Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Sinteze: Formarea si rolul limbii franceze în cultura europeana
    Scris la Wednesday, September 13 @ 22:37:00 CEST de catre asymetria
    Valori FlorinZanoaga scrie "Un text sintetic despre formare limbii franceze. Informatie pentru tineri.



    1.1 Substratul preroman, stratul latin și suprastratul germanic

    În procesul de formare a limbii franceze au jucat un rol important trei elemente: stratul, substratul și suprastratul. Primul este reprezentat, ca în toate limbile romanice, de latina populară sau vulgară, evoluată pe teritoriul Galiei. Substratul cuprinde cuvinte autohtone din limbile populațiilor preromane, iar suprastratul influențe de origine germanică ce vor afecta în special periferia sistemului lingvistic format din simbioza latinei vulgare și a limbilor autohtonilor din Galia, adică acea romanică in statu nascendi.

    Studiul elementelor de substrat preroman întâlnește multe dificultăți. Cea mai mare este că limbile vorbite în Galia înainte de sosirea romanilor sunt foarte puțin cunoscute. Cercetătorul lexicului galo-roman descoperă termeni care nu pot fi nici latini, nici germanici. Aceștia aparțin în mare parte idiomurilor vorbite de primii locuitori: ligurii, liberii, grecii și în special galii.

    Ligurii au ajuns în Galia înaintea iberilor. Au ocupat în special bazinul Rhônului, provincia Franche-Compté, Elveția, Alpii și o parte din Italia superioară. Scriitorii antici îi prezintă ca pe niște oameni puternici, mici de statură, care se ocupau în special cu agricultura.

    Din limba lor au rămas câteva nume de locuri terminate în sufixele: -ascus,- asca,-us-cus, usca,-oscus,-osca. Există mai multe regiuni din Franța unde localitățile au nume formate cu aceste sufixe, de exemplu Vénasque < lat. Vindasca.

    Iberii, cel de-al doilea popor, au venit din Spania trecând munții Pirinei în secolul al VI-lea î.Cr. și au invadat sud-vestul țării până în regiunea Loirei. Fiind un popor războinic, ei s-au luptat cu galii și cu romanii și au fost supuși procesului de romanizare, cu excepția bascilor care, așezându-se la granița de sud, și-au păstrat limba până astăzi.

    Există puțini termeni de origine iberă care au pătruns în limba franceză. Dintre ei, amintim: artique „câmp defrișat“, esquer „stâng“ ( W. von Wartburg: 1934: 7).

    În Galia au ajuns și grecii. Aceștia au trecut munții Pirinei aproape în același timp cu iberii, în jurul anului 600 î.Cr. Au întemeiat în sud o colonie pe care au numit-o Massalia (Marsilia de astăzi) care a dominat timp de mai multe secole partea septentrională a Mării Mediterane.

    În secolele al VI-lea și al VII-lea, limba greacă se vorbea pe litoralul provensal și în provincia Languedoc. Astfel se explică din ce cauză cea mai mare parte a orașelor din aceste regiuni au nume grecești: Agdes „oraș situat în partea vestică a fluviului Rhôn < gr. agathe-tyche, Antibes < gr. Antipolis „orașul din față“, Monaco < gr. Herakles Monoikos „zeul căruia i-a fost consacrat acest oraș“, Nice < gr. Nikaia „victorioasă“. Unele dintre aceste denumiri de orașe au fost preluate mai târziu de către romani. Este cazul orașului Port-Vendres (< lat. Portus Veneris), a cărui nume este traducerea gr. Aphrodisias și cazul orașului Marseille, a cărui nume s-a păstrat în limba franceză cu accent latin.

    Deși cea mai mare parte a cuvintelor grecești au intrat în limba franceză prin filieră latină (de exemplu, blasphemein > lat. blasphemare > fr. blâmer), cercetând dialectele din sudul Franței descoperim un număr mare de cuvinte grecești care nu mai există nicăieri în Romania și care nu se întâlnesc nici în limba latină. Aceste cuvinte se păstrează deci, doar în dialectele din Galia, dar nu au pătruns în limba literară: ancouno „colț, ascunzătoare“ < gr. ankon „golf“, caliurno „legătură, parâmă“ < gr. kalos, prov. ganzo < gr. gampsos, prov. gofon „ cui gros“ < gr. gomphos, prov. tarroun „băț“ < gr. tarsos. S-au păstrat de asemenea unele cuvinte care demonstrează că marsilioții erau superiori indigenilor în unele arte, și mai ales în arhitectură: prov. ambro < gr. amphora, prov. doma „ cupolă“ > fr. dôme.

    Deși terminologia viticulturii este în franceza de astăzi aproape în totalitate de origine latină, din limba greacă s-au păstrat unele denumiri precum makella (makele) > prov. magau „ unealta viticultorului“.

    Printre cuvintele grecești care au supraviețuit există și adjective. Cel mai important dintre ele este biais < gr. epikarsios „oblic“, care s-a păstrat ca adjectiv.

    Din limba vechilor gali s-au păstrat în special numele de locuri. Singura zonă unde nu se întâlnesc toponime galice este zona Alpilor Maritimi, unul dintre ultimele locuri de refugiu ale ligurilor. Însă în toate celelalte regiuni se întâlnesc toponime de origine galică. Paris, de exemplu, păstrează numele populației care locuia la nord, Parisii. Orașul purta în trecut numele Lutetia. Un alt exemplu ar fi numele orașului Reims, care provine de la cuvântul latinesc Remis, ablativul sau locativul substantivului Remi, indicând numele unei populații așezate într-o zonă a cărei capitală era Durocoturum. Tot astfel se explică și numele unor orașe precum: Angers, Amiens, Châlons, Langres, Limoges, Nantes, Poitiers, Tours, Troyes.

    Multe substantive comune de origine galică intră în componența unor substantive nume de locuri compuse cu formantul –dunum, echivalent pentru –town din toponimele englezești: Verdun < Virodunum, Lyo n < Lugdunum.

    Există de asemenea unele substantive derivate cu sufixul galez –acus care desemnează proprietatea, cu variantele –ac în Midi și –ai sau –i în Nord, rădăcina cuvântului fiind întotdeauna un nume roman (Julius, Sabinus): Juliac / Juilly, Savignac / Savigny.

    În privința substantivelor comune de origine galică , am constatat faptul că unele dintre acestea au fost preluate de către romani și au trecut în limba latină, existând chiar și astăzi în regiunile ocupate odinioară de către celți. Aceste substantive deEle Ele denumesc în primul rând obiecte pe care romanii nu le cunoșteau înainte de a veni în Galia.

    Galii se îmbrăcau altfel decât romanii: purtau cămăși și pantaloni lungi pentru a rezista la o climă mai aspră decât cea din Italia. Romanii le-au preluat mai târziu denumirile: substantivele camisia și braca au devenit latine și astăzi există în toate limbile romanice. Întrucât galii erau buni constructori, romanii au învățat de la ei să folosească carul (< lat. charus).

    Dintre adjectivele de origine galică amintim: dru „bine hrănit“, rêche „ aspru“ , „dur“ < gal. rescos. Dintre verbe s-a păstrat în limba literară bercer < lat. *bertiare, irl. bertaim. Aceeași origine au și: auvent „copertină“, gonne „ jupon“ < lat. gunna, pièce < *pettia, suie < * sudia, talapan copertină“ ( folosit în Savoia și în Dauphinée) < talo-pano . Unii termeni se referă și la creșterea vitelor și la agricultură: charrue < carruca, javelle < gabella, gorce „gard care desparte două câmpuri ( folosit în Limousin)“ < *gortia, raie < rica, soc < soccus, violon „seceră“< *volamo. Alți termeni se referă la prepararea berii, meșteșug necunoscut de către romani până la venirea lor în Galia : brasserie < brace „malț“, cervoise „bere“ < cerevisia. Alte cuvinte sunt din domeniul construcțiilor: banne < benna, bille < bilia, charpente < carpentum. Multe plante și-au păstrat denumirea galică întrucât erau necunoscute la Roma.: amélanche < aballinca, bouleau < *betua, bruyère < brucus, chène < cassanus, if < *ivos, verne < verna. Dintre numele de animale domestice s-au păstrat moulon și bouc, dintre denumirile de păsări alouette, dintre denumirile de pești saumon și lotte. Sunt de asemenea de origine galică denumirile de teren: marne < margila, grève < grave, bou < barva, breuil „pădure împrejmuită de un gard“ < bragilu, quai < caio, talus < talo (Walter von Wartburg: 1934: 160).

    În concluzie, numărul relativ mare al cuvintelor din limbile populațiilor preromane de pe teritoriul Galiei păstrate cu unele modificări în limba franceză și în primul rând legile fonetice care au dus la apariția acestor schimbări demonstrează faptul că, în cazul acestei limbi, substratul este o cauză a procesului de glotogeneză.

    Latina populară era foarte avansată în momentul invaziei popoarelor germanice. Acestea nu și-au impus limba în Galia, ci au acceptat latina vulgară. Totuși alamanii, goții, saxonii, francii și burgunzii au lăsat în jur de 400 de cuvinte în limba franceză care, în procesul de geneză a limbii, sunt considerate elemente de suprastrat.

    Incursiunile germanice au început în Galia în epoca de sfârșit a domniei lui Antoniu. În anul 257, alamanii au invadat Galia ajungând până în Spania ( Walter von Wartburg: 1934: 23). Vizigoții, un alt popor de neam germanic, au traversat Italia și au ocupat toată Galia de sud în anul 412. Îi găsim în regiunea lacului Leman în anul 443, de unde și-au extins stăpânirea asupra Lyonului, asupra provinciei Franche-Compté și îi găsim și în Bourgogne. Saxonii, al treilea popor de neam germanic, au invadat Galia sosind aici pe mare. Între secolele al V-lea și al VI-lea, ei au devastat litoralul Mării Mânecii și al Orientului Apropiat. Această provincie se va numi Litus saxonicum. Saxonii și-au format aici mai multe colonii. O mărturie a existenței lor sunt numele de locuri picarde și normande.

    În sfârșit, ultimile neamuri germanice care au invadat Galia sunt francii. Aceștia l-au ajutat pe Clovis să cucerească regatul lui Syagrius în anul 486, regat situat la nord de zona ocupată de burgunzi și de vizigoți ( Walter von Wartburg: 1934: 47). Un număr mare de cuvinte din limba francilor a trecut în franceza literară. Cuvintele se referă la viața militară: broigne < brunnja, épieu < speut „ suliță“, la agricultură sau la creșterea animalelor: blé < *blad, folc „turmă“ < folk, herde „turmă“ < herda. Cuvintele precum haie și jardin demonstrează faptul că francii obișnuiau să cultive cu atenție pământul. Un mare număr al denumirilor de plante sunt, de asemenea, de origine francă: aune, cresson, houx, osier. S-au mai păstrat: haunipa > honte, haunjan > honnir, urgoli > orgueil.

    În ansamblu, din idiomul francilor s-au păstrat peste 200 de cuvinte. Repartizarea lor este însă destul de limitată. Se întâlnesc în nord până la linia imaginară care unește Loira de Belfort. Unii termeni au trecut și la sud, dar într-o epocă posterioară.

    În privința morfosintaxei, se remarcă faptul că francii și-au păstrat chiar și după contactul cu romanii și cu galii modul de a-și declina substantivele proprii: Hugo-Hugon, Hues-Huon, Berte-Bertain. Acest mod de declinare s-a extins și la unele substantive comune nume de persoane de origine latină ca: pute-putain, none-nonain. Tot din limba vechilor franci s-au păstrat sufixele –ard și –ald/–aud : vieillard, richard, badaud, ribaud ( Walter von Wartburg: 1934: 50).

    1.2 Apariția diferențelor lingvistice. Langue d’oc și langue d’oïl

    După invaziile germanice, pe teritoriul Galiei se face simțită o distincție din ce în ce mai accentuată între limba din sudul Franței ( langue d’oc sau provensala) și limba vorbită la nord de Loira (langue d’oïl). Unii lingviști între care și Carlo Tagliavini, adaugă aici și franco-provensala, ca un idiom distinct de langue d’oc.

    Una dintre diferențele cele mai marcante care apar între langue d’oc și langue d’oïl se observă la nivelul vocalelor accentuate și a consoanelor intervocalice.

    lat. langue d’oc langue d’oïl

    cantare cantar chanter

    mêl mêl mêl

    flore flor flour

    tela tela teile

    pacare pagar paier

    sapa saba seve

    În nord, vocalele accentuate domină cuvântul prin accentul lor mai mult decât în sud unde ele se alungesc în silabă deschisă. Alte transformări s-au produs în sistemul fonetic între secolele al VI-lea și al X-lea:

    1 a final > e: herba > erbe;

    2 palatalizarea consoanelor c și g urmate de a: carus > cher, galbinu > jaune.

    Aceste transformări arată faptul că între secolele al V-lea și al X-lea sistemul fonetic a fost reînnoit. Franceza s-a îndepărtat foarte mult de latina vulgară în comparație cu alte limbi romanice. Inovațiile morfologice și sintactice din această perioadă sunt numeroase. Atunci au apărut pronumele și adjectivul posesiv (mon livre, le mien).

    Diferențierea dintre formele accentuate și formele neaccentuate ale pronumelui personal începută din latina populară apare acum mai clară: me-mei, te-tei ( Walter von Wartburg: 1934: 52).

    Treptat, în Galia viața a început să aibă un caracter din ce în ce mai local, iar fărâmițarea teritorială a Franței va continua. Consecința acestui fapt a fost formarea a numeroase dialecte și subdialecte.

    Dialectul franco-provensal se vorbește în regiunile din preajma Lyonului și a Genevei, și anume la Loire, le Rhône, l’Ain, l’Isère, la Savoie, la Haute Savoie, o parte din Jura și Elveția franceză. Principalele trăsături fonetice ale acestui dialect sunt:

    1 á în silabă deschisă se păstrează ca în provensală: cantáre, tsatá;

    2 a final se păstrează ca în provensală: tela > taila cf. prov. tela, fr. toile, dar după o consoană palatală se palatalizează ca în franceză: vacca > vatse cf. fr. vache, prov. vaca;

    3 u final accentuat cu accent secundar se pronunță [ou] față de franceză, unde se transformă în e: cubitu > codou cf. fr. coude.

    Dialectul din Franche-Compté și din Bourgogne se caracterizează în primul rând prin transformarea sufixului –et în –ot: chaussote. La sud de Bourgogne, dialectul are particularități comune cu franco-provensala. Diftongul ei se labializează devenind oi (merveille < mervoille) (Carlo Tagliavini: 1977: 348).

    Dialectul din Champagne (le champenois) are trăsături comune cu cel din Bourgogne și din Lorena: m’n > n în loc de m; eil > oil: consoil „ sfat“.
    Dialectul din Lorena (le lorrain) este o prelungire a celui din Wallonie. Cuprinde elemente lexicale germane. Grafemul w, de exemplu, este pronunțat ca în germană; ie > i (pied > pi). Dialectul nu a exercitat nici o influență asupra limbii literare.

    Dialectul din Wallonie (le wallon), este extrem de conservator și se distinge prin numeroase cuvinte de origine latină care s-au păstrat doar aici. Aceasta se explică prin faptul că Wallonie a fost întotdeauna separată de Franța din punct de vedere politic. Dintre trăsăturile sale, cele mai importante sunt conservarea lui u și diftongarea lui e în silabă deschisă (Walter von Wartburg: 1934: 75).

    Dialectul picard (le picard) are multe particularități. În Picardia au apărut și s-au dezvoltat genuri literare ca epopeea satirică, les fabliaux și comedia. Până în secolul al XIII-lea, viața literară din Picardia este superioară celei din Paris. Cele mai importante trăsături fonetice și morfologice ale dialectului picard sunt:

    1 transformarea lui c înaintea lui a în k: cose > chose;

    2 păstrarea lui g precedat de a: gambe > jambe;

    3 transformarea lui c înaintea lui e și a lui i în č: chele > celle;

    4 absența consoanelor tranzitorii: tener > tenre„ tendre“;

    5 en > e: ve > vent;

    6 –ellus >-iaus: biaus > beau;

    7 păstrarea lui w : warder;

    8 ọl > au: solidus > saus;

    9 mon, ton, son > men, ten, sen;

    10 formarea unui nou singular pentru prunumele personal ( mo, vo) după plural (noz, voz);

    11 -eir ( terminația infinitivului) > -ir: cheïr > choir, veir > voir, sier > seoir.

    Dialectul din Normandia (le normand) a fost un concurent serios al francezei vorbite Paris. Principalele sale caracteristici sunt:

    1 păstrarea diftongului ei (teile „toile“;

    2 păstrarea imperfectului indicativ latin: chantout < lat. cantabat;

    3 terminația persoanei I plural a prezentului indicativ este –um și nu –ons.

    Vorbitorii acestui dialect au fost așezați în secolul al X-lea pe litoralul Mării Mânecii de către Charles le Simple care dorea astfel să-i transforme pe normanzii obișnuiți cu jafurile și cu pirateria în apărători ai regatului. Ducele Rollo s-a creștinat, iar poporul său i-a urmat exemplul. Teritoriul pe care s-au așezat s-a numit Normandia, iar capitala regatului s-a stabilit la Rouen.

    După trei generații, normanzii au fost romanizați complet, dar nu și-au pierdut nici gustul pentru aventuri și nici deprinderile războinice. Un secol și jumătate după instalarea lor în Normandia au debarcat și în Anglia unde au introdus limba franceză. I-au învins apoi pe sarazinii din nordul Italiei și din Sicilia și au pus bazele unui stat în această regiune. Normanzii au devenit, astfel, în teritoriile cucerite, propagatorii cei mai activi ai limbii și ai culturii franceze, dincolo de hotarele Galiei. Elementele lexicale normande au pătruns și în limba franceză: bille < billa, étrambot < stafnbordh, étrave < stafn, esneke „ corabie mică“ < snekkja, guindas < vindass „ părți ale unei corăbii“, hune < hunn, crique „ golf strâmt“ < krik, ris < rif, tillac < thilja, tolet < thollr, vague < vagr. S-au păstrat, de asemenea, cuvintele care desemnau manevrele de navigație: cingler < segl, guinder < vinda.

    Unele toponime din regiunea de nord a Franței au la origine un substantiv comun de proveniență scandinavă: Balbec, Becdalle (< dalr), Caudebec (< bekkr „râu“), Elbeuf (< budh „ cabană“), Tournetot (< toft), torp (< thorp „sat“), precum și cele mai multe substantive cu terminația –ville și care au în componența lor numele scandinav al unui posesor: Trouville( < Thorolf + -villa) (Walter von Wartburg: 1934: 64) .

    Un alt fenomen de o importanță notabilă pentru evoluția limbii franceze până în secolul al VIII-lea este invazia arabă. Arabii i-au înfrânt pe vizigoții din Spania în anul 711 și în scurt timp au ocupat întreaga țară. Au pătruns apoi și în Galia. În această perioadă au intrat din limba arabă în franceză unele denumiri de plante: al-harsuf > artichaud, harrub > carrouge, nenufar > nénuphar, narang > orange. S-au păstrat, de asemenea, cuvinte referitoare la medicină: misk > musk, mumija > momie „ materie rășinoasă cu care sunt conservate cadavrele“, nuha „ceafă“ > nuque, rahet > raquette „palmă“, sarab > sirop. Alți termeni sunt din matematică: algèbre < al-gebr.

    Arabii au adus cu ei în Europa sistemul lor de scriere a cifrelor care s-a dovedit a fi extrem de eficient întrucât cu cifre romane calculul zecimal nu ar fi fost posibil. Arabii învățaseră să scrie cifrele cu ajutorul lui 0 de la indieni. Termenul arab sifr „zero“ are la bază cuvântul hindus sunya „zero“, „vid“. În franceză s-a ajuns în timp la chiffre cuvânt care la început avea ca și cuvântul arab sensul de „zero“, și abia în secolul al XV-lea a început să fie folosit cu sensul de „număr scris“ (Walter von Wartburg: 1934: 66 și urm.).

    În concluzie, între secolele al VI-lea și al X–lea, în limba franceză au pătruns datorită invaziei normande și arabe cuvinte noi, iar limba continuă să se diversifice.

    În secolele următoare, se constată un caracter preponderent verbal al limbii. Imperfectul indicativului folosit foarte rar în secolul al XI-lea câștigă teren în veacul al XII-lea când devine din ce în ce mai frecvent în operele unor scriitori precum Chrétiens de Troie. S-a pierdut, din punct de vedere gramatical, perfectul conjunctivului latin (amaverim), dar s-a păstrat mai-mult-ca-perfectul (amavissem) (W. von Wartburg: 1934 : 66 și urm.). În nordul Franței exista deja la această dată o literatură bogată. Existau două stiluri care se adresau unor pături sociale distincte: pe de o parte, un stil popular, ingenuu, pe de altă parte, un stil elaborat, curtenesc, conștient de sine însuși. Numărul mare de timpuri trecute ( imperfectul, perfectul compus, trecutul anterior, mai-mult-ca-perfectul) este de asemenea de remarcat. Acestea însă se foloseau la întâmplare și nu după reguli foarte stricte, față de franceza modernă. Cu excepția propozițiilor subordonate relative și ipotetice, în franceza veche erau preferate construcțiile paratactice, inlănțuirea propozițiilor principale scurte. Aceasta este o trăsătură a limbilor populare ( Walter von Wartburg: 1934: 92). În privința modurilor verbale, se constată existența unei diferențe foarte mari în folosirea modurilor și a timpurilor verbale. Valoarea sensurilor și importanța acțiunilor apăreau foarte clare în mintea celui care vorbea. Valorile subjonctivului erau de asemenea percepute cu finețe. Însă în limba franceză modernă, modalitatea și aspectul nu mai apar atât de clar exprimate.

    1.3 Limba franceză de la Evul Mediu la Renaștere

    Încă de la sfârșitul secolului al XI-lea, franceza începe să fie folosită ca limbă literară și ajunge să fie cunoscută în toată Europa datorită grației, supleței și nobleței sale. Străinii încep să scrie în franceză. Brunetto Latini, maestrul lui Dante, de exemplu, a scris în franceză în jurul anului 1260 o enciclopedie medievală intitulată Trésor. Marco Polo dictează povestea călătoriilor sale în China, în limba franceză.
    Limba lui Rabelais va fi cunoscută în toată Europa . În Italia, influența franceză a fost foarte importantă, iar în nordul țării se vorbeau dialecte asemănătoare cu limba franceză. Aici s-a ezitat o vreme între folosirea italianei sau a francezei ca limbă literară .

    În Piémont, franceza va deveni limbă oficială. Multe poezii franțuzești vor fi copiate într-o limbă mixtă, plină de italienisme. A apărut chiar și un dialect mixt franco-italian (jumătate francez, jumătate lombard) , dar care nu exista decât în texte (W. von Wartburg: 1934: 98).

    În secolul al XII-lea, franceza a ajuns până în Orient datorită cruciadelor. În această regiune totuși nu s-a putut impune pentru că a întâlnit o civilizație superioară. Arabii erau mai civilizați decât francezii și , de aceea, șă-au păstrat limba.

    Armeana a păstrat, dintre toate limbile asiatice, câteva urme ale influenței franceze întrucât armenii au fost aliați ai cruciaților și au intrat astfel în contact direct cu limba și cu civilizația franceză. În Cipru, franceza a exercitat o influență mai profundă, pentru că timp de mai multe secole, insula a fost stăpânită de dinastia familiei Lusignan, de origine franceză (Walter von Wartburg: 1934: 99).

    Franceza a pătruns în această perioadă și în Țările de Jos. Astfel se explică de ce o mare parte a lexicului limbii olandeze este de origine franceză. Influențele au afectat și sistemul morfosintaxic al olandezei (construcții participiale cauzale de tipul Étant malade, il ne peut pas venir, au pătruns și în limba olandeză).

    Germana a intrat în contact cu franceza prin intermediul povestirilor bretone și a cântecelor de vitejie (chansons de geste). Din franceză s-a păstrat terminologia organizării feudale (baron, prinz, vassal) și un număr de sufixe între care –ieren (stolzieren).

    Dintre toate statele europene, franceza a avut cele mai multe șanse de a deveni limbă națională în Anglia. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, când scria Marie de France, engleza părea aproape stinsă ca limbă literară. Războiul de o sută de ani a dus la o fuziune aproape completă între civilizația engleză și cea franceză, în detrimentul francezei, încât aceasta din urmă a încetat să mai fie folosită în Anglia. Totuși, aici a reușit să se mențină până în secolul al XVIII-lea în jurisdicție. O mărturie a francezei de altădată este faptul că legile sunt chiar și astăzi adoptate prin formula „ Le roi le veult“.

    Deoarece franceza a fost întrebuințată în Anglia timp de trei secole alături de engleză, studiul gramaticilor limbii franceze a apărut surprinzător aici și nu în Galia. Astfel, în secolul al XIV-lea s-au scris câteva gramatici teoretice de acest tip. Gautier de Biblesworth a alcătuit un fel de dicționar, acesta fiind începutul lexicografiei în limba franceză. Apoi s-au scris manualele de conversație pentru uzul călătorilor. Spre 1400, Jean Barton scrie Donais françois.

    Abia spre sfârșitul secolului al XVI-lea, francezii au început să fie preocupați de gramatica limbii lor (Walter von Wartburg: 1934: 100).

    În secolul al XIII-lea, limba franceză a făcut progrese considerabile. Acum apar texte în latina vulgară pe care le vom găsi în special în orașele picarde.

    Sunetele evoluează:

    1 cad consoanele și vocalele finale: septem > set;

    2 e neaccentuat se pronunță din ce în ce mai slab și apoi dispare: sacramentu > sairement (sec.al XII-lea) > serment (sec. al XIV-lea), mirabilia > mereveille > merveille;

    3 diftongii și triftongii se monoftonghează; ai > êi > ê (maistre > mestre), pais > pes; au > ( autre): eu > oe (fleur); ue > oe (jeune);

    4 silabele în hiat se reduc la una singură: eage > âge, meillir > mûr, août, soûl, faon, chaîne, gaagner > gagner, raençon > rançon, feis > fis;

    5 ts > s, tch > ch, dj >j: ciel, charbon, jardin.

    Numeralele ordinale își pierd independența. Quart și quint sunt înlocuite începând cu 1300 prin quatrième și cinquième. Schimbarea cea mai importantă este însă dispariția declinării cu două cazuri, fenomen care se poate explica prin analogie. Existau mai multe substantive care nu distingeau nominativul de acuzativ (père, rose). Analogia acestor substantive s-a extins și la substantivele cu două cazuri. Unul din factorii care au dus la dispariția declinării este căderea consoanelor finale (Walter von Wartburg: 1934:116).

    În privința negației pas se remarcă pierderea valorii sale expresive. Pas devine un cuvânt normal, din ce în ce mai des folosit. În secolul al XIII-lea existau 90 de pasaje cu ne seul și zece pasaje cu negație dublă (ne pas). La sfârșitul secolului al XV-lea însă situația este aproape inversă.

    Interesul pentru claritatea limbii este dovedit și de evoluția pronumelor și a articolelor. În franceza veche existau două pronume demonstrative: cist, pentru persoane și locuri apropiate și cil, pentru persoane și lucruri depărtate. Aceste mijloace au fost considerate însă insuficiente în secolul al XIV-lea, de aceea au fost adăugate particulele adverbiale ci și . Articolul hotărât nu mai este folosit doar pentru a individualiza, ci se întâlnește și la unele hidronime: le Nil, le Rhin.

    Articolul nehotărât se folosește în următoarele situații:

    1 pentru individualizarea substantivelor

    ex: J’ai vu un paysan dans la rue.

    2 pentru a generaliza

    ex: Un paysan n’est jamais content.

    Articolul demonstrativ se întrebuințează până în secolul al XII-lea cu o valoare demonstrativă când este vorba despre o cantitate nedeterminată a unui obiect determinat.

    ex: manger del pain nu însemna „ a mânca niște pâine“, ci „ a mânca din pâinea care se află în fața ta“. Dar începând cu secolul al XIII-lea întâlnim deja texte în care substantivul fără articol alternează cu substantivul precedat de articol partitiv (Walter von Wartburg: 1934: 121).

    Tot în această perioadă, dialectul din regiunea Parisului este recunoscut drept normă fonetică, dar nu sunt excluse nici aporturile, în special lexicale, din anumite regiuni.

    Franceza va pătrunde în vremea Renașterii și a Reformei în toate domeniile vieții. „C’est comme une marée montante dont la nappe couvre tout le littoral en même temps et d’un mouvement uniforme“(Walter von Wartburg: 1934: 133). Franceza este acum întrebuințată în universități, deși profesorii aveau libertatea de a folosi în paralel latina. În tribunale însă franceza era singura limbă folosită. Limba națională s-a impus tot în această perioadă și în biserică, dar cu o mai mare dificultate, întrucât Biserica a considerat multă vreme reforma lingvistică drept o erezie. În 1935, a fost tipărită la Serriès, aproape de Neuchâtel, pe cheltuiala lui Vaudois du Piémont, Biblia, carte care fusese tradusă de Olivetan, vărul lui Calvin. Acesta a folosit franceza și nu dialectul vaudois din motive de propagandă. Prefața acestei Biblii a fost scrisă de Calvin. El se adresează tuturor părinților și tuturor popoarelor creștine apărând dreptul de a vorbi despre Dumnezeu în limba populară.

    În impunerea ei, franceza a întâmpinat foarte multe obstacole și în școală. În școlile elementare, ea nu era admisă decât în primii ani, la colegii folosindu-se pentru predare limba latină. Copiii erau siliți să vorbească latinește chiar și când se jucau. Expresia latinae loqui, pie vivere exprimă sintetic de altfel felul în care era concepută educația în Epoca Medievală: accesul la știință trebuia să se facă prin pietate. Însuși Montaigne a fost crescut după acest principiu. Tatăl său i-a adus un preceptor german care nu știa franceza și care se adresa copilului întotdeauna în limba latină. Tatăl, mama și toți servitorii din casă au trebuit să învețe câteva cuvinte în limba latină pentru a putea vorbi cu tânărul Montaigne, astfel încât acesta, la vârsta de șase ani, nu înțelegea decât latina. Mulți copii au fost educați în Franța asemenea lui până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea când acest sistem rigid de educație a început să fie abandonat.

    Franceza începe să fie întrebuințată și în medicină . Cărțile de specialitate în acest domeniu nu mai sunt redactate în limba latină întrucât în secolul al XVI-lea au existat numeroase epidemii în Franța: lepra, ciuma, bolile venerice și era necesar, prin urmare, ca toată lumea să cunoască remediile. Ambroise Paré, chirurg renumit (1517-1590), fondatorul chirurgiei moderne, neștiind latina , și-a scris toate cărțile de chirurgie în limba franceză. Se conturează din ce în ce mai pregnant ideea de limbă națională. În 1549, Du Bellay, un reprezentant al Pleiadei, scrie Défense et illustration de la langue française unde pune problema ca orice obiect să fie accesibil prezentat în limba națională. Du Bellay nu este, cu toate acestea, original în ceea ce susține. Peletier du Mans exprimase mai înainte aceste idei, dar poeții Pleiadei s-au prezentat ei înșiși ca pe niște novatori care au încredere în viitorul limbii naționale.

    O dată emancipată de sub tutela limbii latine, franceza avea nevoie de o normă coerentă. Jacques Dubois este primul care a pus problema unei gramatici normative. Urmează apoi lyonezul Meigret care face distincția între le mauvais usage et le bon usage. El conștientizează faptul că existau mai multe stiluri, chiar și în limba vorbită și că nu toate dintre acestea sunt recomandabile. Maigret a avut și preocupări de ortografie: a intenționat să inventeze un sistem de scriere fonetică, a adoptat tilda din limba spaniolă cu intenția de a o permanentiza și în limba franceză. Din nefericire, el a avut foarte mulți adversari astfel încât sistemul fonetic propus de el nu a rezistat.

    În prima jumătate a secolului al XVI-lea au început să fie publicate și dicționarele. Familia Des Estienne a publicat în 1532 un dicționar latino-francez și în 1539 unul francez-latin.

    Se remarcă la nivelul sistemului lingvistic câteva schimbări majore:

    1 cuvintele sunt ornate cu unele consoane etimologice: escriprere, sçavoir (unele dintre acestea s-au impus și în pronunțare);

    2 sintaxa continuă în mare parte tendințele din secolul al XV-lea;

    3 dacă în secolul al XV-lea pronumele deveniseră indispensabile pentru a distinge diferite persoane ale verbului, în secolul al XVI-lea, absența pronumelor a devenit foarte frecventă sub influența limbii latine.

    Limba literară se îmbogățește prin contribuția lui François Rabelais, reprezentantul Renașterii, și al lui Calvin, reprezentantul Reformei din Franța.

    Lexicul operei lui Rabelais este de o bogăție surprinzătoare. El poate fi comparat cu cel al lui Victor Hogo, însă Rabelais îl depășește pe acesta din urmă prin precizia, claritatea și exactitatea termenilor folosiți (Walter von Wartburg:1934 : 149). Rabelais se bazează atât pe erudiție cât și pe experiența lui de viață. Se poate spune că el vede, citește și înțelege tot. De aceea, opera lui poate fi considerată o adevărată enciclopedie a Renașterii.

    Pe Rabelais nici un cuvânt nu pare să îl înspăimânte. El ajunge chiar să folosească chiar și termenii erotici și expresiile obscene, elemente specifice limbajului popular, precum și expresii colocviale, acestea fiind un indice al originalității scriitorului. Originalitatea lui Rabelais apare și în modul de a reda sensul etimilogic al unor cuvinte. Astfel, avaler apare cu sensul său de bază (ad-valem) atunci când Gargantua se adresează lui Panurge: „ Si je montasse aussi bien comme avalle, je feusse désjà au dessus de la sphère de la lune“. Rabelais nu se sfiește nici să inventeze cuvinte. Astfel, pentru a-i ironiza pe profesorii de la Sorbona, el formează cuvântul sorbonagre (< Sorbona + gr. ánagros „ măgar“). Ideea aceasta i-a venit probabil din cauza sesizării identității dintre silaba finală a primului cuvânt cu silaba inițială a celui de-al doilea . Rabelais mai inventează: sorbillans, sorbonigènes, sorbonicoles, sorboniferme, sorbonique, saniborsam (Walter von Wartburg: 1934: 151 și urm.). Nouă ani după apariția cărții lui Rabelais a apărut ediția franceză a cărții lui Calvin, Institution chrétienne. Această carte a pus bazele stilului dezbaterii de idei. Lucrarea are o logică desăvârșită. Dar în timp ce Rabelais considera că răul se produce din cauza limitării omului natural, Calvin considera că răul există în om întrucât el este înlănțuit în păcatul original. Departe de a fi un uriaș, omul nu este decât un pitic destinat damnației. El are nevoie de disciplină, de educație și chiar de interdicții religioase. Maxima lui Calvin (Fais ce que tu devras!) este diferită de cea a lui Rabelais ( Fais ce que tu voudras!).

    1.4 Limba franceză în epoca lui Corneille și a lui Racine

    Dacă în vremea Renașterii limba franceză a stat sub semnul unei libertăți totale, în Clasicism ea va fi supusă unui sever control al rațiunii. Franceza este acum influențată de logica lui Descartes. Influența raționalismului nu pătrunde numai la nivelul formei, ci și la nivelul sensului, al gândirii. Malherbe propune să se renunțe la toate expresiile ambigue care nu puteau fi înțelese de toată lumea. Arhaismele, împrumuturile și neologismele vor fi condamnate. Sunt îndepărtate, de asemenea, cuvinte precum: ulcère, entamer, idéal, ultimul fiind considerat un cuvânt școlăresc.

    În gramatica sa, Malherbe a combătut libertatea secolului al XVI-lea manifestată în toate domeniile cunoașterii, inclusiv în domeniul științelor limbajului.

    Cu Guez de Balzac, limba franceză face un pas înainte spre abstractizare, perfecționându-se pentru exprimarea noțiunilor cu un grad mare de generalitate.

    Demersurile lui Malherbe și ale lui Balzac au fost continuate de Vaugelas, membru al Academiei.

    În 1694 a apărut prima ediție a dicționarului limbii franceze. În ciuda numeroaselor sale imperfecțiuni, acest dicționar a devenit lucrarea lexicografică cea mai importantă din lingvistica franceză a secolului al XVII-lea.

    Tot în această perioadă sunt interzise imaginile prea realiste care trezesc brusc reprezentări dezagreabile în mintea cititorului: cadavre, charogne, vomir. Neologismele se vor adapta numai în cazul în care sunt bine cunoscute de toată lumea.

    În privința părților de vorbire neflexibile, se constată faptul că numărul conjuncțiilor cauzale se reduce la trei: parce que, puisque și car. Malherbe a mers până acolo încât a insistat să fie suprimată conjucția car întucât la un moment dat , un curtean și-a început fraza cu expresia pleonastică la raison en est car, care a devenit proverbială stârnind râsetele în saloanele de la Paris.

    Unul dintre reprezentanții noii limbi franceze este în această perioadă Blaise Pascal. Limbajul său este extrem de echilibrat, structura frazei logică, geometrică.

    Anul 1660 este o dată de o mare importanță pentru istoria limbii franceze întrucât marchează apariția apariția Gramaticii de la Port-Royal a lui Arnaud și Lancelot, numită și Grammaire structurale et raisonnée. Autorii doreau să caute în spatele limbii rațiunea universală. Ei au făcut pentru limbă ceea ce Bossuet va face mai târziu pentru istorie în Discurs asupra istoriei universale.

    Secolul al XVII-lea este și secolul lui Molière. Limba personajelor sale are o pronunțată latură moralizatoare. Personajele comediilor sale vorbesc despre limba modelelor din realitate. Molière ascultă, observă și știe să reînvie pe scenă ceea ce a văzut și a auzit în societate (Walter von Wartburg:1937 : 176).

    Claritatea, precizia și eleganța sunt doar câteva calități care au dat limbii franceze

    o poziție specială în Europa. Franceza va pătrunde încetul cu încetul în toate domeniile de activitate prin intermediul armatei, prin diplomație și prin teatru. La sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, în 1714, la Rastatt, s-au desfășurat pentru prima oară tratativele de negociere în limba franceză.

    Tot în secolul al XVII-lea s-a ajuns la unificarea normelor de pronunțare. Limba a atins un grad mare de stabilitate fonetică. Acolo unde existau incertitudini s-a stabilit o pronunțare corectă.: proufit-profit, couronne, colonne, fromage. Grupul intervocalic –ll- începe să fie pronunțat y (fille) întâi în cercurile burgheziei pariziene și apoi se va generaliza.

    Spre sfârșitul secolului s-au remarcart doi scriitori: La Bruyère și Fénelon care, servindu-se de mijloacele oferite de limba clasică deschid noi perspective de evoluție a limbii și pregătesc Secolul Luminilor.

    1.5 Evoluția limbii franceze în Epoca Luminilor. Voltaire și Montesquieu

    Secolul Luminilor continuă Clasicismul prin cultul rațiunii, dar se distinge de secolul precedent prin aceea că rațiunea este eliberată de orice constrângere. Limba se îmbogățește în domeniul lexicului o dată cu progresul societății. Întrucât observarea omului devine mai subtilă, terminologia privind exteriorul omului se îmbogățește. Despre o femeie frumoasă, de exemplu, se spunea că este „ de mine“, „en beauté“, „avec la taille joncée ou nymphée“. Apariția mobilierului rococo a determinat apoi apariția unor noi termeni: l’ottomane, le divan, le sofa. Au fost inventate noi mijloace de transport care vor deveni un semn al distincției sociale: cabriolet, dormeuse, phaéton, gondole, berline, caraba, dolente. Rousseau și Denis Diderot vor introduce în limba franceză prin operele lor expresii triviale, populare: être comme un coq en pâte, une autre paire de manches, scier le boyau „ a cânta la chitară“. S-a făcut chiar un dicționar de cuvinte vulgare pe baza lexicului din Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau.

    În secolul al XVIII-lea vor fi acceptați și termeni de origine străină:

    1 cuvinte englezești: bifteck, boxe, budget, congrès, club, grog, jockey, jury, parlement, pudding, punch, redingote, session, voler;

    2 cuvinte germane: bocambre (< pochhammer), bockard (< pochwerk), cobalt, feldspath, gangue (erzgang), gneiss, quartz, rustine ( ruckstein);

    3 cuvinte italiene: ariette, aquarelle, arpège, campanile, cantate, cantatrice, contralto, contrapontiste, cicerone, piano, pittoresque.

    În 1975 se creează L’Institut de France care va scoate o nouă ediție a vocabularului limbii franceze. În suplimentul acestuia figurează cuvinte noi apărute o dată cu Revoluția Franceză: divorcer, guillotiner, bureaucrate ( Ileana Oancea, Luminița Panait: 2003: 137).

    Se ajunge la o stabilitate fonetică, morfologică și sintactică și la existența mai multor stiluri descrise de Féraud în Dicționarul critic: stilul poetic și oratoric, stilul familiar, stilul mediocru sau de dizertație, stilul simplu sau de conversație, stilul polemic, stilul critic, stilul satiric, stilul comic și stilul burlesc (Walter von Wartburg: 1934: 195).

    1.6 Limba franceză în secolul al XIX-lea

    Tendința de normare a limbii va fi continuată și în secolul următor. Franceza secolului al XIX-lea este aproape identică cu franceza de astăzi. Scriitorii romantici și realiști au îmbogățit-o și au nuanțat-o. Victor Hogo și Téophile Gautier caută cuvinte care să exprime cât mai adecvat anumite situații de comunicare. Nici unul, nici celălalt nu se folosesc de neologisme. Însă amândoi se inspiră din lexicul popular conform principiilor Romantismului.

    Scriitorii realiști (Balzac și Flaubert) au de asemenea un vocabular foarte variat. Diferența stilistică majoră dintre operele acestor doi mari scriitori întemeietori ai realismului este că în timp ce frazele lui Flaubert sunt supuse unui control exigent (acesta din urmă a vorbit în repetate rânduri de „les affres du style“, frazele lui Balzac sunt spontane.

    Prin contribuția acestor scriitori, franceza ajunge la un grad ridicat de stabilitate, devenind o limbă normată, riguroasă. Stabilitatea limbii determină creșterea funcției sale sociale și , implicit, internaționalizarea ei.

    2 Limba franceză în zilele noastre

    În veacul al XX-lea statutul limbii franceze crește pe plan internațional. Unul dintre domeniile de predilecție în care se manifestă limba franceză pe plan internațional este diplomația. De două sute de ani, cele mai importante tratate se redactau numai în limba franceză. Chiar și Tratatul de la Frankfurt din 1871 prin care germanii au învins umilitor Franța a fost redactat în franceză. Tratatul de la Versailles din 1919 a fost însă redactat bilingv în franceză și în engleză. Acest moment marchează începutul ascensiunii englezei în plan internațional (Ileana Oancea, Luminița Panait: 2003: 138). Ca reacție la acest fapt, începând din anii ’60 se formează asociații francofone care își propun stabilizarea limbii franceze.

    Trăsăturile generale ale francezei actuale au fost prezentate de Walter von Wartburg într-un mod mai sugestiv prin comparație cu trăsăturile limbii germane. (Walter von Wartburg: 1934: 227-230 passim). Cea ce surprinde în pronunțarea limbii franceze actuale este claritatea și sobrietatea cu care se formează fonemele. Acest lucru se datorează faptului că baza de articulație în limba franceză este partea anterioară a gurii, în timp ce în germană și în engleză sunetele sunt articulate în partea posterioară a cavității bucale. În engleză și în germană sunetele trebuie să traverseze cavitatea bucală în timp ce în franceză sunetele ies direct, nemijlocit din gură. Francezii trebuie să își încordeze mai mult mușchii interiori ai gurii decât englezii sau germanii pentru a articula sunetele. În actul vorbirii, fața unui francez rămâne calmă în timp ce mușchii feței unui englez sau ai unui german trebuie să devină expresivi.
    În franceză nu există vocale intermediare ca în engleză, iar consoanele trebuie articulate cu energie. Când un francez pronunță un t, el închide total cavitatea bucală, când un german sau un englez face același lucru, cavitatea bucală a celui care vorbește rămâne întredeschisă.
    Franceza este o limbă statică întrucât exprimă în primul rând ceea ce este stabil, germana este, în schimb, o limbă dinamică întrucât prezintă în primul rând evoluția lucrurilor și a evenimentelor.
    Rolul verbului francez este mai redus în franceză decât în germană, iar verbul francez este mai abstract, mai puțin nuanțat decât verbul german. Faire, de exemplu, corespunde atât verbului tun cât și verbului machen. În franceză, același verb poate intra în combinații multiple cu alte cuvinte pentru a indica diferite tipuri de mers (aller à cheval, aller en voiture, aller à pied). Pentru toate aceste situații, în limba germană există verbe diferite: reiten, fahren, gehen. Pentru stehen, sitzen și liegen franceza se folosește de verbul a fi urmat de un adjectiv sau de un adverb.
    Fraza franceză surprinde în special aparența lucrurilor corespunzând în acest fel spiritualității franceze. Franceza este înainte de toate o limbă clară, iar Voltaire spunea în legătură cu acest aspect: „Je suis clair parce que je ne suis pas profond“ (“Walter von Wartburg: 1934: 229). Germana , în schimb, este o limbă precisă, precizia fiind tendința de a aprofunda lucrurile, de a se așeza înăuntrul lor cu riscul de a te pierde. În ceea ce ne privește considerăm că afirmația lui Wartburg este discutabilă. Claritatea nu se opune ideii de profunzime neapărat și nu este un indice al superficialității într-o limbă. Argumente în acest sens pot fi aduse din mai multe domenii ale cunoașterii și , în special, din literatură. Astfel, în literatura franceză există nume precum Baudelaire, Victor Hugo, Maupassant care contrazic prin operele lor ideea de superficialitate în limbă.
    În concluzie, caracterul social, grația, suplețea sunt calități care fac din limba franceză o limbă internațională prin excelență. Întrucât mediul în care a evoluat limba explică destinul său de excepție în cultura europeană și mondială, înainte de a intra în problematica francofoniei am considerat necesară o descriere diacronică și sincronică a limbii franceze plasând-o pe fundalul mai larg al lingvisticii romanice. Împărtășim astfel concepțiile lui Walter von Wartburg care considera că factorul istoric trebuie avut în vedere în toate probleme care se leagă de viața limbilor ( Walter von Wartburg apud Iorgu Iordan: 1962: 231) precum și părerea lui Ferdinand de Saussure care, la rândul său, a observat legătura strânsă dintre sincronie și diacronie: prima reprezintă partea statică, descriptivă, a doua partea dinamică, istorică a limbajului ( Ferdinand de Saussure apud Walter von Wartburg: 1934: 9). O simplă înregistrare a faptelor de limbă nu ar fi fost relevantă pentru obiectivele acestei teze, de accea am situat prezentarea genezei acestei limbi romanice în interiorul procesului amplu al glotogenezei care se plasează în primul rând în domeniul fonetic. Schimbările fonetice produc schimbări în plan morfosintaxic. Astfel, putem susține că acolo unde se plasează divergența fonetică în latina vulgară putem căuta și explicațiile acestei limbi.

    Lexicul limbii franceze, un domeniu deschis al limbii, a fost influențat și de substrat, dar substratul a avut o influență decisivă la nivel fonetic. Pe de altă parte, am constatat că lexicul a fost influențat și de suprastrat, iar această influență are loc după ce romanitatea se cristalizează în Galia.

    Sincronia este o parte din diacronie. Majoritatea lingviștilor în frunte cu J.Grimm consideră că nu se poate explica dezvoltarea limbii decât prin istoria sa și prin istoria poporului care o vorbește, deși tendința reprezentanților curentelor structuraliste este de a explica limba numai prin ea însăși și de a izola astfel dezvoltarea ei de omul fizic, psihic, spiritual și social (G. Ivănescu: 2000: 3). Îmbrățișând punctele de vedere ale vechii tendințe inițiate de J. Grimm am considerat că o privire diacronică asupra limbii este necesară pentru a explica evoluția și expansiunea sa. Nu putem vorbi, de exemplu, de franceza canadiană fără să amintim de situația dialectelor din Franța de vest din secolul al XVII-lea, dialecte care au constituit punctul de plecare al dezvoltării limbii franceze dincolo de Ocean.

    Franceza a depășit granițele Franței și chiar ale Europei dând naștere unui fenomen lingvistic de proporții: francofonia.

    "
    Associated Topics

    Biblioteca Babel


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabil&#227; pentru români aceast&#227; prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.24 Seconds