Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.

După ședința de informare politică m-am întors la curățatul closetelor, ocupație care, trebuie să recunosc, nu-mi făcea totuși cea mai mare plăcere. Eram însă cu sufletul împăcat, findcă aveam impresia că măcar cei din comitet îmi acceptaseră identitatea și obârșia așa cum le declarasem – cu conștiința curată, oferindu-le singura explicație posibilă, chiar dacă greu de crezut – iar ce credeau ceilalți despre mine era oricum mai puțin important. M-am convins că telefonul fără fir funcționa în continuare: nimeni nu mi-a mai pus apoi vreo întrebare privitoare la proveniența mea, iar privirile mirate pe care le surprindeam uneori se datorau probabil mai curând uimirii față de ideea saltului temporal decât îndoielii față de spusele mele. Până și studenta, vecina mea de alveolă, încetase să mă mai suspecteze și îmi arăta chiar un fel de bunăvoință camaraderească. Cu profesorul, care mi-a părut că avea o preocupare aparte pentru istorie (deși nu era specialitatea lui), purtam uneori discuții despre evenimente aflate pentru ei hăt departe în trecut, dar care mie mi-erau familiare, întrucât le trăisem recent. Cei doi soți intrau și ei uneori în vorbă, în contratimp și tot ciondănindu-se, fără a contribui efectiv la elucidarea vreunei teme, ci mai mult încurcând lucrurile, până când studenta, mai impulsivă din fire și fără prea mult respect pentru vârsta lor, intervenea ca să-i pună la punct. Mă obișnuisem cumva cu viața aceea de campanie, care punea preț pe virtutea improvizației și mai puțin pe lucruri stabile, mă obișnuisem și cu zgomotul de fond al unor detunături care, cât timp ne-au ocolit, păreau să țină de firescul ambianței sonore, la fel ca trilurile mierlelor și ca țârâitul ploii. Dar într-o zi ne-am pomenit, pe nepusă masă, cu o hărțuială în imediata vecinătate, și cu asta s-a dus de râpă aparenta tihnă a refugiului nostru. Din două mașini au coborât vreo zece combatanți, care au ocupat poziții defensive printre ruinele școlii și ne-au trimis un om de legătură pentru a ne ordona să ne retragem în sala de sport, să baricadăm cum s-o putea intrările și ferestrele și să așteptăm acolo noi dispoziții. Omul de legătură era chiar cel cu cicatricea, care participase și la ședința de comitet; el ne-a arătat sacii cu nisip din subsol, depozitați acolo după respingerea altor atacuri, și ne-a explicat cum să-i folosim la întărirea parapetelor, îndărătul cărora, întinși pe burtă, puteam să ne adăpostim de gloanțe și de schije. Tot de la el am aflat că atacatorii își făcuseră apariția în mod surprinzător la Münchener Freiheit, ieșind din stația de metrou după ce aruncaseră în aer una dintre plăcile groase din beton armat, turnate mai demult peste ieșirile din subteran, în conformitate cu acordul privind pacificarea acelei arii urbane, înțelegere până atunci respectată de toți beligeranții. Omul cu cicatricea a distribuit câteva arme și ceva muniții, mai multe nu avea nici el de unde, probabil ca să ne dea impresia că ne-am putea simți mai în siguranță dacă ne-am apăra și singuri. Pe mine însă, dimpotrivă, m-a băgat în sperieți, iar când a vrut să-mi încredințeze o carabină dintre cele cum se vedeau prin filmele cu pieile roșii (habar n-am de unde le vor fi scos!), am refuzat spunând că în viața mea n-am ținut în mână o pușcă, ceea ce era adevărat. Ai să ții acum, a insistat el, și mi-am dat seama că nu mă puteam face chiar de rahat, mai ales că studenta mă măsura oricum cu niște priviri ucigătoare. Am primit așadar un scurt instructaj – cum se încarcă arma, cum se asigură, cum se ia ținta la ochi, cum se apasă pe trăgaci în două faze, prima pentru fixarea punctului ochit și a doua spre slobozirea percutorului, cum se proptește patul carabinei în umăr pentru a amortiza reculul, cum poți evita să-ți sfâșie din nebăgare de seamă urechea și așa mai departe (mai precis: și iarăși de la început). Nu mai rămânea, vorba lui Cehov, decât ca în ultimul act să se tragă, cu arma care atârna pe perete în primul act... Dar n-a fost chiar așa: întâi că în cazul meu carabina nu atârna pe perete, și nici nu apărea din primul act. (De fapt, nici n-aș ști să vă spun care să fi fost primul act.) Apoi, pentru ca ea să fi ajuns cândva să tragă, ar fi trebuit să apăs eu pe trăgaci, ceea ce nici prin cap nu-mi trecea. Stăteam așadar cu arma rezemată lângă mine de perete și priveam în gol prin geamul cam murdar, peste sacii cu nisip clădiți ca într-o cazemată, cam îndoielnică de altfel. Din când în când se auzeau, tot mai aproape, salve de armă automată, la care dinspre ruinele învecinate răspundeau rare pocnete, împușcături solitare. Profesorul, studenta și alți mușterii ai azilului erau întinși pe jos, așa cum li se spusese că ar fi mai prudent; doar cei doi bătrâni au rămăs culcați în paturile lor, spunând că ei tot nu mai așteptau mare lucru de la viață. Am zărit-o pe bălăioară – care, după zilele petrecute sub îngrijire la infirmierie, se simțea obligată să-și facă de lucru pe acolo – trecând prin sală cu o trusă de prim ajutor. La intrări și la alte ferestre stăteau de strajă bărbați de vârsta mea, iar președintele comitetului mergea de la unii la alții, poate ca să-i îmbărbăteze, ori poate ca să-și facă singur curaj. Eu n-aș putea spune că eram din cale afară de încântat de acea poveste, nici că aș fi fost cuprins de un nemaipomenit val de entuziasm eroic; ci tare mi-aș fi dorit să mă scuture cineva și să-mi declare că totul n-a fost decât un vis urât, o păcăleală, și că acum, gata, mă pot trezi și pleca acasă. Dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine să cred că mi-era chiar frică, a naibii de frică. Am văzut atunci în curte cum, printre mormane de dărâmături și trunchiuri de copac care le serveau drept paravan, se apropiau ba târâș, ba prin salturi repezi între acele adăposturi efemere, scoțând răcnete înfiorătoare și trăgând rafale de mama focului, pâlcurile de războinici ai Califatului. Tirul apărătorilor noștri de printre ruine îl lovea când pe unul, când pe altul, scoțându-l din luptă, fără a sili însă grosul asediatorilor să bată în retragere. Geamul lângă care vegheam a sărit deodată în țăndări, lovit de gloanțe trase la nimereală; m-am ferit la timp, iar când m-am apropiat din nou de fereastră, m-am pomenit față în față cu un tinerel de o frumusețe extraordinară. Smead, cu un nas ușor acvilin, cu sprâncene arcuite, precis conturate și cu o barbă cârlionțată, aș fi zis și că era fiul unui faraon sau poate vreun prinț babilonian, de n-ar fi avut, legată peste frunte și părul negru, o panglică lată de mătase, de culoarea Profetului, imprimată cu litere desigur arabe, pentru mine de neînțeles. Fără să vreau, m-am pomenit zâmbindu-i, fascinat, ca la vederea îngerului morții. Ochii lui întunecați au scăpărat de ură și dispreț în vreme ce, strigând ceva, probabil Allahu akbar, el azvârlea o grenadă prin fereastra spartă. Detonația n-am mai auzit-o. N-am perceput nici durerea. M-am lungit încet pe pardoseală, printre cioburi de sticlă și bucăți de moloz. Am observat-o pe bălăioară, care se aplecase spre mine și încerca să-mi spună ceva, dar nu auzeam ce anume. Era un sentiment straniu, s-o văd mișcându-și buzele, în mijlocul unei tăceri desăvârșite. Ea a întins o mână tremurândă spre fața mea și mi-a închis pleoapele. Însă eu continuam s-o văd și am simțit cum, pierzându-mi treptat greutatea, mă ridicam fără cel mai mic efort și începeam să plutesc. În jur, viața își urma cursul dramatic și nimeni nu părea să fi luat act de plecarea mea, în zbor planat, aparent fără țintă. Am ieșit prin tavan și prin acoperiș, m-am depărtat tot mai repede, până când în jurul meu s-a făcut beznă. A trebuit să mai treacă apoi ceva timp, până să-mi dau seama că mă aflam totuși în patul meu.