S.Y.
Agnon - Cununia dragilor
Nota traducătorului. Am numit traducerea Cununia
dragilor, deoarece românii numesc căsătoria – cununie, din
cauza cununilor pe care le poartă mirii (afară de Copca
rădvanului, a lui Galaction, unde Satana înlocuiește
cununile cu găleți sparte, bătute în cuie); dar în
ebraică povestirea se numește Baldachinul dragilor, căci
nunta evreiască are loc sub un baldachin (în prima versiune,
povestirea se numea Baldachinul negru, ca o prevestire a caracterului ei
macabru). Baldachinul va apărea, foarte proeminent, spre
sfârșit.
Fără
îndoială, această povestire are afintăți spirituale
cu Strigoii lui
Eminescu, deși nu poate fi vorba de o influență
directă. Interesantă e figura personajului feminin, Țila (Cartea
Facerii IV), una dintre soțiile lu Lemech (Lameh). Țila aceasta din
povestire, îndrăgostită de paznicul cimitirului, moare,
și, moartă fiind, vrea să se întoarcă acasă ca
să‑și ia bijuteriile și astfel să se
căsătorească cu iubitul ei (povestirea se folosește evident
de precedente necrofile); dar nu reușește! Avuțiile
lumești nu pot fi luate pe lumea cealaltă.
Agnon e caracterizat de limba lui
reconstituită, din toate straturile istorice (ca a lui Sadoveanu, dar pe o
perioadă de peste trei mii de ani). În general scrierile sale sunt
bazate mai ales pe limba rabinică; această povestire face parte
dintre excepții, limba biblică având în ea o
prezență vizibilă.
Numele Iohanan înseamnă –
Dumnezeu a miluit. În această povestire, eroul romantic care moare
din dragoste liebestod nu e, ca în Strigoii lui Eminescu,
rege, sau, ca în Copca rădvanului, artist, ci un sărman
paznic de cimitir, care, cât trăiește, se hrănește cu pâine, și cu
ceva cartofi, ceapă, usturoi și scrumbie, gura lui pute și e
plin de bube. Yossef Abraham
S.Y.
Agnon
Cununia dragilor
Capitolul
întâi
Pe înălțimile
țării
Tristețea Domnului plutește
deasupra colinei. Iar pe colină ies și răsar mușuroaie
multe morminte. Acolo se odihnesc cei sleiți de puteri și visul de
veci îl visează. Iar lângă morminte colo pe deal
locuiește Iohanan paznicul morților. Ca un mort se preumblă
printre bulgării de țărână care moartă nu e dar
nici nu va trăi. Stârvul și‑l poartă singur tace
văzându‑și sfârșitul. Taina
morții pe ochii săi vorba nu‑i iese din gură. Chiar
dacă spune o vorbă tăcerea de veci o înghite. Zăduful
zilei venind iese pe câmpul de veci. Sub păr și sub măr se mai culcă în
umbra lor găsește odihna. Pace și linște pe lumea
întreagă, tăcut‑au poienele veșnice. Soarele‑și
trimite lumina peste brazdele de morminte și orice tufiș din cimitir
bine‑i mirositor. Departe de ochi omenesc rămâne culcat
liniștit zarva din lume nu‑l tulbură. Când e
flămând culege ciuperci de pe câmp sau merge la râu
și prinde un pește. Iar din fructele pomilor care‑s în cimitir
mănâncă mere și pere.
Uneori coboară Iohanan în
oraș să cumpere pâine și fructe. Părăsește
pășunile verzi vine‑n orașul de muritori. Soarele arde
puternic toată ziua orașul e nădușit. Pe toate ulițele
leșină casele și locuitorii. Nu e văzduh deasupra
pământului duhul lipește. Se topesc ochii oamenilor
nădejdea lor este moartea. Grăbit cumpără Iohanan
pâinea și fuge. Cum fuge de spaimă așa fugea spre coliba a
lui. Ziua moare și piere. Soarele și‑a luat strălucirea.
Capitolul
doi.
Cântece noaptea
Întunecime de rai acoperă
câmpul mormintelor. Noaptea întinsă suspină. Umbrele
umblă în șir lespezile‑mbrățișează
mormintele. Zefirele cerului tremură stelele lasă‑se jos, cade
stea peste stea aici pe pământ. Luminile nopții coboară
întinderea lumii să‑nvie mormintele tăcut se deschid. Iar
din morminte urcă fecioarele moarte ce mormânt și‑au
găsit întru feciorie.
Tăcut a rămas cimitirul
când noaptea ascunde mormintele răsună cântarea fecioarelor
la adăpostul aripilor sufletelor. Ca Luna strălucesc giulgiurile lor,
curată le e cântarea în gură ca lumânările
Sâmbetei luminează picioarele lor albe. Iată‑și
ridică picioarele ca mirese iubite dorite, aripi le acoperă trupul
plin de har sfânt. De priveghi stă pe pat Iohanan
lângă fereastra colibei, privește până în
zori.
Capitolul trei.
Cărări
veșnice
Uscat
e pământul, fructe nu‑s de mâncare, nici ciuperci nu
sunt în pădure căci nu mai e ploaie. Iohanan și‑a
luat undița pregătitu‑și‑a râme și s‑a
dus până la râu pești să prindă. Pe malul fierbinte al râului a așteptat
în zadar. În apă intrând pești n‑a
găsit, goală e undița, peștii
de râmă nu s‑au atins. Și‑a pus
Iohanan undița pe spate cu mâna goală s‑a ’ntors. A
scotocit toată casa, acolo sub piatră. Un bănuț de argint a
luat a coborât în oraș să cumpere pâine și
ceapă.
Se‑ntunecă
cerul furtuna praful ridică neagra tristețe biruiește se
întețește. Curge ploaia peste bulgării secetei,
pierdută căci iarbă nu e, picătură cu
picătură se pierde, în lutul din uliță. Iar se zbate orașul ca‑n friguri de
negură prins iar pământul rămâne ca un
mormânt, mormânt care mortul și‑l scuipă.
La prăvălie‑a venit Iohanan.
Prăvălia e plină de mușterii și negustorul are ce
face. Stă la tejghea, servește clienții. Soția lui îl
ajută sora ei mică șade pe prag în boarea zilei.
Pe‑o ladă de lemn șade
Țila, gingașă miloasă. Pe gherghef izvodește. Rochie
are crăpată și roșie, peste piept i‑e
crăpată. Cosițe negre lungi are acolo‑i înfiptă
o săgeată de aur. Pe săgeata aceea stropit‑au
sângele a trei păsări, când bolnavă a fost să
se vindece.
Precum cel ce se ridică din negre
adâncuri și raza soarelui îl lovește în ochi astfel
stătea Iohanan și privea săgeata de aur. Țila lăsat‑a
ghergheful și și‑a strâns părul speriată, ca
și cum un liliac s‑ar fi fost prins în el. A șezut
și‑a lucrat la gherghef iar obrajii ei luminat‑au ca ziua.
Iar negustorul pe Iohanan l‑a văzut
cu ochi i‑a făcut și i‑a spus, străjerule, cât
mai este din noapte? Cât străjerule‑a rămas? Au stat
mușterii și‑au privit la Iohanan și la negustor. S‑a
’ntors către ei negustorul și‑a spus, acesta e Iohanan paznicul
morților, el știe când va muri cineva în oraș,
căci nainte să moară se mișcă sicriul la el în
colibă.
Adevăr e Iohanan știe când va
muri cineva în oraș, căci mortul murind noaptea se mișcă
sicriul. Odată a încercat Iohanan să miște sicriul din loc
și nu s‑a mișcat cât de puțin, căci tare e
greu. Iar Iohanan a dat bănuțul în mâna negustorului
și i‑a spus, dați‑mi pâine și două cepe.
Scos‑a negustorul pâine și cepe și datu‑le‑a
lui Iohanan. Dar dându‑i negustorul lui Iohanan pâine și
cepe a luat usturoi cât putea ține în mână și
i‑a dat spunând de asemenea, ia usturoiul și nu mai
mânca din cel care e pe morminte. Iohanan a pus usturoiul și cepele
în buzunar pâinea a luat‑o în stânga și‑a
privit chipul Țilei a stat lângă ea ca o lespede de
mormânt. Văzutu‑l‑a Țila pe Iohanan și a luat
turtă dulce i‑a dat‑o. Turta a luat Iohanan și s‑a
dus, iar Țila a lucrat mai departe.
Negustorul făcut‑a cu ochiul
și‑a spus, așa făcea tata fie‑i
țărâna ușoară, obișnuia să dea daruri
păzitorului morților ca să nu‑l despoaie de giulgiu‑n
mormânt. Cerceii s‑au îngreunat dintr‑o dată ’n
urechi, trupul îi tremură ca sicriul nainte să moară un
mort. Sora cea mare a ei soția negustorului a văzut, la ea se‑a
repezit și‑a strigat, ce ai Țila? Iar Țila s‑a
întărit și a spus, n‑am nimic surioară. Luat‑a
cea mare o sticluță de apă de trandafiri. A stropit fața
surorii mai mici și i‑a deschis cheutorile să răsufle
și‑a adus un scăunel l‑a pus la picioarele ei și‑a
ridicat picioarele sorei mici și le‑a pus pe taburet, a
mângâiat‑o pe față și a sărutat‑o.
Iar pe soțul ei l‑a certat pentru că glumise urât. Dar el
stătea la cântar, cântărea și nu știa de nimic.
Făină vărsa, atâta știa. Iar Țila
recăpătat‑a puterea fața îi strălucea ca a
Lunii lumină.
Capitolui patru.
Oaspele Haim
Închis e azi
iadul căci ziua e nouă a lunii Ab [1],
morții s‑au întors în morminte. Iar orășenii
vin fiecare la mormintele rudelor, cojesc usturoi și‑l aruncă
râmele să alunge. Ca morții să aibă parte de
odihnă deplină‑n mormânt. Dusu‑s‑au mai apoi
la gropnițele Drepților, care
lumea au luminat‑o cu lumina lor. Și de‑acolo se duc la
mormintele sfinților uciși întru credință. Carnea
hrană le‑a fost dinților unui neam ticălos chipurile lor
izvodite au fost de Domnul răzbunător pe hainele pizmei Sale. Acolo
sunt îngropați cei morți de sabia lui Hmelnițki,
când au ucis Hmelnițki și‑ai lui oameni mulți
în oraș. Și de‑acolo ajung la capătul câmpului
unde e primul mormânt de pe bucata aceea de țară. Acolo‑i
îngropat oaspele reb Haim care‑a trecut prin oraș
și a spus Doamne fie‑mi
mormântul aici căci câmpul miroase ca ai Domnului
cuvioși. Sufletul și‑a dat și‑a murit. L‑au
îngropat în cimitir lespede au pus pe mormânt și cioplit‑au
pe ea Oaspele Haim. Adică aici zac oasele oaspelui Haim, care‑a
trecut prin oraș și‑a murit. Ziua se pleacă spre noapte orășenii
acasă se‑ntorc. Iohanan a închis ușa colibei, pâine‑a mâncat și‑a
dormit.
Capitolul
cinci.
Ospăț și zi de
sărbătoare
În ziua de Osana Mare [2]
a venit paracliserul sinagogii la Iohanan și i‑a spus, cei din
Societatea Sacra m‑au trimis să te chem, căci s‑a ales un
ceauș nou în locul ceaușului care‑a murit iar acum ducem
ceaușul la sinagogă cu toți cei din Societatea Sacra.
Coborât‑au toți cei
din Societate mai‑marii și cei de rând și groparii
și paracliserii la baie și s‑au spălat. L‑au ridicat
și adus pe ceauș în casa Domnului cu mare și multă cinste.
Șezut‑a ceaușul pe scaunul de domnie ce i s‑a
pregătit. Haine albe au îmbrăcat cu șalurile de rugăciune
s‑au învălit și au stat. Paracliserii‑au adus
lumânări de ceară și‑au aprins lumânările
iar cantorul a cântat Stăpânul lumii. Atunci i‑a chemat
ceaușul pe mai‑marii la citanie iar celor din Societatea Sacra le‑a
dat deschiderea Arcei Sfinte. După rugăciune i‑a chemat pe mai‑marii
Societății Sacra, pe paracliseri pe gropari și pe paznicul
morților la ospățul pe care‑l face în noaptea de
Bucuria Învățăturii. Ospăț mare făcut‑a
ceaușul în noapea de Bucuria Învățaturii baldachin
au întins peste el fiecare‑a dansat înainte‑i cu
lumânarea în mână cu el au mers până
acasă și le‑a dat vin să bea carne și pești
să mănânce. Iar Iohanan șade în mijlocul mesei
pentru paracliseri și gropari, pâine albă și carne
mănâncă, vin și mied bea. Sfeșnicul luminează pe
masă cu cele nouă brațe [3]
asupra celor chemați. Iar femeile casei servesc carne friptă cu prune
și stafide. Fiecare ia câte‑o bucată de carne. Iohanan nu
ia din carne nimica de strachină nu se atinge, vede numai paharul,
căci acolo străluce săgeata de aur. Țila a pus strachina cu
carne pe masă și făcutu‑și‑a părul. O
picătură de sânge i‑a picurat printre degete. Toți
cei drept credincioși mănâncă și beau la ceaușul
acasă. Vin și mied beau, mănâncă carne și
pești, bat din palme și cântă
Moise a murit cin’ n‑a’ să
moară
Din voia Domnului murit‑a Moise
al nostru Învățător
Capitolul șase
Dormind în pat
Duhul și‑a dat vara
și a murit morții au tăcut în morminte. Liniștite‑au
rămas fecioarele în mormintele lor cântarea
înghețatu‑le‑a ’n gură. Plouă ziua
întreagă, clipocește fără‑ncetare. Copacii
golași se frământă ca niște morți de pe care‑a
fost luat giulgiul. Nor trist plutește pe lespezi deasupra mormintelor
noaptea frigu‑nconjoară locașul de veci. Noaptea ploaia
orbește bâjbâe fără de ochi loc nu‑și
găsește, clipocește pe zid, pipăie geamurile, prin
fereastră se bagă. Pe Iohanan spaima‑l cuprinde. Culcușul
muiat i‑e de ploaie patul plin i‑e de apă. Țara
morților are nainte, la a morților țară privește.
Suflete jos coboară bat în lespezi morții ies din morminte se‑nvălesc
în sufletul lor zboară l‑a Domnului casă rugăciune
să facă Domnului vieții, vântul le urlă în
urmă ciucurii‑mprăștie[4].
Glas de om bate la poartă. Iohanan
ia apă puțină, cu drepata luat‑a ulciorul în
stânga l‑a pus pe mâna dreaptă ap‑a vărsat‑o
cu apă de har cojile[5]
să alunge. Sumanul și‑a pus poarta s‑a dus s‑o
deschidă. Poarta deschisă fiind intrat‑a groparul. Felinar mic
poartă atârnat de un nasture iar în haină duce un copil
ce fost‑a din viață luat
char noaptea aceasta. Groparul i‑a dat copilul lui Iohanan și i‑a
spus, păzește‑l de șoareci să nu‑i scoată
ochii. Mâine vin să‑i sap un mormânt. Dat‑a din
cap Iohanan ochii săi frecat‑a cu palma. Un pahar de vinars
băut‑a groparul și‑a spus, dacă ude mi‑s
încălțările de ce să‑mi fie gâtlejul
uscat? Cu haina buzele‑a șters și‑a plecat. Iar Iohanan
uș‑a închis‑o și s‑a culcat.
Sunetul
pașilor groparului a amuțit tăcerea de veci a acoperit
câmpul mormintelor. Viermii rod oasele morților, ajungând la
osul luz[6] dau
înapoi.
Odihnă n‑a găsit
Iohanan în culcuș, căci udatu‑l‑a ploaia. Pe jos s‑a
culcat și‑a dormit. Strigătul celor muritori nu tulbură
odihna neființei când Iohanan capul și‑l pune pe
leșul copilului. Somnul asupatu‑i‑a nările a dormit
pân‑a fost ziua mare.
Capitolul
șapte.
Câine viu
Dimineața ploaia a
înghețat ninsoarea pământul acoperă. Groparul a venit și‑a
săpat mormântul copilului. Iată vine un câine, printre
bulgări amușină, gemând labele‑ntinde peste brazdele
câmpului. Corbul
iute zburătăcește, pe creangă se‑mpiedică, neaua
cade pe aripile‑i negre. Ciocul corbul întoarce privește
aripile‑i albe ce‑i cu el nu mai știe.
Cu liniștea Domnului
împrejur Iohanan soba aprinde. Focul arde în sobă
tăcută cade zăpada. Pe fereastră privește Iohanan
întunericul zilei iar câinele stă pe mormântul copilului
mort. Din coadă dă câinele de povară să scape iar
zăpada cade pe el și pe coadă. Latră el la
zăpadă, iar zăpada îi cade pe limbă, zăpada
lătratu‑i acoperă. Vede Iohanan câinele cald la piele
strigă când cade zăpada pe el. Carnea lui mută tace
îndurerată. Acasă îl ia Iohanan, lângă
sobă îl culcă, pe blană îl mângâie,
mârâie nu mai tace. Plecată mult e ziua spre seară
Iohanan luminează bezna odăii cina o pregătește.
Capitolul
opt
Câmpul plângerii
A‑nghețat apa
râului, râu și valuri au înghețat. Noaptea Iohanan
se scoală, printre morminte se plimbă, să nu treacă
râul netăiații‑mprejur lespezile să le
sfărâme piatră să ia pentru casele lor. De lemn îi
sunt încălțările cojoc de capră poartă pe trup
căciulă de blană are pe cap și o lumânare‑i
aprinsă pe capu‑i [7]
mănuși are pe mâini din pălmi bate și spune
cântece de cimitir.
Odihniți‑vă dormitori în
țărână Domnul cel mare vă va milostivi
Odihnă găsiți orfanii
voștri sunt împăcați
Viermii în carnea voastră
nu vin osemintele
voastre ca iarba‑nfloresc
Să
se bucure sufletele voastre de veci desfătări s‑aibă parte
Mincinoșii ispititori împinși fie la dreapta la
stânga
Răslata voi s‑o primiți când veți învia
Răspunde i geamătul fetei
nebune al cărei mire fost‑a ucis pe ogorul pădurii, ca
lunatică se învârte prin oraș prin târguri și
ulicioare iar noaptea la mormântul său vine
fecioria să‑și plângă. [8]
Capitolul
nouă
Oaspete la vreme de noapte
Ninsoarea pământu‑l
acoperă un om vine din depărtări. Moș e și mult prea
cinstit. Desaga‑și lasă‑n colibă în oraș
se coboară. Acolo rămâne pe ziuă noaptea se‑ntoarce
la cimitir. Ziua treaba și‑o face‑n oraș, căci e
hamal, iar noaptea vine la râu. Gheața sparge în
cioburi carnea să‑și curățe. Iar în apă fiind
cântă slava Celui Înalt Prea Sfânt. Carnea și‑a
curățat moșul în apă giulgiu de morți a‑mbrăcat
a plâns căderea Ierusalimului. Văzut‑au neamurile și
s‑au spăimântat lespezi n‑au mai furat. Paie pe
gheață au presărat cartofi au adus ofrandă omului lui
Dumnezeu. Luatu‑le‑a omul ofranda și‑a dat‑o lui
Iohanan, căci nu ia moșul din ce n‑a trudit. Iar spre zori vine‑n
colibă, să‑și încălzească carnea
puțin, acolo învață trei mishnayot[9].
Una‑nvață pentru a face milostenie adevărată cu
sufletele războinicilor ce au murit vărsând sângele
fraților lor pentru Vodă și‑al său divan iată
împrăștiate rămas‑au pe câmp. Și una
pentru a face milostenie adevărată cu morții ce‑au
putrezit în temniță din păcatele lor și nimeni cu ei
nu a fost ca să spună Ascultă Israele când sufletul
lor chinuit a ieșit din tulburea vale. Și încă una pentru
părăsitele suflete care‑au lăsat lumea tristă
în bolnițe și n‑au avut fii
învățați. Și mai apoi în oraș cobora la
sinagogă mergea să nu se mânie Domnul venind în loc
sfânt ca să cheme și răspuns neprimind. Acolo se ruga
dimineața și ieșea la lucrul său și la munca lui
până seara.
Noaptea
de Luna nouă afară pe Iohanan l‑a luat și i‑a spus,
Luna bine s‑o cuvântăm și nu vei muri toată luna[10].
Haine calde a îmbrăcat Iohanan afară‑au ieșit stat‑au
pe câmp. Cartea de rugăciuni a deschis moșul și‑a
zis Lăudați‑l pe Domnul, Care‑a făcut cerurile și toat‑a lor
oaste. Și s‑au întors în colibă. Zeamă de
fructe‑au băut și bine au cuvântat. După aceea moșul
luat‑a desaga pe umeri toiagul în mână și‑a
spus, plec de aici căci acum sunt știut ca făcător de
minuni iar eu sărac sunt și slab, nu‑s decât
trecător. Barba i‑a sărutat‑o și a plecat.
La
vreme de noapte Iohanan e culcat, amintește‑și de
cântările lui. Încotro o fi mers? Unde s‑a dus? A
plecat, acum nu mai este. Vânele lui cele subțiri pe gât
îi jucau Psalmii spunând tremurau precum corzi de vioară, glas
ascuns la el ajungea de departe, unde‑a mers, încotro a plecat?
Îmbrăcămintea lui mirosea ca gheața curată.
Capitolul zece
Străin
în țară
Iarna a trecut zăpada s‑a
isprăvit soarele
Domnului răsare peste morminte. Pe morminte se sprijină lespezi vechi
spre pământ privesc ca bătrânii, pentru‑a
păstra aducerea aminte a numelui morților, căci pomenirea li s‑a
uitat de multele zile. Înaintea lor stau mormintele multe ce‑au
fost adăugate în zilele molimei, când Dumnezeu nimicit‑a
orașul morții lui înmulțindu‑i. Sfârșiți
au murit oameni mulți, morți de molimă, doar puțini
muritori au rămas în oraș și Iohanan e printre
rămași. Sufletu‑i obosit caută moartea dar Moartea nu‑și
amintește de el.
Ca un țânțar
părăsit pe coliba‑i poartă a vieții
sale ocară. Mădularele lui sunt grele ca piatra carnea sa doare.
Carnea i s‑a ’mpuținat hainele par că‑i
fâlfâie. Ziua
i se sfârșește‑n durere noaptea în groază.
Afară stă Iohanan pe casă se sprijină. Picioarele i s‑au
umflat putere n‑are să meargă. Casa lui stă să se
prăbușească pe pragul ei stă pân’ ce‑l vor
înghiți mormintele cu casa‑mpreună. Mormânt
mormântul atinge, se‑apropie țara duhurilor. Preoții [11]
nu mai vin înăuntru‑n colibă, căci ajuns‑au
mormintele la peretele ei, iar Iohanan de casa‑i se sprijină. În
tăcere așteaptă să‑i vie sfârșitul,
să locuiască cu cei ale căror morminte păzește.
Capitolul
unsprezece
Lucru
nou pe pământ
Liniștea Domnului e peste
câmp, nimic nu o strică. Vânturi de primăvară
deasupra gheții plutesc ierburile câmpiei cresc din apa‑nghețată.
Răsaduri ies din crăpăturile lespezilor miros plăcut dau
mormintele. Ziua dă Domnul soarele Său iar noaptea‑i
tăcere deplină.
Lumina zilei se‑mpuținează
Iohanan stă afară. La pământ plecatu‑i‑e capul
brațele sale‑l dor mult. Umerii‑i ieșiți sunt din
spete ca bețele unui sicriu. Umbra casei la picioare îi cade cu
umbrele serii.
Și un suflet de Iohanan
neștiut vine noaptea. Uluit s‑a uitat la țărână
pâmântul gura lui și‑a deschis, chipul său a‑nghițit.
Ceată de suflete
vine pe cărări de veci să‑l îndrume. Seara vine,
dimineața se‑ntoarce. Nainte ca luna să treacă un mort va
muri. Decât că nu știe dacă‑i bărbat sau
femeie.
Noaptea pe așternut spus‑a
în sine Iohanan, la fereastră voi sta ca să văd
femeile ce haine de veci
pregătesc ca să‑i aflu familia. Lângă fereastră
rămas‑a culcat. A ieșit mama ceaușului cu rudele ei
lângă ea de la suflet luat‑au lumină să
împletească din ea haine de veci. Una stă la război
și una pune fir de lumină și una alungă orice duh rău.
Cetele răului înapoi dau cu spaimă nori străluciți se‑ntăresc.
Cerboaica zorilor acuma răsare sufletul se‑ntoarce în trup. Seara
vine, dimineața se‑ntoarce. Culcat a rămas Iohanan nu se
scoală. Nici de foame nu coboară din pat. Pâine de‑acum
nu mai are, nici ceapă nici usturoi, inima sa cu el nu mai este la
negustor să se ducă.
Soarele răsare‑n
fereastră Iohanan coboară din pat. Foc a făcut în cuptor a
copt acolo cartofi. Apoi ieșit‑a afară cu mătura‑n
mână coliba s‑o măture. Noaptea sicriul a tremurat. Azi
sau mâine moare un mort.
Atunci venit‑au două femei
la casaȚilei la vreme de noapte. Și‑au luat din ramurile de
mirt care sunt pe oglindă. Pe care le‑a păstrat tatăl ei
bine să cuvânteze când Sâmbăta iese. [12]
Șapte frunze au luat și‑n mormintele lor s‑au
întors carnea să‑i ungă cu mirozne
femeiești. Seara venit‑a, dimineața nu s‑a mai
întors. Iar după‑amiaza venit‑au groparii.
Pământul l‑au măsurat un mormânt au săpat.
Și‑nainte să fie luată‑n mormânt soarele
strâns‑a‑și lumina. Un om a venit din oraș să
păzească mormântul cel gol.
Capitolul
doisprezece
Printre morminte
Iar cel venit să
păzească mormântul cel gol șade la poarta colibei. Cina
mănâncă din ea dă lui Iohanan. Iohanan
mănâncă cu poftă, căci de două zile n‑a
mâncat pâine. Om bun este el, viața‑o cunoaște.
Și în Valahia‑a fost, a slujit și în oaste, dar
în toate acestea n‑a găsit din ce să trăiască.
Pân‑aici a ajuns căutând de mâncare. Dar groparii pe
el mâniatu‑s‑au, vrăjmașii lui sunt. Ce folos are
omul din toat‑a lui trudă. Mortul purtat e pe umere de la el iertare‑i
cerută cel viu e călcat în picioare nici iertare nu i se
dă. Domnul El singur știe cum a avut parte să păzească
mormântul fecioarei. Adevărat rece ca gheața‑i
mormântul, dar ce nu face‑un pribeag pentru pâine. Căci
omu‑i cunoaște pe vii și pe morți. Cei morți nimic nu
mai fac doar viii răi sunt și păcătoși. Odată la
vreme de noapte păzit‑a un mort sculatu‑s‑a mortul cu
degetele‑a vrut să‑l sugrume. Înșelăciunea
groparilor ce puseseră‑n locu‑i un viu ca să‑l
sperie pâinea să nu le‑o mai ia. Sufletul vrut‑au
să‑i ia cu cinstea‑mpreună. Și vorbind s‑a dus
în odaie fum acolo să tragă, mânia Domnului să nu se
aprindă el trăgând fum printre morți. S‑a sculat
Iohanan cu el a venit în colibă. Și‑au șezut
amândoi împreună.
Și Iohanan luat‑a cartofi
în sobă i‑a pus pân’ ce pielița li s‑a
pârlit, iar omul a scos o scrumbie luată azi de la negustor.
În bucăți a tăiat‑o i‑a dat și lui
Iohanan. Ba și din vinarsul ce‑l are‑n desagă i‑a
dat și‑au mâncat și‑au
băut. Veselă
fiind inima omului de vinars i‑a povestit lui Iohanan tot ce‑auzise.
Odat’ au îngropat o femeie de‑a bogătașilor și‑a
văzut un străin dintre neamuri că dinți are de aur în
gură mormântul i l‑a deschis dinții să‑i fure
și trupul i s‑a mișcat. La ea a coborât cu ea a
rămas toată noaptea. Tremură Iohanan nu știe ce e cu el.
Omul îi spune, Iohanan de ce tremuri? Răspunsu‑i‑a lui
Iohanan, rupt sunt de oboseală. Și‑un miros de putreziciune
amestecat cu vinars îi trăznește din gură. Iar omul
mâna îi pune lui Iohanan pe spete și‑i spune, frățâne,
femeie nu ai, fiu scump, femeie. Nimeni din mâna ei nu te
izbăvește. Iohanan ascultă ce vorbește omul la el limba de
cerul gurii i se lipește și fără glas a întrebat
Iohanan ce femeie o vrea să meargă cu mine. Omul a spus, ta ta ta. O
mână frecat‑a de alta și‑a râs. A
încheiat bumbii cojocului un sac cu paie‑a luat și s‑a
dus să se culce‑n mormântul ce azi fusese săpat.
Capitolul
treisprezece
În mijlocul
strâmtorării
Pe culcuș s‑a urcat
Iohanan dar nu a dormit. Mereu se gândea la omul acela și la vorbele
lui, căci vorbele‑acelea inima mult îi trăseseră.
Sufletul de sufletul lui s‑a lipit cuvintele sale nu le‑a uitat. Iohanan gândește fără‑ncetare
ce va mai face în lumea mare aceasta. Dar tare e ostenit Iohanan. Ostenit
e să mai gândească. Pe culcuș a rămas amintitu‑și‑a
cele uitate. Iohanan aminte‑și
aduce de femeia aceea, care și‑a alăptat fiul mort pân’
ce carnea i‑a înghețat pe mormântul copilului și a
murit. Și pe fratele lui mort și‑l amintea care‑o
scândură‑a luat din împrejmuirea mormântului
să‑și facă vioară și a cântat căci la
aceasta se pricepea. Iar noaptea venit‑a femeia din a cărei sicriu
scândura fusese luată și‑a dănțuit la glasul viorii
până în zori.
Omul s‑a culcat în mormânt
și nu a dormit, cârpe‑a legat pe picioare noaptea
să nu îi înghețe. Toate stelele lunii Adar[13]
luminează pe‑ntinderea cerului. Râul murmură
fără‑ncetare valurile‑i plâng nu se opresc.
Duhurile se ridică vuiesc sau apa primăvara geme de nu de gropari le‑ar
fi frică nu cumva să vină să vadă de‑n
mormânt a rămas sau poate acum din mormânt s‑a sculat
să se plimbe pe câmp, căci plină i‑e inima pân’
peste maluri. Și‑n oaste‑a slujit și în Valahia‑a
fost acolo sunt fete zdravene ce dinții i‑au rupt cu
sărutările lor, de ce somn nu găsește nu poate să
doarmă. Cânt vechi gâtlejul îi umple. Trilul iese din el
ochii de lacrămi sunt plini. A tăcut vuietul sufletului numai buzele
mișcă.
Noaptea ieșit‑am din casă
La izvor am venit
Iubita mea fată frumoasă
Nu te‑am găsit
Fetele ies la fântâni
Să dănțuiască
Ușoare‑s picioare și
mâini
Dor să primească Azi au făcut un popas
Stau lângă poartă
Ulcioarele goale‑au rămas
Una e moartă
Din mormânt glasu‑i
răsună și ’nainte de‑a ști somnul îl prinde.
Iar dimineața pe Iohanan sculatu‑l‑au din somn. Omul ce fusese
culcat în mormântul cel gol s‑a dus nu mai este în
mormânt culcă pe cea care‑i a ei. Iohanan i‑a ajutat pe
gropari să pună în locul de veci răposata. Prin
albeața giulgiului i se vedeau genele negre.
Capitolul
paisprezece
La moartea fiicei
La moartea fiicei strigă mama
nefericită, cu pumnii se bate fără‑ncetare. Fiica sa
stă lângă ea plânge nu tace. Groparii astupă
mormântul și fiecare pământ ia în mână
și‑l varsă pe mormântul cel proaspăt. Tatăl
fetei spune rugăciunea de după morți iar însoțitorii
mâinile‑și șterg în țărână
și le spală cu apă. Cu lacrămi plângând merg
îndurerații acasă. Sufletul le e doborât în
țărână nici o mângâiere nu are.
Lumânarea de suflet e‑aprinsă din Iov tatăl cetește.
Vecini și vecinele vin, dau pomană de sufletul moartei care în
floarea vieții găsit‑a mormânt. Numai atât poate fi
a ajuns‑o deochiul. Căci în țara întreagă nu s‑a
găsit o fată frumoasă ca Țila. Zdrobit și smerit e
acum negustorul. Cine știe poate el tocmai l‑a chemat pe Satana
când a venit Iohanan paznicul morților în prăvălie
să cumpere pâine și ceapă. Soția lui șade‑n
țărână durerea o face să uite ce‑a fost.
Cioplitorul de lespezi a venit pe scaun s‑a așezat o foaie a scos
din buzunar și i‑a dat‑o tatălui Țilei. Luat‑a
tatăl hârtia și a cetit stihurile scrise acolo.
Umbra morții fără‑ndurare peste țară
plutește
Mântuire am vrut iată nu se‑mplinește
Crinul din rădăcină e zmuls Dumnezeu o voiește
Luat‑a cioplitorul stihul
lespezii și l‑a împăturit. L‑a pus în buzunar
și‑a plecat.
Capitolul
cincisprezece.
Chip
nou
Noaptea
acoperă pământul. Iohanan șade nu doarme. Pustie ziua de
ieri a trecut. Nimeni nu e cu el. Cască ca mormântul deschis, pace n‑au
oasele sale. Frigul l‑a prins șezând cu omul acela afară.
Unde s‑a dus încotro a apucat? Nevăzut s‑a făcut. Ba
și câinele‑a plecat nu mai este. Pustie ziua îi trece
pân’ alta vine. Tusea din inimă‑i iese, tremură temeliile
trupului.
Noaptea‑i neagră pe
jumătate întunecimea sa luminează. Pe munții
înalți se topește zăpada și apă curată
curge prin brazdele de morminte. Fecioarele ies din mormintele lor giulgiurile să
își albească în lacrăma moartei zăpezi. Patul
și‑l face Iohanan, se culcă nu doarme, ca un bolnav se
sucește‑n culcuș ochii săi ard ca focul. Carnea îi
frige capul i‑e năucit. Toată noaptea se‑ntoarce Iohanan
pe culcuș până e ziua mare. Răsare soarele pe
pământ cresc pe câmp copăceii. Caprele vin la
câmpul mormintelor, iarba de pe câmp o mănâncă.
Iohanan se plimbă pe câmp în boarea zilei. Păsările
cântătoare toate acum ciripesc fluturi strălucitori
dănțuiesc pe raze de soare. Ca o lespede stă Iohanan pe‑al
Țilei mormânt. Toată ziua soarele‑l bate mormântul
e cald ca o rochie. Ziua își ia strălucirea cerul plin e de
stele. Fecioarele ies din morminte peȚila‑o primesc cu
cântare. Sufletul lui arde de bucurie carnea sa cântă.
Capitolul
șaisprezece.
Sfârșitul omului
În
noaptea aceea sculatu‑s‑a
Iohanan din somn de două trei ori. Caldă foarte i‑e carnea, ba
și culcușul îi arde‑mprejur. Își freacă
pleoapele ochilor cugetă, cine‑i femeia care fost‑a aici?
Rochia‑i ajungea pân’ la bărbie mădularele‑i calde
de plăceri l‑au umplut. Și‑a amintit Iohanan de femeia
care murise pe mormântul copilului. Prin fața ochilor săi a
trecut‑o și‑a spus, nu aceasta‑i femeia. Și‑a
mai trecut‑o pe fata al cărei mire fusese ucis în pădure
și‑a spus, nici aceasta nu este. Și‑a trecut Iohanan
toate fetele pe care și le‑amintea și chipul niciunei nu e
precum cel al fetei care noaptea venise. Groaza l‑a prins să nu fi
venit Naama [14]
în ispită să‑l ducă pe căile ei. S‑a
străduit să nu mai adoarmă. Sicriul tremură noaptea, vede
Iohanan și nu vede.
Dimineața venind și‑a
făcut Iohanan treaba în liniște. La vreme‑a mâcat
și‑a băut apoi a ieșit pe câmpie s‑alunge păsările
necurate de pe morminte. Și nu s‑a mai gândit la ce
văzuse noaptea‑n vedenii. După‑amiaza sufletul i‑a
rămas obosit. Capul i se învârte pântecul umflat e de
durere. Buzele și le‑a prins între dinți pântecul
apucat‑a cu mâinile și ca nebun s‑a clătinat
încoace și‑ncolo. Și rănile mâinilor lui care
iarna‑nghețaseră s‑au crăpat și au curs. Iar
unghiile lui cele verzi s‑au împleticit ca râme ciudate. Pe
spate cu mâna s‑a scărpinat aestecatu‑s‑a
sânge cu sânge. Mâna și‑a scos‑o iată
de sânge e plină. Foarte spăimântat îi e sufletul ca
un șoim ce prima oară se năpustește pe stârvuri.
Dulcea frecare i‑a desfătat i‑a sațiat vinele inimii.
În sine a spus Iohanan, nu e nimic, la soare voi sta să mi se
vindece rănile. S‑a sculat și‑a luat pelicile pe care le‑aruncă
femeile pe mormintele
lepădaților și le‑a legat pe mâinile sale pe
răni. Închis‑a ușa colibei acas‑a venit.
Lumânare‑a aprins de mâncare‑a gătit a șezut
și‑a mâncat. În tăcere amestecat‑a
mâncarea aburul ce se ridică din strachină fața i‑o
mângâie. Nu știa Iohanan de ce acum se gândește la
fata pe care‑o văzuse în noaptea de Bucuria
Învățăturii când făcut‑a ceaușul
ospăț celor din Societatea Sacra. S‑a‑nroșit Iohanan
inima tare‑i bătea. Mâncarea mâncat‑a în
grabă vasele nu le‑a spălat. S‑a sculat de la masă
patul l‑a înfățat și s‑a culcat
îmbrăcat. Ochii a‑nchis până ce l‑au durut.
Capitolul
șaptesprezece.
Cununia dragilor
Iar când Iohanan închisu‑și‑a
ochii cineva bate în geam. Iohanan a întrebat, cine‑i acolo?
Omul a răspuns și a spus, eu sunt. Atunci Iohanan a recunoscut glasul
celui care mormântul Țilei păzise.
Și i‑a spus omul lui
Iohanan, fata al cărei mormânt l‑am păzit te
voiește. Iată ea stă în poarta colibei. S‑a sculat
Iohanan afar‑a ieșit.
Iar Țila stătea la poarta
colibei și‑a spus, o vorbă‑am să‑ți spun.
Nimic nu i‑a răspuns Iohanan, căci cuvintele i se topiseră‑n
gură. În față l‑a privit Țila pe Iohanan
și‑a știut că nu o va lăsa de izbeliște. Și‑a
spus, iată bijuteriile acas‑am uitat, vreau să cobor în
oraș să le iau înainte să‑nceapă hora
fecioarelor. Vrei Iohanan să mergi tu cu mine căci drumu‑am
uitat. Și‑au mers amândoi împreună. Pe
povârniș au coborât au trecut vadul râului
în oraș au ajuns.
Iată
sunt în oraș și iese un om Luna bine s‑o cuvânteze.
Țila s‑a oprit glasul să i‑l asculte. Văzut‑a
Iohanan că s‑a oprit și‑a întebat‑o de ce. A
răspuns Luna stat‑am să văd și a stat și
Iohanan. Bine Luna
cuvântând s‑a întors omul încoace și‑ncolo
și‑a spus, pace vouă, iar Țila i‑a răspuns,
vouă pacea. A spus Iohanan, mâine‑i cu noi la cimitir.
Țila a spus, cine Luna bine o cuvântează nu va muri toată
luna. Iar Iohanan a răspuns, dacă un mort îi răspune
Vouă pacea nu va trăi ci va muri. Spus‑a Țila, rău
îmi pare căci nu am știut. Strigat‑a omul, glasul
iubitului meu iată vine. Și‑a căzut cât de lung era pe
pământ.
Iar
Iohanan a strigat, căci i se părea că e moșul. Țila l‑a întrebat,
de ce ai strigat? A răspuns, n‑am strigat. Și i‑a spus,
ba ai strigat. Și a spus, pe moș l‑am văzut. A
întrebat, care moș? A spus, nu, am greșit. Și au mers. Au
trecut pe strada de aur și au trecut pe strada sinagogii cea mare. Țila
i‑a spus lui Iohanan, uite acolo e scândura de curățenie.
Și cada morților e în curte. [15]
Poate‑ai auzit că copii răi au aruncat‑o pe prietena mea
în cada morților când venise la sinagogă în noaptea
de Bucuria Învățăturii și a murit. Spus‑a
Iohanan, am auzit. A spus Țila, iată bețele baldachinului dar
unde i‑este perdeaua? A spus Iohanan, în arca sfântă.
Și‑au mers amândoi împreună.
Iohanan spusu‑i‑a
Țilei, să ne grăbim până nu cântă
cocoșul, nu cumva să se‑nchidă mormântul și nu
vei mai putea să te‑ntorci. Iată stelele zorilor au
răsărit vânturi de dimineață suflă în
nori. Și a spus, asta‑i casa lui tata. Stai aici eu mă duc
să‑mi iau mărgăritarele și mă întorc.
Și a spus, doar îți amintești Iohanan săgeata de aur.
Și a spus, îmi amintesc. Și a spus, și săgeata de aur
o iau. Și‑au mers amândoi împreună. La casa
tatălui ei au ajuns. În casa tatălui ei Țila‑a
intrat iar Iohanan s‑a întors la sinagogă.
Iohanan a ajuns la sinagogă
și a luat perdeaua baldachinului ba și bețele‑a luat. S‑a
întors și a stat în pragul porții tatălui
Țilei. Țila venit‑a acasă pe când tatăl și
mama ei dormeau. Dar auzind mama glasul picioarelor fetei pe prag a strigat.
Soțul a auzit și‑a‑ntrebat, de ce strigi? Pe când
ea striga, Țila, Țila. S‑a îngrozit Țila
mărgăritarele‑a aruncat și‑a ieșit. Pe Iohanan
l‑a găsit stând la poartă și‑au mers
amândoi împreună. Prin oraș au trecut pe la sinagogă
prin strada de aur pe la vadul râului s‑au urcat pe
povârniș și‑au ajuns la cimitir.
Venind ei la cimitir i‑au
ieșit toate fetele înainte horind și i‑au spus, de unde
vii și unde te duci Țila? La mormântu‑ți am fost
și nu te‑am găsit. Deget pe buze‑a pus Țila și‑a
zis, să nu le spui Iohanan. Dar văzându‑l fetele pe
Iohanan și baldachinul pe care‑l ținea spus‑au, a adus
Iohanan baldachinul să se cunune cu Țila. Au mers după ei
fecioarele cu cântec cu danțuri până ce din loc s‑au
mișcat lespezile.
Capitolul
optsprezece.
În pășuni verzi
Fost‑a a doua zi
de dimineață și groparu‑a venit groapă să sape‑unui
mort. O dată de două ori a bătut Iohanan nu deschide. Ciudat a
fost aceasta în ochii săi mult. Poarta a spart‑o ba și
zăvorul ușa a rupt‑o cu sila în colib‑a venit
să‑l caute pe Iohanan și nu l‑a găsit. Sapă
și lopată a luat în cimitir s‑a dus groapa să sape,
pe Iohanan l‑a găsit zăcând pe‑al Țilei
mormânt sub badachin. La el s‑a dus groparul și i‑a
spus, ce‑ai că dormi? Scoală‑te să mă
ajuți. Nimic n‑a
răspuns. Cu‑al sapei capăt pe el l‑a atins și nu s‑a
mișcat.
Între timp și ceilalți
gropari au venit. Le‑a spus groparul că venise la cimitir o
groapă să sape pe Iohanan l‑a găsit zăcând pe
un mormânt sub baldachin. L‑au văzut groparii pe Iohanan
zăcând pe mormânt cu perdeaua baldachinului pe față
au râs și mirați au privit unul la altul. Perdeaua
baldachinului au vrut să‑i ia de pe față. Și n‑au
putut perdeaua să i‑o ia de pe față, căci Iohanan
ținea baldachinul cu dinții. Și‑au spus, de unde o fi
venit baldachinul la cimitir și ce l‑a apucat pe Iohanan să
țină baldachinul cu dinții? Au privit și‑au
văzut că nu mai are suflare. Și au spus, fârtaților,
a murit Iohanan. Ceilalți le‑au răspuns, a murit. Și au
spus, va fi murit Iohanan, dar cum a ajuns baldachinul la cimitir. Le‑au
răspuns ceilalți, cum a ajuns baldachinul aici. Pe când ei
vorbeau s‑a auzit glasul lui Iohanan de sub baldachin, vai căci mi‑e
sufletul ostenit. Au spus, iată trăiește. Și au spus,
Iohanan, cum a ajuns baldachinul aici? Și a spus, nu știați
că sunt mire? Mult s‑au minunat și s‑au mirat auzindu‑l,
căci niciodată Iohanan nu zeflemisise. Și‑au spus, cum
vorbește astfel. Glasul lui Iohanan s‑a auzit ca mai înainte,
vai căci mi‑e sufletul ostenit. Au răspuns și au spus,
așteaptă o clipă frățâne. Și‑au spus
unul spre altul, fraților ce să facem cu Iohanan? Dacă din loc
îl mișcăm moare de‑ndată iar dacă zace aici
îl rod viermii. Au răspuns frățânii și‑au
spus, fraților ce‑o să făcem? N‑au știut pe ce
cale să meargă. În genunche s‑au pus să se
gândească cum să‑i ușureze moartea aceasta. Pe
când ei vorbeau sufletul și‑a dat Iohanan și‑a
murit.
Sfârșitul unui lucru.
Ape de odihnă
Au
văzut că Iohanan a murit și‑au luat o pană subțire
i‑au pus‑o pe nas au stat și‑au văzut că nici
nu se mișcă. Ochii săi i‑au închis și au spus,
Bine e cuvântat Dreptul Judecător. [16]
Baldachinul i l‑au scos dintre dinți. În colibă
leșul au dus. Au mers și‑au adus apă din râu foc au
făcut o oală pe foc au pus și apă încălzit‑au
pe foc. Luat‑au oala cu apă trupul i l‑au spălat cu
apă caldă și au cântat El mă paște în pășuni
verzi și mă duce la ape de odihnă. Și‑au cântat
Cântul nenorocirilor. [17]
Curățatu‑i‑au mădularele și fața și
capul, și i‑au curățat mâinile și picioarele
și urechile. Și‑au mai curățat pielea dintre degetele
mâinilor și degetele picioarelor sale și pielea care‑i
între urechi. Și au luat ou și apă și‑au spart oul
în apă capul i l‑au spălat i‑au pieptănat
perii din cap și perii din barbă unghiile de la mâini i‑au
tăiat și cele de la picioare, și i‑au făcut haine de
veci. Mai apoi și‑au spălat mâinile cu sare și cu
apă și hainele i‑au îmbrăcat ițari și
suman și nădragi și cu brâu de in l‑au încins
tichie pe cap i‑au pus prima oară lângă ușă l‑au
culcat înăuntru, lumânări au aprins pentru a primi Duhul
Domnului când sufletul să‑l ia vine. Vorbele lui Iohanan
și‑au amintit și au spus, fraților ce‑a avut Iohanan
că a spus că e mire, și pe ce cale a ajuns baldachinul la
cimitir? Au spus, taină e, și taină‑a rămas. Unul au
spus către altul,
frate e ceva la mijloc. S‑o fi logodit Iohanan cu‑o femeie și
noi n‑am știut. Căci Iohanan nu ar minți. Dar noi cum
putem cerceta un lucru necunoscut. Acum mormânt să‑i
săpăm și să‑l înmormântăm sub
baldachin.
Mormânt i‑au săpat
lui Iohanan în dreapta toiagul i‑au pus cu care‑alunga porcii
și ciorile de la morminte iar în stânga i‑au pus lingura
de lemn cu care cuvios mânca hrana. În sicriu l‑au culcat. Au
venit cei din frăția adevăratei milostenii pe Iohanan dusu‑l‑au
la groapă cu cânturi și danțuri sub baldachin. L‑au
îngropat în bucata de pământ pe care‑o păzise
și i‑au spus mergi în pace.
Din ebraică: Yossef Abraham
Note
[1] 9 a lunii Ab e aniversarea
distrugerii Templului, zi de post strict. Numele Haim înseamnă viață.
Reb e un termen idiș de politețe.
[2] În timpul sărbătorii
Colibelor se spun osanale (antifoane în care se repetă
chemarea hosha‘ na, cerere de mântuire); Osana Mare e ultima zi a
sărbătorii, în care recitarea acestor antifoane e mult
prelungită. (Imediat după aceea vine altă sărbătoare,
Bucuria Învățăturii). Societatea Sacra e ghilda
groparilor.
[3] Un sfeșnic cu șapte
brațe (ca în Templu) e interzis; de aceea se folosesc sfeșnice
cu nouă brațe, mai ales de Hanuka.
[4] Ciucurii șalului de
rugăciune evreiesc. Există o credință, după care
noaptea vin morții la sinagogă.
[5] Cojile –
traducere posibilă și aproximativă a termenului mistic qelipot
(sau qeliphot). Este vorba de rămășițele unei
creații precedente care a eșuat și s‑a dezintegrat,
în prezent reprezentând forțele răului.
[6] Luz (literal
alună) este un os de la capătul coloanei vertebrale (superior,
sau inferior, depinde de tradiția folosită), începând de
la care va fi reconstruit corpul la Învierea morților.
[7] Lumânarea aprinsă de pe
cap apare în descrierea fătului ca personaj mitologic,
Talmudul Babilonian, tractatul Nidda [Ciclul menstrual].
[8] Aluzie la fiica lui Iefta, Jud. XI.
[9] Mishnayot – pluralul de la Mishna
(repetare, învățătură), nucleul Talmudului,
esența doctrinei fariseice. Milostenie adevărată se face
numai cu morții, de la care nu ne mai putem aștepta la recompensă.
[10] E vorba de ceremonialul consfințirii Lunii, care are loc în
prima jumătate a lunației; vezi „rugăciunea către
Lună” din opera Norma.
[11] Preoții sunt
sacerdoții (cohanim), descendenții sacerdoților din Templu;
în ziua de azi ei aproape că nu mai au atribuții rituale, dar
le‑au rămas interdicțiile, printre care interdicția de a
se impurifica apropiindu‑se de morți.
[12] E vorba de ceremonialul ieșirii
Sâmbetei, care include binecuvântarea pe mirodenii, sau plante bine
mirositoare.
[13] Adar – prin februarie-martie.
[14] In Biblie, Naama este fiica Țilei
(Cartea Facerii IV), și unii o văd în ea pe soția lui Noe;
dar în demonologie, ea denumește un sucub – demon de gen feminin,
caracterizat prin hipersexualitate. O rochie care ajunge până la
bărbie e o rochie ridicată.
[15] Scândura de curățenie,
cada morților – ustensile pentru purificarea rituală a morților,
înainte de îngropare.
[16] Binecuvântare care se spune la moartea
cuiva.
[17] Ps. XCI.
|