Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 20 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Vina colectiva-un subiect tabu?
    Scris la Sunday, December 30 @ 22:01:50 CET de catre asymetria
    Memoria Un dialog este pe cale sa se înfiripe între Dan Gogleaza si Stefan Arteni, colaboratori ai Asymetriei. Publicam răspunsul psihologului Dan Gogleaza la dialogul imaginar propus de pictorul Ștefan Arteni.
    Am o mica observatie prealabila : nu comunismul l-a declarat pe Eminescu poet national. Reamintesc celor ce au uitat sau nu au stiut, ca opera lui Eminescu a fost integral publicata doar în ultimii ani ai regimului comunist ceausist, vesnic interzisa, cenzurata, estropiata. Inainte de a ne lepada cultural si politic, strategic de Eminescu, ar fi poate mai util sa fie în fine citit integral si iar publicistica sa repusa în contextul politic, demografic si economic în care a fost scrisa. Invitam cititorii sa se înscrie în aceasta dezbatere. Vom completa finalul textului dlui Dan Gogleaza, din postarea anterioara.
    Dan Culcer



    Vina colectivă – un subiect tabu
    Răspuns la dialogul imaginar propus de domnul Ștefan Arteni

    Ștefan Arteni: „Folosind noțiuni cibernetice și psihanalitice, domnul Dan Goglează afirma că va porni de la o premiză, care mi se pare corectă, anume posibilitatea de a descrie numai lumea sa. Din păcate, pe măsură ce se desfașoară dialogul cu Liviu Antonesei, domnul Goglează face o seamă de generalizări care mi se par incorecte. Voi formula replica tot sub forma unui dialog: DG = Dan Goglează, SA = Ștefan Arteni.”

    Citat - DG: Putem spune, fără ezitare, că „noi sîntem copiii comunismului” și că ne-a marcat personalitatea, chiar dacă procesul nu a fost linear iar efectele uneori contrare intențiilor inițiale.
    Replică - SA: Nu. Nu sunt copil al comunismului. Dacă istorisirile familiei sunt reale, atunci sunt neam de razeși și îmi voi insuși vorbele acelui poet atât de hulit : „eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul.”

    Răspuns - DG: Vă mulțumesc pentru posibilitatea acestui dialog cu scuzele de rigoare pentru întîrzierea răspunsului.

    Cum textul dialogului cu Liviu Antonesei nu este afișat integral pe site (lipsește partea finală), aceasta poate fi un impediment în înțelegerea completă a perspectivei abordate și-l rog pe domnul Dan Culcer, dacă mai este posibil și necesar, să posteze continuarea.

    Noțiunile folosite aparțin unor științe care au legătură cu viața umană, unele au fost puse în circulație de cibernetică însă ele au fost dezvoltate inițial de studiile pe organismele vii. Așadar, la origine sîmt de natură biologică și motivul pentru care descriu bine mecanismele vieții și organizările superioare ale acesteia, precum psihicul uman.

    Nu am afirmat „noi toți sîntem copiii comunismului” ce ar fi implicat absolut toată populația României ci, doar „noi” în sens de „unii dintre noi”, recte cei care își permit curajul unei introspecții fără reprimări sau tabuizări și se pot identifica cu o astfel de descriere.
    Descrierea mea este, ca orice descriere de altfel, una introspectivă și a fost o primă încercare de a mă confrunta „in sensu” cu epoca în care am crescut. Am să continui aceste reflecții, stimulat și de ecourile declanșate de dialogul nostru din anul 2002. Abordarea mea va fi în continuare sistemică și autoanalitică, voi încerca să descriu lumea de atunci așa cum am trăit-o înțelegînd-mă mai bine (înțelegerea nu se suprapune niciodată perfect vieții) și prin aceasta trecutul nostru comun, conform ideii că fiecare individ este o parte a hologramei societății care-l formează și o poartă în sine. Nici o descriere sau comunicare, indiferent de scopul vizat, nu poate face abstracție de paradigmele unei gîndiri (orice strategie cognitivă este una subiectivă, noțiunile, cuvintele și emoțiile cresc împreună într-o relație cu un corp și anumiți părinți) și de scopul acelei comunicări.
    „Nu sîntem copiii comunismului” doar în sens biologic, în rest sîntem un produs al unor intersectări permanente biopsihosociale. Chiar dacă uneori gîndim „altfel” sau nu ne-am identificat cu procedurile comuniste (respingerea este întotdeauna o reacție la ceea ce este deja și deține astfel prioritatea ontologică), tot nu putem suspenda „matricile de gîndire” puse la dispoziție de o colectivitate și tipice unui mod de a stabili relații cu mediul sau cu sine (matricile din relațiile familiale) în scopul obținerii unei adaptări minimale. Toți am mimat, mai mult sau mai puțin (convingător), mediul în care trăiam pentru a-l înțelege și reuși să-l „fentăm”. A nu se uita faptul că strădaniile noastre cotidiene de atunci vizau un singur lucru: să fentăm comunismul, să fentăm armata, să-l fentăm pe profesorul X, adică să păcălim făcîndu-ne că ne aflăm în treabă conform lozincii: „ei se fac că ne plătesc noi ne facem că muncim”, cu efecte lamentabile asupra mentalității generale întrucît, atitudinea din relația ocupațională sau a exercitării unei profesii, structurează caracterul și invers (reversibilitatea circulară).

    Educația nu a recompensat sinceritatea ci plierea „flexibilă” pe o realitate, un cameleonism îngrozitor în efectele sale de durată și a inhibat cunoașterea adevărului despre „culoarea” pe care ar trebui s-o avem. În Germania pedepsele educaționale cele mai mari sînt doar pentru minciună pe cînd la noi talentul de a fenta este la mare cinste iar părinții se laudă cu „șchmecheriile” odraslelor. Toate acestea mențin mentalitățile, scheme de răspuns simpliste transmise din generație în generație și dacă dorim o schimbare a lor atunci trebuie să începem cu adulții și cu educatorii. Schemele de gîndire sau de acțiune sînt greu de conștientizat mai ales cînd conținutul lor este emoțional sau au devinit rutine cotidiene cu o eficiență „confirmată.” Ele nu pot fi modificate ușor, de oricine și oricum pentru că scutesc de efort intelectual și aduc „ceva” în timp ce analizele chinuitoarte „nimic”aparent. La urma urmei, experiențele vieții sînt mai ușor de înțeles atunci cînd simplifici sau reduci fenomene complexe la propoziții scurte și sloganuri ușor de repetat (de exemplu: „Noi muncim nu gîndim”). Nenorocirea cea mare apare atunci cînd ele ajung să se constituie în principii sau judecăți de valoare precum: „sistemul era bun, omul era rău.”

    Nu cred că Eminescu este hulit sau ar trebui hulit pentru că era considerat poetul național „per excellence” în comunism și poeziile lui transformate în imnuri mobilizatoare ale conștiinței naționale sau colective. El nu are nevoie de onoruri speciale din partea unor lumi relative, tranziența nu poate valoriza esența.

    Formularea acceptată de dumneavoastră ca autodescriptivă „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”, a fost un slogan propagandistic inoculat subtil sub masca patriotismului (eterna poveste!) Nu a lipsit mult ca marele poet să fie considerat un ideolog al „proletariatului versus împărat!”, secolul XIX fiind și cel al conștiințelor naționale sui generis, virus implantat de Napoleon, singurul dictator erudit. Și eu am crezut că trebuie să-mi apăr neamul și țara însă dușmanul nu a venit niciodată din afară, ne era invizibil pentru că sălășuia în noi înșine și nimeni nu a îndrăznit s-o spună pentru că ar fi fost o autoacuzație. Tot „aștepîndu-l pe Godot” care nu apărea, l-am căutat printre noi dar nu în noi. Deși „vedeam” dușmanii de clasa și ai poporului peste tot, noi propăvăduiam prietenia între popoare, eram primiți în cancelariile occidentale, acceptați la mesele de tratative și ca recunoștiință le puneam microfoane sau le plasam spioni. Erau multe contradicții de fond în practica comunismului, pentru că gînditorii lui muriseră de mult și viața omului este un domeniu cu virusul autonomiei în sînge care trebuie regîndită cel puțin odată la zece ani. Conceptele rămăseseră în urma vieții și vine un moment cînd nu se mai poate evolua „fără cuvinte sau cu aceleași cuvinte”: limbajul creează viață după ce a fost creat de viață! Comunismul a căzut pentru că se îmburghezise și nu mai avea mesaje noi. Dacă extrageți vieții umane limbajul, ce mai rămîne din așa zisa noastră măreție? Revenind la faptul că eram crescuți în psihoza „apărării” de amenințări care nu au devenit niciodată reale (frica naște monștrii și nu invers: eram într-o situație asemănătoare „psihozei mercenarilor” care, tot antrenîndu-se simulînd realități, ajung să se agreseze reciproc cînd „suspiciunea așteptării” atinge pragul patologicului.

    Acest fenomen apare nu numai în cazurile de grup, cînd nevoia stingerii agresiunii acumulate atinge un prag critic ci, și în deprivările senzorial-relaționale pe timpul izolării (în închisori) cînd se dezvoltă psihoza automutilării, în fond o nevoie a creierului de a obține un feed-back cu orice preț, o dovadă a propriei existențe. În acest context ar trebui analizată și deprivarea națională menținută de „Cortina de Fier” cu efectele dezastruoase asupra evoluției spiritualității nației. Hrăniți numai cu ideile halucinante ale „luptei de clasă” și a „intervențiilor străine” a fost suficientă o singură sugestie „teroriști-s printre noi” pentru ca în decembrie 1989 să se declanșeze reacțiile de asasinate în lanț. Ele au continuat cu mineriadele din iunie 1990 pînă în 1999 (!) tot în spiritul ideii eliminării „elementelor dușmănoase străine” și unde „străinul” era gîndirea întoarsă de la sensul ei de fond, de menținere a vieții și nu de eliminare a ei. Este un mecanism simplu dar, folosit astfel, devine un instrument împotriva vieții care a dat naștere gîndirii, un atentat la circularitatea originară, un asasinat ontologic. Poate că această formulare ar avea nevoie de o extindere explicativă, întrucît ea oferă o paradigmă de fond în înțelegerea suicidului: circularitatea autoanulantă.

    Despre sărăcia pe care vreți s-o apărați, măcar conceptual dacă nu și real: nu trebuie să-ți aperi sărăcia pentru că o vei permanentiza și nici nu trebuie s-o dai moștenire cu ură urmașilor sau cu forța dușmanului! Cam întreaga istorie a fost un transfer agresiv de sărăcie dintr-o parte în alta a planetei care a costat milioane de vieți („marii eroi” sînt în fond criminali psihopați proslăviți de istorici care nu au curajul să-i condamne!) Fiind o temă vastă pot doar afirma că sărăcia trebuie acceptată cumva fără s-o mai transferăm cu forța, ceea ce ar impune rezolvarea unor probleme de etică a împărțirii belșugului într-o societate. Sărăcia umilește și rănește demnitatea umană în esența ei însă comunismul a folosit propagandistic sintagma marelui poet oferindu-ne un șablon de gîndire, o mentalitate a „originii sănătoase” care a menținut la conducerea României un neocomunist „sărac și cinstit” din 1989 pînă în 2005! Interesant de subtilă și bogată în efecte această „formulă a săracului!” Psihologia săracului este una socio-politică ce implică o raportare la ceva ce este „mai mult” sau altfel și definit ca bogat. Săracul este un om „mai puțin” care trebuie să facă „mai multe” compromisuri pentru a-și ascunde handicapul și dacă nu se sinucide de rușine atunci, pentru a supraviețui, poate deveni un infractor sau un criminal. Umilința sărăciei rănește mai profund și influențează viața mult mai puternic decît orice altă determinare, este o traumă reprimată și tabuizată din cauza sentimentului de rușine autodestructiv pe care-l declanșează. Există o experiență colectivă a umilinței, un pattern colectiv al umilinței în comunism în funcție de apartenența la o pătură sau categorie socială. Atunci cînd umilința este declanșată și menținută de un sistem sociopolitic putem vorbi de o umilință colectivă forțată. Ea își prelungește efectele asupra spiritului prin formele unidimensionale ale propagandei ce limitează posibilitățile de dezvoltare a personalitățiii: cenzura și interzicerea formelor emancipării, limitarea bunăstării și a șanselor de carieră profesională, discriminarea repartizărilor unor avantaje sau recompense în funcție de apartenența la o organizație politico-socială, deprecierea unor subgrupe profesionale, etc.

    Despre apărarea neamului: în fiecare seară la ora 22,oo de 365 de ori pe an americanii se urcă pe Empirestatebuilding (cea mai înaltă clădire din USA), se pun în cerc, ridică steagul și cîntă imnul american cu pumnul la piept fără să le ceară nimeni acest lucru sau să fie dirijați cumva. Dacă sentimentul național este slab atunci sacrificiul omului de rînd și sărac nu are nici un sens. Sărăcia nu poate fi suportată fără un sentiment patriotic al apartenenței la ceva comun (Common sense) ce devine astfel o proprietate chiar dacă numai una spirituală și de aceea reacțiile naționaliste sînt dorite sau stimulate în situațiile de criză politică.

    Nu trebuie să subestimăm la nesfîrșit comunismul care, obsedat de „științific”, și-a folosit intelectualii la maximum în limitele programului ideologic, lucru care nu s-a petrecut și după 1989. El ne-a dorit, teoretic vorbind, mai buni, mai puternici și mai frumoși decît eram sau era posibil să fie realizat prin formele „multilaterale” existente doar în textele congreselor și această utopie era curat paranoică. Dar, întreaga evoluție umană este paranoidă, în oceanul originar al facerii celulele vieții mai puternice le eliminau pe cele slabe sau deficitare genetic. Avem acest program în gene și el poate fi identificat în plan individual nu numai în dorințele de a avea mai mult ci și în cele de dezvoltare narcisică a personalității, de a obține tot mai multă recunoaștere în detrimentul empatiei. Eu pot înțelege o „distanțare” de comunism ca o nevoie de menținere/obținere a unei liniști sufletești de moment însă, o „respingere” a originii fără o prelucrare corectă poate crea pe termen lung probleme de identitate pe care, noi cei de „afară”, oricum le avem deși le compensăm prin realizări material-financiare. Pînă și distanțarea insistentă de „ceva” anume înseamnă a-ți reprezenta mereu ceea ce nu-ți dorești să fii și contribuie mai mult la definirea a ceea ce ești decît ceea ce tu știi că ești sau accepți fără a mai conștientiza. Avem nevoie de polaritatea comunismului sau nazismului tot așa cum avem nevoie de polul sud pentru a ști unde este nordul sau a diferenția plusul de minus. Nu putem trece peste limitele și fixațiile gîndirii în polarități, orice depășire a acestora provoacă nesiguranțe și destabilizări psihice. Un alt motiv pentru care nu vorbim obiectiv și sincer despre comunism este complexul rușinii declanșat de modul cum ne-am desprins de el. Procedura din final (asasinatele, inclusiv cel din 25 decembrie 1989), adică ceea ce ar fi trebuit să fie efectul unei cauze interne elaborate, își „aranjează” cauza posteriori autojustificîndu-se. Numai cauza poate să explice cauza în interiorul propriei circularități și nu invers, prin execuția din ziua de Crăciun ne-am anulat definitiv șansa de a ști adevărul.

    De ce este importantă prelucrarea trecutului? Dacă eu îi cer unui pacient să-și reprime trecutul și copilăria în continuare, așa cum a făcut-o dezvoltînd simptomele psihice pentru care a venit la mine, atunci el nu are nici o șansă reală de vindecare. Este ca și cum ai încerca să construiești o casă de la un metru deasupra pămîntului sau îi tragi brusc cuiva covorul de sub picioare. Noi nu numai că stăm cu picioarele în comunism, ci avem și capul plin de idei sau convingeri care sînt într-un fel sau altul produsele lui. Șansa desprinderii de comunism nu poate fi făcută fără prelucrarea serioasă și deschisă a conflictelor trecutului nostru comun și a vinei comune. Așadar, chiar dacă vă repugnă ceva, atunci acel „ceva” produce sentimentul doar în prima instanță, după aceea este suficient să ai doar sentimentul pentru ca acel „ceva” să se autoreproducă la infint. Poate că nu ne-a plăcut „internaționala” însă a trebuit mai întîi s-o cîntăm destul de des pentru a putea dezvolta „repulsia” față de caracterul ei mobilizator și emoțional (un antidepresiv bine plasat în comportamentul social), opoziția la un fenomen al vieții este întotdeauna tot un produs al vieții incriminate.

    De ce o vină comună și nu una individuală? Pentru că eu sînt psihoterapeut și nu judecător, nu am perspectiva juridică deși ele nu sînt opuse: legile sînt precipitațiile normative a ceea ce o societate definește ca fiind trebuințele psihologice de protecție sau de realizare ale unei persoane umane. Cîtă vreme vom căuta și vom aduce argumente pro și contra pentru grade de vinovăție, nu vom face decît să prelungim la nesfîrșit dilemele și stagnarea proceselor sociale, respectiv haosul „eternului început”. Un alt pro-argument este dezvoltarea sentimentului de responsabilitate individuală pentru ratările personale și eliminarea acuzării agresive a mediului: comunismul era de vină în trecut, acum sînt „alții” la rînd (politicienii, minoritățile etnice sau „poziția astrelor”).

    Problemele vinovăției sînt intrinsec legate de mecanismele psihologice ale influenței și eu cred că: „nu există influență externă ci numai autoinfluență!” O demonstrație mai extinsă a acestei afirmații presupune un demers interdisciplinar neurobiologic, psihosocial și psihoterapeutic pe care l-am efectuat într-o lucrare în curs de apariție și intitulată „Viața ca autosugestie.” Pe scurt: nu există nici un mecanism neurocerebral care să justifice executarea oarbă a unui ordin sau influențe, ci totul indică repetarea acesteia într-un proces circular autonom (monologul) care face posibilă o acțiune sau o infracțiune.

    Citat - DG: Ritualurile de atunci și importanța dată de colectivitate acestor „semne ale valorii” erau fascinante, nu numai pentru imaginația mea, ci și necesare creierului meu care-și verifica ipotezele și fără de care ar fi luat-o „razna.”

    Replică - SA: Nu. Nu am fost cuprins niciodată de vreun extaz chiliastic produs de riturile „socialismului real” ori de treimea marxistă, Marx + Engels + Lenin (Stalin s-a dezlipit, căci nici macar materialismul dialectic nu a putut produce miracolul unei treimi formate din patru indivizi.)

    Răspuns - DG: Pînă a ajunge să citim din Marx sau Lenin, lecturi dificile chiar și pentru specialiști, am purtat cravata de pionier pentru a nu arăta colectivității că sîntem codași la învățătură, am recitat poeziile indicate de învățătorii noștri (dacă erai premiant) și am preluat explicațiile lor vizavi de lumea în care trăiam. Spre norocul generației mele am avut dascăli formați în regimul capitalist și nu ne-au intoxicat cu ideile comunismului. Personal am aflat de Congresele PCR prin 1970 cînd la admitere ne-au cerut să știm și ceva din marile cuvîntări. Alte sugestii pe temă:
    O persoană sau o generație are nevoie de un număr cu atît mai mare de convingeri stabile cu cît este mai nevoiaș pe scara evoluției psihologice sau sociale și direct proporțională cu frustrarea resimțită. Imaturitatea în general menține rigiditatea, creierul ințial are nevoie de cunoștiințe stabile, se agață de orice pentru a-și stabiliza structurile. Flexibilitatea apare tîrziu în evoluția individuală, schimbarea opticii, a paradigmelor implică modificarea cadrelor adevărului care poate provoca suferințe. Dintre toate aceastea, adevărurile personale sînt cel mai abitir apărate nu numai pe motive de stabilitate psihică sau de orgoliu ci mai ales din nevoia unei coerențe autojustificative și de identificare cu sensul unor valori abstracte de bine sau rău.

    Problema vinovăției este, pe lîngă procesul de fond al influenței devenită autoinfluență, legată și de formele de complicitate directă sau indirectă. Complicitatea conține nuanțe speciale ce justifică nevoia de prelucrare a trecutului și, mai ales, a repulsiei față de sentimentul de vinovăție forțat sugerat de comunism pentru a ne culpabiliza (colectivul e bun și altruist, individul rău și egoist). Acest sentiment a fost respins (contrasugestiv) prin refulare (nu mă privea pe mine ci pe ceilalți) și reprimare (nu este adevărat ceea ce văd!) și acum trebuie conștientizat, acceptat și prelucrat pentru a se obține conștiința responsabilității în general și a vinovăției în special, altfel societatea va fi în continuare una complexată de „superioritate”. Se poate spune că așa vom ajunge să fim depresivi, ceea ce este și de dorit în locul fazelor de psihoză colectivă. O depresie de care ești conștient este de preferat stărilor psihotice fără conștiința bolii și în care ești convins că tu ești cel mai sănătos!

    Problemele cu care ne confruntăm de peste 15 ani nu pot fi rezolvate fără o conștiință colectivă al vinovăției - nu doar conducătorul sau partidul singur a trimis intelectualii și dizidenții la Canal sau în închisori, ci poporul prin organele administrației și ale voluntariatului: eroii călăi! Noi am executat ordinele și pe cei puși la zid, noi am ieșit în stradă și am cerut „capul lui Moțoc”, noi am aplaudat măsurile luate, noi am mărșăluit în direcțiile cerute - uneori cu fanatism!, noi aplaudam și scandam chiar pe 21 decembrie 1989 lozincile comuniste. Repet: masele au fost întotdeauna mult mai criminale decît individul singular, dictatorul instigator creează doar iluzia legalității faptelor odioase. Din punct de vedere psihologic criminal nu este numai cel ce execută crima ci și toți ceilalți care o încuviințează (gîndirea este criminală!), o aprobă tacit sau o lasă să se desfășoare fără a protesta. Propun o temă de autoanaliză: care v-a fost emoția la vizionarea execuției din 25.12.1989?

    Revenind la formula complicității mai puțin conștiente, de tipul „ei n-o știu dar o fac”, ea poate fi tradusă și în altă cheie – dacă noi am „făcut cam tot ceea ce s-a făcut în istorie”, atunci să purtăm și vina acestei „faceri”, să nu mai executăm doar tiranii care „reprezentau voința poporului” și să ne facem „mea culpa.”

    Vinovăția colectivă va anula gesturile de ipocrizie de tipul: politician de-o viață care depune o coroană de flori la monumentul celor împușcați la Otopeni după ce a dat ordinul „să se apare cu orice preț cuceririle revoluționare” (vă aminitiți fraza?)!

    Replică - SA: Noțiunea de vinovăție colectivă este o aberație. Oare au fost complici victimele colectivizării? Oare au fost complici cei deportați din Basarabia? Ma gândesc în special la cei tineri, care nu au trăit primele decade ale construcției socialismului când decimarea era în toi în sunetul unor lozinci de genul „PCR bastionul pacii e” și care ar putea lua această noțiune a vinovăției colective în serios.

    Răspuns – DG: - Nici o noțiune nu este prea severă vizavi de lipsurile spiritului național amorțit și care se complace de decenii la tertipuri nedemne cu scuza supraviețuirii. Complicitatea începe cu tăcerea, cu întorsul capului și a nu reacționa atunci cînd cel mai normal lucru din lume este să reacționezi. Cum sînt născut în Vrancea, la 5 km de comunele Suraia, Vadu Roșca, Răstoaca care s-au răsculat împotriva colectivizării, am crescut cu poveștile intervenției armate care a tras cu tunurile în aceste sate sub comanda lui Ceaușescu venit acolo în calitate de șef politic al armatei iar ca psihoterapeut am avut relatări exacte ale vieții cîtorva condamnați atunci la 25 de ani de închisoare politică. Discuțiile despre victimile comunismului se pocticnesc exact în punctul vinei colective, avem probleme să acceptăm existența unui holocaust roșu. Veți obiecta că numai călaii, comuniștii și securiștii nu sînt de acord cu el, însă și ei sînt români! Dacă adunăm membrii de partid de vreo 2-3 milioane, pe securiști și agenții lor de cîteva sute de mii, pe torționarii și ajutoarele lor alte zeci de mii, la care se adaugă și familiile care trăiau de pe urma acestora atunci avem jumătate din populația țării!

    Sînt multe fenomene psihologice care trebuiesc cunoscute pentru ca disputa asupra trecutului (prelucrarea) să poată avea loc. Tragicul victimelor comunismului este unul incontestabil însă nu trebuie uitat faptul că după 1989 ne-am confruntat cu o generalizare a sindromului victimizării, avînd vreo 20 de milioane de victime și nici un vinovat! Avem cîțiva condamnați pentru crimele loviturii de stat și doar unul pentru mineriade!

    Putem vorbi de o vină colectivă doar din punct de vedere psihologic și moral pentru că, dacă vrem s-o și condamnăm juridic, atunci trebuie să luăm fiecare caz în parte: nu poți băga colectivul în pușcărie! Vina colectivă nu exclude din ecuație vina sistemului sau a aparatului adminstrativ care aplică măsurile coercitive ale puterii, ea încearcă doar schimbarea perspectivei și a rolului din acuzator în acuzat. Dacă ne vom prelucra trecutul doar pentru că „trebuie” sau Europa ne-o cere, atunci o vom face ca de obicei, adică românește: în silă, superficial, pentru a ne asigura liniștea, a o bifa la capitolul „fuse și se duse” sau de a închide definitiv un dosar clasîndu-l.

    O pacoste care blochează prelucrarea într-un cerc vicios este menținerea dihotomiei: victime – călăi. Alta ar fi „îndulcirea” contextelor prin bagatelizări generalizatoare care prind foarte bine la masele populare: „nici alții nu au fost mai buni, li s-a întîmplat și nemților!”sau atunci cînd adevărul crud este dramatizat. Dar și cruzimea adevărului poate fi relevată numai prin empatia cu victima sau prin retrăiri intense care pot re-traumatiza persoana în cauză.

    Prelucrarea se face prin autocritică și cum aceasta era o metodă comunistă de formare a omului nou, am creat repulsii față de orice are legătură cu conștiința vinovăției (Einsicht). Lumea în care trăim trebuie să devină totuși mai rațională și mai umană după experiențe precum nazismul, comunismul sau post-ceaușismul.

    Prelucrarea trecutului este condiția sine qua non a creșterii psihice unui popor și premiza europenizării. A vorbi despre trecut înseamnă a releva și a înțelege ceea ce ne mînă la anumite gesturi, atitudini sau decizii dar și de adîncimea unor procese reprimate.

    Comunismul prin afișarea unui puritanism desuet a excelat în exploatarea sentimentului de rușine. Rușinea este o reacție emoțională care apare spontan la copii indiferent cît de libertin îi educăm. Sentimentul de vinovăție ține de supra-eul moral și conștiință, rușinea este o reacție primară. Împărțirea în culturi ale vinovăției și ale rușinii este o formă rafinată de a spune că există culturi superioare și inferioare.

    Nu numai prelucrarea trecutului se confruntă cu mecanisme psihologice de mare subiectivitate ci și mecanismul justiției este unul la fel de fiabil care se poate transforma într-un joc periculos întrucît un judecător jonglează cu argumente pro și contra vizavi de ceea ce martorul afirmă că este o realitate, adică halucinarea ei! Dar și politicienii se joacă cu realitatea și adevărul.

    Nu putem spune secole de-a rîndu-l „așa-i românul” pentru că nu vom ajunge nicăieri cu acest gen de fatalisme sau generalizări neverificabile autoprofetice ieftine și pentru că nu se va simți nevoia schimbării mentalității pornită din conștiința critică constructivă a acestei prejudecăți încremenite și simplificatoare: „așa-i românul”, adică prost, încăpățînat, fudul și leneș. Spălarea creierului în comunism a fost continuat după aceea de o spălare a conștiințelor de vinovăție.

    A vorbi despre comunism înseamnă a vorbi despre metodele de construire a unor realități socio-umane și a manipula perceperea acestei realități. Explicația nu trebuie să pornească de la analiza sistemului ci de la elementele lui, adică de la noi oamenii care l-am făcut posibil.

    Folosim adesea cuvinte fără a avea o reprezentare concretă a conținutului lor cognitiv și formulăm propoziții imposibile și inexistente în realitate deoarece sînt pure abstracțiuni: „Ne-am despărțit de societatea comunistă”- de parcă te poți desprinde de un „concept”!

    Prelucrarea trecutului înseamnă prelucrarea traumelor naționale care au culminat cu trauma Zilei de Crăciun din decembrie 1989 și care declanșează sentimentul vinovăției naționale. O blasfemie și o traumă care va scinda națiunea română încă multă vreme.

    Raportul Tismăneanu nu a fost o inițiativă liberă a societății civile ci o comandă politică și unde se vede cît de înrădăcinată este așteptarea „ordinului de sus”. El trebuie desigur completat și urmat de aplicarea legii lustrației în toate domeniile de activitate însă dacă vor mai trece cîțiva ani puțini vor mai fi cei interesați în adevărul despre trecut. Raportul conține o parte din adevăr, alte părți sînt prinse în cărțile care istorisesc evenimentele sau fenomenele aberante precum cel de la Pitești. Înțelegerea de fond nu o aduce însă descrierea fenomenului sau a detaliilor unor evenimente ci analiza psihologiei care l-a făcut posibil. Fără descifrarea codului subiectivității și a legilor autonomiei spiritului uman relatările vor produce doar efectul descărcăriilor emoționale. Nu poți acuza un regim pentru legile generale sau ideologia abstractă ci pentru măsurile speciale de opresiune aplicate în scopul menținerii și măririi puterii.

    Dorința rescrierii istoriei a determinat inființarea unui institut de istorie a revoluției. Nu poți comanda scrierea unui capitol de istorie sau asigura/acredita un drept exclusiv unei singure instituții excluzînd astfel inițiativele individuale independente, istoriile scrise la „unison” nu fac decît să încorseteze adevărul. Nu numai faptele eroice merită să aibă un monument, unele din ele sînt după un timp demolate, ci fiecare faptă este propriul ei monument ca moment irepetabil care nu poate fi niciodată șters și nici transformat în „nimic.”

    Chiar această discuție este o formă de prelucrare a trecutului, a analiza deschis și flexibil spunînd adevărul și a nu te exclude din analiză dezvinovățîndu-te. Afirmațiile ne autoexprimă, gîndirea nu este una din afara evenimentului ci evenimentul însuși care se exprimă acum și în această formă. Într-un anumit sens fiecare vorbește despre sine chiar și cînd se referă la lucruri pe care nu le-a contactat sau trăit direct, dacă o subiectivitate atinge un nerv sensibil atunci ea poate fi recunoscută ca una comună sau cel puțin ca una cu care te poți identifica.

    Cu deosebită stimă,
    Dan Goglează, 27.12.2007, Odenthal-Germania.
    Associated Topics

    Lecturi critice


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.37 Seconds