, care pledează pentru memorie și
adevăr, îi împiedică astăzi să fie în fața oamenilor acei lideri morali
care pretind că sunt. În acest sens și destituirea lui Liviu Ioan
Stoiciu din funcția de redactor-șef al revistei “Viața Românească”
pentru “vina” de a fi publicat un text al lui Paul Goma este un abuz.
Ce trebuia să facă Liviu Ioan Stoiciu? Să-l cenzureze pe Paul Goma? Nu
l-au cenzurat destul comuniștii? Dacă Nicolae Manolescu și comitetul de
conducere al US aveau de spus ceva despre acel text, ei ar fi putut cel
mult să exprime opinia lor în articole sau communicate de presă, cum se
face într-o democrație și cum fac în general scriitorii atunci cînd au
opinii diferite. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar eu cred că în
sancțiunile aplicate acum se poate recunoaște acel exces de zel al
activiștilor din perioada comunistă. Nu intru în detaliile
textului, pe care “acuzatorii” nici nu-l citează, nici măcar
fragmentar, cum s-ar fi cuvenit, având în vedere difuzarea restrânsă a
Vieții Românești. Mai întâi pentru că în principiu mărturisirile și
opiniile exprimate acolo îl privesc pe Paul Goma – care are dreptul sa
aibă o opinie asupra oricărui subiect – și apoi pentru că am înțeles că
acest scriitor de mare valoare intenționează oricum să apeleze la o
instanță pentru acuzele care i se aduc. Doar acea instanță va hotărî
dacă există accente antisemite în text. Până atunci, orice sancțiune
administrativă sau de orice fel este făcută doar pe seama delictului de
opinie, ceea ce este un abuz. Ceea ce pot să mai spun este că Paul Goma
este un mărturisitor, un martor și că perspectiva aceasta este cea care
îl definește. Așa a fost întotdeauna. El vorbește despre lucruri pe
care le-a trăit. El se exprimă liber asupra oricărui subiect pentru că
așa a făcut toată viața. El are perspectiva lui asupra evenimentelor. E
un drept pe care și l-a câștigat cu riscul vieții. De aceea, cred că
acuzația lui Nicolae Manolescu îndreptată împotriva unui astfel de om,
chinuit de comuniști toată viața, este nedreaptă. Să încerci
să faci rău celui mai important luptător anticomunist din rândul
scriitorilor, așa cum face acum președintele Uniunii Scriitorilor,
înseamnă să nu-ți pese prea mult de moralitatea în absolut a gesturilor
tale. Abia ales în fruntea breslei, domnia sa nu găsește altceva mai
bun la începutul mandatului decât să plătească, practic, polițele pe
care le avea de plătit lui Paul Goma. Aceasta este impresia mea. În ce
mă privește, nu numai că nu aplaud gestul, firește, dar sunt total
împotriva lui.”
Nota de subsol 4: Între timp (suntem în 9 august 2008 și
recitesc articolul pentru a i-l trimite scriitorului Dan
Culcer, la rugămintea sa), după publicarea articolului în numărul din
iulie al revistei Argeș, Adrian Alui Gheorghe - nemțean și el – mi-a
semnalat faptul că a publicat și el un articol (în ziarul Ziua) pe
această temă în acea perioada a scandalului Viața
Românească-Stoiciu-Goma, lucru pe care îl consemnez aici, cu regretul
că eu, aflat la Viena când am scris acest articol, nu îl văzusem.
Nota de subsol 5: “In alte cazuri, însă, nu s-a mai publicat
deloc ce am predat. S-a întâmplat ca, înmânându-i lui Laurențiu Hanganu
articolul despre Vasile Baghiu, acesta să înceapă să facă taieturi în
text chiar in fața mea. I-am spus că sunt hotarâtă să public pe două
coloane ce am scris eu si ce au publicat ei. Consecința: articolul s-a
„pierdut“ definitiv și inventatorul himerismului nu figurează deloc în
Dicționar.” (Observator cultural, nr. 37 (294) / 10-16 noiembrie 2005).
Nota de subsol 6: Între timp (suntem în 9 august 2008 și
recitesc articolul pentr a i-l trimite scriitorului Dan Culcer, la
rugămintea sa) lucrurile parcă s-au mai schimbat pe la filiale și pe la
centru, au mai apărut proiecte noi, ceva se mai mișcă, dar atmosfera
este aceeași.
Nota de subsol 7: Citat din articolul“Tratamentul himerist al
cotidianului” (Cuvântul, nr. 1/ 2004) Notă: Prefer să iau cuvântul
provincial cu înțelesul lui de trăitor în provincie, chiar dacă nici
celălalt, peiorativ, nu-mi displace, pentru că se potrivește foarte
bine cu ceea ce înseamnă un artist, adică un marginal, un provincial.
Nu era oare Cézanne – pe care tocmai l-am văzut într-una din zilele
trecute la Leopold Museum - un provincial pur? Așa că dacă
redactorul-șef adjunct de la Vatra a dorit să ofere acestui cuvând o
conotație negativă, ea nu mă deranjează câtuși de puțin, pentru că știu
cât de provinciali și snobi sunt de fapt cei prețioși, “umblați”,
necomplexați, neprovinciali, dezinhibați. I-am văzut în România. Îi văd
uneori și aici în lumea liberă.
Nota de subsol 8 Totuși, trebuie să fiu onest și să spun că
între timp (suntem în 9 august, iar articolul a fost scris în februarie
2006), US a susținut cu 200 euro călătoria mea și a altor poeți români
la Praga pentru o lectură publică organizată de ICR, în cadrul unui
program de editare a unor antologii de poezie românească în care am
fost inclus de autorul lor. Să dea Dumnezeu să se schimbe lucrurile,
dar vom mai vedea...
Nota de subsol 8: Aici, însă, Paul Goma este cam nedrept,
cred, lucru pe care i l-am mărturisit într-o scrisoare. Poate greșesc
eu, dar mi se pare că domnia sa nu vede că Ana Blandiana și Romulus
Rusan, pe care adesea îi amestecă la grămadă în diatribele sale
critice, sunt dintre cei, și așa puțini, care mai fac ceea ce trebuie
făcut și care mai mențin în zilele noastre o scânteie de demnitate
românească într-o mare de indiferență. Aceasta este însă o altă poveste
care mă face să sufăr. De altfel, am încercat în urmă cu câțiva ani să
mediez cumva între cele două părți, pur și simplu pentru că țin la fel
de mult la Ana Blandiana și Romulus Rusan cum țin și la Paul Goma.
Încercarea mea temerară nu prea a reușit și nu cred că sunt numai eu
vinovat de eșec. Am doar niște regrete personale că în lumea în care
trăim oameni care seamănă între ei și sunt - practic - de aceeași parte
nu ajung să comunice și să se înțeleagă.
Nota: Vasile Baghiu : Am scris acest articol în februarie 2006.
Am încercat, pe rând, să-l public, în Vatra, Observator Cultural și
Timpul. Nu am reușit. Luat înainte de viață pur și simplu, l-am lăsat
deoparte. Anul acesta, în 2008, în iunie, după mai bine de un an, am
reluat, prin e-mail, legătura cu Paul Goma, căruia obișnuiam să-i mai
scriu din când în când, care mi-a răspuns mereu la scrisori. I-am spus
despre articol. Mi l-a cerut. L-a publicat, cu acordul meu, pe site-ul
domniei sale. Văzându-l pe acel site, Flori Stănescu mi l-a cerut
pentru publicare în revista Argeș. I l-am trimis. A apărut și acolo, în
numărul din iulie 2008. Acum (în 9 august 2008), Dan Culcer mă întreabă
despre el, pentru că la vremea semnării apelului legat de scandalul
Viața Românească-Stoiciu-Goma îi spusesem că – în afară de semnarea
apelului – voi publica și un articol. Acesta era articolul.
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|