Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 42 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Gheorghe Sasarman. U de la Universalism. O distopie
    Scris la Saturday, August 22 @ 05:30:35 CEST de catre asymetria
    Biblioteca Babel
    Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.

    Gheorghe Săsărman: U de la Universalism
    Din volumul "Alfabetul distopiilor", text din care primele doua episoade au apărut in umărul din februarie 2020 al Revistei Apostrof. Cartea va apare la Editura Școala Ardeleană din Cluj.


    Gheorghe Săsărman:
    U de la Universalism
    1.
    Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali. Spun că piața era aproape pustie, deoarece mai într-o parte, cam pe la colțul cu Weinstraße, am zărit câțiva tineri bărboși care fugăreau o tânără bălăioară. Nu-mi explic nici acum ce căuta ea acolo, în pustietatea aceea, fapt este că în primul moment nu mi-am dat seama ce se întâmpla și abia când ea, văzându-mă, s-a pornit să strige după ajutor, am priceput despre ce era vorba. Până să mă apropii eu, brutele acelea au ajuns-o din urmă, ea s-a prăbușit pe caldarâm cu un țipăt sfâșietor (poate că i-au pus piedică, nimeni nu cade doar de spaimă), iar primul urmăritor s-a aruncat peste ea, imobilizând-o cu greutatea propriului trup, și a început să-i sfâșie hainele. Am încremenit, neștiind ce să fac ca să-i vin în ajutor și știind că, în fața acelor masculi înfierbântați, n-aș fi avut nicio șansă. Unul dintre ei s-a și repezit la mine, răcnind, guckst du! – adică: ce te holbezi, bă! Și m-a pocnit brusc cu capul în gură, de mi s-au înmuiat genunchii; însă până să mă întind eu moale pe dalele de piatră, el a izbutit să-mi mai administreze două șuturi precise, unul la plex și celălat cred că la tâmpla stângă. Era un maestru! Durerea îmi părea mult prea ascuțită ca să fi fost vorba doar de o secvență dintr-un vis și am apucat chiar să mă bucur că eram totuși treaz și în stare să fac o asemenea constatare, o bucurie oricum foarte scurtă, căci imediat firul s-a rupt. Pauza să fi durat poate o oră-două. Când am redeschis ochii, brutele dispăruseră. Cu un mare efort, m-am ridicat: mă durea țeasta, buzele tumefiate abia dacă mi le mai simțeam, mă clătinam pe picioare și n-aveam nicio idee despre ce s-ar fi cuvenit să fac. Am auzit ceva ca un plâns înăbușit și am privit în jur. Am văzut-o atunci pe bălăioară, pitită lângă parapetul deschizăturii prin care se cobora spre metrou. Zăcea ghemuită pe paviment, cu fața îngropată în palme, pe jumătate proptită de parapet cu spinarea. M-am apropiat și am ajutat-o să se scoale. N-a protestat, dar s-a oprit din plâns. Pe unde locuiești? am întrebat-o. Sau vrei să chemăm salvarea? S-a uitat la mine ca la unul sărac cu duhul și m-am gândit că n-o fi avut la ea telefonul mobil, căci dacă l-ar fi avut ar fi sunat ea la poliție, când s-a văzut urmărită de nemernicii aceia. Știi, m-am scuzat, eu mi-am uitat smartphone-ul acasă. Dar văd că și tu. De data asta m-a privit aproape cu ură. Îți bați joc de mine?! s-a răstit ea și a izbucnit iarăși în plâns. Pleacă de-aici! Pleacă! Trebuie să recunosc că m-am simțit cât se poate de prost: niciodată nu mai avusesem de-a face cu o femeie aflată într-o situație atât de dramatică și intuiția nu mi-era de niciun folos. Am făcut câțiva pași îndărăt și, cum era evident că scara rulantă, blocată cu bolovani, de mult nu mai funcționa, am vrut să cobor pe trepte. Stai! a strigat bălăioara după mine. Stai, nu pleca, a adăugat cu o voce abia auzită. M-am oprit. Unde naiba vrei să mergi?! m-a întrebat – ca și cum m-aș fi dus la pierzanie sigură. Cum unde, la metrou! am ripostat eu. La care metrou?! a exclamat ea. Pe ce lume trăiești?! Ce să-i fi spus? Că nici eu nu știam încă pe ce lume mă aflu, nici cum de am nimerit tocmai acolo și tocmai atunci? Poate că ești din Citadelă! și-a încropit bălăioara o explicație. Am mai auzit eu cazuri... Habar n-aveți voi! Vocea ei era marcată de o tragică resemnare. Și cum ai ajuns aici, în ținuta asta, de parcă te-ar fi debarcat cineva direct din așternut! Eram gata să-i spun că nici nu bănuiește câtă dreptate are: veneam într-adevăr direct din patul meu! Însă am lăsat-o să creadă ce voia – era mult mai simplu decât să-i ofer eu o lămurire, mai ales că nici mie nu-mi era deloc clar cum stăteau lucrurile. Te pomenești că te-au expulzat, și-a continuat ea speculațiile. Ai fluierat cumva în biserică? Ai cârtit împotriva Pactului? Precis că asta e! Ai dreptate, i-am spus, am fost expulzat. M-a cercetat compătimitoare, de parcă aș fi fost o victimă mai demnă de milă decât propria ei persoană, și m-a avertizat: probabil nu știi că metroul este citadela lor! A accentuat cuvântul lor cu atâta dispreț, încât mi-a fost imposibil să nu înțeleg la cine se referea. Ar trebui să plecăm de aici, până nu mai apar și alții, a adăugat femeia, fără să dea totuși vreun semn că ar intenționa să se pună în mișcare. Stătea rezemată de parapet, mâneca ruptă a bluzei îi atârna într-o parte, dezvelindu-i umărul învinețit, iar leggings-ii înflorați, pe care reușise să și-i tragă până pe talie, erau plini de sânge. I-am oferit brațul ca sprijin și am pornit împreună, cu pași mici, spre Odeonsplatz. Pe aici pe undeva, a bâiguit ea, ar putea să treacă la ora asta un pichet al gărzii. Și am avut un noroc extraordinar: când să ajungem la intersecția cu Maffeistraße, am văzut venind dinspre Promenadeplatz o furgonetă Toyota vopsită în culori de camuflaj, pe platforma căreia stăteau în picioare trei tineri în costum de luptă, cu armele automate pregătite să tragă la orice semn dubios. Au sosit la timp, căci din ieșirea de metrou de la Marienhof tocmai își făcea apariția o ceată care nu părea decisă să ne ofere o companie plăcută. Am acceptat deci bucuroși oferta tinerilor de a urca la ei în furgonetă, ca să ne poată lăsa undeva în siguranță. A fost un drum halucinant – însă nu din exces de viteză, fiindcă vehiculul se oprea des, pentru ca gardienii voluntari să inspecteze locul, iar șoferul trebuia oricum să conducă atent, ca să evite gropile și să ocolească baricadele improvizate, ci datorită aspectului clădirilor pe lângă care treceam, de nerecunoscut pentru mine, deși pe multe ar fi trebuit să le știu și cu ochii închiși. Unele arătau ca după cutremur sau bombardament, pe jumătate dărâmate, cu geamuri făcute țăndări și cu urme de incendiu. Altele erau încă întregi, dar se vedea cât colo că nu mai fuseseră locuite de multă vreme. Pe alocuri se căscau goluri mari, terenuri virane sau acoperite cu moloz, acolo unde memoria îmi spunea că ar fi trebuit să se afle edificii de aleasă ținută arhitectonică. Bisericile păreau să fi fost o țintă predilectă a furorii distructive: cea a Universității era complet ruinată, iar Theatinerkirche își pierduse atât cupola cât și cele două turnuri care îi flancau intrarea. Nici loggia clasicistă zisă Feldherrnhalle nu părea să fi avut o soartă mai blândă; cei doi lei de marmură și statuile de bronz dispăruseră, bolțile erau prăbușite iar coloanele abia dacă se mai țineau în picioare. Biblioteca de Stat a Bavariei și Universitatea Ludwig Maximilian, căzute pradă flăcărilor, erau arse până-n temelii, semn că așezămintele culturale n-au fost tratate altfel decât lăcașurile de cult. Terifiat, în stare de șoc, nici n-am remarcat faptul că însoțitorii noștri nu păreau deloc tulburați de acele imagini, cu care desigur că se obișnuiseră, confruntați fiind zi de zi cu ele. Nici bălăioara nu se arăta impresionată, dar după tot ce pătimise nu era deloc de mirare; ci ea ședea cu capul plecat, lipsită parcă de orice gânduri. Scene macabre accentuau peisajul deprimant. Vedeam din loc în loc cadavre zăcând pe caldarâm, neridicate de cine știe când, trupuri ciopârțite luate în posesie de cohortele funeste ale corbilor, sau altele atârnând de câte-un lampadar, cu un afiș prins în piept, ca dezertorii pe timp de război sau ca spioni ai unei țări potrivnice. Am întâlnit și oameni vii, unii care ne salutau de departe, amabili, și dispăreau apoi grăbiți în vreun gang sau într-o curte, îndărătul unei porți bine ferecate, alții mai puțin prietenoși, care nu se sfiau să ne urmărească cu priviri împietrite, de unde se putea deduce că nu toată lumea vedea cu ochi buni patrularea acelor autointitulate gărzi patriotice. S-a întâmplat însă de câteva ori să observ în lungul unor străzi transversale pâlcuri mai numeroase, mărșăluind în formații haotice, iar atunci îi vedeam pe tinerii noștri crispându-și degetele pe armele lor, gata oricând să deschidă focul. Nu exista un front precis definit, nici vreo graniță care să separe teritoriile controlate de diferitele grupuri, iar în acea devălmășie se cerea mult sânge rece pentru ca vărsarea de sânge cald în ciocniri accidentale să fie totuși evitată. Așa cum aveam să aflu mai târziu, exista în principiu un acord de încetare a focului, un surogat de armistițiu, menit să facă cu putință supraviețuirea civililor, aflați la limita ultimă a subzistenței, acord care (se înțelege de la sine) era tot timpul încălcat, subiect de interminabile învinuiri reciproce. De altfel, cine oare mai putea face o demarcare clară între civili și combatanți, într-un asemenea război – civil, neconvențional, hibrid, asimetric, cu zeci de entități beligerante – în care taberele și alianțele se schimbau uneori de la o săptămână la alta? Nimerind total nepregătit în mijlocul acelui dezastru, eu eram cutremurat, gâtuit de groază, neînstare nici să mai raționez; vederea oribilelor scene îmi provocase un rău fizic, mă sugruma greața și abia mă stăpâneam, cu fălcile încleștate, să nu-mi vărs toată fierea.
    2.
    Gardienii ne-au dat în primire la un fel de azil pentru familii fără adăpost, care funcționa în fosta sală de sport a unui club din Schwabing, rămasă ca prin minune teafără după exploziile care dărâmaseră clădirile învecinate. Își găsiseră acolo refugiu, de prin împrejurimi, cei ale căror locuințe au avut o soartă mai puțin norocoasă. Sala fusese compartimentată prin panouri din fibre lemnoase, iar alveolele astfel rezultate ofereau un minim de izolare pentru existența cotidiană a unei familii cu copii sau a unui grup eterogen de patru-cinci persoane, constituit după preferințe. De intimitate nu putea fi vorba, nici de vreun spațiu cu folosință exclusiv individuală. A trebuit așadar să mă decid la care grup să ader, dintre cele câteva care mai aveau un pat liber și se arătau dispuse să mă adopte. Cum bălăioara era unica mea legătură (oricum abia înfiripată și probabil unilaterală) cu lumea aceea, aș fi fost înclinat să rămân în preajma ei, dar ea fusese trimisă imediat la infirmieria amenajată în fostul vestiar și mi-era deci absolut indiferent unde anume aveam să-mi pun jos capul peste noapte. S-a nimerit astfel să-mi împart noul cămin cu doi bătrâni, soț și soție, un profesor între două vârste și o tânără (fostă) studentă la politologie. Printr-un soi de telefon fără fir s-a răspândit de îndată vestea, fără îndoială falsă, că aș fi unul dintre acei rezidenți ai Citadelei care, păcătuind într-un mod sau altul împotriva normelor nescrise de conduită și pierzându-și statutul privilegiat, erau apoi surghiuniți fără drept de apel. De unde se poate deduce că infirmieria nu era chiar de tot izolată și că măcar informațiile circulau fără opreliști între vestiar și sala de sport, ba se mai întâmpla să fie și umflate pe parcurs. În cazul meu, de pildă, ipoteza enunțată inițial de către bălăioară, pretinsul meu cârtit împotriva unui anume Pact, se transformase într-o veritabilă conjurație, în sânul căreia eu cloceam mari planuri și urzeam coaliții strategice. Astfel că, în vreme ce tot mai digeram imaginile apocaliptice încă proaspete în memorie, studenta m-a luat la întrebări. E adevărat, voia ea să știe, că acolo mai funcționează rețelele comunale? Electricitatea, apa curentă, canalizarea, salubritatea? Luat pe neașteptate și căutând să câștig timp, am întrebat-o la rândul meu: unde acolo? Ia n-o mai face pe interesantul, m-a pus ea prompt la punct. Știi tu foarte bine la ce mă refer! Cei doi seniori au schimbat priviri semnificative, după care femeia a încercat s-o potolească pe studentă: mai lasă-l să răsufle, nu vezi în ce hal arată? Nu vezi că n-are chef de vorbă? Că n-aveam chef de vorbă era foarte adevărat. Aveam nevoie de un răgaz, ca să-mi revin cât de cât și să mă decid cum ar fi mai bine să procedez: să accept că aș veni de acolo, din acea Citadelă despre care n-aveam nici cea mai vagă reprezentare, sau să le spun totuși acestor oameni de treabă adevărul? Dar care era, de fapt, adevărul? Nu știam nici eu, aveam doar o bănuială, însă eram înclinat să le explic cum stau lucrurile cu mine, convins că dacă aș alege cealaltă cale, aș ajunge mai devreme sau mai târziu în impas și m-aș încurca în propriile mele scorneli. Se făcuse tăcere; însă după o scurtă pauză, mi-am făcut curaj și am cuvântat. Din păcate, i-am spus studentei, trebuie să te dezamăgesc. Nu vin din Citadelă, n-am fost niciodată acolo și de aceea nici nu-ți pot răspunde la întrebare. Cum așa, s-a mirat ea, doar știe toată lumea că de acolo vii! Se răzbuna acum slăbiciunea mea de moment, faptul că, în dialogul dintâi cu bălăioara, confirmasem într-o doară simpla ei supoziție, încă nepregătit pentru confruntarea cu o realitate care și pe mine mă luase prin surprindere. Te rog să mă crezi, am insistat, vă rog pe toți să mă credeți! Uitați-vă la mine: vă puteți imagina că un om întreg la minte ar pleca în surghiun așa, desculț și în pijama? Doar se știe că până și cei mai odioși satrapi ai istoriei le îngăduiau deportaților să poarte haine și încălțări, ba să-și mai ducă cu ei și o bocceluță cu minimul necesar! Te credem, a intervenit în discuție profesorul, care până atunci tăcuse. Nu-i nevoie să mai insiști. În definitiv, n-are nicio importanță de unde vii: noi toți venim fiecare de undeva și n-o să ne apucăm acum să ne facem pe rând autobiografia. Esențialul e că suntem aici și că mai trăim. S-a făcut din nou liniște, însă pentru numai câteva minute, căci studenta nu s-a lăsat împăcată doar cu atât. Aici nu-i vorba de autobiografie, a obiectat ea, ci de o minimă credibilitate. De unde să știm, mi s-a adresat ea mie, că nu ești vreo iscoadă, știm noi a cui? Apoi, către ceilalți: voi ați mai pomenit să se arate cineva în halul ăsta, în buricul târgului?! Să fim serioși, i-a ripostat profesorul, cine ar fi să-i iscodească pe alții, ar avea mare grijă să nu bată la ochi. În niciun caz nu s-ar prezenta în pijama în Marienplatz. Ai dreptate, profesore, a încuviințat bătrâna, omul ne pare și nouă demn de încredere. Ba tu să nu vorbești și în numele meu, a protestat soțul ei. Și în timp ce ei discutau astfel pe seama mea, mie mi-au căzut ochii pe un calendar cam jerpelit, prins cu pioneze de unul dintre panourile care ne mărgineau alveola, și pe frontispiciul căruia se vedea de departe anul 2041. Ah, s-a scuzat bătrâna urmărindu-mi privirea, am pus și eu pe perete o vechitură, în lipsă de altceva mai bun. Să avem și noi aerul că ținem pasul cu vremea! Urâcios, bătrânul s-a sborșit la ea: de câte ori ți-am spus să arunci dracului terfelogul ăla! Am înțeles că anul era depășit, calendarul de asemenea, și că mă aflam așadar chiar ceva mai departe în viitor. Nu conta cum anume se petrecuse asta, ce fenomen sau ce anomalie în structura continuului spațio-temporal îmi mijlocise saltul peste mai bine de două decenii, sau intervenția cărui factor ignorat de mine, a cărui agent extraterestru ori supranatural. Vin din trecut! nu m-am putut împiedica să le comunic proaspeților mei colocatari ceea ce tocmai descoperisem. Ei m-au privit ca și cum aș fi făcut o glumă bună. Eu vin de pe Marte! a chicotit studenta și a început să țopăie în jurul meu cu palmele desfăcute în chip de antene ale unei imaginare căști de navigator interplanetar, cum credea ea că ar trebui să fie echipați faimoșii omuleți verzi. Vorbesc foarte serios, am domolit-o eu. Închipuiți-vă că în anul 2019 m-am culcat în patul meu, așa cum mă vedeți, și apoi m-am trezit aici. Profesorul m-a privit cu reproș, parcă ușor jignit: acum chiar vrei să te și credem? Poate găsești totuși o explicație mai puțin gogonată. Dacă mă credeți sau nu, vă privește, am zis. Altă explicație n-am, nici măcar pentru mine, din păcate. Și după aceste cuvinte m-am întins pe pat, cu fața la tavan și mâinile împreunate sub ceafă, străduindu-mă să rămân cât mai liniștit. Nu cred că am reușit să conving pe cineva, însă măcar m-au scutit de alte întrebări. Am aflat cândva că fusesem încadrat în categoria acelor traumatizați psihic care, pierzând în focul luptelor totul, cămin, familie, prieteni, își construiesc o legendă, un univers fictiv, ca ultimă manifestare a instinctului de conservare.
    3.
    Țăcănit sau nu, oamenii aceia m-au adoptat așa cum eram. Deși avea fiecare povestea lui tragică, n-am auzit pe nimeni jeluindu-se, ci se sileau toți să se facă utili. Unii săteau cu schimbul de strajă, alții se ocupau intens de procurarea alimentelor pentru hrana noastră zilnică, preparată la o cantină improvizată, unde iarăși alții ajutau prin rotație; exista apoi o împărțire a răspunderilor – pentru păstrarea ordinii și întreținerea curățeniei, pentru supravegherea măsurilor igienice, pentru spălatul și uscatul rufelor; pentru copiii de vârstă școlară se organiza un fel de lecții, pentru adulți funcționa o mică bibliotecă și se inițiau dezbateri și conferințe. Toate acestea nu erau lăsate la voia întâmplării, ci exista un comitet, ales și reconfirmat periodic, care coordona întreaga activitate. Am fost integrat și eu numaidecât în această ordine: mi s-a făcut rost de haine și pantofi, mi s-au citit prevederile regulamentului intern și am fost repartizat în echipa de întreținere a încăperilor sanitare. Multe aspecte ale funcționării acelei comunități mi-au părut enigmatice și am ajuns să mi le explic doar treptat, pe măsură ce acumulam informații despre noua mea ambianță. De pildă, nu pricepeam de unde venea curentul electric (e drept, doar câteva ore pe zi, în cursul dimineții și al serii), știind că centralele au fost distruse printre primele, iar rețeaua de transport și distribuție nu mai funcționa de mult; până când am aflat că exista un generator undeva prin vecini, care furniza curent mai multor abonați, în limita rezervei de combustibil înnoite la nimereală. A rămas însă pentru mine o taină cum reușeau destoinicii noștri achizitori să umple zi de zi cămara de alimente, cu toate că nu se vedeau nicăieri magazine, nici cea mai modestă dugheană. Se vede că simțul pentru disciplină și ordine poate fi compatibil la o adică și cu arta de a te lăsa condus de inspirație. Ziare nu mai apăreau de ani de zile. Când l-am întrebat pe profesor de Süddeutsche Zeitung, mi-a zâmbit complice: vrei să spui Pravda Alpilor? Nu, nici pomeneală, toată presa scrisă a dat de mult faliment. Mă mir că nu știi. Nimeni nu mai citea ziarele: pentru unii erau prea pe linie, iar pentru alții prea radicale. Vrei să ne faci să credem, s-a vârât în vorbă studenta, că ignori tot ce s-a petrecut în timpul peste care pretinzi că ai sărit? Și s-a oprit brusc, văzând semnele pe care i le făceau ceilalți, ca și cum ea ar fi uitat că nu era cazul să-și pună mintea cu unul ca mine. M-am prefăcut că nu observ mișcarea și am continuat: atunci trebuie că vă țineți la curent cu evenimentele prin internet. Așa a fost o vreme, a admis profesorul, numai că au ajuns să circule atâtea variante la fiecare știre, multe concomitent cu negarea lor, încât devenise imposibil să știi care este de fapt realitatea. Mai erau și surse care pretindeau a fi oficiale, dar se întâmpla des să apară paralel comunicate contradictorii și nu aveai nicio șansă să le identifici pe cele autentice. Sub pretextul combaterii informațiilor false, s-a introdus autocenzura benevolă, înlocuită apoi treptat cu o cenzură riguroasă din partea autorităților. În mod ciudat, deși între timp statul a încetat să mai existe, cenzura a continuat să funcționeze și a ajuns să blocheze aproape total accesul la internet. Dar nici să nu fie așa, chiar să ai toată libertatea de a circula prin întreagul world wide web: noi n-avem cum naviga și nici cu ce! Cum, m-am mirat eu, nu mai aveți nici computer, nici tablet, nici smartphone? Pentru aparate mobile, a glăsuit profesorul, nu se mai găsesc de mult acumulatori. Însă adevărata problemă este recepția: nici rețeaua de cabluri, nici dea de telefonie mobilă nu mai funcționează. Și cum de mai aflați totuși ce-i nou prin lume? am întrebat eu, total nedumerit. Unii au scos de prin pivnițe câte-un radio prăfuit, a venit răspunsul, și mai reușesc să prindă chiar și alte posturi decât pe cele locale, care apar meteoric și dispar după două-trei zile. Uneori se mai găsește și un televizor cu antenă și receiver, în stare să recepționeze emisiuni via satelit. Evident că rămâne dificultatea de a filtra informația reală din noianul de știri false. Iar veștile importante se transmit apoi din gură în gură – sau, în situații critice, prin mesageri care, dotați cu megafoane, trec cu gărzile pe traseele principale. Am plecat să-mi văd de curățatul closetelor, nu înainte de a o auzi pe studentă mormăind ceva de genul: oare cât o să ne mai joace farsa asta! Pentru ea nu încăpea nicio îndoială, eu eram un tip cel puțin caraghios, dacă nu chiar suspect. Însă ciudățeniile mele le atrăseseră și altora atenția, astfel că într-o zi m-am văzut invitat la o ședință a comitetului de coordonare. Comitetul se întrunea într-o mică încăpere a fostului club, singura care mai avea tavan și ferestre intacte, și care adăpostea etajera cu cele câteva zeci de volume recuperate de prin dărâmături, numită pompos bibliotecă. Alt mobilier nu exista, astfel că unii dintre cei prezenți stăteau în picioare, iar alții își împrovizaseră un scaun dintr-un teanc de cărți, sau ședeau direct pe podea. Eram destul de intrigat, neputându-mi imagina motivul pentru care mi se făcea o asemenea onoare, și mi-era chiar teamă să nu fie cumva vorba de o veste proastă, de pildă să mi se comunice că am fost exclus din comunitate – fiindcă aș fi încălcat vreo prevedere a regulamentului, din altă pricină la fel de gravă, sau pur și simplu așa, fără nicio explicație. Dar mi-am făcut griji degeaba: am fost întâmpinat cu zâmbete binevoitoare, ceea ce a avut darul să mă liniștească. Se aude că ai ajuns aici printr-un miracol, venind cumva din trecut, mi s-a adresat cel care părea să conducă ședința. E adevărat? În tonul lui nu era nici urmă de ironie sau de suspiciune, nici pe fețele celorlalți nu vedeam semne că m-ar lua în derâdere. Eu, unul, nu cred în miracole, am spus. Și totuși trebuie să recunosc că n-am găsit până acum o justificare convingătoare, bazată pe legile cunoscute ale științei. Deci susții că e adevărat, a insistat prezidentul. Trecutul este o categorie atotcuprinzătoare, și cu toate acestea vagă: ai putea să fii ceva mai precis? Mi-am dat seama că situația devenea serioasă și că trebuia să fiu foarte atent la tot ce spun. Ceilalți mă priveau cu gravitate, ca și cum de afirmațiile mele ar fi depins soarta lor. Dacă îmi amintesc bine, am răspuns, era anul 2018. Mai precis, decembrie 2018. Așa! a exclamat cel care mă chestiona. Adică tocmai fusese adoptat Pactul. Și pentru că eu priveam cam dezorientat, a adăugat: cum, chiar nu știi? Pactul pentru migrație! Am avut pe loc o străluminare: probabil că la acel pact se va fi referit bălăioara, când vorbea despre surghiunirea mea din Citadelă! Exact, am întărit eu, Marrakech, 10 decembrie 2018. Deci ți-ai amintit, s-a înseninat prezidentul. A fost un eveniment crucial, care a deschis o epocă: nu se putea să nu remarci așa ceva! N-ai vrea să ne povestești cum s-a ajuns la Pact? Dar ce importanță mai are, după atâta timp? am întrebat. Am înțeles însă din privirile îndreptate spre mine că întrebarea era de prisos: mi se oferea prilejul cel mai potrivit pentru ca, printr-un răspuns cuprinzător și detaliat, să dovedesc că trăisem nemijlocit acel trecut, pentru mine foarte recent, și că nu-l plăsmuiam acum din crâmpeie culese de prin manualele de istorie.


    4.
    Am făcut prin urmare, pentru uzul acelui public aparte, un tur de orizont prin Germania, prin Europa și prin Terra sfârșitului de an 2018. Am descris conflictele care se ascuțeau: între cei extrem de bogați și restul populației, între țările lumii întâi și cele ale lumii a treia, între Nord și Sud și între Est și Vest – fie că era vorba de întregul glob, fie doar de Uniunea Europeană –, între fostele puteri coloniale și fostele colonii, între iudeo-creștinism și Islam, între S.U.A. și China, între S.U.A. și Rusia, între Israel și țările arabe, între șiiți și suniți, între Arabia Saudită și Iran, între India și Pakistan. Însă am insistat mai ales asupra celui dintre civilizația Vestului (Europa, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă), dominată chipurile de „bărbatul alb, vârstnic, heterosexual”, și restul lumii. Conflict care, am spus, părea să se apropie de faza finală, anunțând amurgul unui întreg ciclu istoric, comparabilă cu destrămarea și prăbușirea Imperiului Roman. O societate totuși democratică, care timp de secole ridicase pe culmi cunoașterea științifică și promovase progresul tehnologic, atingând un apreciabil nivel de bunăstare materială, de asistență socială și de respect pentru drepturi și libertăți cetățenești, se împotmolise în smârcurile mulțumirii hedoniste de sine, ale unui individualism miop. Incapabilă să își asigure perpetuarea biologică, ea era lipsită până și de voința elementară de a-și apăra fruntariile. În același timp, o elită autoproclamat progresistă – dar complexată de fantomele trecutului colonial, de reproșurile la adresa europocentrismului (iar în cazul special al Germaniei și de o vină de neispășit pentru crimele nazismului) – a îmbrățișat ideea universalismului, a societății deschise, a unei lumi fără frontiere, în care, sub conducerea înțeleaptă a unui guvern modial, să se bucure toți în mod egal de binefacerile civilizației. O idee într-adevăr magnifică, dar din păcate ruptă de realitate și ignorând dorința firească a oricărei ființe umane de a viețui în comunități armonioase, împreună cu alții de aceeași identitate culturală. Pe măsură ce vorbeam, însuflețindu-mă, observam la cei din comitet cum, pe lângă interesul inițial, oarecum temperat, își făcea loc un amestec de curiozitate vie și de suferință mocnită, stârnită de undeva din adâncuri, ca și cum frazele mele ar fi zgândărit o zonă anesteziată a sufletului lor. Am cutezat atunci să le descriu în amănunt împrejurările în care luase naștere Pactul. Le-am povestit despre studiul din anul 2000 al O.N.U., care propunea scenarii pentru soluționarea crizei natalității din țările vestice, prin preluarea excedentului de populație produs de explozia demografică mai ales în unele țări africane. Și despre valul de refugiați, provocat de războiul din Siria și de proclamarea Statului Islamic – val care, începând de prin septembrie 2015, a revărsat tocmai peste Germania un milion de migranți, profitând de o decizie neinspirată și de fapt ilegală a cancelarei de atunci, care se bizuia, în mod neîntemeiat și fără a le fi consultat, pe solidaritatea celorlalte țări membre ale Uniunii Europene. S-au făcut auzite voci, am precizat eu, care susțineau că există limite ale capacității de integrare a străinilor și avertizau asupra consecițelor pe termen lung, dacă an de an sute de mii de migranți, în covârșitoare majoritate din țări musulmane, vor continua să fie acceptați, periclitând echilibrul socio-cultural al națiunii. Se înțelege de la sine că astfel de avertismente au fost imediat taxate de naționalism, de instigare la ură, de cultivare a unor concepții reacționare, periculoase, neaoșiste, a ideologiei „sângelui și gliei”. Am vorbit în final despre pregătirea în mare taină a Pactului, prin care urma să fie legalizată post-factum situația și pe care guvernul federal tare ar fi dorit să-l adopte fără o dezbatere prealabilă în Bundestag (și cu atât mai puțin una cu participarea publicului larg). Dar fiindcă elita (cea pomenită mai înainte) era oricum gata să se descotorosească și de nație, și de popor, numai să se poată mântui de obsesia acelei vini istorice inexorabile, Pactul a trecut până la urmă, victorios, și prin parlament, și prin dezbaterea publică. (Ce-i drept, cu unele luări de atitudine destul de ingrate, calificate prompt drept populiste, xenofobe, rasiste, ba chiar de-a dreptul naziste.) Decizia a fost salutată cu entuziasm de toți oamenii de bine, progresiști cum ziceam, care n-au ostenit să sublinieze caracterul facultativ, juridic neangajant, al Pactului, declarându-l totodată moralmente just, binevenit și benefic, menit (afirmau ei) să contribuie în mod hotărâtor la egalizarea nivelului de dezvoltare al diferitelor regiuni de pe glob. El ar fi impus cică adoptarea unui standard de viață ridicat în țările-sursă și ar fi dus astfel la dispariția fenomenului migrației, prin eliminarea principalei sale cauze. Cum anume ar fi urmat să se întâmple asemenea minune, rămânea o enigmă. În orice caz, Pactul prevedea îndatoriri, dar numai pentru statele-țintă ale migranților, care se obligau să-și deschidă granițele și să-i primească pe toți, să le întocmească acte de identitate dacă n-aveau, să le acorde asistență medicală, ajutor social, locuință, cursuri de calificare, credite, sprijin pentru a întemeia firme. Și se mai angajau guvernele să-i pedepsească fără cruțare pe cei ce ar fi cutezat să critice Pactul. Probabil, am zis eu în concluzie, că în felul acesta s-ar fi putut ajunge într-adevăr la o egalizare, însă o egalizare în jos – nu prin ridicarea standardului de viață al țărilor-sursă, ci prin coborârea celui al statelor-țintă. Așa cum se spune că ar fi afirmat un cunoscut ziarist al vremii: cine își ia la sine jumătate din Calcutta nu salvează Calcutta, ci devine el însuși Calcutta. Noi nu Calcutta am devenit, a comentat prezidentul după un răstimp încheierea mea, rupând tăcerea care se lăsase în mica încăpere. Ci ceva mult mai cumplit, o combinație sui-generis între Siria, Libia, Somalia și Afganistan, un câmp haotic de bătălie unde nimeni nu mai știe cine sunt aliații și cine inamicii, și unde sunt amestecate mai toate statele puternice ale acestei lumi, deși pretind că nu vor nicidecum să intervină. Eu cred că marea eroare a autorilor acestui pact universalist, croit în liniștea unor birouri confortabile, a fost că ei operau cu abstracții, cu procente și cu milioanele, uitând că pe oameni nu-i poți amesteca după plac, așa cum amesteci substanțe în retortele unui laborator. Dar de fapt, am intervenit eu, autorii Pactului erau conștienți de urmările dezastruoase ale deplasării masive de populații de-a curmezișul mapamondului. Unul dintre promotorii ce mai înfocați ai acestui talmeș-balmeș multicultural vorbea chiar atunci de un experiment istoric unic în felul lui, în decursul căruia bineînțeles, zicea el, că se vor produce și convulsii sociale. Un experiment istoric? a ricanat un participant la ședință cu obrazul desfigurat de o cicatrice urâtă. Mie asta îmi seamănă cu un alt experiment la scara istoriei – cu comunismul! Soldat, cum se știe, cu o sută de milioane de victime! Se promitea și atunci un viitor luminos, care ar justifica orice sacrificii, se proclama solemn înlăturarea unor nedreptăți acumulate de veacuri, precum și făurirea unui om de tip nou. Atâta doar că acum nu mai e vorba de clase antagoniste, ci de țări cu standarde și niveluri de viață diferite: locul societății ideale, fără clase, l-a luat o lume fără frontiere, iar în locul revoluției proletare avem Pactul, obligația impusă de elitele globaliste de a desființa statul național și a renunța la suveranitate. Însă domnii aceia și-au cam greșit socotelile, căci și-au urzit planurile fără noi!
    5.
    A urmat o punere în temă, pentru mine foarte necesară și instructivă, asupra celor petrecute în deceniile care au urmat. Altfel decât în romanul satiric al lui Houellebecq, intitulat atât de sugestiv Supunere, nici în Franța – dar nici în Germania, nici în alte țări vest-europene – n-a avut loc o tranziție pașnică, pe o cale mai mult sau mai puțin democratică, spre un regim prezidial islamic, cu convertirea în masă, mai ales a intelectualității, la religia musulmană. Conform așteptărilor scepticilor și în ciuda tuturor asigurărilor privind caracterul său facultativ, Pactul a devenit treptat literă de lege, mai întâi prin sentințe pronunțate în cazuri particulare, apoi în virtutea unor precedente, a cutumei, și în cele din urmă turnat în paragrafe și alineate, prin grija Bruxelles-ului și a politicienilor globaliști din fiecare capitală. Astfel că, în loc să se tempereze până la a deveni insignifiant, fluxul migrației către Europa a dobândit intensitatea și amploarea unui tsunami în plină dezlănțuire, provocând radicalizarea acelei părți a populației care de la început nu vedea cu ochi buni creșterea ponderii străinilor inapți să se integreze în societate și înclinați mai ales să formeze enclave proprii, unde să fie ei cei ce dictează legea. Concomitent se radicalizau și susținătorii tot mai fanatici ai himerei universaliste, partizanii statului global multiculturalist, fără hotare – însă și mulți dintre noii veniți, convinși de superioritatea lor morală și de dreptul (ba chiar datoria) de a impune lumii întregi religia lor. Pe acest fond general propășea desigur și specia nihilistă a zurbagiilor fără de principii, încântați să distrugă și să se încaiere cu oricine, din simpla plăcere a nimicirii și a nimicniciei. S-au înmulțit astfel paroxistic fărădelegile, practicate individual sau în mici grupuri – furturi, spargeri, bătăi, vătămări corporale, răpiri, violuri, crime, asasinate, atentate teroriste, precum și alte mârșăvii cu sau fără nume – încât poliția a devenit neputincioasă, iar a circula până și în miezul zilei fără o pază solidă a ajuns dovadă de totală inconștiență. „Progresiștii” și „reacționarii” se învinuiau reciproc cu înfocare, pentru continua agravarea a situației: unii erau făcuți responsabili pentru năvala veneticilor, ceilalți acuzați că ar propovădui ură și ar instiga la violență. De la schimbul de invective în parlamente și în medii s-a ajuns repede la ciocniri brutale, iar de aici la lupte de stradă, mai întâi doar izolate, apoi la războaie civile în toată hidoșenia lor, cu incredibile orori. Practic, instituțiile statului au dat faliment, iar în cazul Germaniei structura federală s-a destrămat de la sine, o vreme landurile fiind ultima pavăză în calea haosului, după care segregarea a continuat, teritoriul fărămițându-se în mici feude, constituite pe cele mai variate criterii, în jurul câte-unui centru de putere. Unele erau conduse de foști lideri ai partidelor istorice, altele de comandanți ai unităților militare dezmembrate, iar altele de potentați ai finanțelor ori ai industriei, rămași fără imperiile lor, sau de slujitori ai vreunui cult – preoți catolici, pastori reformați, predicatori evanghelicali, ieromonahi ortodocși, mullahi șiiți, ori muftii salafiți. De multe ori, ca în cazul Münchenului și al altor metropole, formațiuni paramilitare cu cele mai diverse orientări, aflate într-o permanentă redefinire a limitelor și a echilibrului de forțe, își împărțeau între ele, fără o graniță stabilă, cartiere, zone, sau chiar străzi, provocând necontenit noi distrugeri și victime. Europa devenise între timp un teren predilect de înfruntare a puterilor mari și mijlocii, care își susțineau pe toate căile protejații din nebulosul teatru de operațiuni de pe continent, deși oficial se declarau neutre și organizau cu schimbul consultări internaționale, botezate pompos conferințe de pace, la care bineînțeles că nu se ajungea niciodată la un acord. Tocmai S.U.A. – care, în conformitate cu sloganul „America first!”, a respins din capul locului Pactul universalist – îi sprijinea intens cu arme și proviant pe globaliștii incurabili. Recrutați din rândul membrilor și simpatizanților fostelor partide ecologiste, aceștia se refugiaseră la timp în gated communities, devenite treptat adevărate fortărețe, unde așteptau cu evlavie inaugurarea statului mondial al păcii și al echității multiculturaliste, convinși că evenimentul va avea loc, în virtutea Pactului, imediat după potolirea regretabilelor, inevitabilelor „convulsii” – cum le numeau și ei, bagatelizându-le. (O asemenea fortăreață era și Citadela, situată undeva în Grünwald, din care bălăioara crezuse că am fost izgonit fiindcă aș fi luat în deșert numele sacru al Pactului...) În viziunile mirifice ale acestor visători romanțioși, ar fi urmat ca peste întregul Pământ să se răspândească de îndată noua omenire, rezultată din amestecarea până la dispariția oricăror deosebiri a tuturor etniilor și raselor (cu toate că existența raselor era vehement contestată chiar de ei). Faptul că semnele prevestitoare ale unei asemenea tendințe întârziau să se arate și că, din contra, segregarea și conflictul deschis dintre feluritele tabere se intensificau la maximum, nu părea să-i trezească din halucinarea lor somnambulescă, ei fiind foarte pricepuți în a explica totul prin legile unei dialectici paradoxale. China îi ajuta metodic (și desigur altruist!) pe chinezi. Am omis să spun că abia la declanșarea ostilităților a devenit bătător la ochi cât de mare ajunsese numărul acestora, de la Atlantic la Urali (ba mai ales dincolo de Urali, dar asta-i cu totul altă poveste), și că, pacifiști declarați, ei refuzau categoric să se alăture vreuneia dintre părțile beligerante – ceea ce i-a determinat să se maseze în grupări de sine stătătoare, care izbuteau însă în mod miraculos să-și asigure fiefuri exclusive. Așteptau acolo în liniște, disciplinați, să se termine bâlciul, pentru a prelua ei controlul. Rusia post-putinistă se profilase ca bastion inexpugnabil al ideii naționale, întemeind o nouă Internațională: a... naționaliștilor! Prin intermediul acesteia, le furniza armament modern, logistică și material de propagandă formațiilor provenite din rândul mișcărilor identitariste și al partidelor etichetate ca fiind de extremă dreaptă, populiste, iliberale. Într-un mod cât se poate de firesc, drept consecință a unei solidarități îndelung practicate, Turcia îi sprijinea pe turcii din toată Europa, sperând să-și ia, acum ori niciodată, revanșa pentru asediile eșuate sub zidurile Vienei la 1529 și la 1683. Ceea ce nu i-a fost dat să trăiască nici lui Soliman Întâiul, nici lui Mehmet al Patrulea – defilarea pe lângă Stephansdom în fruntea trupelor de ieniceri victorioase – sperau să izbutească acum bașibuzucii neo-sultanatului fondat de Recep Tayyip Erdoğan. Prinții Arabiei Saudite, cot la cot cu emirii Emiratelor Arabe Unite, aveau și ei vechi răfuieli cu ghiaurii: pentru înfrângerea de la Tours/Poitiers, care oprise în anul 732 rostogolirea tăvălugului mauro-arab, și pentru repetata „eliberare” prin cruciade a Sfântului Mormânt. Ei erau convinși că ar fi îndreptățiți să reediteze cu oastea Profetului parada pariziană din aprilie 1814 a cazacilor de pe Don, sau pe cea din 14 iunie 1940, pe sub Arcul de Triumf, a soldaților Celui de al Treilea Reich. În acest scop îi alimentau din plin, cu de toate, de la năut la centurile cu exploziv, pe islamiștii porniți să proclame Noul Califat peste Vechiul Continent, iar numai din considerente de imparțialitate și pe toți ceilalți drept-credincioși ai lui Allah – slăvit fie numele Lui! – evident, cu excepția șiiților. Aceștia din urmă erau în schimb protejații fără rezerve ai ayatollahilor, Iranul având grijă să nu le lipsească nimic. Frăția întru credință se manifesta și din partea cultelor creștine, însă cu mai mică frenezie. De departe cea mai zeloasă, Patriarhia Moscovei îi îmbărbăta de zor pe toți ortodocșii din diaspora, nu numai pe cei de etnie rusă, dar avea grijă să nu ajungă în dezacord cu interesele promovate pe altă linie de către Kremlin, cum arătam mai înainte. Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, care avea favoriții ei, trebuia să acționeze totuși cu cea mai mare prudență, știind că puterea și gloria Bizanțului au apus de mult și că asupra fiecărui gest al patriarhului veghea ochiul veșnic treaz al agenților secreți ai Ankarei. Adepții sectelor neoprotestante se bucurau ce-i drept de o susținere necondiționată din partea evanghelicalilor de pe tot globul, dar dat fiind numărul lor relativ modest, asta compensa doar în mică măsură politica duplicitară a Bisericii Reformate, care în vorbe lua partea enoriașilor ei, dar în fapte s-a dovedit a fi principala susținătoare a Pactului și a migranților de orice proveniență. Încă și mai delicată s-a dovedit a fi situația Vaticanului care, mai ales după instalarea primului Papă african, nu prea mai știa de partea cui ar fi trebuit să se situeze și încerca să le facă tuturor pe plac, ceea ce bineînțeles că nu era cu putință, astfel că în final a ajuns să-i nemulțumească aproape pe toți. Deși era limpede pentru oricine că explozia demografică era cauza primară a excedentului de tineri și a mizeriei tot mai mari, surse majore ale migrației spre Europa, Biserica Catolică nu putea să recomande populației sub-sahariane controlul nașterilor, fiindcă ar fi însemnat să-și taie în propria carne, plus că risca să fie acuzată de rasism. Iar pe catolicii europeni Vaticanul nu putea să-i îndemne nici să se opună năvalei refugiaților, de teama aceleieași acuzații de rasism, însă nici să o primească cu brațele deschise – căci sinuciderea, fie ea și colectivă, era totuși opusă spiritului creștin. În mod fundamental, Pactul însuși era de altfel în deplin acord cu poziția unei biserici care nu degeaba se numește catolică, carevasăzică universală. Încât procesul anevoios de căutare a unui drum de mijloc, aurea mediocritas, s-a finalizat prin sprijinul multilateral acordat mai ales creștinilor africani pentru a se stabili definitiv pe pământul de la nordul Mediteranei.
    Iar eu nimerisem în toiul acelei bătălii a tuturor împotriva tuturor, regizate de la distanță de potentații planetei, ale căror interese nu puteau fi nicicum aduse la un numitor comun și pentru care soarta celor nemijlocit implicați nu valora nici cât o ceapă degerată.
    6.
    După ședința de informare politică m-am întors la curățatul closetelor, ocupație care, trebuie să recunosc, nu-mi făcea totuși cea mai mare plăcere. Eram însă cu sufletul împăcat, findcă aveam impresia că măcar cei din comitet îmi acceptaseră identitatea și obârșia așa cum le declarasem – cu conștiința curată, oferindu-le singura explicație posibilă, chiar dacă greu de crezut – iar ce credeau ceilalți despre mine era oricum mai puțin important. M-am convins că telefonul fără fir funcționa în continuare: nimeni nu mi-a mai pus apoi vreo întrebare privitoare la proveniența mea, iar privirile mirate pe care le surprindeam uneori se datorau probabil mai curând uimirii față de ideea saltului temporal decât îndoielii față de spusele mele. Până și studenta, vecina mea de alveolă, încetase să mă mai suspecteze și îmi arăta chiar un fel de bunăvoință camaraderească. Cu profesorul, care mi-a părut că avea o preocupare aparte pentru istorie (deși nu era specialitatea lui), purtam uneori discuții despre evenimente aflate pentru ei hăt departe în trecut, dar care mie mi-erau familiare, întrucât le trăisem recent. Cei doi soți intrau și ei uneori în vorbă, în contratimp și tot ciondănindu-se, fără a contribui efectiv la elucidarea vreunei teme, ci mai mult încurcând lucrurile, până când studenta, mai impulsivă din fire și fără prea mult respect pentru vârsta lor, intervenea ca să-i pună la punct. Mă obișnuisem cumva cu viața aceea de campanie, care punea preț pe virtutea improvizației și mai puțin pe lucruri stabile, mă obișnuisem și cu zgomotul de fond al unor detunături care, cât timp ne-au ocolit, păreau să țină de firescul ambianței sonore, la fel ca trilurile mierlelor și ca țârâitul ploii. Dar într-o zi ne-am pomenit, pe nepusă masă, cu o hărțuială în imediata vecinătate, și cu asta s-a dus de râpă aparenta tihnă a refugiului nostru. Din două mașini au coborât vreo zece combatanți, care au ocupat poziții defensive printre ruinele școlii și ne-au trimis un om de legătură pentru a ne ordona să ne retragem în sala de sport, să baricadăm cum s-o putea intrările și ferestrele și să așteptăm acolo noi dispoziții. Omul de legătură era chiar cel cu cicatricea, care participase și la ședința de comitet; el ne-a arătat sacii cu nisip din subsol, depozitați acolo după respingerea altor atacuri, și ne-a explicat cum să-i folosim la întărirea parapetelor, îndărătul cărora, întinși pe burtă, puteam să ne adăpostim de gloanțe și de schije. Tot de la el am aflat că atacatorii își făcuseră apariția în mod surprinzător la Münchener Freiheit, ieșind din stația de metrou după ce aruncaseră în aer una dintre plăcile groase din beton armat, turnate mai demult peste ieșirile din subteran, în conformitate cu acordul privind pacificarea acelei arii urbane, înțelegere până atunci respectată de toți beligeranții. Omul cu cicatricea a distribuit câteva arme și ceva muniții, mai multe nu avea nici el de unde, probabil ca să ne dea impresia că ne-am putea simți mai în siguranță dacă ne-am apăra și singuri. Pe mine însă, dimpotrivă, m-a băgat în sperieți, iar când a vrut să-mi încredințeze o carabină dintre cele cum se vedeau prin filmele cu pieile roșii (habar n-am de unde le vor fi scos!), am refuzat spunând că în viața mea n-am ținut în mână o pușcă, ceea ce era adevărat. Ai să ții acum, a insistat el, și mi-am dat seama că nu mă puteam face chiar de rahat, mai ales că studenta mă măsura oricum cu niște priviri ucigătoare. Am primit așadar un scurt instructaj – cum se încarcă arma, cum se asigură, cum se ia ținta la ochi, cum se apasă pe trăgaci în două faze, prima pentru fixarea punctului ochit și a doua spre slobozirea percutorului, cum se proptește patul carabinei în umăr pentru a amortiza reculul, cum poți evita să-ți sfâșie din nebăgare de seamă urechea și așa mai departe (mai precis: și iarăși de la început). Nu mai rămânea, vorba lui Cehov, decât ca în ultimul act să se tragă, cu arma care atârna pe perete în primul act... Dar n-a fost chiar așa: întâi că în cazul meu carabina nu atârna pe perete, și nici nu apărea din primul act. (De fapt, nici n-aș ști să vă spun care să fi fost primul act.) Apoi, pentru ca ea să fi ajuns cândva să tragă, ar fi trebuit să apăs eu pe trăgaci, ceea ce nici prin cap nu-mi trecea. Stăteam așadar cu arma rezemată lângă mine de perete și priveam în gol prin geamul cam murdar, peste sacii cu nisip clădiți ca într-o cazemată, cam îndoielnică de altfel. Din când în când se auzeau, tot mai aproape, salve de armă automată, la care dinspre ruinele învecinate răspundeau rare pocnete, împușcături solitare. Profesorul, studenta și alți mușterii ai azilului erau întinși pe jos, așa cum li se spusese că ar fi mai prudent; doar cei doi bătrâni au rămăs culcați în paturile lor, spunând că ei tot nu mai așteptau mare lucru de la viață. Am zărit-o pe bălăioară – care, după zilele petrecute sub îngrijire la infirmierie, se simțea obligată să-și facă de lucru pe acolo – trecând prin sală cu o trusă de prim ajutor. La intrări și la alte ferestre stăteau de strajă bărbați de vârsta mea, iar președintele comitetului mergea de la unii la alții, poate ca să-i îmbărbăteze, ori poate ca să-și facă singur curaj. Eu n-aș putea spune că eram din cale afară de încântat de acea poveste, nici că aș fi fost cuprins de un nemaipomenit val de entuziasm eroic; ci tare mi-aș fi dorit să mă scuture cineva și să-mi declare că totul n-a fost decât un vis urât, o păcăleală, și că acum, gata, mă pot trezi și pleca acasă. Dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine să cred că mi-era chiar frică, a naibii de frică. Am văzut atunci în curte cum, printre mormane de dărâmături și trunchiuri de copac care le serveau drept paravan, se apropiau ba târâș, ba prin salturi repezi între acele adăposturi efemere, scoțând răcnete înfiorătoare și trăgând rafale de mama focului, pâlcurile de războinici ai Califatului. Tirul apărătorilor noștri de printre ruine îl lovea când pe unul, când pe altul, scoțându-l din luptă, fără a sili însă grosul asediatorilor să bată în retragere. Geamul lângă care vegheam a sărit deodată în țăndări, lovit de gloanțe trase la nimereală; m-am ferit la timp, iar când m-am apropiat din nou de fereastră, m-am pomenit față în față cu un tinerel de o frumusețe extraordinară. Smead, cu un nas ușor acvilin, cu sprâncene arcuite, precis conturate și cu o barbă cârlionțată, aș fi zis și că era fiul unui faraon sau poate vreun prinț babilonian, de n-ar fi avut, legată peste frunte și părul negru, o panglică lată de mătase, de culoarea Profetului, imprimată cu litere desigur arabe, pentru mine de neînțeles. Fără să vreau, m-am pomenit zâmbindu-i, fascinat, ca la vederea îngerului morții. Ochii lui întunecați au scăpărat de ură și dispreț în vreme ce, strigând ceva, probabil Allahu akbar, el azvârlea o grenadă prin fereastra spartă. Detonația n-am mai auzit-o. N-am perceput nici durerea. M-am lungit încet pe pardoseală, printre cioburi de sticlă și bucăți de moloz. Am observat-o pe bălăioară, care se aplecase spre mine și încerca să-mi spună ceva, dar nu auzeam ce anume. Era un sentiment straniu, s-o văd mișcându-și buzele, în mijlocul unei tăceri desăvârșite. Ea a întins o mână tremurândă spre fața mea și mi-a închis pleoapele. Însă eu continuam s-o văd și am simțit cum, pierzându-mi treptat greutatea, mă ridicam fără cel mai mic efort și începeam să plutesc. În jur, viața își urma cursul dramatic și nimeni nu părea să fi luat act de plecarea mea, în zbor planat, aparent fără țintă. Am ieșit prin tavan și prin acoperiș, m-am depărtat tot mai repede, până când în jurul meu s-a făcut beznă. A trebuit să mai treacă apoi ceva timp, până să-mi dau seama că mă aflam totuși în patul meu.

    (din volumul Alfabetul distopiilor, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană
    Associated Topics

    Distribuitor de afise


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 8

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.48 Seconds