Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 52 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Cezar Pricop. Disparitia. O proza
    Scris la Tuesday, June 17 @ 16:50:23 CEST de catre asymetria
    Memoria „Dar tu îți dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluție?! Stă pe lista aia cu dispăruți, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut și el, tot așa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era milițianul satului! Când a început să se tragă la București, s-a îmbrăcat omul în civil, și-a luat la revedere de la nevastă și de la copii, că are doi, și-a plecat. Și plecat e și-n ziua de azi!


    DISPARIȚIA
    de Cezar Pricop
    „Dar tu îți dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluție?! Stă pe lista aia cu dispăruți, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut și el, tot așa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era milițianul satului! Când a început să se tragă la București, s-a îmbrăcat omul în civil, și-a luat la revedere de la nevastă și de la copii, că are doi, și-a plecat. Și plecat e și-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin țară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el și pace. Acum, tot satul știe că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăia; unii zic că a plecat înapoi la ruși, după ce și-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să lași doi copii mici și să pleci?! Terorist să fii și tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până și televizorul și l-a vândut; și-i îi trebuia un tată la copii, și s-a măritat tot cu un milițian, mă rog, cu un polițist, că acum așa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, și-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruții de la revoluție. Îți dai seama c-am citit-o cu mare atenție, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelație, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluție, când îmi atrage atenția un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Știi cum e : ți se pune un fix care te tot frământă, și te frământă; nu mai poți scăpa de el, așa și cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudățenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aș fi știut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aș fi vrut să știu. Ei bine, aține-te : Andrieș e dat dispărut la revoluție, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timișoara, incinerat la București, adică ars, ca să se șteargă toate urmele. Până la urmă așa s-a presupus, că a fost ars la București. Declarat apoi erou al revoluției, nevasta și copiii lui au primit toate onorurile și beneficiile; și ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăiește aici, la Duda, la Brânzoaia, și e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluția, are căruță și cal, muncește cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, și cibernetician, de-o inteligență pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu știu ce manuale de pe care elevii învață și-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândești!?”

    Toma Albini și Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparențelor, nu pune prea mare preț pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieșire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o ușoară alienare, cu timpul. Are și o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la țară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluției un om al satului dispare, milițianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabilește acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-și ascunde chipul ori de câte ori se întâlnește cu cineva pe drum și care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

    „Știi cum sunt eu, politicos și discret, nu puteam să anunț autoritățile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc și acum că e o coincidență de nume și nimic altceva, până și acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-și piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu și-a schimbat pur și simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el și să-i zic, omule, bănuiesc cam cine ești tu, ei bine : ești un dispărut de la revoluție, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se știe printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta știu toți. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câțiva ani, președintele comisiei de control în învățământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat și m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există și persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne și oase! Născut în aceeași zi, același an, cu același nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidență, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur și simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înțeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeași identitate.”

    Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluție, din dorința de a se ascunde, își schimbă identitatea, poate că își face și buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai ușor, pe lângă care se poate pierde și de negăsit, de aceea. Cum poți face asta cel mai ușor dacă nu lângă o femeie!? Și unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit și mai cu ușurință, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povestește. Mintea lui Albini traduce simultan fabulația profesorului, interpretează cum făcea cu miturile grecești, la școală, ca să poată înțelege.


    „Da! Exact cum ți-am zis : același nume, aceeași dată de naștere și, ceea ce știe lumea de prin Duda despre el se adeverește în amănunt, exact așa : O familie mare, doisprezece copii trecuți prin școală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceaușescu, iar tat-său, văcarul satului, nu știa să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după șase, și tot așa - să știi că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruți ai revoluției?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îți spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În același timp – că există o altă persoană, cu exact aceleași date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu ești cu Occidentul. Și uite așa am ajuns și eu detectiv, exact ca în cărțile alea polițiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, și-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Știi când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios și nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietățile, loturile de pământ luate de către comuniști. Cu toate că știam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu știam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Și mă duc la ei acasă. Știi că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în așa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de așteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăștia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-și permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârșit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toții pe prispă, așteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanță mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a și pierdut cu firea. Știi că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătrați, cam așa, la intrare, unde și-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviță pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu știu cum pupăza or dormi! Poftiți, poftiți, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Știi că Mitra vorbește numai în dodii, sau, la mișto, cum zic unii. Dar și tu vorbești cu vorbe din astea, nu-i așa? Că doar poți zice că ești bucureștean de-acum; nu se vorbește așa pe la București? Știu și eu că nu se potrivește, știu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mișto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă știa de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar știa – deci știa!”

    Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme și interpretări, după cum este știut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt și la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruții revoluției, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Așadar, chiar de cumva este pur și simplu o coincidență de nume, tot mai rămâne o ciudățenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

    „Pe bărbat, așa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaș! – nu-i așa că la el te-ai gândit? Recunoaște! Calistrat Ion, uite așa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformație profesională, de asta. Și-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă și ea repede : Ioaneee! Și Calistrat, uite așa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Și Camelia a ținut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ținut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Și Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Și până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveți? Adică, ați avut pământ confiscat de comuniști? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, domŽ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băț de chibrit aprins ar fi ținut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebați-o, domŽ profesor. Nici n-am apucat, și Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiți de serviți o plăcintă!”

    Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunță, cu siguranță că a fiecărei propoziții, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât și de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulți o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de față. De fapt, nimeni nu mai știe cum o cheamă, pentru că și Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-și mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoșată și fața ei e așa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, așa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar și atunci când se duce la apă, cu o mână ține căldarea, iar pe cealaltă o ține băgată, tot așa, „în sân”. Iar în repaos, le ține una într-alta, dar nu ca la morți, Doamne ferește!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Și e mereu veselă, râde și când e singură, mă rog, zâmbește necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă și supărată.

    „Ehei! Ce s-o mai întrebi așa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil așa ceva! Știi cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e și-i îmbogățită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămășag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Și-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, știi că scaune nu sunt.”

    Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Și nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de față, musafirul, o să stea și cloștele pe ouă? De ce?

    „Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până și numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu și cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu știu ce căuta pe acolo, și m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schițat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l știe, așa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Așa mi-am revenit! Așa! Doar știi că, și zâmbetul, și rânjetul, deci și amenințarea se folosesc toate de aceeași estetică, respectiv dezvelirea dinților! Uite așa mi-am dat seama că, dacă i-aș fi știut acestui așa zis Calistrat numele de botez aș fi reușit ca să-l trezesc și pe el din adormire. Dar cine să i-l știe!? Eu nu!”

    Nică e numele profesorului de alint, pe care soția și doar prietenii foarte apropiați îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puțin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-și permite ca să-l folosească, nici măcar în absența lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi știe numele de botez și să-l mai și folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicația ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam bețiv, așadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuș, numele lui și, din păcate nu are copii.

    „Am procedat și altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum și el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenți, copilul lui – mai erau și alții pe-acolo. Și atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aș fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ștefan, dar nu mergea așa, asta pentru că el răspundea la orișice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ținea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, își făceau semne și se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuș, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă și n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Știi ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunț organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturisește povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Știi cum e : ți se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îți este destinat doar ție și numai ție și tot aștepți cu oarece răbdare ca acesta să ți se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui și altora, înainte de vreme, vraja se împrăștie, nu mai înțelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost mințit, atunci sau acum.”

    Mitra seamănă la perfecție cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeași înălțime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că fața ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Așa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare și ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute așa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reușit. Asta pentru că Mitra nu reușea ca să țină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ținea minte și pace. Unde să mai pui că trebuia să fie și un pic hoață. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Și cum să fii hoț dacă nu ții minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la școală mai mult sau mai puțin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea și-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învățase „Cățeluș cu părul creț!”. În secret spera că o să învețe ca să țină minte, Camelia. Ea nu știe, despre școală, decât că acolo se învață unele lucruri pe de rost. Toți copiii care se duceau la școală știau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi și pune ca să recite ceva : Ia zi-i, știi vreo poezie – o poezie știi? Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu știa bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăiește în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi știut câți ani are, de fapt și la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparație pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Și cei mai în vârstă oameni din sat și-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, niște copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea niște rufe pe sârmă, afară : era desculță în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le înghețaseră picioarele de tot, încălțați fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau așa și se uitau, tăcuți. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obișnuită ca ei, copiii, să râdă de ea și-a ieșit cu niște cenușă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdelușul, tot desculță. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea și ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi și mai mari dintre copilași au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari și mai tari, de gheață. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când ești bătut cu pietre. Și s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Știa că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum știa că dacă ești bătut cu pietre de către ei, sfârșitul e-aproape. A început a plânge și când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieșit prin fundul curții, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniță și s-a lungit pe năsălie așteptând așa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu contenește, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Și s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi pași și-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în brațe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o știa : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Și ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, așa, știa că, deocamdată, cel puțin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbești în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Și-a dus-o în drum și-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toți copiii, uimiți. Dar cum așa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e același lucru, de-acolo știa că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecționat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Și când a început să se înroșească picioarele și să dea sânge a dus-o acasă în brațe. Copiii, trăgând săniile, mulți, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie și Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, așa vă învață la școală?! Desigur că nu învățau despre așa ceva la școală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâția copii cuminți în urma unui bărbat care duce o babă în brațe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă și nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu ești normală!?” Știa că nu are mușețel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede și caută niște mușățăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Și s-a dus și-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca și când s-ar da de pomană, adică cu drag și pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca niște bucăți de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalță niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel și fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – povești numai de ea înțelese și știute. Și femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputințe și oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbații nici în femei nu mai aveau, de aceea mulți o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea și dimineața pe stomacul gol și nu mai ascultau deloc de neveste. Așa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei bețivanilor – un leac absolut revoluționar.

    „Și la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă și să știi că și amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia și-a pierdut omul memoria, de nu mai știe cum îl chemă și cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoință și înțelegere. Târziu mi-am dat seama că numai așa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înțelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, așa aș fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ții tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu știa cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, așa că am dat să tranșez situația și să plec. Tu îți dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate așa ceva! Am refuzat cu politețe, ca să nu-și dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

    În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde își usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o șfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete și de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înșiruit niște castane uscate. Și astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca și castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neinițiat le aude le interpretează ca și când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii și-ar putea intra acolo.

    „Și când dau eu să plec, nu știu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta și mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câțiva pași a ajuns la șopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Și m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte și nu știu cu cine vorbea neînțelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat și nu mi s-a părut nimic neobișnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare și să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd și să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua și-am ieșit. Nu știu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s ușor ca un fulg. Aveam senzația că dacă fac un mic efort mă-nalț în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simțeam nimic sub tălpi și știi că numai pietroaie sunt. Știi ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânță de mac în plăcintă, asta a făcut.”

    Cezar Pricop
    Associated Topics

    Limba dulce


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.36 Seconds