Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Jurnal: Andrei Zanca. Din Cartea Surâsului
    Scris la Saturday, February 02 @ 15:11:52 CET de catre asymetria
    Biblioteca Babel Să contempli o vale înzăpezită, iarna, fără vreo obligație, fără gândul câștigului ori pierderii, fără de grija ridicolului, fără de ghesul apărării, fără de nici un ghes; să guști pur și simplu această clipă în oprire deplină, să dai drumul la toate, fără de gândul că trebuie să lași totul să cadă, să te delectezi cu această splendoare, fără a încerca a o reține, fără de speranța că trebuie să dăinuie mereu: mișcare în nemișcare, totul ... har, artă și trudă .... Andrei Zanca


    Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăntric) - fragmente

    Mutilați de întâmpinare, nu ne mai întâlnim într-adevăr unii cu alții, o întâlnire de la ființă la ființă, ci pe roluri. Fiecare vede în celălalt doar un rol (cum medicul în bolnav, doar un caz, șeful în subaltern, doar un obiect al rentabilității). întâlniri dominate de utilitate, interese și scopuri, până și în cele mai intime impacturi.

    Omul acestei vremi se plânge de singurătate și izolare, fie pe față, fie în intimitate, însă în momentul când cineva îi trece pragul, abia așteaptă să fie din nou singur (elevii pe de altă parte, pot vorbi ore în șir la telefon /celular... unii cu alții, căci nu sunt nevoiți a se privi în ochi, a se afla aproape – orice apropiere semănând cu un act de agresiune, însă când se află față-n față, amuțesc -, ce semn de maladie generală mai evidentă?)
    Dintr-o peregrinare splendidă montană: întreb un cioban, ce-i face muierea (pe care o cunoscusem cu două săptămâni înainte, când i-a adus lui merinde) ... Mă privește cu o anume sfiiciune și apoi: apăi, s-a dus la doftor, zice ... Are ceva cu fătăciunea ... Și apoi m-a privit hâtru, adânc, încât am simțit limpede ce ar fi vrut să zică: toate neajunsurile ni se trag de la acestea, două: fătăciunea dornică de a ști ... Și fătăciunea vestejită ...
    Apoi, a oftat și și-a chemat cânele.

    Cultul câinilor în lumea urbană a atins proporții industriale: saloane de coafură, de pedichiură, de tuns. Alimentație în pungi cu diverse meniuri. în fine, o industrie deosebit de prosperă. Cei care au câine, și nu sunt puțini, unii chiar posedă adevărați dulăi, cât un vițel (încât ți-e pur și simplu milă, cum e el ținut în recluziune într-un apartament, când ar zburda și el în voie pe o pajiște, ce cruzime în fond), zic mereu: pe câinele meu mă pot baza. în fond, le place faptul că animalul acesta nobil ascultă, vine, se culcă la comandă, mă rog, tot tacâmul (această impusă „prostituare” a bietului animal), în fine, pentru că e supus. Ca o recompensă a propriei supușenii în lumea industrializată, pragmatică și tot mai dură. Și apoi, câinele te urmează oricum ai fi considerat de ceilalți. Te ascultă și nu te contrazice deloc. Te urmează, de a-i fi sfânt ori ticălos (ce pildă a non- deosebirii, a neutralității de-a dreptul divine, care însă pe noi nu ne caracterizează, ca ființe „alese”, deloc...). Poți monologa în prezența lui ore întregi.
    Și-apoi, te întâmpină cu o bucurie nefirească unui om.
    în fine, mereu și mai la toți, această propoziție simptomatică, uluitoare, mereu aceeași, după ce câinele lor a fost anesteziat, ori s-a stins de moarte bună: ich muss mir einen neuen Hund verschaffen ... trebuie să-mi fac rost (să-mi procur) de un câine nou.
    De parcă ar schimba o mașină cu alta ... nouă ...
    întemeietorul ortodoxiei franceze Jean de Saint-Denys, unul din marii teologi ai secolului, nu era un teolog abstract; el a bănuit că restaurarea ortodoxiei originare în Vest va fi unul din cele mai importante evenimente ale secolului 20. Există în noi un eu enigmatic, aflat la întretăierea dintre eul-lume și ființă. Acest eu-central este capabil să discearnă între cerințele celorlalte două, aflându-se deasupra lor. Despre el nu se vorbește aproape de loc. Este acel eu al auscultării inițiatice
    Lumea ca proiectare de imagini constituie o escală de reflectare deosebit de dificilă. însă aici trebuie să înceapă onestitatea noastră. Pentru că din acest punct trebuie să răspundem, să preluăm răspunderea ( în sensul în care te miști în lumea ta și că tot ce trăiești nu este decât reflecția asupra ta însuți, că ești mereu singur în lumea ta, mereu te miști în cercul imaginilor tale și că deci porți răspunderea absolută pentru destinul propriu, pentru această lume; ea este un produs al polarității, al sciziunii psihice în eu și non-eu; separarea noastră eronată de ceea ce numim lume, ceilalți). Această umbră devine deci lumea înconjurătoare, ce astfel încearcă să se apropie din nou de noi spre a fi integrată, asumată.

    Pe măsură ce ne apropiem însă mai mult pe acest drum, de această unitate, ne „rarefiem” treptat. Ceea ce în lumea din jur este îndemnul de-a deveni tot mai plin de succes, tot mai bun decât ..., nu este altceva decât o gonflare monstruoasă a eului, ipostazierea unui hybris fatal. însă un eu ce pornește pe drumul nostru descris, în momentul în care a ajuns la „țintă”, nu mai există. Aceasta este jubilația și totodată spaima...De aceea, eul încearcă să prelungească cu tot dinadinsul perpetuarea în iluzie, încercând formele călduțe și instituționalizate ale religiilor majore, în și prin care se asociază cu alte euri la fel de „sârguincioase” în a-și păstra într-un mod „justificat” statutul și rolul, în asocieri și întâlniri comunitare prezervatoare, tradiționale.

    Un eu delimitativ: eu și alt eu. Se încearcă astfel o identificare de durată cu acest eu, uitându-se că el se află în decursul biografic într-o continuă devenire. încercăm să menținem o continuitate care de fapt nu există.
    Căutarea de sine devine așadar o înfăptuire de integrare. Obstacolul major îl constituie eul, înțeles ca ego (nu însă în sensul de egoism etc.). Eul suportă o infinitate de definiții. Sinele este însă ceea ce este. Altă definiție e cu neputință cu mijloacele restrânse ale limbajului uman.

    Orice copil, încă demn de acest nume, este mistic. Mistica, atât de greșit înțeleasă mai ales datorită unei moșteniri de tristă amintire, este ceea ce se sustrage oricărei definiții. Misticul nu se află în fața unui adevăr pe care l-ar putea înțelege. El trăiește un adevăr, care-l pătrunde. Doar ca Pătruns se poate el exprima. Iar exprimarea lui nu se potrivește în nici un concept mistic. Este o nemijlocire întru divin.
    A fi prezent mereu în acum și aici presupune o trudă anevoioasă (în sine și în zen: totul poate fi un drum întru tao, de la cea mai mică și măruntă îndeletnicire, dacă te dedici total ei, fără a fi nici o fărâmă preocupat în același timp de altceva). însă noi suntem mereu absenți. De aceea nu ne atinge adevărul. Prezentă, atenție, veghe și smerenie (să nu fii nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce ești). Lumea tehnocratică în care trăim este putere fără mistică. Fiindcă tehnocrația se întoarce împotriva celui care a creat-o: ea poate mânui viața, doar distrugând-o. (Sf. Augustin: eu sunt afară și tu ești înăuntru).
    Copilul este astfel un mistic în primul rând fiindcă este pură prezență.
    Să încetăm astfel a-l gândi pe dumnezeu: doar când încetăm a-l gândi îl putem trăi. El ne întâmpină mereu altfel decât ne așteptăm. Nu îl putem înțelege, însă ne putem lăsa pătrunși de el.

    Cu Francisc de Assisi, începe o nouă înflorire a misticii, ce-și găsește în Germania un punct culminant prin Meister Eckehart, Heinrich Seuse și Johannes Trauler. în Spania, Teresa de Avila și Ioan al Crucii investesc cel de-al 16-lea secol cu denumirea de secolul de aur al misticii. Prin Jakob Böhme mai apoi, se trezește din nou interesul pentru mistică – după fărâmițările cauzate de Reformă și Contrareformă – el reunind cugetări lutherane, paracelzice și mistice într-un sistem teologico-natural. însă cuvintele lui Albert Schweitzer „esența misticii constă în faptul că este fără de vreme și că nu face apel la nici o autoritate decât cea a adevărului, pe care-l poartă-n sine” – sunt o mărturie a faptului că acest fenomen continuă. Chinuitoarea căutare a întâlnirii cu divinul este azi mai actuală decât oricând. Deasupra eticii și moralei, se află desigur căutarea de sine, experiența cu divinitatea, mistica în fine.

    Noțiunea de mistică pleacă de la noțiunea grecească „mysterion” (învățătură / cult tainic), la rândul lui format din două noțiuni: „mystos” (tăcut) și „my” – însemnând în (o în-chidere a ochilor, buzelor). Este vorba deci de o taină care se revelează printr-un cult, când începem a ne înturna înspre lăuntru, închizând ochii și tăcând. „Cine și-a adus în-lăuntru simțurile acela aude ce nu se spune și vede în noapte” – ne spune Angelus Silesius. Aceasta e posibil, ne spune Böhme, prin ceea ce el numește „umgewandte Auge” – ochiul în-turnat (ochiul întors în-lăuntru).

    Deosebind între mistica pozitivă și cea negativă, Darshan Singh denotă faptul că prin negarea lumii se creează o falsă asceză. Doar mistica pozitivă, arată el, ne oferă posibilitatea de-a ne dezvolta uriașul potențial ca oameni deplini. De aceasta țin: realizarea / punerea în practică a menținerii sănătății și frumuseții, a simțirii și emoției adânci, a concentrării și dezvoltării capacității de gândire, însă în același timp și dezvoltarea capacităților noastre uitate „supra-senzoriale”, supra-lumești și supra-temporale (așa cum, se pare, acest lucru a atins în mitul Atlantidei un punct culminant).

    Să contempli o vale înzăpezită, iarna, fără vreo obligație, fără gândul câștigului ori pierderii, fără de grija ridicolului, fără de ghesul apărării, fără de nici un ghes; să guști pur și simplu această clipă în oprire deplină, să dai drumul la toate, fără de gândul că trebuie să lași totul să cadă, să te delectezi cu această splendoare, fără a încerca a o reține, fără de speranța că trebuie să dăinuie mereu: mișcare în nemișcare, totul ... har, artă și trudă ....


    Isus face deseori afirmații imposibil de împlinit pentru om: nu atât faptele, cât gândul, deja, duce la pierzanie ... Prin această împingere la extrem a lucrurilor, Isus dorește doar a spune mereu: mântuirea este o problemă a grației, a harului divin ... a îndurării divine ...
    Și el o declară astfel fiindcă este un adânc cunoscător al sufletului omenesc: utilizează ego-ul spre a învinge ego-ul...
    Ca în cazul unui Koan.
    Te pune în fond în fața unui koan.


    Trebuința traversării lumii formelor presupune deci o transcendere a lor. Lumea formelor mediază invizibilul. Astfel, însingurarea nu este o fugă de lume si o retragere spre a o putea traversa. însingurarea ca dar făcut lumii, ca posibilitate de solidarizare imanentă.

    Ne retragem, spre a putea reveni cu atât mai efectiv. în sensul acesta tot ceea ce făptuim produce ceea ce poartă numele de kharma, adică forme pe care trebuie să le mistuim, să le asumăm. Câtă vreme gândim doar în categoriile binelui și răului, creăm mereu sciziune, defalcări. Ceea ce trebuie este un soi de conjunctio opositorum o împăcare a contradicțiilor. Doar astfel se poate întrevedea o ieșire din această dilemă: în cazul acesta crucea, ca simbol al polarității. Crucificarea însăși, o legare, o cetluire de această lume polară.

    în răs-cruce se află ieșirea din polaritate, este punctul mistic al mântuirii (în lăuntrul, nu în afara polarității, deci). Picătura lui Ma Ananda May își are din nou cuvântul: sunt în tot și totul e în mine.


    Cea mai grea lecție a zen-ului: iluzia este iluminare și iluminarea este iluzie (suntem autorii propriului scenariu și în același timp și actorii propriei piese).


    Paul Tillich: Isus este eliberat de religie; toți fac noi legi religioase. El le învinge, trece peste ele.


    Allan Watts: koanul este o problemă care nu permite o rezolvare rațională; răspunsul nu are o legătură logică cu întrebarea, iar întrebarea este de asemenea soi încât dezorientează complet rațiunea.

    Se pare că pe lângă frustrarea și sleirea pe care le aduce cu sine, koan-ul dezvăluie faptul esențial că suntem victimele propriei noastre tendințe a „seriozității”, a încrâncenării: ne scapă umorul situațional, detașarea, grația.
    (spre o destindere: intră un berbant frumușel, spilcuit și țanțoș în local. Și comentariul: „Ia te uită frate: ... Mușchiul, Forța, Eleganța ... Spiritul și Grația”)


    Aurobindo spunea undeva că fiecare sentiment este aidoma unui val: apare și dispare, fiind însă indisolubil legat de taina oceanului. în val se concentrează întregul ocean. Conștientizarea acestui „cu totul altceva” din noi constituie punctul retragerii și al revenirii; o retragere pregătind de fapt revenirea unei ființe deplin transparente, manifestându-se în aceasta ipostază în orice act, în cea mai măruntă activitate (care poate fi prea-bine o cale minunata – grație unei concentrări absolute, unei aplecări totale, unei tandre, nude atenții – întru iluminare, epurare lăuntrică, întru dumnezeu: „când mănânc, mănânc, când mi-e sete, beau, când sunt obosit, dorm, când merg, merg, însă voi când ședeți, sunteți deja în picioare, când sunteți în picioare, mergeți deja și când mergeți ați și ajuns” cum se spune într-o celebră afirmație zen)

    De aici apare și responsabilitatea. Eul-lume caută să-și mențină-n static poziția „cuceririle” și rangul. Acest static, ucide vitalul, viața ca dinamică, în devenirea ei. Depășirea staticului presupune metanoia, deci suferința. Suferință care trebuie integrată, asumată. Suferința ca șansă. Traversarea nopții obscure ( la noche oscura, a lui Juan de la Cruz), totul fiind pre-luare, asumare și integrare. Living your dying, a-ți trăi morțile de fiecare zi, micile morți, cotidienele morți.



    în domeniul spiritualității trebuie ... să te străduiești, spre a ajunge la concluzia, că toate străduințele sunt inutile.
    (Ca în cazul unei boli: nu lăsa capul să stea în drumul de tămăduire a corpului înțelept...)


    Mărturie a divinului în „neînsemnat”. Deschidere totală și necondiționată. Paralela ar fi pre-luarea, asumarea, integrarea necondiționată. Preluarea /acceptarea nepreluabilului. Asumarea calvarului, nicidecum împotrivirea, amânarea ori refularea, sporind „umbrele” (Jung) din noi.

    Această asumare nu are de-a face deloc cu resemnarea ori cu eroismul, care constituie de fapt două modalități de manifestare ale eului-lume. Asumarea întunericului nu e nicidecum resemnare (static), ci dimpotrivă dinamismul cel mai fluid cu putință. Preluarea, asumarea „întunericului”, înseamnă grăbirea apariției zorilor. Ea reprezintă în mod uluitor și unul din adevărurile străvechi ale zen-ului și nu numai. în sine, un act anagogic.


    Orice fariseu este departe de drumul umblat, de spiritul obișnuit, cotidian; însă este aproape, dacă nu identic cu spiritul eroic, fatal și atât de prețuit în societățile concurenței acerbe ... to be number one ... (ambiția este „injectată” copilului la vârste fragede, cu efecte fatale ... este și ea zeificată)
    Fariseu – în trad. aproximativă, cel deosebit.
    în societățile în care se zeifică concurența în toate domeniile, partea masculină (yang) a femeilor dobândește o pondere monstruoasă. Partea feminină (yin) a bărbaților este aproape total înlocuită cu yang-ul aroganței, cruzimii, urii.
    Este straniu: majoritatea femeilor în funcții de conducere caută să se comporte, nu din lăuntrul feminității lor (lucru absolut pozitiv, deosebit de efectiv și necesar, stringent mai ales în zilele noastre), ci prin imitarea unor calități de conducere masculină, puternic și ridicol accentuate.


    Gândirea rațională legată de limbă nu poate nicicând ajunge din urmă cunoașterea spirituală, însă un reflex al spiritului, ce însuflețește un discurs, se mistuie mereu în el. Are loc astfel un transfer al acestei sensibile vibrații asupra cititorului / ascultătorului atent. Un act anagogic. Un act de înălțare așadar. Un act de incitare, de trezire.
    Lipsa vestică de Orient-are ... ex oriente lux ... Orientul lăuntric, firește ...

    Tot în acest context un lucru ce mi se pare esențial: în gândire trăim într-un mediu al semnificației, raportate la o ființare, nu însă în aceasta însăși.


    Totul este să lași lucrurile să gândească în tine, și nu să lipești etichetele „gândirii”, închipuirilor, dorințelor pe lucruri; gândurile sunt acelea care împiedică, înăbușă, o adâncire a percepției; doar când ele tac este în stare spiritul individual să preia în el pe cel universal. Și doar astfel devin lucrurile cifruri ale spiritului universal. Totul e semn. însă revelația o constituie lucrurile, fenomenele însele, doldora de semnificații. Alfabetul prin care ne agrăiește spiritul universal, lumea un limbaj al nevăzutului.
    S-a crezut astfel că în gânduri se prefigurează amprentele unei lumi exterioare lipsite de spirit. Nu că în gânduri există amprenta, imprintul spiritului divin.
    Lucrurile lumii nu sunt doar obiecte pe care le poți măsura, introduce în statistici, ci sens devenit audibil, vizibil. Semnificația dintr-o prezență fizică. Ce poartă în ea întregul.


    într-o mantra (la nivelul bazal, întemeietor al limbii), numele și forma, semnificația și corpul sonor (vibrația sonoră), sunt nemijlocit legate între ele. Prin Japa, adică prin repetarea subtil-spirituală a acestei mantre, se deschide treptat puterea ei. Cum denotă și tantrismul, percepția, cuvântul și obiectul sunt echivalente în dumnezeu. Adevăratul nume al lucrurilor îl constituie esența lor, cum se pot ele vedea și „auzi” spiritual.
    Babilonia limbii se referă mai ales la un eveniment ontologic, nu istoric.
    Numele etern nu poate fi numit fiindcă este ființarea însăși.
    Ea este Una, și nu: cuvânt și lucru.


    Este nevoie de o vedere, acolo unde gândirea eșuează. Fiecare act al cunoașterii are ca punct de pornire o revelație. Și în același timp certitudinea acestei revelații. Lucru extrem de important. Acest se arată, ți se arată, în care în mod paradoxal ești mai tu însuți decât niciodată.
    Așadar, nu atât o explicație a existenței, cât mai ales o transfigurare a ei.
    (o trecere de la finitul explicativ, la nesfârșirea transfigurării)


    Vederea spirituală nu este în nici un caz gândire intelectuală.


    Cu cât un fenomen al lumii aparențelor reflectă mai pur eternul, cu atât mai inextricabil contopite sunt aceste atribute. în lumina conștiinței văzătoare, devine evidentă toată zădărnicia strădaniei de teoretizare.


    O simplitate absolută, care să fie, concomitent, tăcuta deținătoare a unui potențial explicativ maximal. Ce putem însă observa în această etapă a unei delte culturale?

    O raționalitate exacerbată cu tendințe de unilateralizare, implicând automat o limitare a conștiinței, ce nu poate genera decât mutilări. Desprinderea de unitate și deci instituirea de delimitări tot mai rafinate (grație ochiului disecator, în pofida urechii preluatoare a întregului), duce la un soi de metapatologie: nimeni nu-și mai pleacă urechea (nu mai are urechi de auzit, deci implicit nici atenția, nici tandra aplecare ori băgarea de seamă, luarea-aminte), la spusele altuia, ba dimpotrivă , vrea să se audă doar pe el.

    Ori arta se naște tocmai din această nevoie de-a tămădui rana rupturii, rana desprinderii (încercând o re-ligare de genuina vatră). Altfel, arta decurgând dintr-un asemenea context pomenit mai sus, își anulează din start orice interlocutor. în cazul literaturii, nu putem vorbi decât de fragmente ale harului, legate între ele printr-un liant deseori nefericit.
    Nu indiferența unui public (deplângerea lui), constituie problema, ci alungarea lui, desființarea lui de către autor.

    Schimbările și mult invocatele înnoiri, țin firește de devenire, însă punctul de orient-are trebuie să fie mereu prezent (ex oriente lux), să palpite în ea. Altfel, devin caricaturi ale revelației.


    După cum filosofia genuină este o artă a gândirii, marea artă este o filosofie plastic configurată. Nu este ușor a reveni la povestire, decât dacă utilizezi vârful inimii în haloul geometrizant al conștiinței.


    Când accepți devenirea, deci transfigurarea perpetuă a adevărului, când accepți fără de spaimă -: iluzia după certitudinea și siguranța conservativă a ego-ului, în fiecare clipă metamorfozele ei, spiritul devine un altul și rămâne totuși același.


    Shankara: Maya nu este nici Ființare nici Non-Ființare, nici un amestec al acestora două. Ea nu este divizată, nici ne-divizată, nici un amestec al celor două. Ea nu este nici un întreg nedivizat, nici nu constă din părți, nici un amestec al acestora două. Este în cea mai mare măsură stranie, firea ei nu se poate explica.

    Cel ce încearcă așadar a cunoaște maya este deja el însuși orbit de ea.
    Cercul demonic declanșat astfel devine evident.


    Vederea spirituală despre care vorbesc: o împletire strânsă, o înrudire între vederea senzorială și intuiția spirituală. însă aceasta nu se restrânge la simțul vederii: pe măsura adâncirii procesului, el se preschimbă în auz lăuntric, în fine, o confluență lăuntrică a tuturor simțurilor, o unificare a lor, în care se pot produce pe rând schimbări ierarhice în contextul simțului lăuntric. Ființa în devenire în spațiu și timp pare a fi un simbol al ei însăși, adică pare a avea sensul în ea însăși. O fecundare de sine cu sens.
    Universul pare a fi dincolo de sens ori non-sens.


    în Philokalia (iubirea pentru frumos), acest lucru apare cu evidență: acești părinți ai bisericii nu erau nicidecum niște esteți, pentru care frumusețea, splendoarea trebuie să îndeplinească niște criterii impuse teoretic, din afară așadar. Cele văzute sunt frumoase pentru că se înfiripă din conștiința văzătoare, în care frumusețea și adevărul sunt „vital” contopite. în vederea lăuntrică, plinătatea spirituală a formei (identitatea dintre frumos și adevăr), reiese nemijlocit.
    Arta nu poate fi imaginată (ce paradox straniu), în afara ieșirii din starea paradisiacă, a nevinovăției. Arta pare a încerca o tămăduire: aceea a faptului că suntem rupți din Unitate. Deci își trage originea dintr-o nevoie lăuntrică de tămăduire a acestei rupturi; a dualității inerente contextului lumesc.
    (însă totul este atât de rapid și de caduc, ca o făgăduință, de unde și o anume mistuire reciprocă dintre o anume nostalgie și bucurie, ce pare a clama o re-creare sub auspicii „noi”
    a acestei stări).


    Cu cât artistul pătrunde mai adânc în zona conștiinței trans-individuale, cu atât mai „splendidă” creația sa, ceea ce explică în mare și relația precară a modernității vis-à-vis de frumusețe.
    Adevărata creație, într-o mistuire colectivă în timp, pare a fi cea lăuntrică.


    Un frison de spaimă mă străbate în momentul în care îmi imaginez suspendate în văzduh două oglinzi, una în fața celeilalte.



    Diminuarea afectului și lipsa reciprocă de interes, izolarea și complacerea în izolare, cerebralizarea sexualității cu toate efectele adiacente, eradicarea spontaneității, se oglindesc elocvent în dialogurile-clișeu, în utilizarea pre-fabricatelor verbale cu mireasmă de robot. Bombardați de informații cu girul competenței absolute, cum să mai îndrăznim neaoșul, originalul? Orice gândire independentă, derogată de la pre-fabricat este resimțită ca un afront, ca o jignire personală. Comunicarea vie devine un antagonism. Plăcerea conversației, o corvoadă, clișeul-verbal mărginindu-se la banal, drăgălășenii de tot soiul, la exclamativ, devine însă și o pavăză a unui lăuntru fragil, terorizat și infantil, deci cu atât mai lesne manevrabil, manipulabil. Fenomenul se petrece pe un fond masiv de angoasă / teamă atotprezentă. Literatură-cocktail cu iz postmodern. Mai are oare critica nevoie de literatură?

    Mi-aduc aminte de uimirea lui Enzensberger, care renunțând la o atitudine de o bonomă ironie a devenit de câteva ori „serios”: Domnule, a rostit el rapid, mă uimești total, cunosc compatrioți de-ai dumitale, precum și alți scriitori din Est, care mi-au împuiat capul cu dorul lor de-a fi traduși, pe când dumneata ești cu totul interesat a publica doar în țara dumitale….Și apoi de un interviu cu d-na Monica Lovinescu (în după ani, după noi, andrei zanca, ed. Criterion Publishing) - mult mai dură -, în care declara: toți se așteaptă de la noi să ne întoarcem înapoi cu geamantanele pline de manuscrise spre a fi traduse, nepunându-și problema că aceste manuscrise trebuie să aibă și o anume valoare spre a putea fi publicate.

    Din această direcție apare reacția lent demolantă a autocompătimirii (fără a vorbi că ea constituie un păcat capital în fața unui miez divin aflat în fiecare), a cinismului, a defetismului, a luării în tărbacă a tot și a toate sub forma unei ironii nu ca feed-back, ci ca reacție grotescă de apărare a unei neputințe creatoare de conflicte, în cadrul oricărei grupări ce-și impune o intenționalitate funciarmente justificată, a ieșirii dintr-un impas.

    Apare așadar o aroganță a închiderii, datorită hybrisului, a unei dorințe malefice de autodeterminare. în acest context apare tainica umilință asumată într-un cerc galopant vicios, al supunerii active la influențe străine de matca proprie.

    Reacția unui public confruntat cu totul alte realități devine astfel automat una de îndepărtare, de separare față de carte și autor. El realizează cu uimire că nu-și regăsește obsesiile, dificultățile și nedumeririle lui în aceste „realizări”, preferând în cele din urmă divertismentul fad și fără miez al ecranului, telenovelei (ce tinde a deveni modelul educațional național, o cultură de telenovelă...), al „operelor muzicale” (musical), zgomotoase și atletice, într-o feerie de proteză.

    Dincolo însă de aceste aspecte, de categoria experimentaliștilor de tot soiul în vreme ce clădirea arde, și care tot ei deplâng cu o insistență „degajată” starea jalnică a literaturii în vremurile acestea modern de post-moderne (în care influențele și izvoarele de influențare mult înlesnite de internet, sunt atât de numeroase încât nimeni nu mai poate decide cine pe cine influențează, cine de la cine se „inspiră”, lucru mai lesne de descoperit de o fire ce se încredințează deplin intuiției, decât celor cu adânci, interminabile și „totale” lecturi), rămâne concluzia simplă: scriitorul însuși își erijează pe nesimțite un zid, o barieră, intră într-o izolare pe care el însuși și-a instituit-o.

    Se cere pur și simplu deschidere absolută, onestitate absolută față de sine și deci implicit și față de interlocutor, de public, care în cele din urmă este susținătorul material (când încă n-a devenit și moral) al unei arte ce-și pune cu stringență problema dispariției ca „specie”. Interesul pentru poezie n-a dispărut, ci doar față de o anume poezie. Interesul față de carte în genere n-a dispărut, ci doar față de o anume carte.


    în multe cazuri artistul reacționează evident ca un mediu (invocarea muzei la antici era o premoniție clară a acestui lucru); în lucrările anonime, colective, precum catedralele, acest lucru este și mai evident decât oriunde, fără a mai vorbi de Rilke, care în scrisorile lui câtre Maria von Thurn und Taxis evoca, cum pur și simplu i-au fost dictate, după o perioadă de secetă creativă de mai bine de nouă ani, cele unsprezece elegii. în acest caz, cel ce se rostea era de-ar dreptul vizibil pentru el: în alte cazuri, doar sprijinindu-se de un arbore străvechi de pe domeniul castelan al aceleiași, se simțea deîndată cufundat în vieți anterioare cu o limpezime și claritate pe care numai visul le poate avea. La Mozart acest lucru reiese din uluitoarele sale manuscrise, aproape fără de ștersături, ca sub imperiul unui dicteu cursiv, fără de întreruperi.
    Reacția modernă la astfel de apariții - în care cu cât mai abisală, mai lăuntrică opera, cu atât mai înaltă intuiția călăuzitoare -, este îndeobște în mod regretabil aceea a unei confruntări cu abstracțiuni moarte, cu teorii venind din afară ca un adevărat pat a lui Procust, în loc de a încerca o recuperare conștientă a acestor domenii spirituale (de care a trebuit de fapt să se înstrăineze, spre a se putea afirma oarecum autonom).
    Intelectul ține mereu a privi cunoașterea ca pe un ansamblu de teorii individuale, care se raportează la lucruri și evenimente concrete în spațiu și timp. Cunoașterea spirituală se ocupă mai ales de arhetipul ascuns în spatele acestor evenimente, infinit proteic în cursul vremii; pasiunea, entuziasmul tinerilor pentru reînvierea miturilor în cărți (Tolkien etc.), ori filme cu subiect mitologic, pasiunea pentru animalele preistorice de exemplu, capătă în acest context un contur explicativ ferm: este o apetență impresionantă pentru Viul peren, pe care-l trezesc aceste mituri vis-à-vis de mortificarea teoretică, abstractă ... și a lumii în genere ...)


    Ce paradox extraordinar: tocmai atunci când prin sporirea capacității conștiinței dobândești o anume putere asupra sinelui, a potențelor sale, dispare și impulsul (propriu ego-ului și implicit a hybrisului său), de a utiliza această putere în folosul tău.
    Capitularea ego-ului deschide drumul cunoașterii spirituale; resimțite ca o grație divină, ca har.



    între un gând și un scaun nu mai există așadar o deosebire principială, ci una graduală. Este deci vorba de o dilemă în încercarea de a mijloci o cunoaștere spirituală: ea trebuie să obiectualizeze noțional spiritul viu, spre a afirma caracterul lui trans-noțional, deci trebuie să mintă, spre a spune adevărul.
    O paralelă: scoarța unui copac, ascunzând viața lui lăuntrică, și gândurile abstracte, camuflând spiritul viu.


    Andrei Zanca
    Associated Topics

    Biblioteca Babel


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.38 Seconds