sîngele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp al coloanelor mărșăluind,

forța exploziei, vom fi jupuiți, nimeni nu va rămîne, 

sticla ochilor verde, crăpătă, acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.

de scris un poem ca și cum ar fi scris de-un poet din veacul trecut, 

de ascuns, de răscolit gunoaiele arse și cîte mai rămîn prin cenuși. de ascuns

Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite, 

Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca și cum anii ar trece fără urme pe pîsla închisorilor, 

printre celule, pe priciuri mirosind a urină, un cîntec fără cuvinte, 

cele de vază sună dogit, cele mieroase sufocă - pe cerul gurii lipite, 

cum am fost învățat să vorbesc, cum mi s-a spus : 

capul plecat, sabia care nu taie, sîngele care nu curge, masca – e nevoie s-o porți 

teme-te, nu lua în seamă, nu cîrti, taci și privește, uită, tîrăște-te, linge, 

cîntecul nostru – acum prea urît, nici strigăt, nici laudă, nici cîrtire, nici lins,

 sîngele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.

De-acest bine-aparent, de minciuni consolat, de rapoarte, de falsuri,

de grâul pe câmp, de fier ruginit pe șantiere… 

indiferentă șoseaua cu mîzgă leagă orașul de sat 

nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca știuleții uitați, 

ca boabele scurse pe marginea drumului. 

Am început, cu o secetă, vom sfîrși, 

îmbălăte principii vor atîrna de felinarele străzii și trupurile noastre vor arde'n efigii, 

am început săpînd tunele și bucuroși că-i pîinea neagră 

apoi, când au plecat soldați străini toți răsuflau nestingheriți, convinși c-a lor e vina și…

Vrem mașini, televizoare, căsuțe și ceaiuri la care să fim invitați, 

grangurii zilei trimit colorate fotografii de familie 

și-și schimbă nevestele după scaunul pe care-l ocupă 

cînd tribune roșii vorbesc principial despre morală și-asceză 

către proletari asexuați, zăpăciți de urale și fast.

Ce, cum, cîtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, 

un privilegiu de tinichea și tac cînd pier fără urme 

vorbe supuse sub dictare-anonimă.

Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,

 Despre urcarea-n scaune-nalte a proștilor, nimic nu se pierde,

Omul – cel mai prețios capital, vom avea grijă. 

Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, 

Legile apără, nimeni nu știe care sunt legile. 

Totul e bine, fără-accidente, cu morți cuminți, 

Cu oameni cuminți, uituci, zăbăuci, tăcuți, moderați și ștanțați.

Și temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce scribi oficiali numesc poezie, 

vor fi găsite, citite, citate-ntre foile unui dosar pregătit. 

Ceva despre libertatea de a gîndi și a spune, 

despre vot unanim prin ridicarea de mâini, să se vadă cine cu cine votează, 

Ceva despre drepturi, nimeni nu știe ce-i de făcut. 

«În țara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», 

călăii au pensii, revoluția cere victime, 

slava bogu la noi pot fi numărate pe degete, cîte mîini? 

La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica stela funebră și sîngele alb al amiezelor palid

« Vecinaia slava gheroiah pavșim za svabodu i nezavisimosti. « 

Naivi uiguri pe malul rîiului răsăritean așteptau, zice-se, ordin înalt 

Să aducă libertatea cu tancuri și gaze de eșapament, 

Nu cîrti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud 

Dintr-acolo străini ghilotinați de libertate. 

Fii bucuros că ai tăi sunt puternici și poporul unit în jurul aleșilor săi. 

Forța morală, lupta cu mîinile goale, război popular în opinci, 

care cu boi trăgînd tunuri pe drumuri de munte 

unde ne este cetate de seculi și-n care strămoșii au știu la nevoie muri. 

Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră și ștergerea mea de pe liste, 

Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.

De ce atîta speranță, de ce mereu mâine, copiii, nepoții, viitorul 

Cînd va fi Azi, cînd Acum, cînd Aici, cînd se sinucide speranța? 

Gazele tancurilor ca și cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă? 

Cine așteaptă, arhive secrete, adevăr amînat, prezentul secret, 

Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul. 

Aceiași speranță sluțită de farduri, bătrînă cît lumea, 

Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.

Despre echilibrul fragil, despre granițe mereu contestate, 

Despre învrăjbirea savantă, despre parafe și stilouri de aur, 

Tratate cu gînduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea. 

Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbal

e Cînd fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor, Insensibilă fumegă a crematoriu.

După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit 

Sub ziduri, mușcați de animale turbate de sete, 

vărsînd dizenteric mîluri gălbui peste pulberi, fumegînd amoniac 

scurs din containere sparte, rîul își otrăvește peștii 

și oamenii urlă marșuri războinice, vitele rag, 

lăcuste peste nori de napalm – avioane sluțesc pămîntul cu jeturi de bombe precum dizentericii.

Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluții, slogane, urale și marșuri, 

despre maniaci ce salvează-omenirea apăsînd pe detonatoare istorice, 

pe trăgaciul frazelor mari despre măreție, destin, datorie, patrie, rasă și rol, 

despre ce-a fost ca să știm ce rahat va veni, Nu-i nimic. 

Bastoanele de cauciuc ale libertății cuvîntului La Gdansk, 

la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo, Pe Dunăre sub dealul Gelért,

 în metroul din New York, ca niște phalusuri în trupul fecioarelor, 

în gurile cuvioaselor maici apostolice obișnuite cu jeturi de spermă, 

în anusul drepților, în urechile deputaților neguțători de arme 

votînd unanim dezarmarea și-n palmele umede ale martirilor.

De multiplicat, de urlat, de scrîșnit frînți pe roata speranțelor de toate culorile. 

Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte, dezbateri, consultări, 

dezarmări, despre stocuri de arme, despre câini gudurîndu-se și despre echilibrul terorii. 

În linșaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în piețe, în școli cărțile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.

Dan Culcer 

An[us]ul soarelui calm România, 1972

Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.

Írta: Szilvay Gergely

Am numit traducerea Cununia dragilor, deoarece românii numesc căsătoria – cununie, din cauza cununilor pe care le poartă mirii (afară de Copca rădvanului, a lui Galaction, unde Satana înlocuiește cununile cu găleți sparte, bătute în cuie); dar în ebraică povestirea se numește Baldachinul dragilor, căci nunta evreiască are loc sub un baldachin (în prima versiune, povestirea se numea Baldachinul negru, ca o prevestire a caracterului ei macabru). Baldachinul va apărea, foarte proeminent, spre sfârșit. Fără îndoială, această povestire are afintăți spirituale cu Strigoii lui Eminescu, deși nu poate fi vorba de o influență directă. Interesantă e figura personajului feminin, Țila (Cartea Facerii IV), una dintre soțiile lu Lemech (Lameh). Țila aceasta din povestire, îndrăgostită de paznicul cimitirului, moare, și, moartă fiind, vrea să se întoarcă acasă ca să‑și ia bijuteriile și astfel să se căsătorească cu iubitul ei (povestirea se folosește evident de precedente necrofile); dar nu reușește! Avuțiile lumești nu pot fi luate pe lumea cealaltă. Agnon e caracterizat de limba lui reconstituită, din toate straturile istorice (ca a lui Sadoveanu, dar pe o perioadă de peste trei mii de ani). În general scrierile sale sunt bazate mai ales pe limba rabinică; această povestire face parte dintre excepții, limba biblică având în ea o prezență vizibilă. Numele Iohanan înseamnă – Dumnezeu a miluit. În această povestire, eroul romantic care moare din dragoste liebestod nu e, ca în Strigoii lui Eminescu, rege, sau, ca în Copca rădvanului, artist, ci un sărman paznic de cimitir, care, cât trăiește,  se hrănește cu pâine, și cu ceva cartofi, ceapă, usturoi și scrumbie, gura lui pute și e plin de bube.

De aceea mesajul meu nu poate fi decât scurt și cuprinzător. Să-l cuprindă în îmbrățișarea frățească pe care ar trebui să o putem realiza nu doar la nivelul indivizilor. 

Humanitas Digital, Literatură / Colectia: Ebook EBOOK – EPUB

 „Casa noastră fusese demolată, ca atâtea altele, pentru a face loc giganticei Case a Poporului.“ Așa începe romanul Ameliei Caracas, o împletire de istorii personale, de vieți trăite la vedere ori într-ascuns, pe străzi cu nume pitorești, astăzi uitate, într-un București din care n-au rămas decât amintirile. În toate poveștile care alcătuiesc volumul de față, autoarea sondează, cu abilitate de cineast în căutarea amănuntului insolit, pitorești microcosuri, fiecare cu bucuriile, dramele și speranțele sale, în care cititorul poate redescoperi, ici, colo, chipuri și întâmplări familiare. "

Amarnic supǎratu‑l‑a Efraim pe Domnul (Osea XII) 

„Povestea cantorului ușuratec sau aripa cântǎtoare” a fost inclusǎ pentru prima oarǎ în versiunea Berlin, 1931, a romanului „Înzestrarea miresei” de S.Y. Agnon, și mai apoi în versiunea Tel Aviv 1953, cartea a doua, cap. I; povestirea nu a apǎrut în versiunea scurtǎ a Înzestrǎrii miresei, Miqlatt [Adǎpost], New York 1919, și nu a fost publicatǎ separat în reviste.

Naratorul fictiv al povestirii e Iacob Șimșen, și de aceea mai întâi vom trata pe scurt povestirea „Nașterea lui Iacob Șimșen”, fratele lui Nate, cǎruțașul (și Sancho Panza al) lui Rabi Iudl, don Quijote al acestui roman; și aceastǎ povestire apare doar în versiunile Berlin și Tel Aviv ale romanului, cartea întâia, cap. XIV. Deci: Iacob Șimșen s‑a nǎscut târziu cǎci mama lui era stearpǎ, așa încât ne putem întreba, dacǎ era stearpǎ cum l‑a nǎscut! Însǎ cine citește atent povestirea își dǎ seama cǎ mama lui nu era stearpǎ de loc, cǎci nu numai cǎ l‑a nǎscut, ci dupǎ aceea l‑a mai nǎscut și pe Nate! Întârzierea provine din faptul cǎ soțul trebuia sǎ fugǎ de‑acasǎ, și de soție, pentru a scǎpa de tracasǎrile neîncetate ale rudelor lui, care voiau sǎ‑l oblige sǎ divorțeze de soția lui „stearpǎ”; așa încât n‑avea timp sǎ fie cu soția, și sǎ se ocupe de procreare. Aceastǎ povestire grotescǎ ne dovedește cǎ Agnon spune lucruri ascunse, care însǎ pot fi dezvǎluite.Revenind la „Povestirea cantorului ușuratec” (pe nume Efraim), gǎsim o situație nu mai puțin grotescǎ: un cantor, ce rǎvǎșește sufletele ascultǎtorilor cu vocea lui caldǎ și cu talentul sǎu dramatic, dispare dintr‑o datǎ în noaptea Zilei de Ispǎșenie, se îmbatǎ la o „netǎiatǎ împrejur” [expresie absurdǎ, existentǎ ca atare], merge cu cǎruța și ajunge în alt oraș! Toate acestea par de necrezut, fie și numai din cauza simplǎ cǎ astfel cantorul își distruge cariera, care de‑abia începuse; dar trebuie sǎ luǎm în considerație faptul cǎ povestea ajunge la noi prin intermediul cumnatului sǎu, Iacob Șimșen, care are motive sǎ fie supǎrat pe el: „credeam cǎ e ușuratec a ieșit cǎ e ticǎlos deǎvârșit”. Vom încerca sǎ explicǎm comportarea stranie a lui Efraim.

Pare‑se, e vorba de un om normativ, care înțelege pe ce lume trǎiește, și cum trebuie sǎ se poarte: la prima lui apariție el vrea sǎ ia o cǎruțǎ pentru a ajunge la lucru, ca ajutor de cantor; și atunci când Efraim e rugat sǎ‑și demonstreze capacitǎțile în fața socrului lui Iacob Șimșen (pânǎ una‑alta), care e pasionat de muzica sinagogalǎ, Efraim se comportǎ cu înțelepciune și cere plata înainte: „nainte sǎ vǎ cinstesc din gâtlej cinstiți‑mi voi mie gâtlejul”. Dar el e și foarte tânǎr, personalitatea nu‑i este încǎ formatǎ, și belșugul care‑i cade pe cap dintr‑o datǎ și din gros duce la prǎbușirea tuturor barierelor: el devine rǎsfǎțatul unui bogǎtaș, are locuințǎ, mâncare și bǎuturǎ, din ajutor de cantor se transformǎ în cantor plin, și de aceea (cantorul trebuind sǎ fie cǎsǎtorit) primește și o femeie, cǎci bogatul îi dǎ fiica lui de soție. Aici trebuie menținatǎ poziția tatǎlui în societatea tradiționalǎ, care‑și dǎ fiicele cui poftește; dar aceasta nu înseamnǎ cǎ femeia e discriminatǎ, cǎci nici poziția ginerelui nu e mai bunǎ, soarta lui e în mâna socrului, el e o victimǎ a capriciilor acestuia.

Cantorul e artist, dar pentru Agnon arta are valoare numai dacǎ servește o valoare supremǎ (cantorul din „La Drǎguțul”). Efraim, aici, e prezentat ca un bǎiat „ușuratec”, adicǎ neobservant, dar încearcǎ sǎ salveze aparențele, și în artǎ, și în viațǎ. Așa încât, când înainte de Ziua de Ispǎșenie cumnatul lui încearcǎ sǎ‑l avertizeze de pericolul beției, „Așa a spus, nu mǎ tem. Am auzit de la rabinul meu ce primit‑a de la rabinul sǎu și acela de la rabinul sǎu pân’ la sfântul Baal Shem Tov când datu‑i‑au sǎ bea ticǎloșii vin vechi de o sutǎ de ani ce nu poate sǎ fie bǎut cât este de tare mǎnânci doar un mǎr și‑ți trece beția, mult a bǎut și nu s‑a’mbǎtat.”: Efraim crede, naiv, în poveștile despre Baal Shem Tov, și i se pare cǎ faptele Dreptului din poveste sunt valabile și pentru el. Tot așa și mai încolo, când pǎcǎtuiește greu îmbǎtându‑se în noaptea Zilei de Ispǎșenie, și se trezește, încǎ buimac, în alt oraș, se adreseazǎ evreilor cu „Gut Morgen Juden” – își dǎ seama cǎ se aflǎ între evrei. Înțelegând ce s‑a întâmplat, explicǎ, „Le‑a spus, cantor sunt și m‑am rugat și de mult ce‑am cântat gâtlejul mi s‑a uscat. Apǎ am bǎut și nu mi‑a trecut vin vrut‑am sǎ beu, și nu e frumos vin sǎ cer de la un evreu în noaptea Zilei de Ispǎșenie la o creștinǎ‑am intrat vin tare mi‑a dat și‑am bǎut și‑am pǎțit ce am pǎțit.”: el știe cǎ nu e frumos sǎ cearǎ vin de la un evreu în noaptea Zilei de Ispǎșenie, știa asta și când pǎcǎtuise, așa încât ne putem întreba, de ce a fǎcut‑o?

Pânǎ la acea Zi de Ispǎșenie funestǎ, Efraim fusese protejatul socrului sǎu, care‑l apǎra de toți detractorii: „Ce i‑a rǎspuns socrul meu celui ce îi spusese cǎ pe Efraim ginere‑al lui îl vǎzuse în ziua cutare în locul cutare fǎcând pǎcatul cutare? Socrul meu a urlat și i‑a spus Cutare Acǎtare fiu lui Cutare Acǎtare sfat bun eu îți dau mâna întinde‑o pune‑ți ochii în ea cu ei gura sǎ ți‑o astupi și nu te mai uiți la ce nu te privește sǎ nu povestești ce nu trebuie auzit. La sfatul acesta mai adǎuga socrul meu și o palmǎ.”. Desigur, socrul nu protesteazǎ când Efraim mǎnâncǎ și bea de postul lui Gedalia [post minor, care cade dupǎ Capul Anului evreiesc, câteva zile înainte de Ziua de Ispǎșenie] – fapt a cǎrul semnificație va fi explicatǎ mai apoi. Efraim a ieșit din ciclul vieții evreiești, ieșire care se va rǎzbuna pe el.

„Și nu trebuie spus în ziua dinainte de Ziua de Ispǎșenie când ne e poruncit sǎ mâncǎm și sǎ bem. În anul acela se fǎcuserǎ prunele multe, butoiul de prune se vindea cu un ban, și socrul meu a fǎcut bǎuturǎ de prune cum se face în Țara cea Ungureascǎ iar Efraim trǎgea de acolo și bea trǎgea de acolo și bea.”. E vorba de brandy de prune, care se obține prin distilarea fructelor, Efraim bea mult și ajunge la dependențǎ. Dupǎ aceea, de ajun, când dintr‑o datǎ e privat de alcool, apare fenomenul extrem de grav al mahmurelii, care în condițiile date e insuportabil. Dacǎ Efraim ar fi ajunat de postul lui Gedalia fenomenul ar fi apǎrut mai devreme, și ar fi putut fi tratat înainte de Ziua de Ispǎșenie, așa încât Efraim n‑ar mai fi ajuns la situația grotescǎ descrisǎ. Viața evreiascǎ are logica ei, și cine surpǎ un zid va fi mușcat de un șarpe.

Efraim nu intenționa sǎ se destrǎbǎleze în noaptea aceea, și fapt e cǎ n‑a dormit cu soția, ci cu cumnatul. Dar apǎrând consecințele grozave ale privǎrii de drog – alcoolul – cu care se obișnuise în doze mari, el a acționat, iar, într‑un fel care în alte circumstanțe ar fi fost considerat rezonabil: în medicina popularǎ, mahmureala e tratatǎ astfel, cel ce se îmbǎtase cu vin bea brandy, iar cel ce se îmbǎtase cu brandy bea vin! Aceasta e cauza vizitei lui la acea „netǎiatǎ împrejur”, pentru a cumpǎra vin de la ea.

Care sunt rezultatele sociale ale faptei acesteia? La sinagogǎ începe harababura, „Pân’ ce ne întrebǎm noi unde este s‑au pus mucaliții pe glume. Unii spuneau c‑a plecat sǎ se îmbǎieze [la baia ritualǎ] de Musaf [rugǎciunea adǎugatǎ pentru sǎrbǎtoare] nainte iar alții spuneau, sau pizmuitu‑l‑au îngerii pentru rugǎciunile sale și l‑au luat sau l‑au luat dracii fereascǎ‑ne Sfântul.”: în Ziua de Ispǎșenie, sinagoga se transformǎ într‑un loc de batjocurǎ; iar dupǎ versiunea berlinezǎ, „Unii bǎteau în pupitre și strigau c‑a venit vremea rugǎciunii Musaf iar alții le rǎspundeau tot strigând mai întâi sǎ se roage Minha [rugǎciunea de dupǎ‑amiazǎ].”. Disputa apare în Talmudul Babilonian, Binecuvântǎri folio 28a, cine nu s‑a rugat Musaf și a venit vremea de Minha, care rugǎciune trebuie spusǎ înainte; „A spus R. Yohanan, și e numit delǎsat”. De Ziua de Ispǎșenie ordinea rugǎciunilor nu poate fi schimbatǎ, cǎci toate sunt foarte lungi, cea mai lungǎ fiind Musaf.

Mai important e urmǎtorul fragment: „Într‑adevǎr cantorul cel bǎtrân pe care‑l dǎduserǎ afarǎ pristavii pe Efraim sǎ‑l punǎ îi mustra și le spunea, vai de voi nerecunoscǎtori ce l‑ați uitat pe al vostru trimis ce pentru voi s‑a rugat și pentru casele voastre an de an pân’ ce strana a putrezit de multele‑i lacrǎmi și ați pus peste voi un bǎiat flușturatec despre care nu știți de unde vine nici nu știți pânǎ unde ajunge.”. În sinagoga aceasta (Sinagoga Mare) nu este rabin, și nimeni nu poate decide în încurcǎtura ritualǎ produsǎ; iar clericul care e totuși de fațǎ, cantorul bǎtrân, n‑are nici o putere, mai ales în fața establishmentului laic (în noțiunile de pe atunci), pristavii, care acționeazǎ din interes material (mitǎ).Și cum se terminǎ toate acestea?

Iar, Efraim acționeazǎ prudent, se rușineazǎ de faptele sale și nu revine de bunǎ voie: „Dupǎ Ziua de Ispǎșenie am primit vestea cǎ în orașul vecin au gǎsit un evreu care pângǎrise ziua cea sfântǎ în vǎzul lumii. Cu toate cǎ nimeni numele nu‑i amintea știam cǎ‑i Efraim.” Ceea ce, desigur, nu‑l salveazǎ de mânia socrului sǎu, care‑i face tot felul de amenințǎri perverse. Dar ce face Efraim?Și aici, Efraim acționeazǎ extrem de prudent. El nu rǎspunde insultelor socrului – acesta avea dreptate în principiu, dar amenințǎrile nu duc la nimic, câinele care latrǎ nu mușcǎ. Însǎ atunci când socrul încearcǎ sǎ‑l oblige sǎ dea divorț, Efraim refuzǎ, în acord cu soția lui, care‑și iubește soțul depravat și instinctual. Sǎ ne amintim de povestirea „Cele ascunse și cele dezvǎluite”, inclusǎ și ea în „Înzestrarea miresei”: R. Abele Țuzmir, acționând în conformitate cu datina și cu norma socialǎ, devine o victimǎ a manipulaților sadice ale lui R. Israel Salomon și, de fapt, își sacrificǎ fiica. Aici, Efraim și soția lui Teivl (Porumbița) acționeazǎ deschis împotriva datinei și a normei sociale, și reușesc astfel sǎ‑și salveze fericirea personalǎ. Însǎ prețul care trebuie plǎtit pentru aceasta e nespus de greu, și cel care‑l plǎtește e Iacob Șimșen, cumnatul lui Efraim, care e alungat din poziția sa de cǎrturar ținut de socrul sǎu, și trebuie sǎ‑și câștige existența ca harabagiu.

Pentru societatea laicǎ de azi, și începând cu iluminismul, cǎrturarul evreu (întru cele sfinte) e considerat parazit, neproductiv, huzurește pe spinarea societǎții; cǎrturarul acela are desigur altǎ pǎrere, însǎ n‑are importanțǎ, e vorba de concepții diferite, nimeni nu poate fi convins, și n‑are rost sǎ intrǎm în disputǎ. Dar, iatǎ: cu trecerea vremii și întǎrirea laicitǎții, cǎrturarul acela cuvios și‑a pierdut locul de cinste, cǎci în locul lui a intrat alt parazit: artistul.

Mi se va spune, dar artistul joacǎ un rol social important, în orice societate. Așa‑i: rolul social al artistului e foarte important, cu o condiție – sǎ contribuie societǎții; ceea ce nu se întâmplǎ în cazul acesta. Efraim și‑a terminat cariera de cantor, foarte devreme, și tocmai pentru un fapt antisocial: beția. În finalul povestirii, el cântǎ de plǎcere în cârciumi: „Între timp Efraim și‑a gǎsit locul în crâșme cu alți ușurateci și le cânta slujbe și psalmi pentr‑un pahar de vinars, și uneori creștinii jucau cu femeile lor auzind rugǎciunile sale.”, și, desigur, nu din asta se întreține. Socrul îl ține, temându‑se cǎ‑i în stare „sǎ fugǎ în Țara Valahiei” și sǎ‑și abandoneze soția: „și încǎ el stǎ în casǎ la socrul și mǎnâncǎ și bea și nu‑i lipsește nimic afarǎ de pocǎințǎ și faptele bune.”, cum spune Iacob Șimșen. Efraim trǎiește fǎrǎ sǎ lucreze și se ține de artǎ purǎ, pe seama fondurilor care fuseserǎ destinate altcuiva.

Trebuie menționat cǎ cele spuse mai sus sunt valabile pentru versiunea Tel Aviv; în versiunea Berlin acțiunea e asemǎnǎtoare, dar accentele diferǎ, cǎci acolo Efraim e prezentat ca un descreierat care nu înțelege ce face: „Dimineața au ajuns în oraș cu Efraim trântit în cǎruțǎ și horǎind ca un porc pe când tot orașul mergea sǎ se roage. Vǎzând ei un evreu beat în Ziua de Ispǎșenie cu toți s‑au cutremurat și au țipat pânǎ ce s‑a trezit pânǎ ce s‑a trezit ochii și i‑a frecat și a spus Gut Morgen Juden, cǎci nu știa când se culcase și când se sculase. [Lot cu fiicele lui.] (…) L‑a întrebat rabinul pe Efraim unde ai fost în noaptea când se spune [rugǎciunea] Toate legǎmintele? Atunci a intrat prostia în el și zdrǎngǎnea dintru gura‑i pe Fǎcǎtor sǎ Îl supere și pe fǎpturile Sale. Așa a rǎspuns fost‑am la Cutare acasǎ netǎiatǎ mprejur. Rabinul lui i‑a spus mǎi golane, ce‑ai fǎcut în noaptea sfântǎ aceasta la o netǎiatǎ ’mprejur? A spus rabi sete mi‑a fost vrut‑am sǎ beau și fiind cuviincios n‑am intrat la un evreu vin sǎ îi cer în noaptea Zilei de Ispǎșenie, de aceea dusu‑m‑am la o creștinǎ.”

Dezvoltarea târzie a semnificației povestirii prezintǎ cu mult curaj o problemǎ care era actualǎ în 1953, și e cu atât mai actualǎ azi: problema artistului parazit, care nu contribuie cu nimic societǎții, dar trǎiește pe scocoteala ei, prin exploatarea cinicǎ a punctelor ei sensibile.

Era într-o Joi când Țirele Treine stǎtea în bucǎtǎrie sǎ pregǎteascǎ masa de Sâmbǎtǎ. Obositu-i-au mâinile și n-au mai vrut s-o asculte. Și rǎu îi pǎrea. Cum timpul petrece când pǎsǎrile așteaptǎ sǎ fie gǎtite. În sine și-a spus, rǎsfǎț vrei, hai sǎ-ți arǎt ce e rǎsfǎțul. De trei ori a stupit înapoi de douǎ ori înainte și a descântat, nu plǎcere nici rǎsfǎț, și nici spânzurat de bǎț, nu fudulie nici nasulie, fǎrǎ iahnie fǎrǎ cuhnie, fǎrǎ mânie fǎrǎ ciobǎnie, doar Tablele Legii și cuvioșie. Și pe loc s-a întors treaba s-o facǎ, adicǎ sǎ scoatǎ mațele pǎsǎrilor și sǎ le-arunce pe jos pentru a da lui Lasunka ce-i al lui Lasunka și s-a apucat sǎ curețe peștii.

Introducere Această nuvelă, de clar caracter psihologic, pune o serie de probleme, pe care voi încerca să le lămuresc parțial, după puterile mele.Mai întâi, vremea desfășurării acțiunii. Tatăl lui Lea îl amintește, în discuția lui cu Akavia Mazal, pe „Malbim, fie‑i amintirea binecuvântată”. MaLbIM (Meir Leibuș ben Ihiel Michal) rabin renumit din sec. XIX (o vreme rabin șef la București), a decedat în toamna lui 1879, și întrucât discuția susmenționată are loc vara (Akavia Mazal fiind pe atunci student în vacanță), prima dată când o asemenea observație ar fi putut fi făcută este vara lui 1880.După moartea lui Lea, Mince – prietena ei și a lui lui Tirța, fiica acesteia – îi dezvăluie fiicei că Akavia Mazal se află în orășel de șaptesprezece ani – și întrucât dezvăluirea aceasta are loc un an după deces, aceasta înseamnă că cea mai timpurie dată la care ar fi putut fi făcută afirmația „În floarea vârstei a murit mama” este 1896.Dar cea mai târzie?… La moartea mamei sale, Tirța avea 13 ani (14 la un an după aceea). Ea continuă să învețe la liceu până la 16 ani, după aceea trece la seminarul pedagogic, pentru vreo doi ani; dar nu termină anul al doilea, pentru că se îmbolnăvește de pneumonie, se zbate o vreme între viață și moarte, se însănătoșește, se căsătorește, rămâne însărcinată, trece printr‑o criză sufletească gravă, și mai apoi își revine, pare‑se după naștere.La acestea trebuie să adăugăm romanul „O povestire simplă”, în care perechea Tirța‑Akavia (și copilul lor) apar ca personaje episodice. Fără a intra aici în acțiunea acelui roman, și acolo se petrec fapte lungi și încurcate, dar nicăieri atmosfera idilică nu e tulburată de marea criză – primul război mondial. De aceea, putem spune că moartea mamei lui Tirța ar fi putut avea loc, cel mai târziu, în 1904.Mai puțin vizibilă în traducere, dar cu toate acestea extrem de importantă, este limba folosită de scriitor. Asemenea lui Sadoveanu, Agnon face uz de o limbă reconstruită, din toate straturile limbii, ceea ce presupune, în cazul limbii ebraice, un registru lingvistic imens, de peste trei mii de ani. În majoritatea cazurilor, preponderența o are limba rabinică; nuvela aceasta e una dintre puținele excepții, în care limba biblică prevalează. Explicația „realistă” la aceasta este în faptul că naratoarea e o fată, care, după convențiile epocii, n‑a făcut studii talmudice, ci doar a învățat ebraica biblică cu profesorul particular (pedant) Segal. Oricum, aceasta implică și ceva limbă rabinică, deoarece el o învață și Midrash (exegeză homiletică, folclor rabinic, cărți de predici).Numele personajelor sunt semnificative. Personajul principal, naratoarea, e numită Tirța (Voica – eu îi spun Târtița), unea dintre cele cinci fiice ale lui Zelofhad (Se teme de umbra lui), care au cerut – și au primit – drepturi egale cu bărbații la moștenire (Num. XXVII); dar împreună cu aceasta, le‑au fost impuse limitări în alegerea soților (Num. XXXVI).Soțul ei cu anasâna (curtezanul mamei ei din dragoste) e Akavia Mazal (transcripție aproximativă, dar, ca și în celelalte cazuri, nu există vreo transcripție bună; un sens posibil este – I‑a’ncurcat Dzeunorocul). El amintește de fariseul Akavia ben Mahallalel, dintre Părinții Sinagogii. În privința numelui Mazal (noroc), neobișnuit printre evreii europeni, acesta ar putea să facă aluzie la Wolf Aloys Meisel, rabin reformat din sec. XIX, cu anumite asemănări biografice (tată botezat și mamă care și‑a păstrat credința).Amorezul respins al lui Tirța se numește Landa, pentru că are pământ – fiul arendașului.Tatăl lui Tirța se numește Mintz – ban pe idiș, pentru că e negustor (de leguminoase); dar nu e vorba de o definiție stereotipă, căci avem de‑a face cu un om sensibil, cult, iubitor.Soția sa, Lea, o amintește pe biblica Lia (Obosita, bolnavă de ochi); această Lea e bolnavă de inimă, și nu se tratează, practic sinucigându‑se din cauza unei iubiri ratate.Soțul lui Mince, și el afacerist, e numit Gottlieb – nume fără îndoială batjocoritor: Dumnezeu îl iubește dar soția lui nu. (Alt nume batjocoritor, și asemănător, e pețitorul Gotteskind).Și acum ajungem la un personaj extrem de important, prietena din tinerețe a lui Lea, anume Mince. E vorba de un diminutiv al numelui Mina, raspândit printre evreicele est‑europene, și care vine din germanul Minne – dragoste. Dar Mince e o formă macaronică (cuvânt german cu sufix idiș de origine slavă), și indică o dragoste urâtă.Acum va trebui să căutăm cauza comportării lui Mince. După moartea prietenei sale Lea, ea îi manipulează fiica minoră, și o face pe aceasta să‑l oblige pe curtezanul mamei ei din tinerețe s‑o ia în căsătorie! Mulți s‑au străduit să găsească cauza acestei comportări nedemne, și au bănuit‑o pe Mince că încearcă să se răzbune josnic pe prietena ei, care-i fusese rivală.După părerea mea, în tinerețe nu fusese vorba de vreo rivalitate, ci de un triunghi, Akavia Mazal, Mince și Lea. Dar mai apoi, cele două fete au fost căsătorite de părinții lor, cum se obișnuia, cu afaceriști – Akavia Mazal, student neterminat la umanioare, părea un vântură‑vânt nedorit, mai ales că era urmaș de botezați (și, oricum, nu putea să se căsătorească cu ambele). Akavia Mazal a fost lovit de aceste manopere și nu s‑a căsătorit, dar a rămas în orășel și s‑a îmburghezit, lucrând mai întâi ca profesor la seminarul pedagogic, iar mai apoi ca cercetător al istoriei evreilor (publicarea studiului său ne este făcută cunoscută în romanul „O povestire simplă”). Triunghiul nu mai este pentru el; dar pentru satisfacerea necesităților imediate, el o preferă pe Mince, căsătorită fără dragoste cu un afacerist care lipsește mult de acasă, și fără copii care să‑i reclame atenția.De aceea e Lea atât de nenorocită: pentru că Akavia Mazal a trădat‑o. Ei i‑a scris versuri – pe când lui Mince doar i‑a încredințat memoriile (ca să le copieze) – dar pe Mince o frecventează, și pe ea nu. De aceea se sinucide Lea practic, netratându‑se; și de aceea, înainte de moarte, arde poeziile mincinoase pe care i le scrisese Akavia Mazal.Însă după moartea lui Lea, se creează o situație nouă. Și Mince e interesată de refacerea triunghiului; iar acum o are la dispoziție pe fiica lui Lea, foarte asemănătoare cu mama ei, și inocentă care poate fi manipulată. Mince o manipulează pe Tirța, și‑i dirijează puternica voință în direcția dorită de ea. Prin șantaj psihologic, Tirța reușește să‑l oblige pe cel ce fusese curtezanul mamei sale să se căsătorească cu ea.Dar succesul acesta al lui Mince reprezintă și cel mai mare eșec pentru ea: Akavia Mazal continuă să se dezintereseze de triunghiuri erotice, și având acum o soție tânără, se ocupă de ea și nu mai e interesat de Mince.De aici și posibilul mesaj al nuvelei. Părinții lui Lea, căsătorind‑o împotriva voinței sale cu un afacerist (fin și iubitor), au greșit; dar au fost bine intenționați. Tirța (Voica) aparține altei generații, ea respinge cu dispreț asemenea manopere, și luptă (eroic‑quijotesc) împotriva a tot ce i se pare o încercare de a‑i impune un soț. Dar, lipsită de apărarea societății tradiționale, ea cade ușor în mrejele unei „tanti” manipulative, și, sugestionată de aceasta, respinge avansurile unui tânăr de vârsta ei, de care fără îndoială e bine impresionată, și impune căsătoria unui bărbat de vârsta tatălui .ei, care nu e interesat de ea, și care fusese amorezul mamei ei.Pentru a încheia, sensul numelui câinelui lui Mince: Strâmbu. Strâmbul nu poate fi îndereptat (Ecl. I  gusturile perverse ale stăpânei lui.15). De remarcat că acest câine e mângâiat intotdeauna pe piele, adică n‑are blană –aluzie la gusturile perverse ale stăpânei lui