Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 81 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion Nete . APOCRIFUL FURNICAR
    Scris la Sunday, July 27 @ 15:38:39 CEST de catre asymetria
    Limba dulce Ion Nete                          APOCRIFUL  FURNICAR
    Memento:
                                         “ Torna, torna, fratre ”

    Tresar, surprins, că ispita mă îmbie să stau într-un picior. Mai degrabă, m-aș   învârti în jurul stâlpului, înfipt, cu un capăt în pământ și celălalt pierzându-se în albăstreala cerului. Sunt în biserică, dar nu știu cum am ajuns și nici ce caut. Din naos în pronaos, în sutane încovoiate, se furișează ca un alai de umbre. Una dintre ele ține neapărat să mă spovedească. C-așa se cuvine, înainte să mă apuc,  de ce am de făcut, trebuie să mă împărtășesc. Aproape băgasem capul sub patrafir, când mi-amintesc că nu știu ce uitasem, și privesc, întrebător, drept în ochii umbrei. Speriată, că o recunosc, își îngroapă capul în camilafcă. între timp mă dezmeticesc. Așa ispravă nu se poate petrece decât în închipuirea mea. Dintr-odată, simt greutatea cu care mă apasă bolovanul încordării. Aproape, să-mi înăbușe răsuflarea.  (Citiți urmarea)




    Tresar, surprins, că ispita mă îmbie să stau într-un picior. Mai degrabă, m-aș învârti în jurul stâlpului, înfipt, cu un capăt în pământ și celălalt pierzându-se în albăstreala cerului. Sunt în biserică, dar nu știu cum am ajuns și nici ce caut. Din naos în pronaos, în sutane încovoiate, se furișează ca un alai de umbre. Una dintre ele ține neapărat să mă spovedească. C-așa se cuvine, înainte să mă apuc, de ce am de făcut, trebuie să mă împărtășesc. Aproape băgasem capul sub patrafir, când mi-amintesc că nu știu ce uitasem, și privesc, întrebător, drept în ochii umbrei. Speriată, că o recunosc, își îngroapă capul în camilafcă. între timp mă dezmeticesc. Așa ispravă nu se poate petrece decât în închipuirea mea. Dintr-odată, simt greutatea cu care mă apasă bolovanul încordării. Aproape, să-mi înăbușe răsuflarea. Am o singură grijă : Nu care cumva, să mă dau de gol că merg cu ochii închiși.
    înaintez, plutind, ademenit de vălurirea aerului care îmi răsfiră părul din creștet. Ca și cum mi-ar face un semn discret că m-apropii periculos de mult de pragul din care, odată atins, n-am să mai știu de mine. Înspăimântat de ce va să fie, izbutesc să scot o larmă de țipete înfricoșătoare. Mai înainte, ca un licăr, mi-a trecut prin minte să caut un adăpost. Negăsindu-l, m-am agățat, disperat, de țipete. Punându-mi toată nădejdea în ele, să-mi salvez sufletul. Printr-o străfulgerare a memoriei, mi s-a arătat o frântură din obiceiul cu care vânătorii africani își alungă frica. Pornesc, din colibă, în șir indian și, când e să se afunde în pădurea tropicală, scot tot felul de țipete. Probabil că, din instinct, țipătul mi s-a părut cel mai potrivit leac pentru frică…
     Dar, oricât țip, nu simt nicio vână umflată de curaj. Lesne să deduc că nu fac altceva decât să irosesc aiurea efortul pentru stârnirea larmei strigătelor. Stingerea lor în pustiu, părând să îmi aducă, pentru a nu știu a câta oară, confirmarea adevărului de care se temeau profeții, privind soarta multora dintre spusele lor, vroite a fi pilde biblice.
    ***
    Ghici, ghici, ce-i pe-aici ? Amuțesc. Uluiala, că mi se întâmplă ceva neobișnuit, pare și mai copleșitoare decât o năpastă. Un vuiet prelung, aducând a prevestire de cutremur, îmi împiedică auzul să prindă dincotro vine răspunsul : Ce-ai să zici, de-i apocriful cu furnici ?
    Cumpănesc, îndelung. Socotind cum ar fi mai potrivit să mă feresc. Nici măcar nu știu de cine ! Brusc, bănuiala cade asupra umbrei. Numai ea putea lua un chip atât de misterios, punându-mi răbdarea la încercare. De altfel, o mai surprinsesem, de câteva ori, dându-mi târcoale. Sigur, încă de pe atunci, urzea cursa pe care să mi-o întindă. Jucându-mi cea mai năucitoare festă. Adică, să strige și-apoi, tot ea să-și răspundă. Zăpăcindu-mă, într-atât, încât, să cred că rătăcesc printre arătările pădurii… Umbra, ghicindu-mi gândurile, ține să-mi dea semn, că am brodit-o și prinde a se înfoia, mai dihai decât fac curcanii, puși pe gâlceavă, când se abat în calea drumețului întârziat, în miez de noapte, pe la cântatul cocoșilor. De atâta umflat, foșnetul mă asurzește. Parcă m-ar acoperi un frunzar, răscolit de vânt.
    Înduioșată, ca prin minune, din mila cu care îndur umilirea, mă dojenește, a certare blândă, că m-am delăsat neînvățării de minte :
     Tot tâlcul e să nu speri și, atunci, n-ai să ai nici teamă ! De-ai alergat, ieșindu-ți sufletul pe gură, până la mine, visând să afli ceva ne mai știut în legătura cu soarta ta, zadarnic ai făcut-o, așa, că n-ai decât s-o rupi la fugă, înapoi. Pe-ăst tărâm, îndeobște, toate-s vechi și nouă toate…
    Deznădăjduit și buimăcit de uluială, nu mai găsesc nici atâta putere în mine, cât să mă stăpânesc, să nu dau în vileag spaima care-mi îngheață oasele. Sunt tocmai bun de pus în sicriu.
    Nimic nu mă îngrozește mai mult decât că are să vină și vremea când o să plătesc scump de tot pentru slăbiciunea cu care mă las ademenit, de cum aud, prin preajmă, un glas îmbietor. Așa, orbește, mă las captivat, încât nici prin închipuire nu-mi trece că m-aș putea pomeni legat fedeleș la stâlpul infamiei și dat pildă, ca drept cel mai mare neîndemânatic de pe pământ ! Abia, când îmi trece prin cap gândul că pot decădea în asemenea hal, din gură îmi țâșnesc șuvoaie de urlete turbate și răcnete. Apucat de furie, mă zvârcolesc precum cei loviți de a boală sau fiarele din adâncul pădurii, când suferă răniri de moarte.
    Pe moment, aș fi în stare să prefac în țăndări orice mi-ar cădea în mână și cum, de obicei, în asemenea împrejurări, nu se află nimic la îndemână, îmi descarc of-ul otrăvit prin injurii, defăimându-mi neamul, cel obișnuit cu veșnicul petrecut de-a v-ați ascunselea prin sita tabulei rassa, în timp ce, de ochii lumii, ipocritul se frământă mai amarnic decât cămila obligată să se strecoare prin urechile acului. Aceluiași neam, pe care nici sub formă de ficțiune, nu mi-l pot închipui, îi imput vina de a mă simți îmboldit să fiu ager, vigilent și să arborez o statură de făloșie nesăbuită, pe când, eu, de fricos ce sunt, stau mai mult ascuns, prin coclauri și scorburi. în contul aceleiași obârșii vitrege, adaug și stupida insuflare tainică de a mă voinici, indiferent de starea jalnică în care arăt. Neapărat, trebuie să mă dau tare și mare, pe deasupra, ducându-mă, singur, în ispită că, starea, chiar dacă e vorba numai o mască, mi se potrivește la perfecție. Nu uit, niciodată, să-i reproșez delăsarea de care mi-a făcut parte, fiind mereu dispus să las, pe mâine, ceea ce pot face azi, încât -, deși nevoile mă obligă, mai tot timpul, să mă perpelesc, ca prins în vârtejul vâltorilor, câtă vreme natura nu m-a blagoslovit cu un corp îmbrăcat în fulgi -, nu-mi intră în obișnuință nici măcar un strop din așa-zisul obicei străvechi, c-am fi de aceeași lege, temeiul statorniciei precum ne știm, ceea ce, adesea, chiar mă face să mă stingher și să mă întreb de pe ce lume sunt, de mă simt atât de încurcat și neajutorat, de parcă aș merge, împiedicat în urzeala aceleiași stânjeneli care îi împleticea pașii și lui Iisus, pe când umbla, înstrăinat. Măcar, El, mărturisea că umblă pentru o scurtă vreme, printr-o lume, al cărei stăpân urmează să vină în curând.

    ***
    Doamne, de-ai ști, cât m-aș bucura, sărmanul de mine, dacă, din toată frământarea care mă macină, măcar ecoul unuia dintre strigătele disperate, îndreptat spre Tine, de nu ajung până la tronul împărăției cerești, în loc să se preschimbe în ecou, mai bine ar sfârși, izbându-se de-o stâncă uriașă, a cărei prăvălire, să stârnească un cutremur atât de cumplit încât să întoarcă lumea pe dos ! De o așa ispravă, să-mi rămână și mie numele legat !
        Îmi fac iluzii, Doamne, ca tot omul, bineînțeles. Mi-e prea limpede că voia sorții fuse ca din ambiția mea să scapere doar iluzii. Flăcărui, pâlpâind de câteva ori, deasupra unei lumânări, în stingere. Altfel, nici că s-ar putea, mai ales în ziua de azi, când e atât de greu, de nu, chiar imposibil, să găsești pe cineva dispus să te asculte, darămite, să te urmeze. Și de ai țipa, ca din gură de șarpe ! Lumea, s-a tot întins, până s-a mărunțit mai rău decât varza ajunsă pe tocător. Acum, vegetează, fărâmă lângă fărâmă, visând la umbra obiceiului care îi se adusese, cândva, faima agerimii cu care pândea, ferind, de ochiul străinilor, urdinișurile galeriilor, scobite pe sub pragul caselor cu acoperișurile țuguiate, ca mușuroiul de furnici. Moțăie, ca o momâie, cu obrajii copleșiți de riduri, că nici nu mai poate deschide ochii ! N-ar putea ține loc nici de sperietoare, la ogorul de cânepă…

                                                       ***

         Spre nenorocul meu, când nu mai am încotro, înfierbântându-mă, până ajung la un pas de disperare, încremenesc, ținut captiv, de parc-aș fi înlănțuit într-o urzeală din care se poate scăpa numai după un ritual care nu admite pași greșiți și eu nu-i știu nici începutul. Așa că, irosesc timp îndelungat, fără rost, pentru ca, într-un târziu, să-mi dau seama cât de bine mi-ar fi prins de eram și eu dăruit, din naștere, cu o voce din acelea pătrunzătoare, cu vibrații putând răzbate tăriile slăvilor înălbăstrite întorcând răspunsul glasului biblic de tunet, că nu s-a ales nimic din câte a vestit că are lumea de pătimit, de n-o să aibă ochi de văzut și urechi de auzit…
         îndestulat de umilința la care mă supune umbra pe care o simt că îmi stă, veșnic, împotrivă, răstorn, mult de tot, capul pe spate, îmi încrețesc ochii, până ce zarea se subțiază ca tăișul briciului de bărbierit. După o ședere, îndelungată, în acea poziție de sustragere în afara lumii, cu o mișcare, bruscă, îmi scutur tot corpul, berbecește, revenind, ca iepurele după o scurtă ațipire, la stare de veghe. Orice așteptare, având un rost, anume, pentru mine fiind acela de a descoperi modalitatea prin care aș putea străpunge, cu privirea, adâncul zării, până ce lumina ochilor mi-ar limpezi calea, încât să mă dumiresc cât de aproape mă aflu de Cela care mi se arată numai în închipuire…
       Simțindu-mi umerii sub o apăsare stranie, pusă să mă nimicească, pentru ce am îndrăznit să-mi închipui, ca un bolnav doborât de febră, bolborosesc la bâlbâieli :
       Și eu, sunt cel ce sunt, ca și Tine, Doamne, adică, mai mult necunoscut decât cunoscut, rătăcitor pe o bucată de pământ ajunsă de pomină datorită numeroaselor cerneri prin Tabula rassa, aici, unde, de când se știe, noul născut e întâmpinat cu un talmeș-balmeș, oficiat în schimonoseli ca să aducă precum o formulă magică, față de al cărei mister, mintea fragedă a pruncului rămâne nepăsătoare. Oricât ar psalmodia soborul fețelor bisericești deasupra lui : Binecuvântare, binecuvântare, odraslă curată, precum un înger ! în loc să regretăm amarnic, c-ai sosit după ce cărțile au fost făcute, noi închinăm osanalele ! N-ar avea nici un farmec să-ți dezvăluim chinurile care te așteaptă și prin care singur ai a te descurca. Așa e datul, de-ți convine, bine ! De, nu-ți convine, și mai bine… Iară, ca să n-ai, cumva, motiv de cârteală, ponegrind cerul încăpător care te primește la sânul său, noi, ca niște părinți spirituali, după cum a dat Pronia să-ți fim, după puterile noastre, înduplecăm prea marea milă a Domnului, să-ți îngăduie a zburda, la nevoie, pe aripile închipuirii, visând, pe săturate, oricâte și oricând, pe alese, din toate cele…

                                                 ***    
       Bunăoară, întorcându-mă la șirul mărturisirii începute mai înainte, orice aș face, orice aș drege, apăsat de povara neputinței, nicicum, nu pot opri timpul în loc. Să mi se arate și mie, astfel, câtă greutate are glasul meu. Surd și mut, timpul își vede, mai departe, de mersul lui. Parcă nici n-aș exista. Or, senzația asta de cruntă ignorare, mă scoate din sărite…
       De nu m-aș chinui, implorându-l, înduplecându-l, străduindu-mă să-i rețin atenția, prin săvârșirea de fapte alese… Și, tot așa, zi de zi, luând-o de la capăt…
      Oricât de zadarnice mi-ar fi încercările, n-am cum să le dau uitării, câtă vreme, mi se înfig în carne, mai dureros decât piroanele în care a fost țintuit Iisus pe lemnul crucii.
       împresurat de nevoi și scârbe, fără speranță de scăpare de răutăți năstrușnice. Cum ar fi, de pildă, blestemul căzut asupră-mi într-o clipită…
       M-am pomenit, de năuc, ziua, în amiaza mare, prin dogoarea soarelui ce se rostogolea în valuri și incendia văzduhul. Arbori și oameni, frângându-se, laolaltă cu animale domestice și fiare sălbatice, păsări și alte viețuitoare de pe pământ, ape și aer. Pretutindeni, trupuri încovrigându-se pe frigările spinilor înroșiți. Largul cuprins al zării făcându-se tot o vatră, spuzind scrum viu. Câmpuri de pulberi roșietice, risipindu-se, în bătaia vântului, înspre cele patru zări. Oriunde mă uitam, ca pe o miriște, trecută prin seceriș, privirea îmi era întâmpinată de cioate de lumânări și iarăși, alte cioate de lumânări. Pilde ale rămășițelor mistuirii prin foc și pară. Fumegau, mocnit, în pâlpâirea jarului. Străfulgerări, adunate în arcuiri de curcubeie, răsăreau prin apele văzduhului. înfricoșat, de nici nu mai știam al cui neam și de pe ce lume sunt, aiuram, aproape să mă asurzesc, cu propriile șoptiri ce izvodeau ca din izvor străin firii mele. Poate că, tocmai de aceea, se prelingeau șerpește, înfiripând isonul amăgitorului cântec de leagăn : tooorrr-naaaa, tooorrr-naaaa, fraaaatre…
         Spre a mă zăpăci și mai mult de ce mi se întâmpla, mi s-a alăturat o voce străină, prefăcând cântecul de leagăn într-o prevestire, vizându-mi soarta : „Sufletul are să-ți rătăcească, în veci de veci, lovit de blestem după blestem, ca prin odăile niscaiva case pustii, de-ai să uiți cum să-ți mai cauți locul spre care ar trebui să te îndrepți. Tărâmul, de care iluzia te-a făcut să fii sigur că există, va dăinui, de acum, doar în plăsmuire, aidoma acelui „tooorrr-naaaa, tooorrr-naaaa, fraaaatre, care-ți bucură și tulbură auzul, deși habar nu ai ce înseamnă cu adevărat. N-are să-ți fie dat răgaz de împăcare cu soarta ! Omoară-te, pe mai departe, cu vânatul de vânt și după legende despre strămoșul imaginar Ostropetru, închipuindu-ți că-l vezi, stând turcește, în mijlocul drumului și buchisind elinește din ditamai cărțoiul mitologiilor subiective, despuiat de coperte și ținându-l deschis, cu ajutorul genunchilor peste care cămașa de cânepă stă boltită în poală. Cată, la ochii lui de viespe, care stăruie să se uite fix într-un punct, până ce pune un roi nemaivăzut în mișcare. Crede, după cum te ajută mintea, c-ar fi o colonie de omizi, migrând, spre ieșirea din Valea Scundului, locul de baștină al lui Ostropetru, îndreptându-se spre cea a Pescenii iar de acolo în valea Oltencii preasfinției sale, roșcatul… Roiul, urcă, mereu, și coboară culmile dealurilor care împresoară Vedea și o ia spre văile de dincolo de Gușoieni și Glăvi, ajungând în Piscul Crucii, acolo, unde, după cum umblă zvonurile, pe vremurile dintâi, se pogorâse Dumnezeu, făcându-și locaș, drept între aracii din mijlocul viilor cu viță aleasă de tămâioasă, fragă și crâmpoșel, sub bolta joardelor, arcuite, ca de templu, slujea Domnul, dând dezlegare de viață și moarte întru mântuirea păcătoșilor.


                                                                    ***
         Spulber aducerea aminte, și pentru prima oară, în viață, înfrunt ispita de a mă mai lăsa dus de închipuire. Totul durează cât o iluzie. Ca de atâtea ori, sunt înfrânt, iar efortul încrâncenării mi se duce pe râpă la vale…
         Și, astfel, cu ultimele nădejdi, ajung să mă agăț, păianjănește, de firul luminii. Dinadins, întins, punte, spre mine. Unul dintre capete, venind dinspre niciunde. Celălalt, ducând spre alt niciunde. Fiori de spaimă sticlesc, prin mine, într-o viermuială de șerpărie. Nu le pot sta împotrivă. Dar nici de ales n-am. Știu, îmi rămâne, doar, să aștept. Până îmi pot lua avânt, de-a lungul punții. Alt, încotro, nu există. De țin, neapărat, ca, pe mine, mie, să mă redau. Cuget, cum aș putea cuteza, pas după pas.
        Forfota fiorilor înfricoșători s-a potolit.
        Nu și ațâțarea, înfierbântată, a curiozității. Adus de ea, mi se furișează, ca un junghi, între spete, sloiul de gheață. înfigându-se, setos de sânge cald. Clonțul, cange, de vultur, părând o nimic toată, pe lângă așa ceva.
         Desprins de firul luminii, mă mulțumesc cu iluzia că sunt ferit de orice rău, câtă vreme nu-mi dau de gol nesăbuința. De a ajunge, neapărat, undeva. Deși, știu prea bine, că licărul din ochi n-am cum l-ascunde. Jeratec viu, prevestitor al văpăilor mistuitoare. Gata, să se aprindă, dintr-o clipă în alta. Anihilat, prin voia sorții, mă asemui puiului de pasăre. Ispitit să vadă ce e dincolo de marginea cuibului. Când dă de hăul imens, aripile îi amorțesc. Nimic nu le mai îmbie la zbor.

                                                                         ***
            întinderea imaginarului cuprinde bolta cerească. înstelată, prin roiuri luminoase. Pecetluind taina Bunei vestiri a începăturii de vreme…
                                Atât cutez, numai, să dau la iveală din povestea la care urzesc în gând. Duc, mai departe, povara blestemului de a crede că, pentru mine, ar fi mărturisirea izbăvitoare…
          Din păcate, mai mult de atât, n-am putut întocmi în închipuire. Și, într-adevăr, nu ajunge, ca să uit de spaima pe care o simțeam, atârnând, ca un păianjen, spânzurat de firul luminii venită de niciunde.
          În hamacul străveziu al zării, mă simt în largul meu.
          Pentru cât timp, rămâne de văzut. 
         Corpul, încrâncenat de frământare, îmi strânge sufletul ca într-o carapace. Parcă, a prins să înghețe, partea de pământ din care sunt făcut.
         Scrutez cu privirea, căutând vreun semn după care să-mi dau seama dacă am trecut dincolo de limita până la care îi e îngăduit unui muritor. N-aș vrea să stârnesc furii necunoscute. Atât mi-ar mai trebui, să se ițească, spre mine, cete de năluci. Agitându-se, ca albinele, în urdinișul stupului, când dă buzna vreun oaspete nechemat.
        Folosind clipa de cumpănire, care îmi înnoadă sufletul, un glas pogorât din înalt, cum se petrecea numai în scripturi, prinde a-mi grăi :
        Tare plăcut mi-ești, așa cum te agiți, plin, peste poate, cu simțiciune. Se vede stirpea, tot mai rară, a celor care iau viața în serios. Bine faci că nici prin gând nu-ți trece să-ți irosești timpul în văicăreli, plângându-ți de milă. Blestemând, hulind, sau cine mai știe cum făcând. N-ar fi decât zădărnicii. Cine are să le audă, în afara surzilor din mijlocul cărora strigi ? Neputincioși, cu spirit gregar ! Abili la a da timpul de azi pe mâine. Ioc, speranță, pentru că n-are cine a se încumeta să ți se alăture ! Oricât i-ai asigura că și tăriile văzduhului pot fi răzbite. Și că, doar crezând, poți ajunge la cel în puterea căruia stă mântuirea ! Mulți alții, înaintea ta, asemenea, s-au zbătut. Dar, nu au făcut mai mult, decât peștii pe uscat. Sufocați, au amuțit. Soartă care te așteaptă s-o împărtășești și tu. în veci, stând scris că, așa va fi, până are să-i vină rândul fiecăruia. Iar, odată, ce te-ai dus, adio, legătura cu lumea. înstrăinându-te, ca și focul de fum. Oricât s-ar căzni, adunați laolaltă, rude și neamuri, să-ți bocească moartea. Ochii tăi au a cuprinde alt cer, a cărui lumină e de ajuns pentru a mai simți nevoia aducerilor aminte. Plânsul, bucuria, rugările, zâmbetul, căldura, amăgirea și toate alte cele trăiri, din câte îți mai sunt cunoscute, răsărite din pământescu-ți trup, ale pământului vor rămâne. De-abia înălțat, Dincolo, omul află ruga adevărată, care, odată spusă, se și împlinește, ca și plânsul neuscăcios, ci înviorător, bucuria înfloritoare a chipurilor, zâmbetul luminător, precum și căldura, cu adevărat izvoditoare a mirului întăritor de viață. înțelege-mi întristarea de moarte, când te văd cu mintea înrobită APOCRIF-ului tăinuitor. în atâtea iluzii ți-au dat brânci însăși înaintașii tăi, scoțând închipuiri din imaginarul lor, cum fac panglicarii de prin bâlciuri, ispite după ispite. Precum fu istoria cea zisă ieroglifică, apoi creanga, pretins aurită sau acea insulă a lui Euthanasios, dată drept locaș al tânjitului Paradis. în fapt, doar o stâncă din numerosul grup, ce formează, împotriva firii, pământul sterp din mijlocul apelor !
               Rătăcind prin urzeala unor astfel de plăsmuiri, te-au îmboldit să bănuiești că ai să descoperi calea dezlegării tainei tainelor. Ispite deșarte, măiestrit încropite, anume să-ți întoarne privirea numai înapoi ! încât să scapi din vedere tocmai traseul ursit ție, să-l parcurgi…
                Destăinuindu-ți toate acestea, caut să-ți deschid ochii înaintea probei care te adastă. Pentru că, APOCRIFUL, la care ai ajuns, fie și cu visul, există de adevăratelea. Printre cei cărora le-a fost dat să-l afle, fiind scris și numele tău ! Deslușirea semnului fi-va spre împlinirea Scripturii. Unde stă scris că va fi vai și amar de cei care au spus că aud, ce nu e auzit, și văd, ce nu e de văzut. Fățarnici înșelători. Ascunzând oamenilor calea cea strâmtă, ducând spre împărăția cerurilor. Dacă lor nu le e dat să intre, nu iar lăsa nici pe alții s-o facă. Mai bine le-ar fi fost, de nu se nășteau !
      
                                                                      ***
                         Auzirea ziselor de glasul pogorât din slăvi, m-a înmărmurit.
                O ușoară atingere, din apăsarea dătătoare de amețeli, a neliniștii, a avut darul să-mi împrospăteze aerul.
                Nu-mi puteam da seama, dacă mai sunt în viață sau nu. Aidoma lumânărilor, puse de jur împrejurul cadavrului, ardeam.
                N-ai teamă, îmi vorbesc ca unui străin, săltând îndemnul până în pragul buzelor, ca să-mi dau curaj. înfiorat, de presimțire că, abia de acum, urma să se întâmple ceea ce nici prin vis nu-mi încăpuse.

                                                                     ***
                               O tărie neașteptată îmi pătrunde prin oase, încingându-le ca jarul din vatra focului. Revigorat de fluidul sevei arămii, mă cred în stare să nu-mi mai îngădui nici un fel de îndoială.
                  Cât de mult însemna, să am încredere în mine, după ce, zile la rând, ca în Infern, mă chinuiseră gânduri din cele mai negre, într-un fel de pedeapsă că nu-mi găsisem, și eu, alt rost pe lume decât aducerea la lumină a ADEVĂRULUI sigilat sub abracadabranta formulă „Torna, torna, fratre” ! împinsesem sfidarea forțelor obscure până acolo, încât, o tot pronunțasem, așteptându-mă ca glasul meu să dovedească ecoul pustiului…
                Visam cum, de sub foșnetul mătăsos al valurile de nisip, avea să se trezească răspunsul !
                N-aveam cum bănui că fluturii negri care îmi zburau prin închipuire nici nu dormitau, darămite să ațipească.
                Cu aripile lor, în veșnică zbatere, bulucind spre mine convoaie nesfârșite de stafii…

                                                                        ***
               Așa că, fără a-mi ostoi respirația, prin rafalele țipetelor din răsputeri, slobozesc cuvintele alcătuind abracadabranta formulă, sperând să străpung cu ele adâncul zării. întețindu-mi țipetele, uit, pur și simplu de mine.
              Într-un târziu, încerc să aflu ce mi se întâmplă.
               Alene, vine și limpezirea.
              Apele visului mă purtaseră până în înaltul dinspre care răzbătuse glasul de tunet. Zarea, deschizându-mi-se dinainte, mă ispitise cu străbaterea norilor. Străvezimea lor nu mi-a dat niciun pic de temere. în schimb, cu cât mă avântam, în înălțare, simțeam alunecarea uluitoare a tot ce mă împresura. Câmpul, adunat ghem, se prăvălea în adâncul hăului. Lumânările, înclinându-e, licăreau, atingând, razant pământul cu lumina, de parcă nu se mai puteau sprijini decât în pâlpâirile uleioase-gălbui.
                   Apoi, totul încremenise.
                   în mijlocul zariștii, împietrit, stăteam ca un colț de o stâncă.
                   Până ce bătăile inimii mi-au revenit în piept.
                  Numai că, oricât scrutam de jur-împrejur, nu recunoșteam nimic. îmi apar eu, mie, însumi, părăsit. Pietrificat, precum celui atins de privirea gorgonei sau a curiosului care a izbutit să scoată capul din antica Peșteră, înțesată cu umbre înlănțuite în jocuri înșelătoare.
                  Așadar, nu mai eram aievea.
                  Lipsit de vreo cale de întors.
                  Semn că încheiasem pactul.
                  De-acum, și numai o aluzie la APOCRIF, m-ar putea face să împărtășesc soarta omului declarat în fals, față de cei hipnotizați de jocul umbrelor, ca urmare a mărturisirii că, în lumină, lumea arată cu totul altfel, decât în întunericul Peșterii.
                  Dezvăluirea, putându-mi atrage afurisirea și izgonirea !
                  Oare, mereu, voi avea aceeași soartă ?

                                                                ***
                   Mi se pare că sunt încătușat în lațul păcatului. în grabă, socotesc ce aș mai avea de pierdut. Prea multe nu-mi vin în minte, așa că sunt pe punctul de a mă împăca. Deodată, îmi fulgeră c-ar putea fi vorba despre viața pe care nu am trăit-o încă. Având, astfel, ce regreta.
                 Îmi dau seama, abia, acum că, n-apucasem să trăiesc vreun moment după care să pot spune, gata, de acum, întâmple-se orice, am avut tot ce mi-am do-rit, nu mai are să-mi pese de nimic. N-am gustat nici măcar un dram din intensitatea bucuriei, aprinsă în ochii celui care își împlinește visul de a-și cânta cântecul de lebădă. Nici o câtime, dintr-o astfel de trăire, nu-mi cutremurase sufletul. Mă, amăgeam, închipuindu-mi cum avea să devină imposibilul din capul meu posibil. Deși, nimic nu mă asigura că, vânând himere, n-aș putea sfârși, prins în brațele de caracatiță ale aceluiași imposibil, împreună cu care, apoi, să alunec pe calea pierzaniei…
                  întruna, neîmpăcat cu soarta, dar mai ambițios din fire, de cât s-ar fi cuvenit, îmi făgăduisem, doar, atât : să nu încalc, pentru nimic în lume, legământul…
                  De care, Dumnezeule, abia acum mi-aduc aminte cât de simplu mi se păruse, cerându-mi ca, odată, pornit la drum, pentru nimic în lume, nu trebuia să mai întorc capul înapoi. Nici peste umărul drept și cu atât mai mult peste cel stâng ! Legământul impunându-mi să merg până acolo, încât, de-ar fi fost să trec chiar și pe lângă mine, să nu mă uit înapoi. Să nu mă las ademenit de glasul vreunei sirene, care m-ar fi putut vrăji, aruncându-mi un mieros mulțumesc, mersi, thank you, grazie, ca niște coji de pâine, spre câinele din lanț… Să ignor fâșâitul mătăsos al buzelor chiar și atunci când, precum o fântână arteziană, ar revărsa asupra mea lujerul unui grazias ! Și mai ales să-mi înfrunt închipuirea care, brodând pe firele prinse în auz, m-ar face să cred că soarta mi-a scos în cale unica ocazie de a-mi înmuia buzele în băutura aleasă de care aveau parte doar zeii din Olimp.
              Nimic nu-mi amintește în ce împrejurări, făcusem legământul…
              Sau, era doar o presimțire, a ceea ce urma să mi se întâmple ?

                                                     ***
              Înfuriat, țip, provocator : „Torna, torna, fratre”… 

                                                                     ***
              Aștept, să aud, iarăși, venind ispitirea, sub formă de ghicitoare.
              De-odată, îmi trece prin minte că, țipând, nu făcusem decât să-mi arăt slăbiciunea și sperietura de care eram cuprins, de parcă aș fi văzut cum se abătea asupra mea aripa blestemului. îndoiala mă furnica… încălcasem sau nu sensul Triadei acelor cuvinte, cu înțelesurile obscure ?
              Poate, se cuveneau rostite cu gravitate în glas, ca la oficierea unei slujbe și eu le luasem în derâdere, într-un fel de „ Feri, în lături, e Dalila” !
              De-acum, nu-mi rămânea decât să aștept ivirea arătării, să-mi pecetluiască soarta. Teama funciară îmi dă ghes să caut un adăpost, fie el și imaginar…
              Apoi, mi-aduc aminte cum, pe vremuri, Manuela îmi făgăduia că stă cu mine până la ziuă, ferindu-mă de rele, numai s-asculte tot timpul, melodia Fernando !

                                                                      ***
              Ar trebui să mă bucure frântura amintirii întoarsă în gând. Dar nu-mi pot îngădui răsfățul, din moment ce simt cum mă apasă lespede Apocrifului pe creștetul capului. îngreunare sporește, pe măsură ce rostesc : TORNA, TORNA, FRATRE
               Senzația vuietului se amplifică întruna. Pare a mă amenința cu spulberea. Dându-mi de înțeles cât am de ispășit, odată ce m-am hazardat să descifrez primul rând al Apocrifului. Posibil să fi încălcat vreo regulă nescrisă, și am tulburat sensul semnelor. Făcându-le să se adune, sub altă formă, astfel, că m-au înșelat cu noul lor curs, de mi s-a părut că ajung la râul cel atât de lung, încât, să-i încapă între maluri și visele mele… De unde era să știu că, dincolo de el, omul nu are ce căuta. Puteam să mă împac, mulțumit, că-l pot admira de departe. Apoi, mă întorceam de unde venisem, păstrându-l în memorie. Înfrigurat de panică, încerc să-mi amintesc încotro curgea ? înspre sau dinspre Babilon ?
    Orientarea mătcii, poate, mi-ar înlesni deslușirea, de, nu, însăși dezlegarea tainei Apocrifului. O, de-aș avea la îndemână, bunăoară, unele fire ajutătoare, de care să mă pot agăța…
       Și, în închipuire, îmi apare, iarăși, păianjenul, ridicându-se, până trece în alt orizont, de existența căruia habar nu avea.
        În starea sufletească, de acum, mi-ar cădea bine un anahoret, sfatul lui putându-mi aduce alinarea. Dar, în pustiul ăsta, de unde să-l iau ? Și, cum să mă mai încred într-un necunoscut, doar pentru că poartă haine roase, are chip uscățiv și, prin barba care îi înțelenește carnea obrajilor, abia de mai răzbat sticlirile ochilor ?
      Îndată, veșnica îndoială, prinde clipa prielnică să facă vad neîncrederii, a cărei curgere mă fură, ducându-mă, până mă pomenesc, hăt departe, adică, undeva, dincolo, unde, singurul lucru pe care îl simt este că nu mă mai poate ajunge vreo neplăcere, chiar, de port, prinsă în undiță, în locul peștișorului de aur, taina Apocrifului.
       S-ar fi cuvenit s-o fac, cunoscută lumii. Dar, cine mă asigură că n-aș atrage, asupră-mi, anatema, alegându-mă, după pilda lui Iuda, tot grație bunăvoinței, cu cine mai știe ce defăimare ! Motiv, să mă întorc cu gândul, de unde am plecasem, întrebându-mă : e posibil ca mușuroiul să nu-mi dea vreun semn, despre ce mă așteaptă ? Nu, cumva, m-am înșelat, lăsându-mă mânat într-o luptă de care sunt străin ?
    Ce bine mi-ar prii un îndreptar. După care să-mi coordonez viața. I-aș da ascultare, orbește. De-mi indică înainte, aș merge, înainte, până în pânzele albe. Chiar de-ar tuna și bubui, revărsând șiroaie, peste lume, numai ploi cu spume, curgând șuvoaie, apele mătcilor să înfoaie. Fără preget, mi-aș vedea de mers, atent, doar, să nu încalc semnele îndreptarului. Ca orice ne râvnitor de glorie. Trăind, din plin, bucuria îmboldirii oraculare, după tipicul : Mergi, până vei găsi o fântână, în stânga lăcașului lui Hades și lângă ea un chiparos alb ; păzește-te, să te apropii de această fântână…
              Doamne, închipuiți-vă, ce s-ar fi întâmplat cu Iisus, de-ar fi avut de ascultat asemenea porunci. Pur și simplu, peregrinarea sa prin lume, ar fi fost fără capăt și rost, pierzându-se, nu doar întâmplări pline de tâlc dar însăși învățătura Sa ar fi rămas în suferință, în lipsa unor pilde precum aceea cu apa vie…
              Presupun, totuși, că ocolesc fântâna și urmez calea, mai departe, așa după cum mi-o indică îndemnul scrijelat pe amuleta ce-mi stă agățată de gât : … Vei găsi alta (e vorba de fântână, bineînțeles) din care, lacul Amintirii lasă să curgă apă proaspătă ; bagă de seama că, în fața ei, se vor afla paznici. Nu uita să le spui : sunt fiu al Pământului și deopotrivă, al Cerului înstelat ; aparțin rasei cerești. Sunt uscat de soare și mă prăpădesc ; îngăduiți-mi, să-mi umezesc, barim, buzele cu puțină apă curgătoare din lacul Amintirii…
              Evrika ! în amintire ! Acolo se află…
              Cheia deslușirii Apocrifului, care m-a adus în pragul disperării.
               Acum, chiar că simt nevoia să mă împărtășesc…

    Ion NETE
    Associated Topics

    Biblioteca Babel


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.40 Seconds