Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 20 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Dan Culcer. Nostalgezice si analgezice "post-comuniste"
    Scris la Monday, May 14 @ 16:12:14 CEST de catre asymetria
    Memoria Revista Vatra are în pregatire un numar despre copilarie. Organizat de prozatorul Alexandru Vlad. Cum cititorii Vaetrei nu sunt neaparat si cei ai Asymetriei, spre ca nu voi soca pe nimeni daca public cu grabire acest text scos cu forecepsul din mine.
    Dan Culcer


    Nostalgezice și analgezice “post-comuniste”
    Pentru cei care prin virtutea lucrurilor se află in exil întrebarea sună in general cam așa: Cand ați plecat ce-ați facut cu copilăria? Ați lăsat-o acasă, sau ați luat-o cu voi? Nu vreau să activez, totuși, prea multă tristețe!
    Alexandru Vlad

    Se numesc nostalgezice activitățile umane de rememorare care, prin evocarea unui trecut recent, induc durere în cei care îl evocă. [Dicționar personal] Durerea poate, sau nu poate, fi tratată cu analgezice.
    Se numesc analgezice (Analgezice : gr. v.-”fără” + algesis “durere”) o grupă de produse chimice (medicamente?) care calmează temporar durerea. Durerea poate fi definită ca o sensație subiectivă, complexă, care reflectă activitatea tisulară, reală sau posibilă și răspunsul efectiv la aceasta. [Wikipedia]
    Mă chinuiesc de vreo trei luni să scriu ceva [pentru Vatra], pe o temă dată de prozatorul Alexandru Vlad : copilăria, și în particular «copilaria noastră ‘comunistă’». Se poate formula o leacă diferit. ”Copilăria noastră sub comunism”. Fiindcă NOI am fost sub comunism, cum bietul om sub vremi. Nu și EI. Cine sunt ei? Toti colonizatorii, ocupanții, lingușii, toti activiștii, milițienii și securistii care au constituit și constituie osatura sistemului statal al României dela 1944 încoace. Tocmai aceia care ne învață de două decenii cum e cu ‘democrația’ și organizează ‘Procesul comunismului’ în așa fel încît să rămânem la nivelul declarațiilor.
    Sunt născut la 15 iunie 1941, la Sulina. România a intrat în Război la 22 iunie 1941. Tata a fost imediat trimis pe front. Mama l-a revăzut în 1942. Era urmărit ca dezertor. Aflasem cîte ceva despre faptul că Tata fusese la război și scăpase de moarte la Odessa, la Tiraspol, la limanul Niprului. Nu știu dacă a dezertat de frică, în urma atentatului ale cărei consecințe le-a văzut, nici cum de s-a hotărît să înfrunte moartea pentru a scăpa de moarte.
    La abdicarea regelui aveam șase ani. Eram deja școlar și îmi aduc aminte de scoaterea potretului de pe peretele alb al clasei Domnului Busuioc, la Sighișoara. Nimeni nu m-a întrebat, dacă ar fi fost de ales, ce aleg. Deja findcă nu știam că s-ar fi putut alege, că se poate alege, eram (prea) prunc iar cînd am aflat, târziu, deși nu foarte târziu, că se poate totuși încă alege, adica în octombrie 1956, cînd s-au răsculat ungurii la Budapesta, am aflat imediat și concret care e riscul, adică pedeapsa cu moartea.
    Nu mă învățase nimeni că moartea poate fi un risc asumat? Nu părinții mi-ar fi putut inculca astfel de asumări de risc. Pentru ei, trebuia să trăiesc, să trăim. Cum s-o putea. Oricum?

    Textele mele de proza, cîte au fost publicate, povestesc revolta unui tînăr care nu accepta să fie îndemnat la supunere de modelele sale. Scrise între 1964 și 1968, ele vădesc o stare de spirit, sunt o mică și verbală revoltă internă.
    În 1951 am văzut-o pe Ana Pauker trecînd cu un automobil negru cu perdeluțe pe la Baia Borșa, Carpații spre Est. Eram cu părinții la Fântâna Borșei în vacanță. Îmi mai amintesc de potretul trinitar, de mare tehnicitate, care fusese multă vreme prezent pe zidul clădirii cinemetografului «Timpuri Noi» din Cluj, ce-i reprezenta pe ‘mucenicii comuniști’ : Ana, Luca, Teo, în același cadru de icoană cu trei fețe. Ce blasfemie!
    Nu mă învățase nimeni că moartea poate fi un risc asumat? Ba da, lecturile mele : «Tînăra Gardă», de pildă, ar fi trebuit să mă facă să accept acest fel de risc pentru libertate. Dar atunci, în URSS, era război, invadatorul german ucisese pe cei apropiați tînar-gardiștilor. Iar eu trăiam în plină pace postbelică. Doar nu era să mor pentru libertate?! Nici nu știam de fapt ce e libertatea.
    Credeam și cred că pentru libertate se trăiește și se luptă. Nu se moare, decît întîmplător, accidental. E o bătălie în care se înfruntă inteligența cu forța. Forța are și ea o inteligență. Ar fi grav dacă i-am ignora acțiunea. Că altceva, ce aș fi putut primi ca răsplată pentru cârtire, decît prigoană, gloanțe sau pușcărie?

    Încercînd să scriu pe tema dată, act care mi-a scos la suprafața memoriei toate neputințele și ratările, am luat pastile, e un fel de-a zice, căci nu mi-am tratat nevrozele, aici în Franța, acum cinci ani, decît cu psihanaliză și nu cu droguri, pastile și de un fel si de altul, și nostalgezice si analgezice, pentru a-mi păstra echilibrul.
    Dar sursa nevrozei mele franceze a fost boala fiicei mele mai mari, draga noastră Ioana Larisa.
    Fetele mele și-au pierdut Mama după Zaveră. Nu s-au putut duce la înmormîntarea ei în România, în 1992, blocate de un funcționar de prefectură, sub pretextul că, refugiate politic cum erau încă, ar fi trebuit, după părerea dobitocului fără suflet, să ceară pașaport la Consulatul român. Pericolul era că nu s-ar mai fi putut întoarce în Franța, fiindcă nu aveau încă cetățenia. Dar dobitocul de funcționar nu avea milă.
    Evenimentele cețoase, șterse ale copilăriei erau atunci stocate, puse la saramură, de plîns. Iar acum sunt complet turtit de efectele contradictorii ale nostalgiei și scârbei, încît aproape nu mai sunt în stare să scriu.
    Scriu totuși, doar fiindcă am promis, deși sunt convins că am depășit orice termen redacțional.
    Am traversat, oare, precum câinele prin apă epocile acelea, ieșind la mal și scuturându-mi blana care împroașcă picuri în jur? Așa făceau câinii imenși, niște dobermani pe care proprietarul casei în care eram chiriași, pe strada Donath, 162, Bod… Ur, fusese obligat să-i vîndă pe la mijlocul anilor ‘50, fiindcă nu-i mai putea hrăni.
    A păstrat un câine lup, Mulu, care mânca orice resturi de la mesele noastre, mort de cancer sau de bătrînețe un deceniu mai târziu.
    Nu știu cine vor fi fost puternicii zilei cărora le-au fost vînduți dobermanii, dacă nu cumva poliției sau securității, cu oamenii cărora Bod… Ur era în bune relații, furnizându-le prioritar și privativ rare vinuri de calitate la toate ocaziile, el fiind gestionarul unei întreprinderi de tip Vinalcool la Cluj.
    Imi aduc aminte aici de reacția paradoxală a lui Zaharia Stancu când l-am întrebat în Sala Oglinzilor din Palatul tîrgu-mureșean al culturii, la o reuniune a redacțiilor Vieții românești și Vetrei, ce crede despre proverbul : E mai bine să fii un dulău viu decît un leu mort? Nu țin minte ce mi-a răspuns, dar știu că la ieșire m-a luat pe după umăr foarte părintește și mi-a spus că mă admiră pentru că mai știu visa.
    Din păcate sau din fericire, nu am avut, nici nu am vreo urmă de stimă pentru scriitorul/omul acesta (și nici pentru cei ca el, și au fost destui, mai mult sau mai puțin demagogi și mascați, de la Geo Bogza la Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Dan Deșliu, deși știu că Stancu a navigat cu îndemânare și a făcut uneori și bine obștei scriitoricești, pe vremea prezidenției sale. Cred că o făcea pentru a menține calmul și a contracara, prin privilegii și mici cadouri, nemulțumirile ce răbufneau printre tinerii scriitori. Erau un fel de a le da pilda adaptării și obiceiul de a face trocuri cu stăpînirea.
    Iar revoltații de genul Deșliu, Jebeleanu sau Bogza mi-au fost și îmi sunt și mai antipatici, fiindcă au devenit ‘nerezonabili’ doar de când li s-au împuținat stipendiile.
    Copilăria mea seamănă fără îndoială cu aceea a multora din cei de-o vârstă.
    Probabil că am strâns mai puțin fier vechi și deci nu am ajuns să visez, în loc de ‘pitulici’, fier ruginit, ca Bulă, incapabil de a răspunde la îndemnul tovarășei învățătoare de a compune o propoziție simplă fără o aluzie la fierul vechi.
    Am făcut, pe la 10-11 ani, în cadrul pregătirii pentru apărarea patriei (FGMAP), un curs de semnalizator marină, bizară specializare pentru un orășean de pe malul Someșului. Nu mi-am folosit niciodată cunștiințele, dar mă întreb acum dacă visele mele de marinar, de explorator erau legate doar de pasiunile, transmise de Tata, pentru Jules Verne, pentru Richard Haliburton sau Livingstone și Stanley, el care se pregătise să devină medic în coloniile belgiene ale Africii. Sau era semnul că percepeam deja o presiune teribilă, sufocantă de care încercam instinctiv să scap.

    Mai târziu, când am început din nou să percep presiunea, să ajung la saturație, să cred că aș putea să devin partizan, să scriu manifeste și să le difuzez prin orașul de pe Mureș, prin 1984, am scos din dulapul copiilor o mică jucărie pe care o cumpărasem în Italia, la Milano, cu cîțiva ani înainte, un talkie-walkie care bătea la cîțiva kilometri și discutam, recăzut în adolescență, cu șoția mea de atunci, că am putea să ne retragem în munți și să rezistăm astfel, mai ales după Cernobâl. Am scris cîteva fițuici, zise manifeste, pe care le-am depus, așa cum văzusem că făcuseră și alții, prin cabinele telefonice ale periferiei. Dar când, mânat de curiozitate, criminal care se întoarce la locul crimei, am regăsit pe cutia metalică a telefonului toate minusculele mele fițuici de protest, neatinse, am fost cuprins de rușine și de sentimentul neputinței. Și de frică, apoi. Fiindcă mă întrebam dacă nu am fost fotografiat, dacă foile mici de hârtie nu fuseseră lăsate doar pentru a supraveghea pe cei care le-ar fi atins, citit, împrăștiat.
    Era frica de cînd eram mic, cea care mă podidise adesea. Sfaturile mereu repetate ale părinților care îmi cereau să nu vorbesc despre ce discutau ei acasă, autobiografiile pe care le repetam anual sau dacă vizam o schimbare de statut, de pildă să devin pionier sau utecist, mă puneau mereu în situația de a mă teme că aș putea să mă contrazic, să fiu acuzat de nesinceritate, de tăinuirea unui păcat politic. Nu era o obligație să devii pionier sau utecist, ci o imitație, definită perfect de marșul tineretului pe care învățasem să-l fredonez : ‘Nu sta pe gânduri/Intră în rînduri.’
    Ședințele de demascare au supraviețuit mult, au funcționat chiar și la Vatra, în 1986. Dosarul meu de urmărire informativă păstrează urma lor prin procesul verbal al unor de neuitat ședințe de partid și a unor note colegiale. Nu demasc, nu cert, nu moralizez, doar notez. (Arhiva CNSAS)
    Cel mai mare 'păcat' al meu era faptul că părinții fuseseră proprietarii unei case de vară de doua camere la periferia Sighișorii, cu un teren de 0,43ha, pe care o vânduseră în vara lui 1956. Această proprietate de care ne-am scăpat a fost, ca și istoria pesudo-naționalizării sanatoriului Culcer, sursa terorii dosariadei care și atunci, ca și acum, îi paște pe unii sau pe alții.
    In fine, cred că dificultatea de a scrie despre copilăria mea vine din amestecul insuportabil dintre nostalgie și greață. Greață de mine, fiindcă știu că această supunere inculcată pe toate canalele era împotriva firii mele, greu de acceptat. Așa că îndată ce am avut o oarecare independență, m-am revoltat destul de temeinic, dorind să părăsesc casa părintească, apartamentul, și cadrul său aparent imuabil, unde locuiam fiind simbolul supunerii și lipsei de adevărat dialog cu părinții.
    Anii tinereții, adică de după 1956, au fost marcați de certuri violente cu ambii mei părinți. Totul mă irita la ei. Am avut înțelepciunea și șansa de a putea să mă îndepărtez de ei, ceea ce mi-a permis să le înțeleg comportamentele și mai târziu să le accept cu bunătate.
    Cu atît mai mult cu cît astfel am aflat că Tata fusese arestat și anchetat în 1956, și că nu a turnat pe nimeni dintre cei cu care fusese în contact, de la doctorul Telia, și altii din anturajul lui Lucian Blaga, la Balogh Edgar, ziarist și activist comunist slovaco-maghiar, anchetat ca militant naționalist în aceea perioadă de după 1956, prieten al său arestat de Securitate (ultimul mi-a chiar făcut un portret verbal al Tatei cît se poate de favorabil).
    Ce semne au lăsat vremurile pe pielea mea, în celulele materiei mele cenușii, cum și când am înțeles că fără repere morale și intelectuale nu se poate, unde le-am căutat, în apropiere sau depărtare, în familie sau printre dascăli, cum am construit repere în locul celor ce fuseseră sistematic subminate, demolate, ucise, în ce fel au determinat epocile acelea culoarea viselor mele, cum de se mai vedeau repere stelare pe cerul moral mereu mascat, mereu schimbător? Mai erau oare accesibile reperele morale, modelele? Fuseseră distruse sistematic de barbari, de invadatori sau se învechiseră, îmbătrîniseră, roase de timp?
    Asemenea retorice întrebări par să fie mai degrabă cele ale unui adolescent. Copilăria noastră nu era însă prea departe și cred, fără să pot argumenta sau fără să-mi pot aminti ce gîndeam atunci, că eram deja în esență așa cum sunt acum. Deci, ca să știm cum eram, ar trebui să știm cum sunt.

    În cautarea modelelor, scanînd pentru mine și apoi pentru alții sursele nu puține de modele ce vor servi reconstruirii noastre identitare, morale, sociale și politice.
    Când scriu scanând, termenul poate fi luat și ad-litteram. Astfel am scanat cele 33 de caiete ale jurnalului Sandei Stolojan, una din cele mai interesante și atașante personalitați ale exilului.

    Era zi sau era noapte? Fazele lunii în 1953
    Sunt adesea incapabil să spun în ce zi suntem. Acum, pensionar ocupat, am zile de supractivitate și zile de tânjeală. Între cele două serii, pierd șirul.
    Atunci știam. Eram ritmat de școală, dar când eram în vacanță? Uitam.
    Ce făceam la școală? Invățam. Ce? Istoria R.P.R., de pildă. Nu mai exista decît o cronologie epurată. Atît de epurată încît evenimente reale, chiar recente, dispăruseră din orizontul nostru. Goluri imense au rămas în cronologia istoriei, așa cum o știusem și am știut-o pînă de curînd. Aici doar, la Paris și după 1989, am început să umplu golurile. Am aflat astfel când fusese tata la Odessa. Îmi povestise că era la Odessa atunci când a sărit în aer clădirea Comenduirii. Dintr-o carte semnată de Olivian Verenca am înțeles că acest eveniment tragic, un atentat cu grave consecințe locale și naționale, avusese loc la 23 octombrie 1941.
    Mă aflam chiar fără repere de timp, ca să pot discerne de e zi sau noapte, într-un spațiu cu o lumină puternică ce distruge umbrele, estompeaza reliefurile, aplatizează peisajul, ca în ziua sau noaptea aceea de pomină de prin ianuarie 1953. Mama, eu și paznicul eram singurii oameni treji vizibili. Toți ceilalți dormeau. Ne aflam, cu Mama, la cheremeul, la îndemâna milei paznicului din chilia de la intrarea unui Institut de cercetări, care, în pustia sublunară, era persoana ce stăpânea timpul, putea impune ziua sau noapte, sub cerul în care o lună imensă și albă părea tot atît de luminoasă ca un soare văzut prin ceață sau în eclipsă.
    Deșteptătorului uitasem să-i răsucim arcul. Nu aveam radio. Telefunkenul spart de o schijă la Sulina, fusese ‘dăruit’ șefului comisiei de naționalizare, care pusese peceți pe aproape toate ușile casei în care locuiam la Sighișoara, pe strada Vlad Țepeș, 25. Cabinetul medical al Tatei fusese declarat sanatoriu, de colegii săi, medicii dintre care unul mi se pare că se numeau Onacar sau așa ceva. Ei – reali proprietari de sanatorii, Tata – doar un veleitar, ce se îndatorase la bănci ca să-și cumpere aparatura medicală de bază pentru un internist bine dotat. Dar voia și el sanatoriu, iar ifosele l-au îndemnat să pună pe ușa casei unde locuiam o plăcuță pe care scria ‘Sanatoriul Dr. Culcer’, inscripție, fără acoperire instituțională, care l-a dus la pierzanie, adică la pierderea a tot ce agonisise ca medic între 1935 și 1945. O naționalizare care nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, deci nu a fost legală. Dar nici o contestație nu a fost acceptată în justiție iar aparatura medicală, odată distribuită policlinicilor de stat, nu mai putea fi recuperată. Astfel Tata a contribuit, volens-nolens, la protecția sănătății publice, ca un mare donator anonim și nerecunoscut.
    Probabil că nemaipomenita noapte pe care nu o voi uita, cu pustia ei luminoasă, să fi fost cea dinspre 29 spre 30 ianuarie 1953, când efemeridele indică lună plină la ora 23h44m UTC.
    Stalin va muri la 5 martie 1953. Anunțul morții sale a fost urmat la Cluj, ca și probabil în toate localitațile mai răsărite ale României, de organizarea unor mitinguri de doliu. Aveam 12 ani. Patru ani mai tîrziu terminam școala media nr. 4, trecînd corect examen de maturitate la 16 ani. Țin minte doar o scenă, povestită cîndva și lui Romulus Guga. Am impresia că a integrat-o într-unul din romanele sale, pe nedrept și prea rapid clasate, cu scene de o vizualitate cinematografică de neuitat.
    Eram în primele rânduri ale unui careu de îndoliați școlari și proletari aduși la păstrat un moment de reculegere, la plîns și la ascultat discursuri disperate în Piața Libertății pierdute din centrul Clujului. Muzică funebră la megafoane. Din balconul cinematografului «Timpuri Noi» ni se vorbea. În cutremurătorul moment de reculegere, în tăcerea groasă și friguroasă a unei ierni aspre, un prunc adus de tătic pe umeri, a scăpat o minge care a săltat surd pe asfalt bătucind tăcerea. Nimeni nu a avut curajul să miște. Mingea s-a oprit în rigolă.
    Iarna era grea. În piață mai erau nămeți adunați ca să poată circula ZIS-urile mici și roșii, autobuse sovietice de import, cu scări înalte de care îmi julisem de nenumărate ori oasele fluierului piciorului. Spre casă plecam pe jos, căci zăpada nu putea fi curățată. Era prea multă. Și devenise uscată, murdară, prăfuită.
    Unii profesori, ca de pilda profesorul nostru de română, Vasile Scurtu, sau Margineanu, de matematică, dispăreau cu anii, apoi erau reintegrați în învățămînt. Nimeni nu vorbea la școală despre asta. Am aflat ceva în acest sens după evenimente, probabil de la Mama.
    Directorul adjunct la Școlii medii nr. 4, profesor de istorie, Manciu Luca, un om cu ochii roșii, puțin holbați, nu mă avea la inimă fiindcă, împotriva voinței sale, Mama reușise sâ obțină includerea mea in clasa A, despre care ea aflase sau credea că are profesori mai buni și elevi mai dotați.
    Insul acesta, rău în toate, era genul ranchiunos, un profesor incompetent, incapabil să iasă din cadrul manualului de istoria R.P.R. a ilustrului excroc și propagandist comunist Mihai Roller.
    Eram cititor impenitent. Unor colegi mai dinamici izolarea mea în curtea școlii le provoca iritări violente. Pentru lecturile mele din «Copii căpitanului Grant», care mă țineau în colțul cel mai ascuns al curții, am primit de la Corpodeanu, colegul meu de bancă, cîteva bătai scurte dar zdravene, am fost lovit în nas de mi-a curs borșul și am fost disprețuit. Așa cum mă simțeam eu însumi umilit din pricina pulovarului maron peticit și cusut cu ață bej pe care l-am purtat între 12 și 16 ani la școală. Fiindcă nu aveam altul. Iar Mama îl ‘ștopolea’ de fiecare dată când apăreau găuri la coatele umflate de atâtea rânduri de ață suprapuse.

    În fine, ce s-o mai lungim! Mai am o amintire care cred că merită să fie comentată. Ceea ce acum se numește legendă urbană, producțiez imaginară populară de care acum se ocupă și etnologii, exista deja în 1948 la ieșirea școlarilor care alergau spre stațiile de autobus sau spre casele lor, cuprinși de o panică fără leac, de la cursurile de după masă, din școala de lîngă Casa Copilului. Între noi se zicea că seara apare un frizer cu un brici, fie sub puntea care trecea Someșul spre Stadionul universitar, fie pe străzile întunecate de coroanele stufoase ale teilor, ucigaș care extrage ficatul celui pe care îl atacă și îl mănîncă crud. Zvonul, printre pruncii care eram, era sursa unei groaze de neuitat. Zgomotul penarelor de lemn clănțănind în ghiozdanele de carton, care ritma goana noastră, ne făcea să avem impresia că suntem urmăriți.
    Ce vreți, scenariul canibalului Hanibal, medicul care gătea cu carne de om, era deja scris în România. Încă un caz de protocronism, poate.
    Copilăria mea, copilaria noastră merită să fie evocată. Nu am luat-o cu mine. Nici nu am lăsat-o acolo. E pierdută, se pare, undeva pe drum. O voi regăsi, poate, scriind. Ce dulce-amărui era totuși mirosul de magiun la începutul toamnei când petreceam o duminică întreagă mestecînd cu făcălețul prunele dulci ce se topeau și se afumau încet, luînd gustul pe care nimic nu-l poate evoca mai bine decît obrajii Mamei, roșii de dogoare lemnelor arzînd sub ceaunul imens de cupru din curtea unde Mulu, câinele lup, a murit cu ochii înlăcrămați de singurătate.
    Dan Culcer
    Elancourt, 29 aprilie 2007
    Associated Topics

    Historia oculta


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 23

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.40 Seconds