Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    In epicentru: Magda URSACHE. Fara nici o iluzie, fara nici o confuzie
    Scris la Monday, October 16 @ 19:51:05 CEST de catre asymetria
    MemoriaIlusiuni deșarte” sau Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie

    Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generație va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naționalism constructiv”, cum l-a numit și a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi șansa – are dreptate C. Stănescu – țării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie și patriotism, între națiune și naționalism. Însă trebuie să-i dau dreptate și lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj : political correctness. Și tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!


    Magda Ursache. Fără nici o iluzie, fără nici o confuzie

    Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generație va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naționalism constructiv”, cum l-a numit și a murit pentru el Ion Mihalache (apud Ioan Adam, în „Litere” de august, 2017). Ar fi șansa – are dreptate C. Stănescu – țării ăsteia să nu se rupă legătura între patrie și patriotism, între națiune și naționalism. Însă trebuie să-i dau dreptate și lui Petre Isache: am ajuns ca, despre anume perioade ale istoriei noastre, să putem scrie cu „permis de adevăr” de la domnul Alexandru Florian, conform altui dresaj : political correctness. Și tare ar dori directorul de la „Elie Wiesel” o memorie cu venele tăiate!
    Cea mai nefrecventabilă iluzie este, tot pentru mine, utopia comunistă, care,din păcate, prinde la tineri. Ferească Dumnezeu să prindă și rădăcini.

    Da, Petru și cu mine, visălogi amândoi și complet neadaptați la res, la realitățile multilateral nedezvoltate ale socialismului, aflați pe buza libertății, ca să zic așa, am avut, la acel final de dictatură, iluzii terminate cu deziluzii. Naivii de noi am crezut că va funcționa principiul distilării lichidelor, însă nu ce-a fost impur s-a decantat. Dimpotrivă, au ieșit la suprafață deșeurile, gunoaiele ușoare. Și exclam și eu ca Șerban Foarță: Sancta duplicitas! S-au perpetuat ca disidenți „codașii” la tacâmuri din vremea împușcatului de Crăciun, care ne alimenta științific. Un felcer voia să fie șef de partid iașiot pentru că ajutase femeile să facă, până l-au prins, multe avorturi. Ca protocronist al depeizării?
    Eu, una, m-am săturat să-l scuz pe Ceaușescu pentru balconiada '68. A fost omorât după 20 de ani de la primăvara cehă pentru că a cerut idependență. Dar trebuia, la cererea lui Popescu-Dumnezeu, să facem zid în jurul lui și-n '89? El, Ceaușescu, a provocat balconiada Iliescu, urmată de dezindustrializare. Au fost, după socoata lui Ilie Șerbănescu, 1200 de întreprinderi productive, distruse, dispărute. N-avem PECO românesc, dar avem Apa Nova franceză, Gaz de nu știu unde, telefon mobil din patru zări… „Băieții deștepți” au energie de vânzare.
    Comanda a fost evidentă. La Iași, la sfârșit de decembrie, s-a vrut să se dea jos statuia Independenței; exact atunci, Tökes declara: „este momentul independenței”. A cui, știm acuma.
    Spre amărăciunea Bătrânului meu, lichelele securiste au fost plasate în posturi-cheie: de diplomați, rectori și prorectori, șefi de catedre universitare, de edituri, de reviste, cadre didactice la Teologie…
    „Magda, cheia e la Secu împărțit în 9, deci are 9 capete”.
    Dar ce cheie nu se pierde? i-am replicat eu, cu ajutor de la Minulescu, și mai visăloagă atunci decât el. Vi-l aduceți aminte pe premierul de un an și 9 luni, Radu Vasile? În Cursă pe contrasens, carte apărută în 2002, avertiza: „România e condusă de Partidul Structurilor, acești inși, foști securiști și cadrele aparatului comunist, au pătruns peste tot”. Și: „supraviețuitori cu stabilitate de miriapode și cu elasticitate de ameobe, se mișcă în orice direcție, iau orice formă și au un arghirotropism înnăscut”.
    Dar în politică e altfel? „Ce-ați făcut cu uteciștii/ I-ați făcut miniștri?”, scanda strada. Sau și mai mult decât atât, ca în cazul lui Arici Pogonici, nickname pentru „externul” MRU, care plasase pe peretele biroului portretul ministresei Ana Pauker. Da, pe Hannah din Codăiești-Vaslui, devenită, în „Scânteia” lui Brucan, „Ana noastră”. Care Ană a revenit la vârf politic prin nepoții prietenei Ghizela Vass, Bogdan Olteanu și Andreea Vass. Prin nepoții bunicuței, mătușii Ghizela, dar și prin Ion Iliescu, trimis studinte la Moscova – zice presa – chiar de Anușka. În '90, pe urmele tătânelui cominternist, Iliescu a avut un rol în blocarea reîntregirii României.
    Am lansat la Pașcani, la Casa de Cultură, Universitatea care ucide. Un cititor al romanului (apărut la Editura Timpul, în 1995, după ani lungi de tăcere editorială, impusă de cuțitarii-cenzori) a descoperit pasajul unde spuneam că în Parlament ar trebui să fie deținuții politici. I-a sunat a răzbunare. Și, cum personajul Dinu M. trecea pe șoseaua Focșani-Iași, în mașină, pe sub burta calului lui Suvorov, nu i-a plăcut asta. Cum? Să ne războim cu statuia lui Suvorov? Cititorul opinioman nu părea a ști că, la 1871, rușii lui Suvorov au intrat în Țara Românească. Jaf și foc, asta au adus. Dar cum să-l zgândărim noi pe ursul ruso-sovietic? E periculos. Capul ce se pleacă… Doar n-am vrea să avem iarăși partide de ghețuri moscovite ori de înghețuri siberiene. Așadar să-l lăsăm în pace pe Suvorov. Cititorul crypto-comunist n-a avut curaj să-mi spună „să-l lăsăm în pace pe Lenin”. La câțiva luștri de atunci, cuiva îi pare rău după statuia lui Ilici (doborâtă la 6 martie 1990, chiar de ziua instalării primului guvern comunist, în 1946), motivând că ar fi trebuit păstrată ca „simbol al epocii”; după cum Casa Scânteii ar trebui conservată atent, tot ca „simbol al epocii”.
    Un bust al lui Ion Antonescu, plasat într-o curte de biserică, trebuia acoperit cu o cușcă de scânduri. Nu poți purta un tricou cu chipul lui Țuțea, dar cu Che Guevara, da. În octombrie 2017, „Che”, partenerul de gherilă al lui Castro, a fost comemorat în Bolivia, 5 zile în cap: prin evenimente politice și culturale, ba chiar gastronomice.E în trend steaua roșie pe basc și insigna cu cei mai sângeroși dictatori, Lenin, Stalin, Mao, la butonieră.
    După ce Raportul final, citit în Parlament în 18 decembrie 2006 de președintele Traian Băsescu (declarând comunismul „regim ilegitim și criminal” și basta) a minimalizat moral teroarea Dej-Pauker, ni se cere să-l lăsăm în pace și pe Tolbuhin.
    Statuia lui Carol I a fost topită și din bronzul ei s-a înălțat statuia lui Stalin. Și-s mulți cei care lăcrimează încă după tătuc, iar grija factorilor de decizie față de uriașul patrimoniu românesc de durere e minimă. Recent, epigramistul Ionescu Quintus (Dumnezeu să-i ierte de 7 x 77 de ori, cum cerea părintele Cleopa, că i-a turnat răzbit, și nu în epigrame, pe colegii prieteni, dar și pe clienții săi, ca avocat) a primit cea mai înaltă decorație, „Steaua României”, și a fost îngropat cu onor militar.
    Ultimul supraviețuitor al luptelor de la Oarba de Mureș, care au durat 20 de zile și unde au murit peste 11000 de ostași, face diferența de Quintus. Povestea Dumitru Șomlea că a fost îngropat sub obuze, că, din comuna lui, 60 de soldați au murit și numai doi au scăpat. După luptele de la Prut avea mantaua găurită de gloanțe. Moș Dumitru Șomlea a trăit cu o pensie de 252 de lei și a fost înhumat la 103 ani, în 16 septembrie 2017, fără onoruri militare. Măcar are loc de veci. Morții Canalului comunist, adevărat abator între 1948 și 1958, erau înmormântați goi: hainele erau „pe inventar”, trebuiau recuperate, iar din cimitire au dispărut și crucile. Au fost culese și vândute la fier vechi.
    Abia-abia s-a reușit ca numele Liceului „Mircea Vulcănescu” să nu fie schimbat. Și mă întreb la ce-o fi visând oare domnul Florian, de n-a vrut bust Mircea Vulcănescu? Poate la un fundac Crohmălniceanu, cu grup statuar din „culturalizatorii” Chișinevschi, Răutu și Walter Roman.
    Într-o democrație de tot subțirică, de tot plăpândă, libertatea poate fi orbitoare. Nicolschi și Goiciu au murit liniștiți și liberi, ginerii lui Dincă-Te-Leagă s-au orientat capitalist, cu foloase fabuloase… Foarte actual rămâne Grigore Alexandrescu: „Democrația nu-i pentru căței”, ci pentru dulăi. Iar dulăii sunt mulți.
    Revenind la iluziile tinerilor de stânga, i-aș vrea fără nici o iluzie, fără nici o confuzie. Comunismul a ucis, a ucis, a ucis (și domnul Florian știe de unde am luat predicatul triadic) o sută de milioane de oameni. Adică, după un calcul recent, 3 oameni pe minut, 190 oameni/ oră, 4500 oameni/zi. Iar nouă ni se cere plâns din milă pentru torționari, ni se spune să fim buni, îngăduitori, iubitori cu ucigașii. Ce, capitalismul n-a ucis? Doar n-o să facem la infinit inventarul atrocităților. Cât despre vinovăția comună, la comun, ideea asta tot de la comunism se trage.
    O persoană însemnată din Iași, pe care n-o mai numesc de silă, se tot străduiește să convingă că intențiile bune au pavat raiul comunism, nu că a fost iad. Și-i o perversitate să te justifici că ai ajuns comunist de vârf CC/PCR pentru că te-a câștigat la tinerețe utopia egalității. Tinerii stângiști visează la șansa egalității. Dar a fost activul de partid unic egal cu populația? S-au împărțit egal lipsurile? Nu spunea bancul anticomunist că mâncam prin reprezentanți? Doamne, de n-ar deveni endemică speranța că doctrina comunistă ar fi salvatoare. Cât de salvatoare a fost o știm pe pielea noastră.
    Vechii agitpropi susțin că s-a plecat de la utopie nevinovată, ba chiar vis frumos: al egalității. Numai că „visul” lor a fost coșmarul nostru. Mai susțin că s-a construit nu un comunism real, care ar fi adus egalitate absolută, dreptate absolută, bunăstare absolută (după nevoi), fericire absolută, ci unul fictiv, ficțional. Că altfel ar fi stat lucrurile dacă l-ar fi construit „științific”.Or fi uitat „învățătura” lui Marx? Să le-o reamintesc: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, țară, patriotism”. Iar Engels voia să dispară „popoarele, națiunile reacționare”.
    Tot „în duh marxist” (cum scrie cu ironie fină Gh. Grigurcu despre tânărul Petru Dumitriu) ni se prevestește acum că etniile vor dispărea. Noi, românii, asistăm deja la risipirea neamului în lumea largă, pierdem deja populație pe timp de pace ca-n războaie; își iau lumea-n cap 9 români pe oră, după o statistică ultimă. Iar cei rămași locului văd o soluție într-un „comunism de dreapta”, rectificat. Comunismul nu mai este utopie rea, ci ipoteză. La orizont, noul pământ al făgăduinței! Încă puțin și o să reapară revista „Convingeri comuniste”, ca să nu-i discriminăm pe tinerii stângiști. Cum să-i discriminezi, să le suspenzi dreptul la opinie, la liberă exprimare? Dar suspendarea dreptului la cuvânt n-a fost ideea lor, nu asta au făcut ei, propagandiștii, ei, ideologii comuniști? Să nu-i discriminăm nici un pic sau s-o facem cu moderație, cum ne cere Europa prin gurița Amnesty International care și-a trimis reprezentanții în România, în ianuarie '90, să vadă cum o duce în pușcărie Dincă-Te-Leagă, cum trăiește el închis. Eroul aviator de război Tudor Greceanu (800 de misiuni pe frontul inamic) a fost ținut 48 de ore cu picioarele într-un bloc de gheață, consecință a unei încercări de evadare: „Știam ce risc. Nu acuz pe nimeni. Am făcut-o pentru că am vrut s-o fac.” Două sute de politici știau de planul evadării. Unu a trădat. Tudor Greceanu a fost condamnat la moarte. La proces, o tovarășă judecătoare l-a întrebat: „Nu sunteți mulțumit cu condamnarea la moarte?”. „Ba da, a răspuns Tudor Greceanu, preluînd cel mai aiuritor cuvânt, sunt mulțumit”. Securitatea, nu el, a făcut recurs. El a refuzat să ceară recurs. „E-așa de simplu să mori. De ce să te compromiți?” A ajuns în zarca diavolilor Coler și Crăciun. A murit, în decembrie '94, într-un apartament din Ferentari, la etajul 7 (casa îi fusese naționalizată în '47), cu picioarele amputate ( artrită, pentru că purtase lanțuri de 18 kilograme), dar a mers până la capăt pe Drumul celor puțini, cum și-a intitulat Amintirile unui aviator. Și știți care a fost ultimul său cuvânt? „Am pierdut partida”.
    Teama lui Vladimir Bucovski privind „încorporarea monstrului”, adică absorbția tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, n-a fost închipuită. La kilometrul zero de comunism, am auzit, peste Piața Universității, râsul lui Brucan, o natură complet imorală, îmbătrânit în oportunism. Brucan a câștigat partida, nu Tudor Greceanu, nu Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, în 1990. Și cum să nu fie negat Noica postsocialist, când a pledat pentru spiritualitate creatoare, ca „antrenor” al ei, când a trăit ascetic ca și Dumitru Stăniloae, ca și Steinhardt, adevăratele modele necompromise?
    La fine de an '89, „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am crezut într-o lume lipsită de frică, de cenzură, de activiști, de securiști, dar raportul cu „societatea deschisă” al insului gândind de capul lui, liber, a rămas același, de la Ivan și Ion la Iohann. Gata cu biletul la control, cu teze (de iulie), cu mangalii (de august), cu rapoarte comuniste… Eroare de lectură ...sociologică! Activii au fost desărcinați o vreme, nu mult, „până fraierim pulimea”, cum numea populația Adrian Năstase. Și ce tandru îi spunea Vasile Andru : „poporimea”! Bătrânu a știut, de cum l-a văzut pe versatul comunist Ion Iliescu la televizor, că n-o vom lua pe alt drum, chiar dacă ne agățam de impresia (falsă) că am fi scăpat de comunism. Pas cu pas? Ba un pas în față, doi pași în spate, prin „meandrele concretului”. I-am spus atunci că face previziuni prea rele, confundând luciditatea cu exagerarea. Dar el a avut dreptate, nu eu. Ca să văd cele bune mi-ar trebui microscopul, instrumentul de mărire al profesorului Ionel Andriescu,de la Facultatea de Biologie, bunul meu prieten.
    În primele zile după căderea Cortinei de Fier, nu mi-am imaginat că vom trăi, sub cetățeanul Iliescu, în cetatea ideală. Dar, dacă revoluția ar fi fost chiar revoluție, nu „schimbare-n modificare”, n-am fi re-căzut în roșu marxist. Mulți sunt îngrijorați, dar și mai mulți sunt impresionați de pledoariile de stânga, absolut amăgitoare.
    Cum în socialism retrogradarea unui propagandist PCR era, în realitate, avansare, ne-a fost dat să vedem cum vechi simbriași PCR, ajunși simbriași FSN, PDSR, PSD și tot neamul de partide ale lor, au devenit „pensionari speciali” („astea nu-s pensii, sunt recompensii”, cum râdea cineva; râdem deși nu-i nimic de râs, ce să facem?) sau „indemnizații pentru merite speciale”. Ei, au mai intrat câțiva ceciști în închisori, dar fii și gineri îndemânatici au ajuns milionari în euro, crescuți în grădina „săracului cinstit” Ion Iliescu. Fidelii lui „neanicu”, deveniți fidelii lui „neanelu”, au fost reamplasați în posturi de prim rang de fostul tovarăș prim de Iași. Pare de neconceput, dar tot ce ni se întâmplă îl probează pe Chesterton: „adevărul e mai straniu decât ficțiunea”. Incredibil, neverosimil!
    Nu sufăr de scenarită, n-am boala asta, însă ghidonajul fostei Securități a devenit clar. Am fost ghidonați de la început: și protestatarii strigând Jos comunismul!, și minerii, și greviștii foamei, și participanții la mitinguri pro și contra regelui. Și unii și alții, cum a văzut Radu Mareș clar, în Manual de sinucidere.
    Până și mutarea statuii soldatului sovietic din dealul Copoului, la care am participat, mi se pare acum dirijată. De unde veneau liderii? Părea că știu toate mutările, cine și ce avea de făcut. Oameni onești și altruiști? Mă îndoiesc. Din ieșirea la revoluție s-a făcut o afacere cu sume enorme în joc. Morții au rămas nejustificați.
    Și am mai avut o iluzie: că postsocialist n-o să se mai aplaude Puterea. Dacă omagiatorii, ceaușescolatrii nu-și mai pocneau atâta palmele de le săreau degetele, poate că dictatorul se retrăgea de bunăvoie, ca Honecker, și nu și-ar fi băgat cozile în „schimbare” „turiștii” KGB, CIA, AVO, MOSSAD și cine-a mai fost. Agentul KGB, gen. Militaru, a pus mâna pe armată, iar unitatea militară anti-KGB a fost, după evenimentele decembrii, desființată.
    Scriitorul în politică, re-re-repet, e ca albatrosul căzut al lui Baudelaire, ca îngerul din cușcă, la Marquez. Chiar sprijinul pe care li-l dau politicienii e malefic. Ca ajutorul dat de Gogu Rădulescu (CC/PCR), cu spate tare masonic, zice-se, plus cel al URSS (după Marian Popa, în serviciul secret sovietic). Ajutorul dat de „sus” unor scriitori a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistență. Poate că mămăliga exploda mai repede și n-ar fi fost o explozie controlată de pe marginile țării, cu victime mii.
    „Se minte ca-nainte”, observă Petru Romoșan. „Stejarul carpatin” („Dunărea gândirii”, Pericle comunist, Nicolae/văpaie, multiubitul urât până la paroxism) a pierit, în fine, dar aplaudacii de președinți prisosesc, ba încă au de ales între Iliescu și Constantinescu, Băsescu și Iohannis. Laudele curg și peste pletele purtătoarei de cuvânt, „reușita” doamnă Pușcalău, așa cum curgeau peste blonda supremă Udrea, care a vizitat zonele calamitate, dăruind sinistratelor pantofi cu toc.
    Geaba nota cu sinceră amăreală istoricul Florin Constantiniu: „Politicienii au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemții și rușii”. Responsabil de vânzarea pământului, Ion Iliescu; de depopulare, toți președinții, în special Băsescu; de politica de dez-unire a românilor, toți președinții, tot Parlamentul, mai toate ONG-urile.
    Interesează să fim ținuți în dezbinare, în stare de incomunicare. Îndemnul la „consens” a fost rostit de Iliescu pentru ai lui, ai celor trecuți cu grăbire din barca PCR în barca FSN. Vocabula consens a căpătat un sens peiorativ, așa cum crypto-comunist e un eufemism. De ce crypto? Iluzia României întregite cu Basarabia, speranța națională de sfârșit de decembrie, s-a dus și ea, ca și crucea adusă-n spate de 30 de tineri, ei înșiși o cruce vie, în Marșul Unirii, din 1992. A fost furată? Oricum, a dispărut o vreme din Piața Universității, iar noi am ajuns mai dușmani decât șiiții și suniții. Cred că acel cactus, statuie a Unirii chipurile, ar simboliza perfect dez-unirea noastră, la care s-a lucrat de 20 de ani și încă 7.
    S-a ajuns la aberația ca un senator al României și fost ministru al Culturii pe deasupra, Kelemen Hunor, să declare că nu poate și nu vrea să sărbătorească Unirea centenară. Sau avem o Ungarie în miezul României și nu știm? Nu m-ar mira să se retrocedeze în anul Centenarului și Muzeul Unirii din Iași, de vreme ce se găsește mereu câte un Diego care să-l evoce pe Cuza mai mult contra decât pro , în Analiza intitulată Jos Cuza! Jos Bucureștiul! („Ziarul de Iași”). Trebuie să se afle că fața adevărată a Marii Uniri a fost opoziția la Unire? Și știu istorici care nu-s deloc smeriți față cu morții în pușcăriile comuniste, preferând să vâre sub covor, ca pe gunoi, jertfa unioniștilor. Țuțea spunea că memoria e ca umbra omului, nelipsită, nu se poate fără umbră. A fost declarat un bătrân imbecil, maieutizând prin cârciumi.
    Elevii învață, dacă mai învață, o istorie zăpăcitoare, fără repere temporale, o istorie… meteorologică. Istoria eroică se acoperă cu boieli, așa cum au mai făcut-o rollerii, sufletele bolșevice cominterniste, deși Posada, Războieni, Călugăreni, Plevna…,toate au „acoperire în sânge” (mulțumesc, Vasile Gogea!). Românii au acoperire în sânge de când se știu: „Ne trebuie Ardealul/ De-ar fi să ne-ngropăm de vii”. În alte cuvinte, n-am avea victorii istorice (arcul acela de triumf fiind un fake), n-am avea martiri, deși martirii plâng în gropile comune, n-am avea eroi de război (înhumați în cutii de carton).
    Dar câte șantiere arheologice nu s-au închis, din lipsă de respect pentru trecut.De ce se închid muzeele?La întrebarea asta e un singur răspuns: ca să le uităm. Memoria corectă a ajuns un soi de fruct interzis.
    S-a instalat un dispreț față de Grund (origine), față de identitate. Îmi propun chiar să scriu un text în anul centenarului, intitulat Un fragment de națiune, de vreme ce românii au proclamat nu re-unirea cu Basarabia, ci Republica Moldova.
    „Trebuie să începem să iubim România”, scrie actrița Oana Pellea. Dar când n-am mai putut s-o iubim? Când ni s-a spus că iubirea de țară e baznă, că sacrificiul e o prostie. Cum să mori, ca proasta, pentru pământul tău, ca dacii? Când ni s-a repetat cu obstinație că e o țară inferioară, de kkt, cum scriu internauții. Într-un tomberon de blog (tomberoanele astea sunt moartea blogurilor curate, ca și subtitrările ziarelor ieșene; comentatorii de sub texte, subsolic, își permit orice; Călin Ciobotari mi-a trimis odată un comentariu, anonim, desigur, și m-am lămurit), așadar într-un tomberon de blog, o Mihaelă se arăta amuzată de spusa (ea credea că-i proverb): „Țara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor”. Or fi din alt popor reperele de patrimoniu moral ca Ecaterina Teodoroiu, Ana Ipătescu, Elisabeta Rizea, Zorica Lațcu, Anuța Nandriș, Doina Cornea…

    Ca să ni se demonstreze micimea, excesele critice la adresa marilor valori n-au contenit. În 19 august 2017, teleastul cu (e)emisie Sabin Gherman găsea cu cale (rătăcită) să spună că Iorga a fost „un om inteligent, dar foarte prost”. Cât despre domnul Florian, tare-i place să se abată de la „dreapta cărare” și să taxeze oameni desăvârșiți ca Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia. Și câți ghermani și floriani nu sapă groapa marilor valori, ca să se poată crea, din nimica toată, altele.Jucându-mă și eu cu numele, ca Niculae Gheran: avem un Havelică, un Kundereanu, un Sami Malraux, un Pata-Kierkegaard… Câți n-au urcat scara șubrezită a ierarhiilor literare, după ce s-a deschis poarta „revizuirilor”, ca să nu le zic răzuiri! Nu că reexaminarea istoriei literare n-ar fi fost necesară, dar nici ca MRP să fie declarat „cobai al comunismului” și Geo Dumitrescu – colabo nu-i de acceptat; ca Popescu-Dumnezeu să pledeze „nevinovat”, iar Nichita Stănescu să fie împins la colț „roșu vertical”. El, și nu Dan Deșliu, Nina Cassian, Maria Banuș…
    Moda-i veche: și rușinea, și regretul de-a fi român s-au manifestat ante și postbelic. Eliade, care nu -i place lui Norman Manea, publica în „Vremea”, din 10 septembrie 36, un semnal de alarmă:
    „Nu cred că este țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele și să-și bată joc de trecutul lui”.
    Soluția? Da, am una. Să vină Iuliu Maniu la Justiție și Tudor Greceanu la Armată, Petre Țuțea la Economie, Haret ori Sandu Tudor ori Maiorescu la Învățământ, V. Voiculescu la Culte, N. Paulescu la Sănătate, Vintilă Horia la Relația cu diaspora, Barbu Slătineanu ori Ernest Bernea la Patrimoniu, Anghel Saligny la Transporturi… La Cultură, lista e foarte lungă: Eliade, Steinhardt, Crainic, Gyr, Gh. Brătianu… Astfel, nu altfel, România se va reface. Sau nu se va reface deloc.
    Cât despre perspectivă, Bătrânu îmi spunea: „E un antrenament bun să vrei imposibilul”.
    Așadar: „Fiți realiști, cereți imposibilul!”.
    Magda Ursache
    Associated Topics

    Revolta


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.52 Seconds