|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 29 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Editoriale: Dumitru Huruba Sa ne mai reamintim de GEORGE COSBUC Scris la Saturday, July 02 @ 19:14:06 CEST de catre asymetria |
George
Coșbuc este încă
unul dintre clasicii reconsiderați
ai literaturii române
și declarați „depășiți” de către majoritatea
producătorilor de literatură postdecembristă și, mai ales,
fesbukistă.
În esență, noul curent literar, fesbukismul,
în care își bălăcesc fericiți neputințele creative tot mai
numeroși agramați, amenință cu distrugerea tuturor opreliștilor
care ar putea să le deranjeze evoluția spre ocuparea, dacă nu a
primului loc, măcar a unuia de pe podium… În consecință, și
apropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, Mihai Sin,
Adrian Păunescu… și chiar mereu invocatul și adesea necititul
Nichita Stănescu, precum și alți clasici mai… contemporani, de
fapt, cam toată literatura din perioada ’44 - ’89 are, nu-i
așa?, iz comunist, mulți scriitori fiind turnători-informatori la
securitate, proletcultiști învederați și fani
ai ideologiei
comunist-ceaușiste… În concluzie: o literatură-dezastru, o
literatură care a coborât ștacheta valorii până la a se
autoelimina din istoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat
totul, ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalități de
tip comunist și, cu deosebire, fără cenzură, doar avem libertate
și democrație, doar avem mărinimoasa rețea de socializare
Facebook,
nu-i așa? Așadar,
pe fesbuc,
fraților și colegilor de breaslă, până nu e prea târziu! Cu
lirica, înainteeeee, marș! Uraaaa! „A
noastră e izbânda!”,
zise careva mai demult. Cine!? A, Coșbuc, „țărănistu”?
Ok, lasă… Să ne mai reamintim de GEORGE COȘBUC 20 septembrie 1866 – 9 mai 1918 - 150 de ani de la naștere - George Coșbuc este încă unul dintre clasicii reconsiderați ai literaturii române și declarați „depășiți” de către majoritatea producătorilor de literatură postdecembristă și, mai ales, fesbukistă. În esență, noul curent literar, fesbukismul, în care își bălăcesc fericiți neputințele creative tot mai numeroși agramați, amenință cu distrugerea tuturor opreliștilor care ar putea să le deranjeze evoluția spre ocuparea, dacă nu a primului loc, măcar a unuia de pe podium… În consecință, și apropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, Mihai Sin, Adrian Păunescu… și chiar mereu invocatul și adesea necititul Nichita Stănescu, precum și alți clasici mai… contemporani, de fapt, cam toată literatura din perioada ’44 - ’89 are, nu-i așa?, iz comunist, mulți scriitori fiind turnători-informatori la securitate, proletcultiști învederați și fani ai ideologiei comunist-ceaușiste… În concluzie: o literatură-dezastru, o literatură care a coborât ștacheta valorii până la a se autoelimina din istoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat totul, ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalități de tip comunist și, cu deosebire, fără cenzură, doar avem libertate și democrație, doar avem mărinimoasa rețea de socializare Facebook, nu-i așa? Așadar, pe fesbuc, fraților și colegilor de breaslă, până nu e prea târziu! Cu lirica, înainteeeee, marș! Uraaaa! „A noastră e izbânda!”, zise careva mai demult. Cine!? A, Coșbuc, „țărănistu”? Ok, lasă… Drept care, bine că venii ’89-le de ne scăpă de eminescisme, coșbucisme, topîrcenisme, arghezisme, blagisme, blandianisme, sorescisme!... Preda, Breban, Sorescu, Sin, Bănulescu…? Creară o literatură de referință, toată, cam toate scrierile postbelice au doar valoare bună pentru a putea fi motivate reconsiderările! Ok-ok, ăștia sunt mai dincoace, dar alde Macedonsky, Topîrceanu, Iosif, Anghel, Pillat ș. a., pot fi ignorați fără probleme? Cum de nu! Cât despre Coșbuuuuc… A, ăla cu Noi vrem pământ, Nunta Zamfirei, Iarna pe uliță, zis „poetul țăranilor?” Să apară ăsta pe Fesbuc? Hai, mă! Vetust, ca și ceilalți! Ce naiba, în era fesbukismului timpuriu spre înfloritoare viață și perenitate, deja începând să fie multilateral dezvoltat, ne întoarcem la Prin vișini vântul în grădină? Păi, nici nu mai prea avem pomi fructiferi, așa că… Un depășit, încă un intrus în poezia actuală – oho! Însă, convine-nu convine unora, George Coșbuc, nu va fi niciodată un „depășit”, ci, dimpotrivă, el va rămâne în istoria literaturii române ca un poet de referință, ca unul dintre scriitorii români care a impus în creația sa poetică o tehnică fără precedent, în realitate, unică în literatura noastră clasică și contemporană, și de-o prospețime luminos-relaxantă. El este și va rămâne „poetul de suflet”, cel pe care îl regăsim cu plăcere și bucurie, în care ne regăsim pe noi și trăirile noastre, fără epatante figuri de stil, fără metaforizări inutile, fără a transforma sentimentele tinereții în psalmodieri erotice, dimpotrivă, totul existând într-o stare perfect naturală într-o atmosferă în care, peste puterea și voința noastră, ne implicăm sufletește încă de la primele versuri. Apoi: e suficient să i se pronunțe numele, fie și C. Boșcu, un pseudonim-anagramă cu care a debutat și, automat, ne vin în minte, dacă nu versuri, sigur câteva titluri de poezii. Pentru că, după Eminescu, el rămâne cea mai importantă și mai puternică individualitate lirică din literatura română, în primul rând datorită priceperii și talentului cu care a exploatat, până la a-l epuiza, întregul zăcământ de ritualuri, tradiții, întâmplări, momente, situații și obiceiuri din viața satului din nordul Ardealului. S-a mai spus: cel puțin din acest punct de vedere, poetul năsăudean este un caz unic lirica românească, atât clasică, oricât s-ar forța lucrurile spre… altfel, cât și, mai ales, contemporană, respectiv cea considerată, în general, ca fiind un fel maidan în perimetrul căruia limba română poate fi terfelită sau utilizată după chipul și asemănarea poetaștrilor de ocazie. Tot mai mulți și mai agramați. De talent nici nu mai poate fi vorba… Închis paranteza! Revenind: GEORGE COȘBUC s-a născut la 20 septembrie 1866, fiind al optulea la număr dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu, eveniment care a avut loc în satul Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, județul Bistrița-Năsăud, sat care peste ani, îi va purta numele și unde, viitorul poet, își va petrece și copilăria. După aflarea și însușirea primelor noțiuni de știința învățăturii, „predate” de țăranul Ion Guriță, locuitor al unui sat vecin, copilul Coșbuc învață să citească, încă de la vârsta de cinci ani, sub îndrumarea diacului Tănăsucă Mocodean, însă cursurile școlii primare le începe la Salva, localitate unde tatăl său era preot, de unde se transferă, încă din primul an școlar la Telciu (1874-1876) unde se familiarizează destul de bine cu limba germană și unele literaturi clasice, terminând clasa a patra primară la… Năsăud, oraș în care se și înscrie în clasa întâi de gimnaziu (1876), urmând apoi cursurile liceului (1876-1884). Trebuie notat că la Năsăud ia ființă societatea literară „Virtus romana rediviva”(1870) în a cărei revistă manuscrisă Musa someșană, George Coșbuc își va publica primele creații poetice de valoare modestă: Stâncile strig’ amin, Învățăm, Pepelea din cenușă, Soarta lor, Tablou etc. (1882-1883). Apropo: iată și mărturisirea lui George Coșbuc despre primele sale încercări literare: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.” După absolvirea liceului cu examen de bacalaureat (1884), îl găsim înscris la Universitatea din Cluj, Facultatea de Filozofie, pe care nu o absolvă însă, frecventând doar câteva semestre în decurs de 3 ani, 1884-1887… Oarecum descurajat de atmosfera din facultate, dar mai mult la îndemnul tatălui, se gândește serios să urmeze Seminarul teologic din Gherla. Între timp, scrie mult și este publicat în revista Tribuna din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, cu poezia Filozofii și plugarii, decembrie 1884, fiind, pare-se, adevăratul său debut, text semnat C. Boșcu, iar Iosif Vulcan îi publică în revista Familia din Oradea două poezii – în ambele reviste colaborările fiind semnate cu pseudonimul C. Boșcu (1885), dar cu numele întreg Blestem de mamă, Pe pământul turcului și Angelina. După cum s-a putut constata de istoricii literari, perioada cuprinsă între anii 1884 – 1890, este una dintre cele mai fertile ale poetului. Astfel, sunt de amintit, între altele: Atque nos, Fata craiului din cetini, draga mamei ș. a. (1886); Izvor de apă vie, Fulger, Brâul Cosânzenei (1887) – publicate în Tribuna (1887-1889). De reținut că, în luna august al anului respectiv, „Slavici îl dibui și-l aduse la Sibiu, dându-i 60 de florini pe lună ca să noteze la gazetă prețurile din piață,” (p. 584). Despre noul sosit, Slavici notează: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Anii 1887, și mai cu seamă 1888-1889 sunt considerați de însuși Coșbuc, acum redactor la Tribuna, ca fiind printre cei mai prolifici din perioada lui de tinerețe, iar creația sa începe să intre în atenția criticii literare ardelene (1888). Aceasta și pentru că poetul face, treptat, o trecere de la „balada populară” la „idilă”, gen de creație în care continuă să se simtă tot mai pregnant tematica vieții de la țară: Mânioasa, Nu te-ai priceput, Rodovica, RadaFata Morarului, Crăiasa zânelor etc., iar în revista Tribuna nr. 108 din 24 mai 1888, i se publică una dintre cele mai reprezentative și mai frumoase poezii, Nunta Zamfirei, „ce atrase atenția lui Maiorescu” (G. Călinescu, Istoria…, p. 584). Un an mai târziu, „în toamna lui 1889, chemat la București, George Coșbuc trece în România. O nouă etapă începe în viața poetului” (G. Scridon, I. Damșa, p. 7), aceasta și pentru că este angajat funcționar – ajutor-desenator – la Ministerul Cultelor, de unde își cere demisia la 1 martie 1891, fără să-i fie aprobată de ministrul G. Dem. Teodorescu. Este anul în care, revista Tribuna îi publică poeziile Pe lângă boi, Rea de Plată, Trei, doamne, și toți trei ș. a., iar în anul 1892, în Lumea ilustrată i se publică poeziile: Noapte de vară, Vestitorii primăverii, Rugămintea din urmă, ș. a., iar în unele periodice, începând în anul 1893, publică: Recrutul, Cântecul fusului, Subțirica din vecini, Dușmancele, Moartea lui Fulger etc., etc. În acest an, în luna iunie, are loc în viața poetului un eveniment foarte important: la Editura librăriei SOCEC publică volumul de debut Balade și idile (258 pagini), pregătit pentru tipar, ca primă versiune, încă din anul precedent. Cartea este primită cu recenzii avantajoase în mai multe reviste de cultură, cum ar fi: Familia, Tribuna, Convorbiri literare, iar în revista Moftul român din 2 iunie, 1893, apare o recenzie, se pare semnată de însuși Caragiale, în care se spune: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești – un volum de Balade și idile de George Coșbuc.” De asemenea, despre același volum de debut, Alexandru Vlahuță notează: „E unul dintre cei mai talentați poeți pe care îi avem azi și, ceea ce e rar la noi, Coșbuc are în poezie un stil al lui particular: adesea versurile lui, prin claritatea și structura lor neobișnuită te surprind cu o scăpărare de lumină neașteptată.” (Din Prefața la vol. Poezii, semnată de Gh. Șovu, Editura Tineretului, 1966, p. 15), O scurtă prezentare a evenimentului în discuție, apare și în revista Românul literar, nr. 19 din 13 iunie… Însă, nu putem trece mai departe fără a puncta un amănunt: la sfârșitul volumului, autorul încearcă să se disculpe din acuzațiile care i se aduseseră după apariția primei sale cărți notând: „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.” Debutul, din păcate, a fost dublat de un alt eveniment care, va dura nu mai puțin de zece ani, respectiv: „Începe procesul literar Coșbuc, deschis de obscurul poet și traducător Grigori N. Lazu. Acestuia i se alătură Anton Bacalbașa. Procesul continuă aproape zece ani, cu participarea lui Vlahuță, Evolceanu, Iorga, Gherea. ca apărători ai lui Coșbuc, printre dușmanii acestuia, alături de Lazu, numărându-se și Alexandru Macedonski” (p. 8)..” Concret: în a doua jumătate a lunii august a aceluiași an 1893, apare la Iași filada Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc, semnată de grefierul judecătoresc N. Lazu, prin care Coșbuc este acuzat de că, măcar o parte din poeziile cuprinse în volum, sunt plagiate după creații din folclor. Afirmațiile grefierului declanșează respectivul proces literar care va dura aproape un deceniu. În această ordine de idei, D. Evolceanu are o intervenție în numele revistei Convorbiri literare, agreată de Maiorescu, precum și de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga, care iau, în cele din urmă, apărarea poetului, în timp ce, de la Berlin, filozoful și omul politic român, P. P. Negulescu, îi scrie lui Maiorescu, la Convorbiri literare: „M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar…” Ca un apendice la cele de mai înainte, mi se pare firesc și interesant să adaug aici că Macedonski, autorul cunoscutei și denigratoarei epigrame anti Eminescu (1883): „Un X, pretins poet, acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum./L-aș plânge, dacă-n balamuc/Destinul său n-ar fi mai bun;/Căci până ieri a fost năuc/Și nu e azi decât nebun!, a făcut parte, în cazul acelui proces, din tabăra dușmanilor lui Coșbuc… Oricum, marele poet năsăudean-ardelean, va rămâne în istoria literaturii române, și în calitate de redactor al uneia dintre cele mai importante reviste, de fapt fiind vorba despre o publicație-simbol a revuisticii noastre literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre cunoscuta revistă bilunară Vatra, editată la București începând cu 1 ianuarie 1894, gândită ca un fel de vlăstar al Daciei literare și al Tribunei și va apărea doar în 44 de numere, de două ori pe lună, până în august 1896. Publicația, culturală și literară, de orientare pronunțat tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc, apreciat deja ca scriitor, pentru că acumulase multă experiență în munca de redacție. Să avem în vedere că revista, deși se tipărea la București, scopul său clar era de a se adresa populației preponderent din Ardeal, ceea ce spune mult despre rolul și importanța în viața revistei a lui Coșbuc și Slavici. De altfel, un amănunt semnificativ sprijină cele de mai sus: editorul Vetrei nu era altul decât C. Sfetea, viitorul socru al lui George Coșbuc pe banii căruia era și tipărită revista… Vatra, subintitulată „Foaie ilustrată pentru familie”, dar, „Adevăratul conducător al Vetrei era G. Coșbuc.” (p. 8). Se cuvine să menționez aici că: „La 1 iunie 1895, se căsători (Coșbuc, n. m. D. H.), cu Elena, sora editorului C. Sfetea, începând de aici încolo o viață pașnică, timidă, de cetitor și compilator (subl. D.H.) de toate, fără sistemă.” (G. Călinescu, Istoria literaturii…, p. 584). Despre același: „Se căsătorește, la București, cu Elena Sfetea; cununia religioasă are loc la Câmpina.” (G. Scridon – I. Domșa, George Coșbuc, Editura Academiei R. P. R. București, 1965, p. 8). În paranteză fie spus, cel de-al doilea eveniment de importanță majoră în viața poetului, are loc în același an: la 11 august 1895 se naște la Craiova Alexandru Coșbuc, unicul fiu al poetului, mort în seara zilei de 26 august 1915 în urma unui accident de automobil la ieșirea din Tg.-Jiu spre Bălești-Turnu Severin ca urmare a ruperii barei de direcție, din cauza vitezei neadaptate. În legătură cu tragedia care l-a marcat profund pe poet, în volumul Bilete de papagal (1946), Tudor Arghezi notează: „De la un timp din George Coșbuc rămăsese o schemă palidă și fugară.”, iar în Adevărul literar și artistic (14 februarie 1937), găsim următoarea însemnare a lui Liviu Rebreanu: „Pierderea aceasta (…), i-a zdrobit orice încredere în viață.” Istoricii literari, comentatorii, analiștii și cercetătorii, au ajuns la concluzia – firească de altfel, că moartea fiului său a avut consecințe clar nefaste, Coșbuc nemaireușind să-și revină la normalul său de viață și creație, până la sfârșitul zilelor, din acest punct de vedere trăirea și retrăirea tragicei întâmplări ni-l aduce în minte pe Hașdeu, după moartea fiicei sale Iulia… Închis paranteza. …Din păcate, noua revistă, bilunară, a apărut doar în 44 de numere, cum spuneam, respectiv până în august 1896. De menționat este și un amănunt aproape simbolic-repezentativ pentru rosturile lui Coșbuc la Vatra: Ioan Slavici, într-un fragment din Amintirile sale, menționează: „Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu plăcere”. Este acesta un adevăr care nu poate fi contestat, nici măcar comentat, fiindcă, dintr-o privire ne dăm seama cum stăteau lucrurile având în vedere că năsăudeanul, pe lângă experiența redacțională, devenise cunoscut nu doar prin talent și hărnicie. Ca urmare, după ce s-a stabilit colectivul de redacție, Coșbuc a devenit omul de bază dintre cei trei directori, Slavici-Caragiale-Coșbuc. În acest context, prezentul comentariu va readuce în discuție numele, viața și opera acestui mare poet ardelean, fixat cumva, pe nedrept, zic eu, cu sintagma „poet al țărănimii”, pentru că el, nici într-un caz, nu poate fi sechestrat într-un câmp de creație anume, având în vedere adevărul că nu s-a limitat doar la a scrie… „balade și idile”, cu tematică exclusivă din viața satului ardelean, ci și-a demonstrat personalitatea complexă prin abordarea cu aceeași responsabilitate, talent și respect față de cititor, atât gazetăria, proza chiar, cât și, cu deosebire, traducerile, spre exemplu. Sigur că elementul forte în creația sa îl constituie poezia, ilustrarea ca nimeni altul a vieții din mediul rural – seva care a fost o permanentă materie primă de bază, însă nivelul și valoarea exploatării acesteia depășește cu mult o simplă fotografiere a realității satului ardelean. Este un adevăr pe care îl aflăm transfigurat minunat în poezia Poetul: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/Și-i cânt bucuria și-amarul –/În ranele tale durutul sunt eu,/Și-otrava deodată cu tine o beu/Când soarta-ți întinde paharul(...)”. (Flacăra, I, 1911, nr. 1, 22 oct., p. 3, și în vol. Fire de tort, 1960, cu o Prefață de Al. Săndulescu). Pe de altă parte, parcurgând întreaga creație coșbuciană, aprecierile de mai sus nu par deloc exagerate, cel mult ar putea fi interpretate ca un gen de solidaritate emoționant-ardelenească, ceea ce nu ar impieta cu nimic asupra personalității și valorii poetului. Dimpotrivă!... Oarecum în sprijinul afirmației de mai înainte, trebuie subliniat faptul că, într-adevăr, creația sa are cel puțin două componente pe care le-aș numi, fără nicio reținere, complementare și care, nu doar îi garantează individualitatea, dar îi și îndrituiesc așezarea în loja de onoare a literaturii române, ele constituindu-se într-un întreg indisolubil pe care îl putem numi simplu și semnificativ: George Coșbuc. Voi încerca în cele urmează, atât cât voi putea și în funcție de informațiile pe care le dețin, să readuc în discuție câteva elemente din biobibliografia sa, cele care particularizează, și omul dar, cu precădere, opera, precum și circumscrierea ei la nivel de literatură națională. În această ordine de idei, personal consider că aplicarea în cazul său a etichetei „poetul țărănimii” este aproape total greșită, de fapt, fiind vorba de o expediere care îl încorsetează într-un câmp ideatic de creație limitat, ceea ce nu mi se pare semnificativ, deși trebuie să avem în vedere, indiscutabil, faptul că ponderea în poezia sa este rusticul, viața satului ardelean cu toate ale ei: situații, întâmplări, tradiții, însă opera sa constituie un întreg format din câteva componente reprezentative: rural, social, religios, sentimental, patriotic și, de ce nu?, popular. Însă, cel puțin în cazul său, Coșbuc nu s-a impus numai în poezie, ci a scris proză, a fost un foarte bun traducător, gazetar apreciat și redactor la câteva publicații importante: Tribuna (1884-1903), Vatra (1894-1896), revista magazin Lumea ilustrată, cu apariție bilunară (București, 1896), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901-1910)… Este de menționat, fie și ca simplu fapt divers, că, între altele, marele fiu al Năsăudului are în palmares și o inovație în tehnica poeziei clasice de la noi, fiind, după cât cunosc eu, primul care a „importat” din orientul arab genul de poem cunoscut sub denumirea de gazel, căruia, însă, poetul ardelean i-a construit o aură „după chipul și asemănarea sa” dându-i nu doar o conotație specifică, ci și o semnificație cu irizări național-ardelenești. (Gazel, „Oamenii mă-nvinuiesc”, Convorbiri literare, nr. 9/1891, 1 decembrie; Lupta vieții, Gazel, „Copiii nu-nțeleg ce vor”, Vatra, nr. 6/1894). Chiar Călinescu observă și recunoaște în Istoria literaturii…: „Coșbuc nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original(…)” (p. 590). Gazelul a rămas un gen de poezie aproape exclusiv coșbucian abandonat la noi, sau și mai precis, în creația lirică actuală. Întorcându-ne la anul 1896, acesta este considerat a fi important și din punct de vedere al colaborării la periodicele Viața, Povestea vorbei, Epoca literară, dar și fiindcă i se publică traducerea scrierii Aeneis a lui Vergiliu, pentru care, în anul următor, 1897, la propunerea lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Coșbuc este gratulat cu premiul Academiei Năsturel-Herescu în sumă de 20.000 de lei, traducere la care se adaugă și Mazepa, de Byron. Concomitent, poetul lucrează intens și la traducerea câtorva capodopere ale literaturii universale: Eneida, Odiseea, Divina Comedie, Sacontala... Iar un an mai târziu, în 1897, an încărcat de realizări importante la capitolul traduceri: în revista Familia din Oradea publică, în traducere proprie, Parmeno, comedie în cinci acte de Terențiu… De asemenea, în același an, la Craiova apare Antologia sanscrită – fragmente din Rig-Veda, Mahabharata, Ramajana, creații traduse de Coșbuc, cu prefață și adnotări de același, și Sacontala de Calidassa, la București… I se publică a II-a ediție a volumului de versuri Balade și idile, iar Enea Hodoș îi editează la Caransebeș volumul Versuri și proză, cuprinzând poezii, zicători, articole de filologie, amintiri din copilărie… Tot la capitolul evenimente importante: începând cu 1 iunie 1897, revista Foaie interesantă îl are în calitate de conducător pe Coșbuc, printre colaboratori aflându-se Panait Cerna, I. L. Caragiale, Cincinat Pavelescu ș.a., în timp ce, în a doua parte a lunii noiembrie îl găsim ca membru în Comitetul de redacție al revistei Albina care își începuse apariția cu o lună mai înainte (1 oct. 1897). Dintre colaboratorii noii publicații, se remarcă istoricul și filozoful A. D. Xenopol, Acad. dr. C. Istrati, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Al. Vlahuță, I. Slavici, Șt. O. Iosif… Încet-încet, poetul devine o personalitate complexă, o individualitate în creația poetică și scriitoricească, excelent traducător și conducător de reviste, pentru care merite în domeniile culturii și literaturii de la noi, precum și ca o recunoaștere a valorii operei sale, un an mai târziu, în 1898, este ales membru corespondent al Academiei Române. În acest sens, nu e drept să facem abstracție de încă un merit al lui Coșbuc și anume: originalitatea operei sale, în special poetice, a constituit pentru mulți comentatori și cercetători materie primă de analiză literară și nu numai. Astfel, Petru Poantă remarcă adevărul indubitabil, la urma urmei, că, în cazul poetului năsăudean, „Limba nu mai reprezintă un fapt arbitrar, stabilit prin autoritate; își are rațiunea ei de a fi. Imbajul renunță la uzanțe, la figuri, se deschide spre expresivitatea limbii vorbite, mai mult, spre concordanța între expresie și gândire.” (în Dicționarul scriitorilor români, A – C, de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 683). Interesant, însă, este și altceva, apropo de originalitatea creației poetice coșbuciene: în a sa Istorie a literaturii…, Călinescu afirmă: „Coșbuc nu este un clasic în toată accepția cuvântului. Nutrit cu literatură germană, cu legende și balade gotice, chiar în materie el vine cu multe romantisme pe care le acordă la tradiția lui Bolintineanu și Alecsandri.” (pp. 585-586). În aceeași ordine de idei, Călinescu întărește ideea referindu-se la „baladele” poetului năsăudean, rămasă fără prea mare ecou în comentariile ulterioare, și anume: „Culegerile lui Coșbuc, îndeosebi „Balade și idile”, „Fire de tort”, sunt presărate cu anume compuneri epice cărora li s-ar putea spune balade. (…)par și sunt într-o măsură inspirate de legendele lui Bolintineanu și ale lui Alecsandri.” Urmează, în textul analizei călinesciene, nici mai mult nici mai puțin decât o trimitere spre un ținut ideatic și oarecum ciudat: „Dar mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine. Toate laolaltă îți au punctul lor de plecare în poezia germană. Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller și reluat apoi de toți romanticii minori sau târzii în frunte cu Uhland și Platen.” (p. 586). Astfel stând lucrurile, extrapolând și aruncând chestiunea într-un perimetru al derizoriului, ne amintim de acuzațiile penibile de plagiat vizându-l pe Coșbuc, ale ieșeanului Grigori N. Lazu, pomenit ceva mai înainte… Forțând puțin nota, am putea spune că însuși Călinescu nu a fost foarte departe de idee atunci când l-a făcut pe poet compilator (v. p. 584…) și cam… după cum rezultă din citatul meu de la pagina 586 din Istorie… Continuând comentariul, nu este lipsit de importanță cred, să amintesc un studiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în care, probabil pentru prima dată, George Coșbuc este numit „poetul țărănimii”, sintagmă preluată și rămasă chiar în istoria literară ca un fel de blazon al poetului. Între 1896 și 1899, poetul își continuă munca de creator și de traducător, deși în ultimul an al intervalului, el publică volumle de proză: Fapte și vorbe românești. Carte de citire pentru toți românii și, cu o perefață a sa, Războiul nostru pentru neatârnare (1877 – 1878 ). Scrie și publică poeziile Pe dealul Plevnei, Nunta în codru, Faptul zilei… La 7 iunie 1900 moare tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, în vârstă de 82 de ani, este anul în care este ales membru corespondent al Academiei Române.. Următorul an, 1901, la 2 decembrie, apare periodicul Semănătorul, publicație literară având ca directori pe George Coșbuc și Alexandru Vlahuță. Abia cel de-al doilea număr Coșbuc aduce lămuriri clare în ceea ce privește orientarea și conținutul noii reviste. Însă, un an mai târziu (1902), când conținutul revista ia o turnură tot mai accentuat-naționalistă, ambii directori părăsesc publicația în care, trebuie să amintesc, poetul năsăudean publicase mai multe poezii, dar și unele satirice: Unul de la Mărcuța, Un bou ca toți boii… Însă, în același an, el scrie și publică mai multe creații poetice (De profundis, Povestea cântării etc.). Anul respectiv a fost, într-adevăr unul destul de bogat în evenimente între care aș aminti: Coșbuc a publicat volumul Ziarul unui pierde-vară (poezii); a fost „numit șef al biroului administrativ și de corespondență din admionistrația Casei Școalelor.” (G. Scridon – I. Domșa, George Coșbuc, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965, p. 10). Interesantă mi se pare și demnă de a fi cunoscută, însărcinarea dată de Spiru Haret lui Coșbuc și Vlahuță „să țină conferințe la țară pentru ridicarea nivelului cultural al învățătorilor și țăranilor.” (idem. p. 10). Legat de respectiva activitate, cei doi vor publica o carte intitulată semnificativ Carte de citire pentru școlile secundare și profesionale. În toată această perioadă, Coșbuc se află și în febra traducerilor culminând cu munca la traducerea capodoperei dantești Divina comedie. În anul 1903, poetul primește una dintre cele mai grele lovituri ale vieții sale: încetează din viață mama sa, Maria Coșbuc, la vârsta de 75 de ani. Un an mai târziu, în 1904, Coșbuc publică volumul de versuri Cântece de vitejie care, după cum se cunoaște, va fi și ultimul de creație originală. Este anul în care editează volumul-antologie Crestomație pentru toți românii. Într-o cronologie ad-hoc, în anul 1905, în tipografia „Luceafărul” din Budapesta, se editează un volum de versuri de G. Coșbuc în traducerea unui oarecare Révai K. Cu toate-acestea, George Coșbuc rămâne, în primul rând, marele, finul și inimitabilul nostru observator al vieții rurale, al existenței general-rustice. Desfășurarea evenimentelor în fiecare poezie a sa evoluează, adesea spectaculos, de la o fotografiere-blitz până ramificații în detalii care impresionează prin inedit atât cititorul cât și specialiștii în teoria și critica literară. Nici până la el și nici de la el încoace niciun poet român, clasic sau contemporan nu a reușit să comprime în creația sa atâta materie primă „rudimentară” sătească așa cum a făcut-o el. Un simț al realității, dacă nu fabulos, în orice caz, aparte, i-a creat aura de unicat în poezia românească, statutul de cel mai de seamă și mai „nemilos exploatator” al mediului din care provenea: viața cu toate ale ei din satul nord-ardelenesc. Că, datorită lor, a rămas cel mai complet și mai complex ilustrator al vieții rurale, este mai presus de orice îndoială. Exemplele următoare sunt o parte dintre dovezile care atestă, fără tăgadă, acest adevăr: Atque Nos („Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii și cumetrii/Și-apoi povestesc de-a dragul, stând pe lavițele vetrii…”); Brâul cosânzâienii („Nici flori mai mult sã n-o dezmierde,/Sã n-afle umbrã-n codrul verde”); Concertul primăverii („Corul dintr-un fag înalt./Vor cânta-n sopran și-n alt/Graurii câmpiei/Turturelele-n tenor”); Doina („E plin de oameni câmpul,/Tu, Doino,-n rând cu ei./Moșnegi și oameni tineri/Și tinere femei/Adună fânu-n stoguri/Și snop din spice fac”); Dragoste învrăjbita („Alba și-apoi verde și-a izbit din mână/Fusul plin și furca și-a umplut de lână/Lavițele vetrei./ Bine, fa, dar ce-i?/A luat în urmă cusătura ei/Cea cu flori cămașa, soare de frumoasă/Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă”); Dușmancele („Auzi tu, mamă, câte-mi spune?/Și-aleargă-n sat să mai adune/Și câte porecliri pe-ascuns/Îmi pune”); Iarna pe uliță („Ba se răscolesc și cânii/De prin curți, și sar la ei./Pe la garduri ies femei,/Se urnesc mirați bărbații/Din bordei); La Oglindă („Azi am să-ncrestez în grindă –/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puișorul,/Și-am închis ușa la tindă/Cu zăvorul.”); Mânioasă („Am să merg mai înspre seară/Prin dumbrăvi, ca mai demult,/În priveghetori să-mi pară/Glasul Linei că-l ascult”); Nebuna („Voi o vedeți fugind prin sat,/Cu zdrențele șiroi,/Desculță-n ger, cu ochii supți/De cine râdeți voi?/Și după dânsa curioși,/De ce fugiți în roi?”); Noapte de vară (Care cu poveri de muncă/Vin încet și scârțâind;/Turmele s-aud mugind,/Și flacaii vin pe luncă/Hăulind.”); Nunta In Codru („Dar sa vezi! La socru mare/Zgomote din zori:/Pițigoiu-ntr-una sare,/Steag pe casă șoimul suie./Gheunoaia bate cuie/Ca s-anine flori.”); Nunta Zamfirei („Și-n vremea cât s-au cununat/S-a-ntins poporul adunat/Să joace-n drum după tilinci:/Feciori, la zece fete, cinci,/Cu zdrângăneii la opinci/Ca-n port de sat.); Pastel („Eu cred c-a obosit pădurea,/Căci ziua-ntreag-a tot cântat/Și tace-acum gândind aiurea./Sub dealuri amurgește zarea,/Se-ntunecă prin văi cărarea/Și-i umbră peste sat.”); Rea de Plată („Eu plec cu sacu-n spate./La calea jumătate/Cer plata, trei săruturi./Dar uite, felul ei:/Stă-n drum și să socoate,/Și-mi spune câte toate,/Că-s scump, că ea nu poate,/Că prea sunt multe trei!”); Subtirica din vecini („Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune”); Trei, Doamne, și toți trei! („Scria-n gazetă că s-a dat/Poruncă să se-ntoarcă-n țară/Toți cei plecați de astă-vară –/Și rând pe rând veneau în sat/Și ieri și astăzi câte unul/Din cei care-au plecat.”); Vântul („Nu știe nimeni de-unde vine,/Și capu-i stă la sărutat!/De-ar fi măcar de-aici din sat/Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,/Să-mi spuneți voi acum, e bine/Să faci ca vântul, nu-i păcat?”)… După cum se poate observa, satul, ca entitate, nu lipsește din poeziile coșbuciene, de fapt, ideea ca atare contribuind la conectarea noastră, în calitate de cititori și în primul rând ca oameni, la o atmosferă în care, de regulă, fără vrerea noastră, ne implicăm. Iată: suntem părtași la șederea pe lavițele vetrii cu finii și cumetrii într-o seară lungă de iarnă, ascultăm aproape cu evlavie concertul primăverii, adunăm fânu-n stoguri și facem snopi din spice”… E seară de vară spre înnoptare, se aude clar scârțâitul carelor cu poveri întorcându-se de la câmp, mugesc turmele; apoi, nu avem cum lipsi, fiindcă e o voioșie și-o participare generală de la cele două nunți în care oameni și păsări se dezlănțuie din toate puterile și priceperea, ne revoltăm cu drag față de „reaua de plată, dar o însoțim cumva șmecher pe „subțirica din vecini”, fiindcă Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune”, asemuim vântul cu un fecior, la urma urmei simpatic și descurcăreț, când, cu șiretenie, capu-i stă la sărutat, deși, constatăm cu ciudă: De-ar fi măcar de-aici din sat. Fie și referindu-mă doar la aceste câteva exemple, citind și recitind cu atenție creația original-coșbuciană, se constată o apetență indubitabilă a năsăudeanului către partea anecdotică a existenței din mediul rural. Personajele poeziilor sale sunt, în cea mai mare parte, posesoare ale unui umor, adeseori ironic, însă aparținând de-o structură psihică construită pentru a bine dispune, pentru a-l apropia pe cititor. Este un adevăr adus în prim-plan și comentat de Călinescu: „Bătătoare la ochi este latura anecdotică, în înțelesul cel mai curent, de atitudine umoristică.” (G. Călinescu, Istoria…, p. 587). În această ordine de idei, ne aflăm în plină normalitate a întâmplărilor, a situațiilor și, extrapolând, a atmosferei rurale, sau exclusiv rurale. În aceeași ordine de idei, Vladimir Streinu a sintetizat excelent situația în sine scriind: „Dacă ar fi să inventariem motivele poeziei sale, am observa o stăruință în șăgălnicia rustică, peste măsura frumosului precum și conduita de a se aproviziona cu teme din eposul popular(…)”(V. Streinu, Clasicii noștri, p. 225) „Poet al țărănimii, Coșbuc nu putea fi mai întâi decât pentru un spirit mai puțin cunoscător al realităților rurale românești. Pentru cine a trăit viața la sat, acolo, pe lângă fericirea decorativă, sunt dureri și patimi, aspirații și înfrângeri de un egal patetism, ca în orice inimă omenească, nu sunt numai nazuri, cochetării sau cel multu tulburări amoroase.”(Streinu, pp. 234-235). De altfel este bine cunoscut faptul că, atât în creația poetică, în scrierile sale în proză, și forțând puțin lucrurile, cât s-a putut și cât i-a permis textul original în cazul traducerilor, Coșbuc și-a dovedit înclinația către zona nu exclusiv de veselie a ruralismului. Desigur, la modul principial vorbind, fiindcă, foarte bun cunoscător fiind al mediului din care provenea, el a pledat în creația sa, direct sau indirect, pentru scoaterea/emanciparea țăranului, a omului de rând în general, de sub imperiul unei vieți obișnuit grele, iar în acest sens, rămâne celebra poezie Noi vrem pământ, dar și în Doina, Decebal către popor, Nebuna ș. a. Extrapolând, o privire de ansamblu asupra întregii opere coșbuciene, ne va descoperi un… cvartet – poezie-proză-gazetărie-traduceri, care, rapid ne va conecta la un spectacol în patru părți de-o măreție și-un realism încă neegalate în literatura română și care a dovedit pentru posteritate un talent viguros și plin de farmec al redării. Prefer să cred că el, Coșbuc, a fost suficient de inteligent pentru a regiza conștient acest spectacol extraordinar începând cu un scenariu virtual, decoruri, personaje, scene, situații, momente etc., și terminând cu o implicare largă și afectuoasă a comunității, a întregii comunități, a satului – ca exemplu concret. Astfel, deseori pe căi aproape biblice, uneori chiar bizare, mai ales pentru cititorii de azi (pentru cei mai mulți dintre ei), George Coșbuc, prin simplitatea comunicării mesajului său liric, a devenit autorul ale cărui poezii s-au transmis, măcar unele, sub formă de texte pentru cântece cunoscute și iubite de marele public încă din timpul vieții autorului. Sub titlul Nunta țărănească, poezia Hora a fost pusă pe note de compozitorul Sigismund Toduță… Într-un context mai cuprinzător, trebuie să fim de acord cu George Călinescu atunci când decretează: „Coșbuc nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original, un vizionar al mișcărilor sufletești sempiterne(* cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil și tocmai pentru aceea așa de des imitat. (G. Călinescu, Istoria…, p. 590). Sigur că, în calitate de prozator, Coșbuc este aproape necunoscut de către marele public, tocmai pentru că nici istoria literară, și nici, în primul rând Călinescu nu a fost interesat de „prozatorul Coșbuc” în a sa Istoria literaturii. Chestiunea poate fi considerată interesantă, dacă nu cumva chiar extravagantă având în vedere realitatea că, în acest gen de creație, scriitorul năsăudean nu a excelat și nici nu a lăsat în urmă pentru posteritate măcar un volum de proză care să atragă atenția. Dacă e să luăm ca informație mai sigură, trebuie să apelăm la cel mai complet, zic eu, biograf al lui Coșbuc, Gavril Scridon. După cât cunosc, el e singurul care aduce într-un eventual plan al discuției, și structurează corect, creația în proză a poetului. Nu e locul, poate nici momentul de intra în alte detalii, comentariul ocupând un spațiu mult prea întins pentru analize și detalii, însă cred că e suficientă și eficientă o simplă reproducere/citat, respectiv, Proza literară, cuprinzând: Povestiri autobiografice (Neaga, publicată în Povestea vorbei, I (1896); Cum învață omul carte, în Albina, IV (1901); De ce te temi nu scapi, în Univ. lit., XX (1902); Amicul meu din Torbole, în Univ. literar., XX (1902); De departe și de-aproape, în Univ. lit. XXI (1903) etc., (p. 82-83); Schițe, povestiri (Sfatul bătrânilor, în Foaia interes. Buc. I (1897); Simon cismarul, în Albina, IV (1901); Domnul care a scris o odă, în Univ. lit., XIX (1901); O vânătoare de vulturi, în Albina, X (1907); Sinuciderea scorpionului, în Albina, XV (1911)(pp. 83-84) ș. a. Povestiri istorice (Popa Cojoc, în Vatra I (1894)¸Kiselef și Mehedințeanul, în Albina I (1898); Unirea Principatelor, în Albina, II (1899); Moartea unui rege orb, în Univ. lit., XX (1902); Românii ținând drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a românilor ardeleni), în Univ. lit. XX (1902); Din vremurile vechi, în Univ. lit. XX (1902); Doftorul și soldatul, în Albina, (1898); La Plevna, în Epoca, VIII (1902) etc. (p. 84-87); Povestiri pentru copii, în manualele școlare (Care e cel mai urât arbore, în Carte de citire pt. div. a II-a rur., Buc., 1908); Împlinirea datoriei, în Carte de citire pt. div. a III-a rur., an. II, Craiova, 1908; Legenda viței de vie, în Carte de citire…, 1908; Muncă, economie și prevedere, în Carte de citire…, 1908; Ostași viteji, în Carte de citire…, 1909; Zile rele de lucru, în Carte de citire…, 1908 ș. a., p. 87-90); Istorie și critică literară. Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în Vatra I, (1894); La ce vârstă au murit scriitorii noștri?, în Vatra II (1895); Cele trei marșuri, în Epoca III (1897); Ticuri literare, în Familia, XXXV (1899); Un concurs literar la 1848, în Univ. lit., XX (1902); dante și dușmanii săi literari, în Flacăra I (1912); Amintiri despre Caragiale, în Flacăra II (1912) ș. a. (p. 90-94). Altele: Probleme de limbă. Expresii și zicători explicate: La botul calului, în Vatra II (1895); Azvârle cu barda-n lună, în Epoca III (1897); A căra apă cu ciurul, în Epoca IV ((1898); Dracul în zicătoarele și proverbele noastre, în Albina, IV (1900) ș. a. (p. 94-98). Diferite probleme de limbă. O notiță gramaticală, în Vatra II (1895); Ce ne-au dat slavii și grecii, în Epoca III (1897); Curiozități ale limbii românești, în Albina III (1900); Mania diminutivelor, în Noua rev. rom., vol. II (1900); Să ne curățim limba, în Familia XXXVIII (1902); Numiri dacice de plante în limba română, în Albina VII (1904); Latin ori slav, în Românul, II (1012). (p. 98-100). Literatura populară. Tradiții și legende (prelucrări). Albina și păianjenul, în Foaia interes. Buc. I (1897); Apele sâmbetei, în Albina, I (1898); Insula Șerpilor, în Univ. lit., XXI (1903); Tribunalul satului, în Univ. lit., XX (1902) ș. a.(p. 101-102). Despre creația populară. Un capitol din demonologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Chestionar privitor la psihologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Făt-frumos al nostru și pasărea fenix, în Albina V (1901); Legendele mănăstirilor noastre, în Univ. lit., XX (1909); Sufletul după moarte, în Albina, VI (1903); Din înțelepciunea popoarelor, în Albina, VIII (1904); Două prototipuri ale vrăjitorilor, I, în Albina, X (1907). (p. 103-107). Publicistica. Articole cu caracter social-cultural. Școală și funcționarism, Albina, V (1901); Iubirea de patrie, în Albina, V (1901); Groapa din drum, în Univ. lit., XX (1902); Două bâlciuri, în Univ. lit. XXI (1903); Lumea veche și cea nouă, în Șezăt. sat. VIII (1906); Goana după slujbe, în Albina, X (1906); Muncă chibzuită și muncă proastă, în Albina, X (1906); Respectul față de părinți, în Albina, XI (1908). (p. 107-110). Lupta împotriva superstițiilor. Un capitol despre lene și superstiție, în Albina, V (1902); Miezul postului, în Albina, VII (1904); Puterea mistică a fierului, în Albina VIII (1905); Când s-a pornit lumea?, în Șezăt. sat. VIII (1906); Credințe fără rost, în Albina, XI (1908); Lumea s-a pornit într-o marți, în Albina, XIII (1910). (p. 110-112). Medicina populară. Boalele: Reumatismul, în Albina, III (1900); Doctorii și babele, în Albina VII (1903); Analogia în medicină, în Albina VIII (1904); Legarea boalelor, în Albina VIII (1905); Pneumoniile și cauzele lor în superstițiile poporului, în Albina IX (1906); Postul și nutrirea neîndestulătore, în Albina XI (1908); (112-114). Știința popularizată. Cum e făcută lumea și din ce?, în Albina, I (1898); Prorocirile pentru schimbarea văzdului, în Albina, IV (1900); Plante apărătoare de trsnet, în Albina, VII (1903-1904); Animalele din America sudică, în Albina, VII (1904); Fachirii, în Albina, VIII (1904); De la Betleem la Marea Moartă, în Albina VIII (1905); O vânătoare de balene, în Albina, IX (1905); Groaznicul clocot al pământului. Vulcanul Cracatau. Turbatele lui izbucniri în trei rânduri, în Foaia interes., I 1906); Oamenii de la polul nord, în Albina, XI (1907); Mijloace de comunicație, în Carte de citire pt. cl. A III-a urb., Craiova, (1909). (p. 114-118). (Gavril Scridon – Ioan Damșa, GEORGE COȘBUC, bibliografie, Ed. Acad. R.P.R., 1965, p. 82-118). N. B. Am utilizat citatele de mai înainte pe sărite, pentru a dovedi că George Coșbuc nu a fost doar un poet de geniu, ci o personalitate complexă, cu adevărat impresionantă. În această ordine de idei, vol. GEORGE COȘBUC – biobibliografie, sub semnătura Gavril Scridon – Ioan Damșa, mi-a fost de un indiscutabil folos. …Sper că textul de față va reuși să aducă în mintea multora dintre noi personalitatea unuia dintre cei mai importanți poeți-scriitori români de după Eminescu, poate cel mai important, dacă nu-i reducem opera la „poet al țărănimii”. Mirarea mea este că, de exemplu, G. Călinescu în Istoria sa (p. 583- 590), abia-abia amintește de poetul năsăudean că ar fi desfășurat o activitate prodigioasă și ca prozator, gazetar, redactor, prefațator, comentator de opere literare etc., etc., folosindu-se doar de un citat care mie, cel puțin, nu mi se pare reprezentativ. (p. 590). Din nefericire, ca și în cazul multora dintre clasicii noștri, nici măcar atunci când este vorba despre cei mai importanți!, George Coșbuc face parte de-o ignorare care-i afundă tot mai mult personalitatea în uitare. Istoria literară ce-i mai salvează amintirea, pentru că, cu precădere în zilele noastre amintirea lui este estompată de noul val de literatură. „Poetul țărănimii”? O sintagmă luată drept blazon ce poate fi aruncat în derizoriu, în lumea clasicilor depășiți, a celor care, prin idealismul, patriotismul și romantismul lor. Mai degrabă coboară calitatea literaturii decât o urcă. Creația, doar pretins literar-artistică, din ce în ce mai… actual-fesbukiană, se impune azi tot mai mult și mai pe gustul categoriei de cititori în legătură cu al căror nivel de cultură este indicat să păstrăm momente de reculegere. Să recapitulăm puțin: George Coșbuc, pe lângă faptul de necontestat că a fost marele poet de după Eminescu, iar din punct de vedere al reflectării vieții rurale, cel puțin egalându-l pe ipoteștian, a fost unul dintre cei mai mari și mai buni traducători de literatură universală. Să ne amintim de Sacontala, Kalidasa. Eneida, Georgicele... Dante (Divina comedie), Byron (Mazepa), Himnuri din Rig Veda, din Mahabharata (Tilotama, Dasaratas, Bhima…); Homer (Odiseia), etc., etc. Dar cine mai stă să „piardă timpul” citind Balade și idile sau Fire de tort? Două volume de versuri în care idilicul, socialul, umanul în general, ocupă un loc predominant în creația coșbuciană încărcată, în totalitatea ei, direct sau indirect, de-un patriotism emoționant, sentiment care, azi, ni se pare desuet. Și e adevărat, în condițiile în care însăși ideea de țară este perimată, dar cotă parte în marele și nereprezentativul conglomerat numit globalizare! Din păcate, pentru literatura română, la 24 februarie 1918, Coșbuc publică în revista Scena din București ultima sa creație lirică, poezia Vulturul, an în care i se tipărește ediția a VIII-a a volumului Balade și idile și ediția a VII-a a volumului Fire de tort. Probabil încă suferind în urma pierderii fiului său Alexandru, George Coșbuc se stinge din viață subit la 9 mai 1918, în vârstă de numai 51 de ani!, iar funeraliile și înmormântarea, au avut loc la Cimitirul Bellu, lângă mormintele lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu și G. Călinescu, două zile mai târziu, la 11 mai, cu participarea scriitorilor I. Slavici, Gala Galaction, precum și Bogdan-Duică, care a și adus un ultim omagiu marelui dispărut: „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru…”. Această glorie a neamului nostru a închis ochii pe veci.”, cuvântare publicată în Gazeta Bucureștilor din 13 mai 1918. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, în timp ce istoricul și scriitorul Nicolae Iorga, într-un necrolog, scrie: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.” În aceeași ordine de idei, la câteva zile după moartea poetului, conjudețeanul său – deschizătorul de drum în romanul românesc modern, Liviu Rebreanu (27.11.1885-01.09.1944), – îl fixează cumva în acest spațiu geografic și ideatic rural, precum și în literatura română scriind: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”(Liviu Rebreanu, George Coșbuc, în ziarul Lumina, București, 14 mai 1918). Însă, atâta vreme cât spiritualitatea românească va avea nume-simbol precum Eminescu, Coșbuc, Blaga, Arghezi, Caragiale, nu e totul pierdut și nici nu e prea târziu… Dumitru HURUBĂ BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc. 1988 (p. 583-590); G. Scridon, I. Damșa, George Coșbuc. Bibliografie, Editura Academiei R.P.R., Buc. 1965, pp. 7, 8, 10… 82-118 și urm. Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Editura Elion, 2002, p. 215-235; G. Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, Buc. 1960, p. III-XXIII; George Coșbuc, Poezii, Editura tineretului, Buc. 1966, p. 5-23; Coșbuc, Fire de tort, Editura pentru literatură, 1966, p. V-XXXIV. *(SEMPITÉRN, -Ă, sempiterni, -e, adj. (Livr.) Veșnic, nepieritor. – Din lat. sempiternus. Cf. DEX ’98). |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |