|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 156 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
Eseuri: DÁN CULCER (Románia) Ismeretlen rendeltetésû táDÁN CULCER (Románia) Ismeretlen rendeltetésű tárgyak 1 Gavril Sedrannak Láttam már olyan házat, amelyben az ősök által hátrahagyott tárgyak tömkelegé megnehezítette az emberek életét. Olyan dolgok voltak ott, amelyekről már senki sem tudta, hogy mire valók, de olyan alázattal őrizték őket, mintha csodatevő öregek ereklyéi volnának. íme például egy finom berakásokkal, s egy kihalt család címerével díszített, nagy, nyolcszögletű rézedény. Rovátkájából kiugró gyűrűs csavar nyitja. Az edénybe folyadékot tölthetünk, talán valamilyen értékes folyadékot. De felvilágosítást senki sem tud adni nekem. Ugyanúgy lehetne hőpalack, amit fájó testrészre vagy egy vénember hideg lábához helyezhetünk. Az edényt nem használják, csak azért őrzik, mert régi, s vésett oldalait különös patina borítja, mint az idő előtt használt arcfesték nyoma. Vagy talán azért, hogy engedelmeskedjenek annak a homályos érzésnek, amely azt sugallja, hogy eljöhet az az idő, amikor még használhatja valaki valamire. Az edény ahhoz hasonló értelmet kap, mint amit szántak neki, vagy valami mást — ez viszont használójáig senkinek sem jutott eszébe. A régi tárgyak hasznosságának képzete ad részben magyarázatot a gyűjtők szenvedélyére, azokéra is, akik semmit sem dobnak ki: ők látják el a múzeumokat és a színházak kelléktárát. Eszembe jut az a férfi, akit ismertem (vagy pedig egy régen hallott anekdotában szerepelt), akinek az asztalán egyéb furcsa tárgyak közé besorolva egy köteg spárga volt; cédula fityegett rajta, azon meg ez volt írva: spárgaköteg, már semmire sem használható. Ha történészek és néprajzkutatók nem volnának, hogy tárgyakra és eszmékre (a szellem objektumaira) vonatkozó adatokat gyűjtsenek, akkor sok tárgy és eszme veszítené el minden funkcionális jellegét. Ügy látszik, ezek a foglalkozások az embereknek épp abból a vágyából születtek, hogy megismerjék a környezetükben levő tárgyak rendeltetését. Az igaz, hogy a tudósok — minthogy az időbeli távolság túlságosan nagy, s a századok a tárgyakra vonatkozó összes információt elpusztítják — gyakran nagyon is önkényes föltevésekhez folyamodnak. Sok nyom megsemmisül, mint a tőr markolatán levő ujjlenyomatok, amikor a gonosztevők, bűnös rettegésükben, félrevezető nyomokat igyekeznek hagyni maguk után, abbéli törekvésükben, hogy összezavarják az igaziakat, és a vizsgálatot hamis irányba tereljék. Könyvek, pergamenek, dossziék, fényképek, filmtekercsek, mágneses szalagok égnek el (a történelem vagy az inkvizíció) máglyáin, és ami megmarad, azok a csodás és fenyegető jelek páncélrekeszekben, betonrétegek alatt rejtőznek majd, hogy senki se rekonstruálhassa a tényeket, a környezetet, a kapcsolatokat, a szavakat, a jelentéseket, a dolgok rendeltetését. Sőt mi több, az emberek némely szemétgyűjtőhöz hasonlóan, megtisztított és kifényesített régi tárgyakat hoznak ismét forgalomba; ezeket a történelem szemétdombjaiból kaparják ki. és elfelejtik, vagy nem akarják fölismerni valódi származásukat. Akik az újdonság jegyében tudomásul veszik őket, s az ószeresektől származó ruhákat hordják, azokat ily módon vezetik az orruknál fogva, és ha — ez gyakran megesik — nem sikerül azonnal rájönniük a turpisságra. az igazság néhanapján kiderül, s ennek eredménye az az elégedetlenség! hullám, amely föllazítja a tömegeket, s ez felbőszülvén, megkövezi az Idájukban megbújó szemétgyűjtőket. „Vannak olyan eszközök, szervek és objektumok, amelyek sohasem találják meg a struktúrájuknak megfelelő rendeltetésüket" — mondja valahol Ernest Jünger. A példaként említett tárgy: mentőöv valamely hajó fedélzetéről; arra a célra eszelték ki. hogy hajótörés esetén megmentsék az embereket a vízbefúlástól. Időnként megesik, hogy ezt a mentőövet nem használják, amíg a hajó ócskavassá nem válik, ez azonban nem jelenti azt, hogy a mentőövek millióit, amelyek a földgolyó valamennyi tengerén együtt ringanak hajóikkal, meg kell semmisíteni, hiszen ha egyszer is igénybe veszik valamelyiket, ez valamennyinek értelmet ad. Akkor arra gondoltam, hogy ezer és ezei olyan tárgy van körülöttünk, melyeknek rendeltetése számunkra ismeretlen, s amelyeket (a nyolcszögletű edényhez hasonlóan) nem fogunk tudni használni, mert kezünket megbénítja az a tudatlanság, amely érdektelenségből fakad, vagy abból, hogy képtelenek vagyunk az illető tárgyak rendeltetésére vonatkozó adatokat szerezni. Valamilyen objektumot értelmezni annyit tesz, mint meghatározni jellemző tulajdonságait — tanítja az értelmező szótár. A definíció definícióját keresvén, pontosabbnak érzem, ha a szó föltételezett alkotóelemeinek szétválasztásából indulunk ki. Tehát de-finiálni vagy de-terminálni annyit tesz, mint a tárgy határait megvonni, más tárgyaktól elkülöníteni, korlátok közé szorítani, ugyanakkor kiszakítást, elszigetelést, kiemelést jelent; az életből, a többi tárgy közül, vagyis azt, hogy kísérleti, laboratóriumi körülmények közé tétetik, légüres térbe kerül, hídjait és kinövéseit, melyek az élethez kötik, összetörik, leszaggatják, őt magát sanyargatják. Ismeretlen rendeltetésű tárgyakat de-finiálni tehát annyit jelent, hogy elfogadjuk szemléltető, laboratóriumi játékunk szabályait. Ha ezeket a konvenciókat már tudomásul vettük, a következtetéseket, amelyekhez juthatunk, nehézség nélkül magunkénak vallhatjuk, azzal a fönntartással, hogy megtörténhet: nem fognak pontosan a valóságnak megfelelni, ily módon az elmélet és a gyakorlat határán jut csak hely annak az oly finom és termékeny hézagnak. Ám eddig a meghatározásig egy kis kerülő szükségeltetik. Jünger az objektumot úgy tekinti, mint valamit, amit azért hozott létre valaki, hogy használhassák valamire. Hozzá kellene még tenni, hogy az objektumot azért használja valaki (aki nem azonos a készítőjével), hogy kiegészítse azt a kapcsolatrendszert, amelynek szövedékébe az objektum beágyazódik. Itt egész elméletet lehetne fölállítani, mely szerint senki sem rendelkezik senki fölött, s hogy abban a pillanatban, amikor az objektumok létrehozása meghaladja a személyes szükségletet (de vajon hol van a személyes szükségletek határa, megszabja-e azt az egyén vagy a társadalom?), ezek a tárgyak kezdik megnehezíteni életünket, és amikor szabadulni igyekszünk tőlük, s másoknak adjuk át őket, s ezért — abban a mértékben, amelyben az, amit készítünk, mások számára értékként jelentkezik — bizonyos haszonra teszünk szert. A művész műtárgyakat készít. Ezek kétségtelenül mások számára készült termékek, s használati értékkel kell bírniuk. E hozzáadott érték nélkül a tárgy rendeltetés nélkül maradna, rendeltetése ismeretlen volna. A tárgy lehetőségként létezik, ám amint egy másik jelentéshálón fönnakad, túllép alkotóján, önállósítja magát, vagy pontosabban a haszonélvező és az alkotó között ingadozva, mindkettőjüknek alárendelődik. A műtárgyak, a gondolatok, a névvel nevezhető sajátságok birodalmából bújnak elő, majd folklórgyűjteménnyé alakulnak; s létezésük pillanatától egyaránt valaki tulajdonai és senkiéi. At lehet alakítani őket, testet ölthetnek, szétrombolhatok, bármiféle tulajdon gondolatától vagy a gondolat bármiféle birtoklásától függetlenek. Az irodalom, a szobrászat, a filozófia mindenki számára objektumokat hoz létre, és ha kezdetben, a létrehozás után azonnal, az első haszonélvezővel létesített kapcsolat pillanatában ez az idea felrobban, megsemmisíti önmagát. Szerzői jogok nem léteznek, minthogy a környezet, amelyben élünk, a miénk, valamennyiünké: egyidejűleg vagyunk alkotók és haszonélvezők. A művészet olyan kígyó, amely saját farkát nyeli le. Környezetünk pedig olyan gömb, amelynek mindenütt van középpontja. Néhány helyzet, példa talán megvilágítja a tényeket. Az azonosí-tatlan repülő testek vagy „repülő csészealjak” olyan környezetet teremtenek. amelyben ismeretlen rendeltetésű tárgyak vannak. E jelenségek keltette különösség, szokatlanság, bizonytalanság a rendeltetésükre vonatkozó információknak (vagy cenzúrázott információknak) a következménye. Az emberiség olyan jelenségekkel áll szemben, amelyeknek értelme fölfoghatatlan számára, és (annak a gondolkozás közhelyévé vált hitnek megfelelően, hogy a földet már ismerjük, rajta már semmi olyan nem történhet, amiről a rendelkezésünkre álló óriási információs hálózatnak köszönhetően nem volna tudomásunk) a földön kívüli eredet hipotézisét röpíti föl. A jelenség (ezt is technicizálták, mint századunk jelenségeinek többségét) annak megfelelője, ami a babonákat és a vallást szülte. Az ismeretlen rendeltetésű tárgyak fantasztikus objektumokká válnak, mert olyan összefüggésben különítik el őket, amely más — ismert vagy annak vélt — törvények szerint rendezett. Mivel nem engedelmeskednek ezeknek a törvényeknek, fantasztikus tárgyakká válnak. Az a tény, hogy az ismert összefüggésekbe nem illeszthetők be. vonzási és félelemkeltő együtthatójukat egyaránt növeli. Hasonlóképpen a bomba vagy az új játékszer a gyermek (a felnőtt is ugyanúgy viselkedik) számára a kíváncsiság objektumai. Megpróbálja szétszedni, meg akarja fejteni értelmét és megismerni szerkezetét más értelmek, szerkezetek és elemek, a tűz. a kő, a folyadék viszonylatában, amelyeket már ismer. Azaz kísérletezik. De ha egyszer az objektumot szétszedték és földarabolták, rekonstruálni nem lehet többé, hiszen a kölcsönös viszony nem jön létre más. hasonló objektumokkal, szerkezetét az összetevők összegéből nem lehet levezetni. és bekövetkezhet a baleset, s ez még a kíváncsiság csillapítá sát is meghiúsíthatja: az objektum vérszomjasnak bizonyul és felrobban annak a kezében, aki titkát kifürkészni igyekezett, mintegy visszautasítván szándékát. Igaz: úgy tetszhet, hogy ez a desztináció a megfigyelő számára máshol is megnyilvánulhat, mint az értelem tartományában. A jelentést oly módon is közvetíthetik, amely a vizsgálódás szellemének idegen. „Hiszen a fegyverraktárakban a levegőben lebeg az erőszak.” (Ernest Jünger.) Ez azt jelenti, hogy olyan értelmet tételezhetünk az objektumnak, amit csak a véletlen fedhet föl előttünk és tisztázhat végérvényesen. A „repülő csészealjak” számára ez a véletlen a racionális úton történő kapcsolatfelvétel volna a földön kívüli lényekkel, akik maguk magyaráznák meg azon objektumok rendeltetését, amelyeket térségünkbe vezéreltek. Addig azonban az emberek hajlamosak lesznek mágikus értelmet tulajdonítani nekik olyan jelentésmaggal, amely oly mértékben csökkenti a hipotézis gyanánt felröppentett racionális magyarázatok súlyát, amennyire az csak lehetséges. Fölmerült bennem a kérdés: mi szabja meg az objektum rendeltetését? Valamely értelem, cél, szándék, előfeltevése, vagy a véletlen? Érdekes annak a szobrásznak az esete, aki az általa faragott fatörzsből alakítja ki a kívánt formát. A forma az előre elgondolt rendeltetés szerint, valamint az anyag rostjainak és szilárdságának függvényében fog megszületni. Megeshet, hogy a szobrászt azzal vádolják: természet adta formát választott, és nem tett egyebet, csupán alakított rajta, márpedig ez ellenkezik az alkotás szabályaival. De hát mit jelent alkotni? Vajon korlátlan-e a hatalmunk a megmunkált anyag fölött? Lemondhatunk-e minden alázatról? Érzésem szerint igaztalan ez a vád, és tagadja a keresgélésnek azt az időszakát, melynek eredménye a kívánt forma megtalálása volt, amely az alkotó agyában született meg, s a természet ajánlotta fel nagylelkűen. Még súlyosabbnak ítélem a félreértést és az igazságtalanságot abban az esetben, amikor olyan szobor-objektummal van dolgunk, amelynek formája a természet művének tetszik, valójában azonban a plasztikus képzelet kizárólagos terméke, mely versenyre kél a természettel. A művész olyan tárgyat nyújt át nekünk, amelynek látszólag nincs rendeltetése, ám nem a véletlen műve, hanem a remekbe faragott anyag képződménye. Ebben az esetben a desztináció jegyében célja többszörös lesz, meghatározatlan és örökösen ingatag marad, attól függően, hogy ki használja a tárgyat, és mennyi információja van róla. Az objektumok üzenetet hordozhatnak magukban, azt testesítik meg. Az üzenet küldője és befogadója (az objektum alkotója és használója) között négy helyzet lehetséges: 1. mindkettőjük számára világos üzenet; 2. mindkettőjük számára homályos üzenet; 3. olyan üzenet, mely küldőjének világos, vevőjének érthetetlen; 4. olyan üzenet, mely küldőjének érthetetlen, vevőjének érthető. Az 1. és 4. helyzet lehetetlenné teszi a meglepetést, a kétértelműséget, az objektumok rendeltetése világos és a fantasztikum nem ereszthet gyökeret. A 2. és 3. helyzet fantasztikumot eredményez. Az elemzés folytatása is elképzelhető. Az egyszer már átvett üzenetet az átvevő (változatlan formában vagy az eredetihez képest megváltoztatva) egy másik átvevőnek újra-, az első küldőnek visszaküldheti. Az üzenet alapvető kétértelműségét ugyanolyan kétértelmű érzékelés egészíti ki. A fantasztikum, azaz valójában a fölismert rendeltetés nem azért létezik, mert a lehetőségek száma végtelen, hanem mert — jóllehet óriási — mégis korlátozott. Ott, ahol a lehetőségeket lehetetlen számba venni, és ahol bármi megtörténhet, fantasztikum nincs. Egy véges és megváltoztathatatlannak tekintett rendszerben azonban minden olyan találkozás, amely ellentmond a törvénynek, nyugtalanságot kelt, minthogy az állandó és belátható, racionális és összefüggő mindenségben rést jelent. Nagy ritkán az objektumok alkotójának tudatában motoszkálni kezdhet a sejtés, hogy a túlságosan nagy érthetőség, noha az kívánatos, végzetes lenne a mű hatásfokára nézve, korlátozván funkcióit. Ha a gondolat gyötrővé válik, az alkotó igyekszik majd növelni az üzenet kétértelműségét, időnként az érthetetlenségig. Ez már ama kérdések kategóriájába tartozik, amelyekre a válasz nemcsak nehéz, hanem egyenesen lehetetlen. A bezárkózás, a hermetizálás irányzata érvényesül, olyan objektumok létrehozásáé, amelyeknek végtelen számú értelmük van vagy egy sem, vagyis rendeltetésük megismerése nem lehetséges. Az üzenet rejtjelezésének más forrásai is vannak, s ezek bizonyos társadalmi tényezők függvényei. Az értelem her-metizálása néha az alapvető rendeltetés változásával jár együtt; bizonyos jelképes funkciók megőrzésével (tárgyak — a falazó szerszámok a szabadkőművesség, a gömb és a kör a tökéletesség — szimbólumaivá válnak). A tárgyaknak többszörös értelmük lehet, vagy egyféle. Elveszíthetik funkcióikat, vagy újat kaphatnak, s ez az új különbözik az ismertnek vélt eredetitől. így egy mágikus szerepet betöltő szobor műtárggyá válik, egy templom raktárra vagy művelődési otthonná (funkciójából csupán a zárt tér korlátozott jelentését őrizve meg), egy szekérkerék, egy tölcsér kínzóeszközzé változik. Az amerikai Ray Bradbury 451° Fahrenheit c. modern tanmeséjében a tűzoltók szerepének megváltozását képzeli el: gyújtogatok és könyv-égetők lesznek egy olyan világban, amelyben az ismeretterjesztés és propaganda céljára készült audiovizuális eszközök mértéktelen fejlődése következtében a könyv társadalmi veszéllyé és tiltott tárggyá válik. Ezeknek a változásoknak az irodalmi alak-objektumok is alá vannak rendelve, amelyeknek interpretáció-rendeltetése előrehalad az időben az eredeti elfelejtése révén és az üzenet kétértelműsége következtében. Don Quijote, Svejk, Faust bizonyos szellemi létformák szimbolikus képviselőivé változnak. A gondolatok is más rendeltetést kapnak, úgy, ahogyan az Nietzsche felsőbbrendű emberével történt: (valószínűleg) azzal a szándékkal fogalmazta meg, hogy az emberi sors valamely misztikus ideál útján való meghaladását javasolhassa, s az, amint egyszer egy politika szolgálatába állították, a törvényesített gyilkosság eszköze lett. A tárgyak rendeltetésének megváltozása rendszerint nem látható előre. Mert az eredeti rendeltetés elvész, és a visszaszerzésére tett erőfeszítések mindig az ismeretlen jegyében történnek, az pedig meghatározható. A rendeltetés teljes elvesztése, vagyis ismeretlen rendeltetésű vagy rendeltetés nélküli tárggyá való alakulása megfigyelhető, ha egy emlékezet nélküli Világot föltételezünk. Az örök jelen e földi paradicsomában a történelemnek nem volna semmi értelme. Könyvet azért írnak, hogy olvassák is, de elképzelhetők olyan könyvek, amelyek sohasem kerülnek olvasójuk kezébe, mint annak az arab bölcsnek a műve is, mely egy nagy nyugati könyvtárban kallódott. Bizonyos objektumok váratlan áttétele egyik kultúrából a másikba abban az esetben, ha nincs közöttük kapcsolat, és a kultúrák zárt jellege legtöbbször lehetetlenné teszi az effajta kapcsolatokat, megfosztja őket értelmüktől, úgy, ahogyan egy szék valamely tömegvonzás nélküli világban haszontalan volna, vagy ahogyan értelmetlenek és haszontalanok a Borges halhatatlanjai által egymásra rakott falak és kupolák, Piranesi zárkáinak semmibe vivő lépcsői, a Kafka-féle törvények városának megszámlálhatatlan és örökké zárva tartott kapui, Gulliver órája és pisztolya a liliputiak számára. Az ismeretlen rendeltetésű tárgyak esetében abban a helyzetben vagyunk, mint az a macska, ami sohasem hallott az egerekről, látni pedig nem látta őket még messziről sem. Fétiseinket és ideáljainkat saját szempontjaink szerint teremtjük meg. Transzcendentális világokat építünk föl emberi tervek szerint. Innen származik az abszurd, amely vallásainkat, anticipációinkat és utópiáinkat kormányozza. Ezt a helyzetet használja föl I. L. Borges, hogy prózájának egyik legérdekesebb darabját, az Averroes keresését fölépítse. Azt képzelvén, hogy a tragédia a magasztalás művészete (ez egyébként egy normatív esztétikájú, klasszicista korszakban, amely kedvez a hízelgésnek, nincs is annyira távol az igazságtól). Averroes, Arisztotelész könyvének arab magyarázója ugyanúgy kudarcot vall, mint az elbeszélés szerzője, amikor „olyan célt tűz ki maga elé, melyet csupán ő ismer, mások számára láthatatlan” (Borges), azaz, amikor anélkül akarja megtudni, mi a tragédia, hogy tudná: mi a színház. Az utópiák, amelyeket az emberek könnyűszerrel fölépítettek, szintén megváltozott rendeltetésű gondolati képződmények, és minden esélyük megvan rá, hogy az ismeretlenségben azt el is veszítsék. Hiszen a boldogságot, ahelyett, hogy földinek és egzaktnak gondolnánk, áttesszük a seholsincsbe; igaz: abban a reményben, hogy visz-szahozzák a földre, de annak valószínűsége nélkül, hogy ez bekövetkezik. Egy olyan társadalom számára, amely más utakon ezeket az eszményeket már érintette, az utópia értelmét veszti, mert az utópiák szerzőinek nem sikerül a sci-fi írók módján más világokat elképzelni, hanem az utolsó következtetésekig vezetik ama világ pozitív vagy negatív princípiumait, amelynek részesei. Kénytelen vagyok visszatérni a laboratóriumból abba a világba, amelyben az ismeretlen rendeltetésű tárgyak vesznek körül bennünket, időtlen idők maradványai ők, valamely távoli jövő előképei, vagy pedig a csillagközi tér érintetlen és különös világainak betü-remkedései az általunk ismert valóságba. Bocsáttassák meg nekem gyarlóságom és dölyföm, hogy e szövegbe mások szavai is beszü-remlettek, amelyeket némelyek sajátjuknak tekintenek, hiszen ijedten állok az utunkat eltorlaszoló óriási könyvhalmaz előtt, és tudatában vagyok annak, hogy képtelenség nem ismételni őket. (Fordította: Borsi-Kálmán Béla) 19 |
|
Scris de asymetria on Tuesday, December 02 @ 00:00:00 CET (0 citiri) Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Nicolas TRIFON. Béla Borsi-Kálmán et la nation roumaine dan
Béla Borsi-Kálmán et la nation roumaine dans le miroir hongrois
24 octobre 2018
par
Nicolas Trifon | Pays : Hongrie, Roumanie | Source : Le Courrier des Balkans
Non, les rapports entre les Hongrois et les Roumains n’ont
pas été toujours ce qu’ils sont maintenant, c’est-à-dire pas très bons,
et il n’y a pas de raison qu’ils restent ainsi à l’avenir, semble
vouloir faire comprendre Béla Borsi-Kálmán aux lecteurs de ses Essais pour servir à l’histoire des rapports hungaro-roumains aux XIXe et XXe siècles qui viennent d’être traduits en français.
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, December 02 @ 00:00:00 CET (5 citiri) Citeste mai mult... | 23716 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: [Norman Manea] Le succes littéraire ou les trocs intracommunauta La rédaction et la publication du pamphlet Félix Culpa par Norman Manea a été une intervention commandée dans un domaine où il n'avait et n'a aucune compétence. Mon analyse, de nature hypothétique diront certains, concernant la relation de troc dans laquelle Norman Manea serait entré en écrivant le pamphlet Félix Culpa, se fonde sur la lecture de la chronologie de la carrière internationale de Norman Manea, telle qu'elle est décrite dans la version française de l'article qui lui est consacré sur Wikiwand. https://www.wikiwand.com/fr/Norman Manea |
|
Scris de asymetria on Monday, December 01 @ 00:00:00 CET (33 citiri) Citeste mai mult... | 41268 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Restituiri: Mircea POPA. Unirea cea Mare Unirea cea Mare Înscrisă în cartea de aur a tuturor românilor, Unirea cea Mare, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, este sărbătorită în fiecare an cu evlavie și cu elan mereu renăscut. Aceasta, pentru că ea a fost prin toate timpurile și vicisitudinile lui, ideea cardinală a neamului, cea care ne-a ținut în viață și ne-a determinat să ne strângem rândurile sub steagul ei de luptă și durere. Iată însă, că, în cele din urmă, ideea aceasta a biruit definitiv și irevocabil, adunând toți fiii neamului, de la vlădică la opincă, într-o Mare Adunare Națională care a proclamat în acea zi de 1 Decembrie 1918, desăvârșirea statului național prin unirea cu Țara Mamă a provinciilor istorice, Basarabia, Bucovina și Transilvania, rupte din trupul țării de regimuri imperialiste și anacronice. A fost un act auroral, o sărbătoare a sărbătorilor, consfințind intrarea României în concertul popoarelor libere ale Europei, statut recunoscut prin Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, care a stipulat noua situație a țărilor central și sud-este europene de încheiere a procesului de întemeiere a statelor naționale după principiile wilsoniene. E vorba de validarea unei noi situații geo-strategice care au înscris în Adeneul românilor începutul unei alte lumi. Aceasta a fost preocuparea de bază a moșilor și strămoșilor noștri, a părinților noștri și tuturor generațiilor care au trăit pe acest teritoriu de la cronicari până la reprezentanții Școlii Ardelene, care au scris și mărturisit ideea de origine comună și de limbă unitară a întregului neam românesc, așezat pe teritoriul vechii Dacii și în ținuturile adiacente. A fost visul care a ținut închegată năzuința acesta milenară. Dar care n-a fost posibilă decât în anul de grație 1918 în urma unui război sângeros, în care au pierit mulți ostași, tineri și bătrâni. Înrolați sub sceptrul regelui Ferdinand și a reginei Maria. Unirea a fost obținută cu multă jertfă și sacrificiu. Aflat la confluența a trei mari imperii răpitoare și imperialiste, turcesc,rusesc și austriac, poporul român a trebuit să trăiască și să înțeleagă mersul istoriei în funcție de configurarea sa statală, identitară, patrimonială. În timp ce cele două țărișoare care ne-au gestionat istoria, Moldova și Muntenia, au fost despărțite temporar de trunchiul comun al vechii Dacii, ele n-au încetat a gravita în jurul centrului etnic primordial al Transilvaniei, provincia simbol a națiunii române, perpetuând vatra formativă a neamului, acolo unde a Burebista și Decebal au stipulat, la modul simbolic, centrul gravitațional al viitorului popor daco-roman, evoluția viitoare a neamului sub semnul romanității Orientale, care și-a găsit în sfârșit desăvârșirea. Și chiar dacă, din cauza vicisitudinii vremurilor, vatra obârșiei noastre a căzut temporar sub stăpânire străină, acest lucru n-a împiedecat ca legăturile indestructibile dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților să se păstreze neștirbite, prin mii și sute de acțiuni și eforturi de mărturisire neîncetată a acestui deziderat cimentat pin limbă, religie și ethos comun, prin treceri permanente de o parte și de alta , care au făcut posibilă unitatea culturală, care a premers unitatea politică. Programul de luptă politică și-a găsit formulată direcția de acțiune în Supplex, la 1791, apoi în discursul lui Bărnuțiu de la 3/15 mai al adunării de la Blaj, în gestul de libertate și independență al lui Avram Iancu, în profeția lui Nicolae Bălcescu sau în spusa lui Ioan Slavici prin intermediul cotidianului „Tribuna”, fondat de el la Sibiu, în 1884 : „Soarele pentru toți românii la București răsare!” Presa noastră culturală și politică ne-a fost o călăuză puternică, și, în ciuda numeroaselor procese de presă și întemnițări,fruntașii politici ai neamului din Transilvania, întemeietorii acestora au știut să se opună maghiarizării forțate, presiunilor și atentatului permanent asupra școlilor noastre confesionale, întreținute cu greu din bani adunați de dascălii și preoții satelor. Au fost ani grei de rezistență și de formare a conștiinței de neam, când românii din Transilvania s-au străduit să mențină trează colaborarea cu românii de peste munți, respingând metodele opresive și ținând treaz sentimentul libertății și unității naționale, acționând împreună, prin cultivarea literaturii lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Andrei Murășanu, înfrățiți sub bolta aceluiași cer înstelat de românism. Politica Dacoromaniei, reînviată prin numeroasele societăți culturale studențești, prin Astra și Academia Română a trecut la unificarea ortografiei, la cultura comună a limbii, realizând acea bază comună pe care s-au ridicat scrierile generației pașoptiste, a marilor clasici, literatura Junimii, a „Semănătorului”, a „Tribunei”, a „Transilvaniei” și „Gazetei de Transilvania”, a „Familiei” și „Luceafărului”, în timp ce prin Cuza și Unirea cea Mică din 1859, prin Războiul pentru Independență din anii 1877-78, prin Pronunciamentul de la Blaj și Memorandumul transilvănean s-au făcut pași considerabili la nivelul de jos și la cel elitar al societății românești, s-a produs cimentarea bazei de susținere a spiritului progresist, clarvăzător, reformist. Atitudinea accentuat europenistă a lui Cuza a dus la transformarea noului stat, - ivit pe orbita scenei politice europene într-un moment de sensibile cutremurări înnoitoare, vădind abandonarea rămășițelor feudale și a sechelelor balcanității orientale imprimată de mentalul turcesc -, înspre implementarea spiritului emancipativ al Europei Centrale și Occidentale, prin reforme temeinice și de durată: secularizarea averilor mănăstirești, eliberarea țiganilor, împroprietărirea țăranilor, înființarea de școli și universități, crearea unui teatru național, a unor instituții științifice și culturale moderne, a unei armate proprii, răspunzând cu toate îndatoririlor timpului. Toate acestea au făcut ca România să cunoască la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec . al XX-lea o mare prosperitate, consolidată de domnia înțeleaptă a Carol I, apoi a lui Ferdinand, care s-pa botezat în credința neamului, acceptând să lupte împotriva propriei sale patrii, pentru ca statul nou creat să capete rotungirea de stat național. I-a dat o constituție, copiată în mare măsură după cea a Belgiei, i-a dat o universitate, o academie, i-a dat drumuri de fier, libertatea comerțului, a presei, a industriei. În cele din urmă i-a dat și libertatea națională și independența țării ca stat, printr-un sacrificiu major la Plevna, Grivița, Smârdan, astfel că, la 1881, încât el a putut să declare țara drept „regat”, încoronându-se pe sine cu „coroana de oțel” lucrată din tunurile câștigate de la turci pe câmpul de luptă. Acest fapt a sunat ca o nouă chemare sub arme și asociațiile cele mai importante și reputate ale țării, precum Academia, Astra, „Liga pentru unitatea tuturor românilor” etc., au instituit noi forme de conlucrare și strângere a legăturilor dintre ardeleni, bucovineni, basarabeni, munteni și olteni. Reformele ortografiei, elaborarea unui dicționar al limbii, apariția unei prime enciclopedii românești, progresele din învățământ, artă, cultură, literatură, presă, urbanism, arhitectură etc. sunt tot maai vizibile. Introducerea tiparelor occidentale devine din această clipă mai rapidă și mai generală, în așa fel, încât la 1913, România avea să se poată erija în postura oarecum inedită de regină a Bacanilor ( să nu uităm că multă vreme țara noastră a dat adăpost luptelor de emancipare ale grecilor și bulgarilor, sârbilor, albanezilor, care au găsit la București casă deschisă. De aici n-a fost decât un pas până la războiul european din 1916-1918, când fruntașii de la București au avut inspirația să se alăture Antantei, cu convingerea că a sunat ceasul pentru ca românii din afara granițelor să fie eliberați de sub juguri străine, pentru a se strânge în jurul Țării-Mamă, ca să facă o singură țară și un singur popor. Dorința lor seculară s-a întâlnit în chip fericit cu aceea a unei regalități demne și conștiente de misiunea sa, iar renumele bun de care se bucura pe teritoriul european a făcut ca toți românii de la granițe să alerge cu sufletul curat spre a se contopi în masa solidității neamului. A venit spre București, Bucovina, apoi Basarabia și în cele din urmă Transilvania, ca împreună să alcătuiască statul român liber și independent. Românii au intrat astfel pentru totdeauna în concertul națiunilor libere europene, consfințite prin pacea de la Paris din 1918 și prin tratatele internaționale care au urmat. Făurirea unității naționale a fost un proces îndelung, mărturisit de fiecare operă de artă, de fiecare mănăstire, de fiecare copist sau carte tipărită. Faptul că multe dintre acestea purtau stema reunită Principatelor, că de foarte multe ori în prefețe și predoslovii se făcea trimitere la teritoriul vechii Dacii, că numele de Decebal și de Traian erau pe buzele tuturor dovedește faptul că istoria comună (istoria celor trei fete de împărat la Budai Deleanu sau Istoria lui Arghir la Barac) se perpetuează cu obstinație peste timp și că mitul fondator, cel al lui Traian și al Dochiei, nu a fost părăsit o singură clipă de strămoșii noștri. În aceeași măsură sunt reînviate chipurile marilor descălecători și unificatori de țară, precum Negru Vodă, Dragoș, Ștefan sau Mihai Viteazul și că în substanța marilor epopei de tipul Traianidei, Negriadei, Mihaiadei etc. trăiește și se perpetuează mitul unității naționale, reîncorporat atât de subtil și strălucitor sub raport artistic in Miorița, unde cei trei ciobani reprezintă de fapt etnicitatea celor trei provincii românești, dintre care Ardealul trebuia, așa cum a cerut-o moira noastră, să fie temporar sacrificat. Nu numai sacrificat, ci și santificat, deoarece Ardealul rămâne multă vreme pentru români icoana Maicii ciobanului mioritic (identificată nu de puține ori in icoana Maicii Domnului cu lacrima la colțul ochiului). Ideea unirii a trăit difuză și vie în toate cântecele noastre populare, în balade și basme, în conștiința artistică a marilor creatori anonimi, a cronicarilor, a marilor întemeietori de literatură națională, de la Andrei Mureșanu, la Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coșbuc, Goga, Rebreanu. Când românii de peste Carpați au prins armele în mâini plecând la războiul din 1877 ca să scape de orice ingerință turcească, ardelenii au fost alături de ei, fie luptând ca voluntari, fie oferindu-le sprijin material, iar atunci când guvernul maghiar impilator a interzis adunarea ofrandelor pentru răniți, românii de la Brașov au dat la iveală, la 9 iunie 1877, un Apel către români, în care au protestat în pentru abuz în numele aceleluiași crez național, unul și nedespărțit. Anticipând emanciparea și unitatea noastră sub semnul gintei latine, în programul revistei brașovene „Orientul latin” din 1874 se înscriau aceste cuvinte: „ Românii, politicește despărțiți, sunt, prin aceeași origine, una, și prin aceeași limbă, prin aceleași datine atât de uniți, atât de închegați laolaltă, încât pot fi invidiați de cele mai mari și mai luminate popoare. O împrejurare ca aceasta care la străini le pare un ce misterios. Drept aceea, unirea spirituală, unirea în idei, unirea în dezvoltare nu poate să fie decât una din cele mai inexorabile consecințe. Noi trebuie să cultivăm, să înălțăm și să ținem această unire (...) Drept aceea, precum prin origine, tot astfeliu românii, latinii Orientului, au să țină și prin dezvoltarea lor spirituală la marea ginte latină, din Occidentul Europei. Dacă geografic suntem tăiați de ea și dacă am fost șir de secoli izolați și spiritualmente, tot ce nu avem încă sau ce am pierdut în decursul seculilor avem să împrumutăm de la ea, ca de la o soră bună, din casa părintească. Trebuie să începem iară unirea spirituală.” Și programul „Tribunei” sibiene, redactată la 1884 de Slavici, pornea de la aceleași simțăminte comune, punând pe primul plan „cultivarea sentimentului național”, deoarece „suntem parte din poporul român, cel mai mare popor din Orientul Europei și cel mai închegat, vreo zece milioane de oameni, care, cu toate că sunt răspândiți până înspre Tisa și Nistru și chiar peste Dunăre, prin Serbia, Bulgaria, Dobrogea, vorbesc același dialect numit daco-român, au aceleași obiceiuri și aceleași tradițiuni în ceea ce privește comorile de poezie populară și reprezintă același tip.” În consecință, „cea mai de căpetenie preocupare a noastră este de a-i îndemna pe români la unire și la lucrare întinsă, de a înrâuri literaricește.”, convinși fiind că „Suntem cu toții pătrunși de simțământul că ne pregătim pentru o faptă mare, care va hotărî pe timp îndelungat mersul vieții noastre comune.” Crezurile majore ale „Tribunei” au fost formulate și ajustate periodic de Slavici și echipa lui de colaboratori, cum se poate vedea și din cuprinsul articolului În preajma secolului XX, în care putem citi următoarele: „Epocala noastră redeșteptare de la 1848, urmând logica evoluției noastre politice, marchează un pas înainte pe calea menită poporului român din țara asta. Ea marchează ridicarea românilor pentru cucerirea libertății, egalității și frăției universale.” Și mai departe: „Ducem cu noi cultură și civilizație aflătoare în progres permanent. Ducem cu noi dragoste adevărată de o libertate nefalsificată. Ducem cu noi credința în izbânda cauzei noastre sfinte. Ducem cu noi oțelita hotărâre de a lupta până la unul și până la capăt pentru drepturile și libertatea neamului nostru”. Ideea de bază a acestui program, cea a luptei unite pentru drepturi naționale, poate fi regăsită și în ziarul blăjean „Revista politică și literară”, în paginile căruia, redactori ca Aurel Ciato, Cassiu Maniu sau Ioan Scurtu pun în fața cititorilor lor un program de luptă și acțiune ferm argumentat, afirmând: „Istoria neamului românesc singur numai un program a întemeiat la poporul nostru și anume. Închegarea noastră națională. Numai această idee a fost simțită ca o necesitate politică”, deoarece ea postulează „ideea independenței politice”, „unitatea în gândire a bărbaților conducători ai neamului aservit.”, căci „între Tisa și Nistru este prin urmare o singură națiune”. În paginile acestui ziar semnează Cassiu Maniu și Aurel Ciato articole de naliză politică judicioasă, bazate pe „postulatele ideii de naționalitate”. Întrebându-se Cum vom fi liberi?, Cassiu Maniu invoca nevoia de a ține cont de patru „factori principali ai conștiinței colective”, care sunt: comunitatea de idei, de sentimente, de voință și de forță, pe care le adaugă la factori deja omologați, cum ar fi comunitatea de limbă, tradiții, cultură, ca pe baza lor să se stabilească o platformă de adevăruri greu de respins. De aceea, un alt colaborator al ziarului, Ioan Scurtu, vorbea, într-un număr din 1907 al aceluiași ziar, de Literatura ca factor al solidarității naționale, amintind tuturor că „Literatura națională este cea mai mare binefacere pe care atotputernicia lui Dumnezeu a lăsat-o pe acest pământ. Literatura națională ne dă duhul vieții și ne dă nemurirea; prin literatura națională, graiul pe care-l vorbesc părinții noștri, pe care l-au vorbit strămoșii noștri, îl vor auzi urmașii noștri, prin această literatură națională și cu acest grai suntem în legătură cu trecutul neamului nostru și, când vom fi țărână, vom sta în legătură sufletească cu fii și strănepoții noștri”, căci „adevărata literatură națională trebuie să răsară din sufletul poporului, să facă din sufletul , din sângele unui popor, sufletul și sângele literaturii însăși.” Și mai departe: „Literatura națională apropie neamurile care sunt despărțite, cum este neamul nostru, ea unește într-un cult religios, în cultul artei naționale, toate părțile risipite unele de altele. Nu există granițe așa de puternice, nu există dușmani așa de ferecați și așa de numeroși care să poată împiedeca sborul ei, să treacă peste toate piedicele. Nu sunt legi, nu sunt jandarmi, nu sunt războaie care să poată împiedeca gândul și simțirea scriitorilor să răzbată, să încălzească, să îndemne la credință neamul lor. Și numai literatura poate face această minune. Astfel literatura națională este aceea care în prima linie strânge legăturile unui popor, aceea care cultivă sentimentele și credința în solidaritatea acestui popor.” Și ca lucrurile să fie cât se poate de clare, el reiterează ideea unirii ca o formulă coagulantă, în stare să anime sufletele întregii generații: „Unirea a fost, în trecutul nostru, fapta cea mai însemnată a veacului al XIX-lea. Unirea este nu numai un fapt politic, a cărui importanță o simțim și astăzi. Unirea este și un simbol. De când s-a semănat pe pământul acesta, din odrasle puternice, în neamul nostru a fost o tendință spre Unire în acest popor nenorocit, care din toate părțile a fost izbit de dușmani, de catastrofe fatale, și când n-a avut nici o cultură și când a avut acea cultură, el a căutat să strângă tot mai mult legăturile care îl împreunau sufletește. Trebuie să ne dăm seama prin urmare de evoluțiunea ideii spre Unire și numai atunci să judecăm faptele mari pe care le slăvim astăzi”. Și în altă parte: „Ca în fața unui altar se îndreaptă sufletele noastre în fața amintirei Unirii, ca în fața unui altar ne plecăm genunchii și ni se înduioșează inimile de recunoștință și de preamărirea celor nemuritori.” Orice ziar românesc din Transilvania, apărut până la 1918, vom deschide, vom întâlni astfel de formulări, astfel de cugetări și puncte de vedere care dovedesc o coștiință națională deja închegată, care nu așteaptă decât momentul prielnic de a ieși la lumină. Un asemenea moment a fost cel al Memorandului, când ecourile europene ale acestui act de mare demnitate politică a trecut dincolo de fruntariile țării, reverberând mult în orizontul lumii civilizate. Alte ecouri sunt surprinse în atitudinea ziaristului italian Roberto Fava, în aceea a istoricului britanic Scotus Viator, în aceea a scriitorului norvegian Bjorstjerne Bjornson, în scrierile francezilor Robert de Flers sau Paul Morand. Încet-încet în jurul poporului român asuprit se ridică un zid de apărare temeinic, greu de atacat, de surmontat. Conștiința națională trează devine arma cea mai puternică Partidului Național Român din Transilvania, care are alături drept remarcabili aliați partidele politice ale sârbilor, croaților, cehilor. Luate împreună, ele formează o centură de securitate și aspirații regăsite sub un steag comun cel al Alianței popoarelor asuprite sau a Clubului națiunilor asuprite din Ungaria, acționând împreună în parlamentul budapestan pentru o cauză comună. Cu toate că fruntașii politici ai românilor sunt mereu vânați, amendați, chemați prin tribunale, trimiși în închisori, ei nu vor depune nici o clipă armele, ci, dimpotrivă, la vor mânui și mai cu forță. Cruzimea diabolică a lui Apponyi sau a lui Tisza nu pot să-i descurajeze și nici lagărele, sancțiunile de tot felul nu-i vor descumpăni, intrarea în Primul Război Mondial a românilor de peste Carpați creind în sufletul lor nădejdea împlinirilor viitoare. La sacrificiile enorme trăite de românii de peste Carpați se adaugă sacrificiile celor din Transilvania care au trecut prin perioade deosebit de dificile. Se cunoaște faptul că trupele românești au fost trimise de austro-unagari în zonele cele mai expuse, regimentele 31, 33, 50, 51, 63, 64 suferind perderi deosebit de grele, fără să beneficieze de perioada de refacere necesară, încât, după cum arată O.Goga : „După un an de război, în toamna anului 1915, în satele românești nu se mai găseau decât bătrâni de peste 6o de ani, femei și copii. Toți ceilalți erau pe câmpul de bătaie, parte ca combatanți, parte ca muncitori la tranșee. Între cei de acasă stăpânea teroarea jandarmilor și a spionilor fără număr. Familiile celor care trecuseră munții pentru a se înrola în armata română erau prigonite, iar ei înșiși declarați trădători și averea lor se vindea la licitație.” Goga a estimat cifra acestora la 2o de mii de sodați, la care s-au adăugat alții ajunși prizonieri la ruși, care au format armata de la Darnița. Dar teroarea jandarmerească era percepută și în celelalte sectoare ale vieții. Majoritatea ziarelor românești au fost sistate, multe școli închise, fruntașii români deportați în lagăre sau izolați în închisori, încât întreg Ardealul ajunsese un fel de tărâm al plângerii și al torturilor. În raportul său din 1918, Goga mai invederează ceva teribil : „În afară de întemnițările curente, în toamna anului 1915 au fost deținuți în aceeași zi 33 de fruntași români: avocați, preoți, învățători și alți intelectuali din Brașov, Sibiu și Alba Iulia. Soarta acestor nenorociți a fost una martirială. Legați în lanțuri, bătuți de jandarmi și-au așteptat în închisoarea din Cluj judecarea procesului pe care justiția maghiară, călăuzită din motive politice l-a amânat incontinuu. Ei au fost judecați abia după intrarea României în acțiune: 9 dintr-înșii au fost condamnați la moarte prin spânzurare, restul la închisoare. Toate aceste manopere nu erau o represiune pentru crimele săvârșite, ci urmăreau o țintă politică complicată: intimidarea intelectuailor români și presiunea asupra șefilor lor politici de-a face intervenții pe lângă cercurile conducătoare din România în favoarea ideii de cooperare cu Monarhia Habsburgilor.” Aceste dezlănțuiri furibunde împotriva locuitorilor români din sate sau din orașe s-a intețit pe parcurs, încât nimeni nu mai era sigur pe viața sa. Cu cât armatele române obțineau victorii mai răsunătoare, cu cât fronturile cu Tripla Alianță devin mai vulnerabile, degringolada germanilor, austriecilor și maghiarilor e mai vizibilă. Odată cu ruperea frontului italian, cu ieșirea la rampă a președintelui american Wilson cu setul său de puncte privind autonomia și libera autodeterminare, Consiliul Național Român retranșat în jurul ziarului „Românul” de la Arad, va lua deciziile cele mai în drăznețe, vizând ruperea oricăror tratative cu emisarii lui Karoly, și, în deplin acord cu slovacii, cehii și sârbii vor forma comitetele naționale de acțiune, gărzile naționale, fâcând pași tot mai hotărâți spre desprinderea definitivă din chingile statului maghiar aflat într-o dezmembrare totală, și într-o slăbiciune generalizată. Flacăra aprinsă de comunistul Bela Kun s-a dovedit a fi fost ultima lumânare de pe mormântul unui muribund scheletic. Deja la reapariția „Românului” de la Arad, la 29 septembrie/ 12 octombrie, Conferința de la Oradea anunța implacabil: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multe suferințe afirmarea și valorificarea drepturilor ei nestrămutate și ianalienabile, la deplină viață națională.” Iar în manifestul Către națiunea română, Ștefan Cicio Pop anunța libera hotărâre a soldaților români de a-și hotărî soarta, fiind dezlegați de jurământul către împărat. La scurt timp, la 7/20 noiembrie 1918, ziarul publică manifestul Către popoarele lumii , care anunța fără drept de apel: „Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veacuri în robia trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum de sclavie și prin strălucita învingere a armelor, care luptat pentru drepturile civilizației umane împotriva principiului barbar al opresiunii naționale și de clasă înaintea guvernului opresorilor de pînă aici, a declarat dorința de a se constitui ca stat liber și independent spre a-și putea valida nelimitat forțele sale în serviciul cculturii și al libertății omenești”. Se punea astfel capăt atâtor secoli de asuprire și vexații de tot felul, unde chiar purtarea de unei panglici cu culorile naționale era tratată ca o crimă. Hotărârea românilor a fost adusă la cunoștință parlamentului budapestan de Al.Vaida Voievod la 18 octombrie 1918, după ce împăratul Austriei abdicase, iar Austria se proclamase republică. La Arad s-a constituit Consiliul Național Român, care a respins orice colaborare cu statul maghiar, refuzând propunerile venite din partea delegației conduse de Oszkar Jaszi , declarând ruperea totală de Ungaria. Peste tot s-au creat consilii naționale locale care au preluat treptat conducerea treburilor statului în principalele orașe din Transilvania, înregistrându-se și jertfe nevinovate, cum a fost cazul studentului Popovici de la Cluj, ucis în timpul asediului băncii Albina. c Drumul creeării statului național român a fost hotărât prin întocmirea listelor de credenționali la adunarea de la Alba Iulia. Numărul acestora a fost stabilit la peste 1.100, în timp ce numărul celor de față la măreața adunare a trecut de 100.000, în mare majoritate țărani, intelectuali, meseriași, ostași, clerici etc. reprezentând întreaga națiune. Din cei 1228 de delegați, 150 au aparținut social-democrației. Anterior, la 27 martie 1918, Consiliul Național Român din Basarabia se declarase pentru unirea cu România, urmată de Bucovina la 28 noiembrie 1918, astfel încât unitatea statală a cunoscut de la început o largă bază etnică. Recunoașterea unirii fusese făcută și de către adunarea generală a germanilor din Bucovina (la 26 noiembrie 1918), după care, la 7 martie 1919,adunarea reprezentativă a germanilor basarabeni a aderat în mod solemn la actul unirii. Au urmat la rând și șașii transilvăneni, a căror adeziune a fost publicată la 2 ianuarie 1919 și aprobată de adunarea de la Mediaș din 8 ianuarie 1919. Punctul lor de vedere a fost exprimat încă in preziua Marii Adunări populare de la Alba Iulia, în organul lor de presă de la Sibiu, unde, fruntașul lor H.Fabricius a scris: „Mâine sute de mii de români, reprezentanții tuturor văilor locuite de români, vor umple valea Mureșului la Alba Iulia. Reședința principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi mărturie a ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate. Înaintea tribunalului istoriei își vor dezveli românii rănile lor niciând cicatrizate și, în convicția cuminte că trebuie să-și asigure pentru toți vecii dreptul naționalității lor, tot așa de sfânt și inviolabil, îl vor rupe de țara ungurească. Ardealul, teritoriile până la Tisa și Dunăre, de mâine încolo vor intra sub stăpânire românească. Visul unui puternic viitor de mărire națională, visul tuturor românilor - până unde curge graiul românesc- într-o singură patrie comună se va realiza mâine.”( Ce scriu sașii despre Alba Iulia, în „Unirea”, nr. 21/1918). Concluziile acestora au fost duse de o delegație la București și prezentate primului ministru și regelui. O copie a documentului a fost trimisă Conferinței de pace de la Paris. Același drum a fost urmat și de șvabii Banatului, după cum, ulterior, în cadrul democratic al Camerei Deputaților și reprezentanții aleși ai secuilor, prin glasul lui Ștefan Fay, au recunoscut rezoluțiile de la Alba Iulia. Unirea cea Mare a căpătat astfel un gir larg democratic, prin acordul minorităților conlocuitoare, cărora li s-a cerut loialitate și spirit de conlucrare. Prin toate aceste demersuri Unirea a cuprins și minoritățile naționale ale țării, prin proclamarea democratică și liber consimțită, fiind definitiv consfințită prin încoronarea regilor României în Catedrala Întregirii de la Alba Iulia. România a devenit astfel un stat mare și puternic, un stat la tuturor românilor și al tuturor celor ce locuiau provinciile țării, pășind ferm și majestuos în comunitatea statelor libere europene, scuturând de pe grumazul său jugurile impilatoare și oligarhice moștenite de veacuri. Unirea cea Mare a fost creația poporului român din toate provinciile unde populația română a fost majoritară, deschizând largi perspective de dezvoltare locuitorilor în toate domeniile vieții publice. Mircea Popa |
|
Scris de asymetria on Sunday, November 16 @ 00:00:00 CET (96 citiri) Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0 |
|
Editoriale: România între suveranitate si cooperare în context multipolar Introducere Istoria modernă a României este marcată de lupta pentru suveranitate și de încercările succesive de a-și afirma locul între marile puteri. De la constituirea statului modern în secolul al XIX-lea, prin recunoașterea internațională de după 1877, până la integrarea în Uniunea Europeană și NATO, drumul suveranității românești a fost mereu tensionat între aspirația de independență și nevoia de cooperare.
Provocarea de fond pentru România contemporană constă în menținerea echilibrului: cum poate un stat de dimensiuni medii, aflat la intersecția unor mari axe geopolitice, să își păstreze libertatea decizională și să fie respectat, fără a cădea nici în izolaționism, nici în dependență excesivă? Obiectivul acestui eseu este de a identifica calitățile umane, intelectuale, psihologice și politice pe care românii trebuie să le cultive pentru a construi un sistem politic viabil, echilibrat și respectat în regiune, în acord cu dinamica unei lumi multipolare. Înșiruirea de deziderate care urmează poate să pară vidă, naivă, dacă nu devine o grilă de analiză, de verificare a persoanelor care vorbesc sau doresc să vorbească în numele «intereselor naționale», în numele Statului românilor. E vorba, deci, de calitățile oamenilor politici din România actuală sau viitoare. Este o imensă naivitate politică și socială faptul de a decide alegerea sau respingerea unui om politic, cu ocazia alegerilor, exclusiv pe baza promisiunilor acestuia, fără cunoașterea biografiei reale, opusă biografiilor machiate obișnuite, practicate de susținătorii unui om politic, de candidatul însuși, oricare ar fi el. Minciuna, înfrumusețarea, machiajul sunt practici curente. Presa de toate culorile participă la aceste acțiuni, fiindcă această presă, în ciuda tuturor declarațiilor de independență, mai ales când ele sunt excesiv subliniate, este de fapt dependentă de finanțatori, de sponsori, de interesele proprietarilor acestor holdinguri, în care producția de presă este subordonată activității comerciale, bancare sau industriale principale. Cum se pot obține informații corecte despre orice candidat la vreo alegere. Prin încrucișarea surselor de informații. În era Internetului această posibilitate este mai mare decât oricând. Încercați să obțineți astfel de portret sintetice, în mod experimental, prin solicitarea Chat GPT. Nu cereți aprecieri politice ci date biografice, schemele de clan, adică înrudirile, implicații, investițiile în capitalul unor întreprinderi, calitatea studiilor, competența profesională. Un om politic care nu a lucrat undeva, care nu are altă profesie, exersată, este un balon de săpun, un individ fără experiență socială, total dependent de beneficiile salariale ale politicii. Feriți-vă de astfel de specimene. Victor Someșan I. Calități umane fundamentale Suveranitatea nu poate fi protejată doar prin arme sau tratate; ea se sprijină pe calitatea umană a cetățenilor. România are nevoie de:
II. Calități intelectuale și educaționale Un sistem politic solid se întemeiază pe educația cetățenilor și a elitei:
III. Calități psihologice Suveranitatea se apără și prin caracter:
IV. Calități politice În spațiul public, calitățile personale trebuie transformate în strategii politice:
V. Capacități de adaptare România trebuie să fie capabilă să se raporteze la diverse spații și modele de guvernare:
VI. Rezistență activă Un stat matur nu doar se apără, ci și rezistă inteligent:
România între suveranitate și multipolaritate România se află astăzi între două paradigme: securitatea colectivă euroatlantică și multipolaritatea globală. Analiza lui Dan Culcer (Dosar analitic. De ce SUA și UE se implică sistematic și agresiv în spațiul de securitate și resurse al Rusiei?, publicată în Arhiva Românilor și ulterior preluată pe alte platforme) contestă prejudecata conform căreia Rusia ar fi inevitabil orientată spre expansiune agresivă asupra Europei. Culcer arată că presiunea geopolitică se manifestă mai degrabă dinspre SUA și UE, care caută controlul spațiului de securitate și resurse al Rusiei. Din această perspectivă, Rusia apare nu doar ca agresor regional, ci ca actor într-o confruntare globală pentru resurse, unde multipolaritatea reconfigurează jocurile de putere.
Această interpretare obligă România la luciditate: amenințările nu mai sunt univoce, ci provin atât din Est, cât și din Vest, sub forme diferite – militare, economice, normative sau informaționale.Prin urmare, interesul național trebuie definit ca autonomie decizională inteligent negociată. România nu trebuie să fie nici avanpost obedient, nici fortăreață provincială, ci actor matur, care își apără interesele prin cooperare selectivă, rezistență activă și diplomație creativă.Concluzii.
Eseul a arătat că viitorul României depinde de cultivarea unui set de calități esențiale: demnitate umană, educație critică, reziliență psihologică, integritate politică, adaptabilitate și rezistență activă. Acestea nu sunt doar valori morale, ci instrumente geopolitice concrete.
România viitorului trebuie să fie un stat respectat și suveran, capabil să protejeze interesele cetățenilor săi și să participe la arhitectura multipolară globală ca un partener demn, nu ca o anexă.
|
|
Scris de asymetria on Saturday, November 08 @ 00:00:00 CET (153 citiri) Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: Adrian Dinu RACHIERU. A. E. Baconsky - la centenar
A.E.
BACONSKY, LA CENTENAR Încă
un mit de circulație în urbea clujeană, de „o obediență fără
echivoc” în primele cărți (cum nota Petru Poantă),
„reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocă, numele său fiind
legat de destinul unei reviste: Steaua
(inițial,
Almanahul
literar,
unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana
Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând,
cu temei, că poetul, văzut ca „element dușmănos”, a fost
supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar
că, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose
moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid
S. Crohmălniceanu), A.E. Baconsky oferă, cercetat integral,
etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale
poetice” (Pop 2018 : 71), clătinând legenda exemplarității
morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor
intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar
straniu, pe ruta avangardă-proletcult-intimism-reflexivitate
angoasată, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). E drept,
deschiderea Stelei,
prin aerisirea limbajului poetic, i se datorează; dar el –
sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea”
personalității (prozator, eseist, traducător, conducător de
revistă), fără a uita penibilele versuri propagandistice, dar și
gestul șocant de a-și repudia propria creație1*),
ca „primă disidență publică” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice,
facile, maniheiste, de abundentă versificare pedestră,
inteligibilă, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele
producții vădeau „simplificare didactică” și „eficiență
mnemonică”, încercând să împace, sub semnul urgenței, un
regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând
discursul. Cum Partidul, ne asigură Gh. Perian, avea „un scenariu
pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curățat” de cerchiști
(Perian 2017 : 140), cel cunoscut încă din studenție, citit „prin
ziare ori prin cărți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi
instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”. Figură
aristocrat-macedonskiană în decor comunist, poet cultivat,
orgolios-teatral, solemn-preţios, translând estetismul, în anii
ultimi, în zona fastuozităţii crepusculare, ca profet sumbru, A.E.
Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze şi a anticipat, „în
unele privinţe”, (constatase N. Manolescu) valul şaizecist.
Într-adevăr, o distanţă „cosmică” separă turbulenţa
agitatorică şi zelul proletcultist de gratuitatea estetă, filtrată
livresc şi atmosfera halucinant-terifiantă din Cadavre
în vid (1969),
de pildă; sau din romanul postum Biserica
neagră,
veritabilă contrautopie politică, tipărit abia în 1990,
cunoscând, însă, o ediţie germană (1976), după ce fusese cules
în revista vest-berlineză Kontinent
şi
difuzat la Europa
liberă.
În plus, şeful Stelei,
prin năbădăioasa revistă clujeană, înviorase climatul literar.
El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i
specificul şi traiectoria” (v. România
literară,
nr. 41/2014). Pusă la colţ, deseori admonestată pentru evazionism,
„detaşare”, „slabele ecouri din freamătul vieţii noastre
literare”, mizând, însă, pe „surogate scoase din vânzare”,
„potrivnica” grupare chiar înfăptuia, insidios, desigur, „o
revoluţie coperniciană”, cum suna reproşul lui M. Beniuc, un
„general” al literaturii din epocă (gratulat ca atare, alături
de Z. Stancu şi Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta
literară,
nr. 10/1958). Într-o vreme în care şi P. Dumitriu anunţa ferm că
„trebuie isprăvit cu modernismul”. E cel puțin curioasă
relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține
lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia
occidentală, călătorind, traducând masiv, respingând rebuturile
realismului socialist, Baconsky, trăind „nababic”, era un
veritabil ambasador cultural. Celălalt nabab, Petru Dumitriu,
publicase în Steaua
fragmente
din Biografiile
contemporane,
dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer,
semnalând similarități / complicități de destin, merită
discutată. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a
urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilării
(Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentală, la cutremurul din
1977) nu ne îngăduie să bănuim ce s-ar fi întâmplat în cariera
lui (osbtrucționată).
Totuşi,
în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui
A.E. Baconsky, poetul rămâne un nedreptăţit. (continuare)
|
|
Scris de asymetria on Saturday, November 01 @ 00:00:00 CET (202 citiri) Citeste mai mult... | 48412 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: ADRIAN DINU RACHIERU. "EFECTUL" LABIS „EFECTUL” LABIȘ
Despre
Nicolae Labiş (1935-1956) s-a scris enorm şi poetul-adolescent,
plecat din ținutul Fălticenilor, ivit într-o epocă de ferocitate
dogmatică, sub presiunea interdicţiilor, impunând – printr-o
critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă
(unică!), atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare
prospeţime, sfidând carcasa dogmei, acel copleşitor ilustrativism
tematic al versificatorilor vremii, aliniaţi, „capturaţi”,
monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de
aspre mustrări, vădind însă insurgenţă structurală şi o
salvatoare încredere de sine. Paradoxal, Labiş era considerat –
de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”,
vehiculând idei duşmănoase, trecut pe „lista neagră”
întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor,
hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi
oportunişti şi invidioşi. Până la a deveni, în 1956, „aproape
un scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu), într-o perioadă neagră,
bântuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera
„treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale. În
același timp, prin circulația restrictivă a operei, deși de o
„neverosimilă fecunditate”, constatase poetul-prieten Gh.
Tomozei, a fost văzut și fixat în manuale drept „scriitor
exemplar” al comunismului românesc. Deși ultimul
Labiș,
ca poet-proletar (cum se considera), trăind „din puterea gândului”
a fost un
om liber,
talentat și instruit, declamându-și insurgența în poeme aspre,
dilematice, transfigurând temele obligatorii, stereotipurile
propagandistice și lozincile coclite ale zilei, sensibil la
întrebările care, într-un „ev aprins”, „cad despletite”,
vădind o angajare problematizantă. Și o precoce „luciditate
ardentă” (Pop 2018 : 103). Antologat, recuperat sau desfigurat
prin aranjamente editoriale (post-festum),
în funcție de capriciile cenzoriale, Labiș, lungă vreme, n-a
putut fi urmărit în precipitatul său proces evolutiv, devoalând o
„conștiință
fracturată” (Negrici 2019 : 171). Cercetând
producția editorială a deceniului șase, vegheată, se știe, de
„minus-estetica dogmatismului”, Laurențiu Ulici ajungea la
concluzia că pomenitul interval, propunând câteva romane de vârf,
„n-a fost chiar atât de potrivnic literaturii adevărate”. Dar
acele, puține, titluri din bibliografia epică, salvând onoarea
literară a perioadei, erau sufocate de abundenta maculatură
propagandistică. Încercând să afle, deslușind paradoxul, „câteva
motivații”, criticul ajungea la concluzia că, dacă până la
volumul labișian Primele
iubiri,
promoția ’50
nu oferise
nicio carte de poezie recuperabilă, explicația ar sta în diferența
de atitudine a cenzurii. Poezia, scria ferm Ulici (și avea,
negreșit, dreptate) căpătase, în ochii diriguitorilor, un rol
propagandistic direct,
dobândind, în beneficiul prozei, „o modificare de regn”.
Reținând, selectiv, doar acele titluri rezistente axiologic,
propunem, de fapt, o imagine neadevărată a literaturii epocii,
uitând că malaxorul ideologic („cloșca dogmatică”) își
cerea tributul sub o triplă etichetă: maniheism, schematism,
idilism. În acel vitreg context, incomodul Labiș, în maturizare
accelerată, făcea o figură aparte. Școala
de literatură, un experiment eșuat?
Cu
puțin înainte de a ne părăsi, Marin Ioniță ne-a dăruit o a
doua ediție, revăzută și adăugită, a cărții sale despre
„fabrica de scriitori” (Kiseleff
10: fabrica de scriitori,
2018), acolo unde ucenicise în două reprize / înregimentări,
stând aproape doi ani (1952-1954) în preajma lui Labiș; fără a-i
fi fost prieten, preciza, și fără a absolvi de fapt faimoasa
școală, „o scufie cu zorzoane”, ctitorită după model
sovietic. Și din care „n-a mai rămas nici arhiva”.
Încât,
născută dintr-un stăruitor îndemn, cartea lui Marin Ioniță, cel
fără diplomă și fără repartiție, eliminat ca „element
necorespunzător”, narează – ca martor și protagonist –
despre această „fermă de tip special”, încercând, ne asigură,
să „se țină de adevăr”, reconstituind imaginea unei lumi care
a fost, o epocă în care „stăpână pe țară era frica”. Marin
Ioniță, cu har portretistic, își povestește amintirile, fiindcă
„trebuia să spună cineva povestea asta”. Recunoscând că
experimentul a eșuat, falimentul Școlii
de Literatură și Critică literară „M. Eminescu”
fiind „întâiul mare rateu de cadre” (Ioniță 2018 : 214). În
pepiniera de scriitori de pe Kiseleff, într-un mediu sterilizat,
îndopați cu ideologie, urmau a crește copiii
partidului,
ostași pe frontul luptei de clasă. Or, după cinci ani, Școala a
fost desființată (implicit o recunoaștere a eșecului) și Marin
Ioniță reușește, sublinia Alex Ștefănescu, prefațatorul
opului, „o transmisie în direct din epoca stalinismului”
(Ștefănescu 2018 : 6), creând „o puternică impresie de viață”.
Avem astfel șansa de a ne întâlni cu figuri care, ulterior, au
marcat cursul literaturii noastre. Sau au sigilat destine, precum
„directorul cel mare”, Petre Iosif, „nume de două ori biblic”,
în epocă un Dumnezeu al celor ce se școlau în arca
de la Șosea,
avizând sancțiuni sau eliminări. De numele lui se leagă – ca
„operă importantă” – mesajul de abdicare al regelui Mihai I
(sursa: Paul Georgescu) și, desigur, eliminarea lui Marin Ioniță
însuși; „el (regele) a fost dat afară din țară” iar
semnatarul acestor prețioase însemnări a zburat din Școala de
Literatură, firește, tot pe baza înscrisurilor lui Petre Iosif,
care ar fi fost „cele mai însemnate creații literare ale lui”
(Ioniță 2018 : 359). Evident,
Labiș, mereu anturat, beneficiind de un vag protecționism
sadovenian, era disputat de toți colegii, încât Marin Ioniță nu
ezită să vorbească despre „Labiș și ceilalți”*)*).
Labiș instrase deja în legendă. Prins în turbionul unui timp
convulsiv, dramatic şi utopic, fracturând Istoria, el, copilul
teribil al poeziei noastre, „a ars scurt şi orbitor”, scria T.
Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Şi tot el adăuga, cumva
enigmatic: Labiş, eternul copilandru, „şi-a priceput vremea”.
În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”,
luându-şi în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev
brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit,
incomod,
de o lucidă candoare, riscând a deveni – în clocotul
evenimentelor –
celălalt
Labiş?
Evident, n-ar fi putut ocoli temele epocii, într-o vreme în care,
plăsmuind o
lume nouă,
poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate
fi ucis”; că, în clocotul „luptei măreţe”, asaltat de o
furtună de patimi, înţelegea că ţara „îşi căuta drumul”
(v. Eu
am intrat...)
Dar faţă de corul osanaliştilor, faţă de verbiajul şablonard,
îmbătat de festivism şi agitatorism, Labiş pare distonant. Îşi
dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adâncurilor”), e
cutreierat de pusee haiduceşti în „noaptea fierbinte a
tinereţilor” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat,
dezolant. El scrie „ca dintr-o răsuflare”, observa Lucian Raicu,
mobilizând
umanul,
aducând o undă proaspătă, interogativă, într-un climat
dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labişiene
şi, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf.
Gheorghe Grigurcu) faţă de reţetarul epocii. „Întrebările
chinuitoare se pârguiau pe rând” (v. Drumul
meu),
încât Labiş, indubitabil, urma a se despărţi de „viziunea
candid infantilă”, cum însuşi mărturisea. În doar câţiva
ani, Labiş se va maturiza brusc, denunţând prostia poleită sau
„poruncile gângave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm
atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetând
„fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labişiene,
despărţindu-se de fariseism şi demagogie. Nominalizat, ca exemplu
negativ, în Raportul
lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-23 iulie 1956), poetul,
însoţit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, uşor de
bănuit, o soartă grea. Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat
acest „perfecţionist ingenuu”, cum l-a văzut Mircea Coloşenco,
încercând o evadare din „cercul ideologic”. Oricum, paradigma
labişiană
uimeşte prin cutezanţele precocităţii, anunţând „un caz
dublu”. Labiş, cu elanu-i juvenil, un genialoid devenit, prin
siguranţa de sine, „mentor”, s-a manifestat decomplexat şi,
negreşit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat
dintr-un ordin ocult (Cârlan 2016 : 12), alungând orice dubitaţie?
Atitudinea posterităţii, livrând etichete în conflict, s-a
manifestat contradictoriu, sub povara şocului emoţional al
accidentului, lăsând chestiunea nedezlegată. Poetul însuși,
privit cu circumspecție, „analizat” în ședințe
inchizitoriale, hoinar pe la diverse gazde (G. Mărgărit, I. Băieșu,
L. Raicu, Lucian Pintilie, Aurel Covaci) dorea o evadare în Covasna,
la prietenul Imré Portik, anunțată într-o epistolă, convins că
trebuia să dispară „din fața și ochii lor”. De aici s-a tras
concluzia că „s-a hotărât suprimarea lui” (Ștefănescu 2016 :
4), criticul promițând și dovezile unei crime
politice.
Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin râvna atâtor
devoţi, prinde chip editorial. Scotocind neobosit arhiva
Labiş,
Nicolae Cârlan, socotit „singurul specialist autentic în
editologia labișiană” (Voncu 2009 : 24), tipărea, în 2013,
Opera
magna
şi mai apoi Poezii
inedite
(2015), ca „ultime recuperări”, oferindu-ne oglinda
integrală;
rămânând, totuşi, în „zariştea aproximărilor”. Fiindcă
oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând şti cum ar
fi configurat (editorial) poetul însuşi acest patrimoniu. Prietenii
de altădată (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu),
cei care au „organizat” sumarul Luptei
cu inerţia
(1958, primul volum postum) i-au urmat vag doleanţele, şi ele vag
formulate în Oferta
de publicare,
adresată de poet Editurii
tineretului.
Curios,
întrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit bântuie încă. G.
Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi
vârsta la care a dispărut îl fixa într-o tinereţe perpetuă. Să
ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951)
i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga,
să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a
grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând
tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu
sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de
impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidiabilă
prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent
asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei
proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a
acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă, contaminată de
intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică,
saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica
noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a
muri tânăr, îşi frângea traiectoria printr-o moarte simbolică.
Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, era animat de
o credinţă. Plecând copil de-acasă, a crezut în comunism (ca
„lume nouă”), aducându-și obolul; dar salvarea sa, ca poet,
„nu stă în sinceritate, ci în talent” (Anghel 2014 : 175). Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei
cu inerţia,
condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua
casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost
un versificator oportunist, ca atâţia. El n-a acceptat rolul docil
de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al
liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a
rescrie
repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin
comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de
nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea risca să
devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau,
dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana
comunismului”, zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră.
Este,
probabil, exagerat a vedea în Labiș „întâiul condei disident”,
cum afirmă Gh. Grigurcu. Dar, indiscutabil, poetul, dezamăgit,
persecutat, pizmuit etc. devenise incomod, ieșind din hipnoza
ideologică; de o gravitate prematură, lirica sa – în pofida
tributului partinic – era, prin sinceritate și intensitate,
convingătoare. Poet al „fervorilor inaugurale” (cf. Claudiu
Komartin), de o precocitate uluitoare, el refuza, în poeme
transparente, cu valențe contestatare, carcasa dogmatică. „Dubiosul
accident” (cf. Mircea Coloșenco) a fost, potrivit unor voci, un
asasinat comandat; sau, poate, „o moarte oportună”. Din păcate,
ancheta n-a fost dusă până la capăt. Merită a fi consemnate însă
depozițiile curajoase ale lui Jean Dumitrașcu, folosind relatările
fostului său profesor Constantin Stroe, coleg de bancă cu Labiș la
Văcarea (unde copilul Nicolae se refugiase cu mama) și apoi, la
Școala de literatură, tovarăș de pahar. Acolo funcționa o rețea
de informatori, exploatată de directorul școlii, Petre Iosif, ne
asigura Stela Covaci (v. Nopțile
de coșmar ale poetului Nicolae Labiș,
editura Tracus
Arte,
2023). Parantetic, să notăm că și Aurel Covaci, soțul, urmărind
mișcările lui Labiș, era „o umbră malefică” (cf. Gheorghe
Grigurcu). În noaptea tragică, Stroe îl însoțise pe Labiș la
Capșa și apoi la restaurantul Victoria, observând că un poet
veleitar, invidios, nepotul lui Emil Bodnăraș îi turnase în pahar
„șoricioaică” (Dumitrașcu 2022 : 7). Și apoi, în vagon, l-ar
fi îmbrâncit. Dacă așa s-au petrecut evenimentele, e limpede de
ce ancheta a fost stopată.
Indiscutabil
poet
revoluţionar,
Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui
ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând
izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună,
abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum
susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, crede Alex.
Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Prin
intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul
poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării,
animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată
şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea
Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări
puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor
istratiene. Ciclul Omului
comun
marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în
subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un
crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească”
şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş –
ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la
realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât
amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări
lăuntrice” (cf. Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care
„citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe
cei care „în noua rânduială şi-au căutat culcuş”, pe
„trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet
glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se,
zăpezile murdare se vădesc”. Descoperind divorţul
dintre realitate şi utopie,
trece la un ton sumbru. Lupta
cu inerţia,
despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic”
este un veritabil manifest,
propunând un
alt Labiş.
Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă
căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând
nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva
şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în
’77) conţinea, se pare, astfel de poeme dinamitarde, întorcând
pe dos ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul
Labiş,
interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar,
cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind, cu
suflet tânăr, „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer
ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard,
întinând frumoasele idealuri.
Cu
vocaţie de inaugurator, depăşind elanul şi naivităţile vârstei,
constatând pervertirea idealurilor („Şi-a căpătat albeaţă
cristalul ce-a mai fost”), Labiş – „dezmeticindu-se” –
devenea dubitativ; devenea, periculos, un
alt poet,
cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului, al
lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al
dorinţei sale aprige de învăţătură, vădind nu doar o ardere
clamată, ci şi o maturizare accelerată. Rimbaud, citit de Labiş
„cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezenţă
tutelară”, nota Lucian Raicu, „un soi de mentor”), poate fi
socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labişiene
în ultimii săi doi ani*)*).
O „colaborare
secretă”, ajutându-l să intre în starea
de poezie
(Manolescu 2008 : 945),
cu o „iubire respectuoasă” pentru tradiție și poezia populară.
Contaminat de „frenetica beţie” a viului, pacifist, rob al unor
ambiguităţi conjuncturale şi al idealităţii vârstei,
participant la înnoirea ţării, asumându-şi cu dârzenie şi
devotament cadenţa generaţiei, el se desprinde de plutonul
proletcultist (oferind, prin cântăreţii fruntaşi ai noului ev,
clonaţi, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă,
desigur, „cuiburile tâlhăreşti”, „procesele chiabureşti”
şi paing-ul morţii în numele propagandei antirăzboinice, dar nu
este opac la suferinţă: „Aşa am crescut / Cântec omenesc din
jale şi lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani
capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labişiană, alt tonus,
nu tocmai pe placul frontului partinic; deşi, să nu uităm, faima
de poet comunist (sechestrat) l-a însoţit, falsificând adevăratul
sens (testamentar) al luptei cu inerţia. În plus, în epocă, orice
debut era „costisitor”, îmbelşugând scena oportunismului
politic; iar momeala autorităţilor – consistentă.
Aşadar,
un Labiş în
doi timpi
tulbură clişeele sedimentate. Cine a parcurs corespondenţa (adică
viaţa „secretă”) găseşte un reazem decisiv în întregirea
profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar”
(citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluţionar, NL
Utemist
şi care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată,
mărturisindu-şi intenţia de a se retrage în Moldova: „nu am ce
căuta între voi”. Vizitat de îndoieli şi întrebări, „zăludul”
poet sentimental, ambiţios, îşi developează „noaptea fluidă a
tinereţilor”. Reconstituie, idilic-coşbucian, în decor silvan,
„viaţa pătimaşă” a unui sat de munte şi invocă arhaicii
ciobani, vădind erudiţie folclorică; dar, în acelaşi timp,
îmbrăţişând lumea, depăşeşte triunghiul iniţiatic (natura /
vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei
interogaţii, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul”
Labiş,
iniţial devotat, recitând apoi, „cu glas mare”, Doina
eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa,
mărturisea Margareta Labiş, sora poetului, nu a fost
„întâmplătoare”. Acel alt
Labiş,
secerat la 21 de ani, ar trebui descoperit şi în arhivele CNSAS,
luminând o secvenţă tenebroasă. Şi risipind, definitiv, prin
accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe
scenariul morţii „oportune”.
Labiş
s-a
format pe ascuns,
devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat),
dezminţind inerţiile de receptare care i-au falsificat portretul.
Sau acuza de „idealism şi nepăsare”, cum se putea citi în
vigilenta Lupta
Moldovei
(12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică,
neguroasă, „meşterul Labiş” (aşa răsfăţat de Nichita
Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist şi vulnerabil, cu o
existenţă fulgurantă şi o impresionantă siguranță de sine,
crezând – nedesminţit – în poezie, a fost primul
lider autentic
al literaturii postbelice. Supravieţuind acum ca vedetă sau
devalorizat, ca autor casabil, ieşind din legendă? – iată dilema
anilor postdecembrişti. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau
un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea
asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârşitul neelucidat au
precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu
(Grigurcu 1989 : 462), îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă
vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiş, în pofida hectarelor
de exegeză, rămâne încă un
dosar nerezolvat.
Recitind Moartea
căprioarei*)*),
acea „răscolitoare capodoperă”, de o tristeţe cosmică, ivită
în plin „realism purpuriu”, Dumitru Radu Popescu observa că
Labiş „a inaugurat prima cruce din şirul de cruci al generaţiei
’60”. Şi se întreba: n-a fost, oare, N. Labiş „o zeitate
jertfită pentru renaşterea literaturii române?”
Într-o
exegeză de referință, Răzvan Voncu analiza „posteritatea
dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând
pentru o „necesară recitire” (Voncu 2009 : 11), chiar dacă
modelul
Labiş
nu mai e „funcţional”. Oricum, dispariţia poetului a deschis
calea „sanctificării” sub o dublă imagine, supusă, inevitabil,
fluctuaţiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului
comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii
regimului, având nevoie de Labiş şi ignorând textele ultimului
Labiş
(ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr,
încarnat de Labiş, răpus de un destin nemilos, suportând traumele
istoriei şi realizând „prima breşă
masivă în zidul cenuşiu al versificaţiei
realist-socialiste”(Voncu 2009 : 26),
reverberează emoţional. Curios, autor aproape interzis (spre
sfârşitul vieţii), cu o existenţă dificilă, scos din manuale şi
blamat pentru tributul ideologic „oneros” (Pop 2018 : 104),
descins în lumea boemei bucureştene, având, orgolios, conştiinţa
propriei valori, intrat în mit şi supus furiilor demolatoare,
trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” şi elan
juvenil, dezinteresat, justiţiar, un model de poeticitate (o
vreme!), devenind un simbol, graţie şi rolului avut într-o epocă
tulbure, în plin stalinism
literar,
în „supravieţuirea poeziei româneşti”, Labiş rămâne un
insurgent, dar – remarca îndreptăţit Răzvan Voncu – „în
interiorul comunismului” (Voncu 2009 : 31). Indiscutabil, un talent
viguros, un nume emblematic, desfăşurând în poezia sa o întreagă
mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii
etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice şi impunând
în posteritate, prin graba păsării „cu clonţ de rubin”, un
mit atins de ofilire. În sibilinica Pasărea
cu clonţ de rubin*)*),
poezie dictată pe patul morţii, Nicolae Labiş spera că „va
rămâne o amintire frumoasă”. O ursită tragică a făcut din
eternul tânăr Labiş un simbol necesar. El rămâne „buzduganul
unei generaţii” (cum inspirat scria Eugen Simion), desferecând
energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de
negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita
valorizărilor exclusiv politice (încă la modă), chiar dacă nu
putem face abstracţie de circumstanţe, încurajând retorica
lozincardă și ilustrativismul tematic. Tinereţea acestui poet stă
pecetluită într-o operă însetată de real, sorbind, „prin
pupile”, lumea, trăindu-și viața cu o imensă grabă, „vâslind
spre adevăr”. Cei
doi Labiș
Semnalând
accentele de răzvrătire – ca temă dominantă a discursului
labişian (subversiv) –, Ioan Holban propunea o reevaluare
a poetului din Mălini, demersul său contrazicând percepţia
„oficială”, convenţională, fixată în / prin circuitul
didactic (Holban 2015 : 26). Şi „rezolvată”, regretabil, în
anii postdecembrişti, prin eliminarea lui Nicolae Labiş din
manualele şcolare. Recitindu-l cu grija inserţiei în context,
descoperind congruenţa cu climatul şi „canonul” poetic al
epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica
proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum le numise Dan
Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică şi ambivalenţa
poeziei labişiene, descifrând, surprinzător, un „al doilea
strat”. Rebelul
Labiş,
deviind de la „făgaşurile instituţionalizate”, merită,
indiscutabil, acest efort exegetic. El a marcat generaţia „luptei
cu inerţia”, sigilată de inocenţă şi exuberanţă, traversând
„era entuziasmului”; cu toţii doritori să se afirme, talentaţi
şi neştiutori (cf. Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiş
probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică, câștigând
„dreptul de a gândi”, se schimbă, încărcată de
reflexivitate; dar acest mai
târziu
(care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile
virginale şi prospeţimea matinală ale acestei lirici, doritoare să
dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate
contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea. Poetul
dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „şansa”
disidenţei şi timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”.
Legenda labişiană conservă această vibraţie pură, temperamentul
de luptător, sacrificiul şi inocenţa şi, în ultimă instanţă,
răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă
„întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia
speculativă exploatează tocmai legenda; nu pare posibilă o lectură
desprinsă de tragismul sfârşitului, cu „iz mioritic” (observa
Mircea Tomuş) și o aură mitic-tragică. Ce se salvează din acestă
operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul,
adică noile generaţii de cititori care se vor apropia de Labiş.
Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are
dreptul la o relectură,
într-un context al recepţiei calme, reaşezând valorile,
descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (cf.
Valeriu Cristea) sau semnificaţia inversă a atâtor texte
dinamitarde.
Trebuie
să observăm că N. Labiş, despicând cerul poeziei noastre ca
„vestitor”, ispiteşte, în aceeaşi măsură, şi prin
biografism. Poezia sa prelucrează un fond autobiografic: de la linia epică a
marilor poeme, în filiaţie maiakovskiană, la contemplativismul
rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot,
de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaţ
(„absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate,
sufocată de clişee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte
petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul
copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în
capodopera sa, Moartea
căprioarei,
de succes popular), şi chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul
ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfăşoară neîngrădit
şi, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Un alt Labiş îşi
taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au
scotocit prin manuscrisele labişiene, ştiu prea bine că poetul din
Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba,
deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind reţetarul epocii,
evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii
(constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit
coruperea lui), dar şi de o frondă estetică, anticipând poetica
antipoeticului,
cum demonstra Paul Dugneanu. A vedea în poetul Primelor
iubiri
doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conştiinţă virginală,
bântuită de „viscolele viselor” înseamnă a perpetua o imagine
falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputinţa
cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără
suportă, curios, infiltraţiile thanaticului iar pulsaţia erotică
dezvăluie, de fapt, însingurarea. Adolescenţa frenetică, cu
nucleu biografic, inocenţa şi senzorialitatea conectate la un eden
naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv
care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a
vremii înţelesuri, devine o gravă şi precoce meditaţie epică,
sfârşind în sarcasm şi amărăciune. Labiş nu poate fi anexat
înfloritoarei lirici publicistice (clişeizată, de platitudine
tematică); dimpotrivă, sensibil la vibraţia ideilor, pătruns de
„suflul marilor probleme morale” (Raicu 1977), el dă tonul unei
salvatoare intelectualizări, anunţând, cu un „spor de
entuziasm”, responsabilizarea generaţiei: „Clopote grave sunară
trezirea / Generaţiei noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă”
(v. Vârsta
de bronz).
Cel care „a licărit scurt între două nopţi” (cf. Vl.
Streinu), un esenian acceptând, prin angajare
sinceră,
grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei ştia că „elanul
nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beţie” a
viului, incandescenţa creatoare suportă asaltul birocratizării, a
inerţiei şi prejudecăţilor. Spre deosebire de abundenta producţie
a liricaştrilor de partid, exterioară şi ditirambică, poezia lui
Labiş se verosimilizează
(Popa 2009 : 818), proclamând necesitatea „luptei duble”. Expediţia cinegetică din Moartea
căprioarei,
poezie rostită de Labiș în 29 octombrie 1955, la deschiderea
Cenaclului Facultății de filologie, consfinţea despărţirea de
vârsta candorilor; astfel, lirica labişiană, însetată de
puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema
degradării idealului,
anunţând, nota acelaşi Marian Popa, „dezvoltarea unui opozant”
(Popa 2009 : 821).
Iată
de ce supoziţia asasinatului (politic), bucurându-se doar de
„certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor
cărţi care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a
risipit. Dosarul
Labiş
e voluminos, anii petrecuţi la „fabrica de scriitori” din
Kiseleff
10
(preluând sintagma-titlu propusă de Marin Ioniţă) întreţin
frenezia detectivistică a foştilor colegi. Imré Portik cu Hora
morţii
(2005) sau Irimie Străuţ (O
moarte care dovedeşte ceva,
2001), încercau aşteptatele și amânatele clarificări. Iar
inflaţia de prieteni post-mortem, livrând „ficţiuni
memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei şi al
adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac)
sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele
„recursului la memorie” nu fac decât să întreţină confuzia,
deplasând interesul spre senzaţionalism, părăsind opera. Marin
Ioniță respinge ipoteza asasinatului, notând că „sistemul avea
nevoie de el” (Ioniță 2018 : 156). Spirit boem, vitalist, amator
de farse, optimist incorigibil, Labiș alunecase pe „panta
pierzaniei”, ispitit – cu băutură și bacante – „în lumea
exceselor” (Ioniță 2018 : 147). Încât „copilul minune nu
putea să dispară decât în mister”, intrând în legendă.
Cât
priveşte soarta autorului Labiş (autor casabil, chiar „expirat”,
după unii), ea depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiş
legitima o generaţie, redescoperind lirismul şi refăcând
legăturile cu o tradiţie boicotată. Iar C. Regman (Dan Costa) nu
ezita să afirme, în 1956 (!), că „generaţia sa nu va întârzia
să se recunoască pe sine” (v. Viaţa
Românească,
nr. 5/1956). Resurecţia lirismului, ieşirea din somnul dogmatic,
părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii),
transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard,
şablonard) au căpătat, prin scrisul labişian, prospeţime,
branşate la „viaţa clocotind în vers”, angajând dezbaterea
morală. Mai mult, Labiş s-a dovedit „fecundator prin absenţă”,
recunoştea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această
iradiere,
estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări
pe care n-ar trebui să le ocolim. E vorba, negreșit, de un
poet angajat
și de o poezie de mare sinceritate și intensitate, exprimând o
epocă; fără a fi, însă, doar poezia unei epoci, oferindu-ne
„expresia versificată a unei ideologii politice”. Mai mult,
Labiș însuși recunoștea că adolescența e și „soră cu marile
greșeli”.
În
scurtul răgaz ce i s-a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani
şi încă unul”, impunea prin teribila forţă de creaţie,
uluitoare prin întindere şi varietate, vestind noua poezie. Iar
bogăţia ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său
laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu
descoperea o „dezordine dureroasă”. Dar noutăţile, câte se
vor mai ivi, nu vor putea schimba imaginea poetului, prins într-o
tranziţie frântă, cu „destin poetic rezect” (cf. Vl. Streinu).
Sinceritatea labişiană, mobilizatoare, slăvind retorica angajării
(„să împlinim cu suflet”) vira periculos spre o altă, mijindă,
poetică (rimbaldiană, închinată „încâlcitului ştrengar,
Arthur”). Încât, alături de Ion Simuţ, putem conchide că
„citit azi, Nicolae Labiş nu e un mare poet, dar, dacă îl
raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie” (Simuț
2015 : 14). Totuşi, el vestea trecerea de la o sensibilitate
(inocentă) la poeticitate, ca asumare lucidă a travaliului liric;
„efectul Labiş” (cf. Marin Mincu) a reorientat receptivitatea,
odată cu reîntoarcerea prigonitului eu poetic, deschizând pârtie
postlabişienilor. Oricum,
Labiș, o febrilă conștiință interogativă, brusc maturizată,
vorbea în numele unei generații; poezia sa, sublinia Iulia Murariu,
nu poate fi judecată din perspectiva unui accident existențial: „Ea
există ca atare, nu ca promisiune și nu poate fi restrânsă la
poezia aservită politicului” (Murariu 2010 : 6). Și M. Ungheanu
era ferm: „Nicolae Labiș este un poet autentic, iar acest fapt
rămâne hotărâtor” (Ungheanu 1996 : 21), dincolo de orice
prezumții postume, iscate sau degrevate de „povara manualului”.
Bineînțeles,
selecția operată prin manualele școlare, ideologizată, a rulat
ani în șir o imagine oficializată. Or, incomodul Labiș,
împrospătând lirismul, a anunțat „ca nimeni altul” poezia
deceniului următor (Manolescu 2008 : 946), vestejind poncifele
vremii. Prin ivirea meteoricului Labiș, G. Călinescu anula și
„calomnia” că, sub noul regim, „cerul poeziei s-ar fi
întunecat”! Din păcate, posteritatea târzie a mutat accentul de
la operă spre legenda poetului, victimă a unui accident de tramvai
(9/10 decembrie 1956), considerat, de unele voci tăioase, o
indubitabilă crimă
politică.
Dosar rapid clasat, alimentând „ficționalismul popular și
profesional” (Popa 2009 : 818), cazul Labiș incită, întreținând
o scenarită înfloritoare. Ancheta asupra morții lui Labiș,
concluziona M. Ungheanu, „conține informații datorită cărora
nici o anchetă serioasă nu se închide, ci se continuă”
(Ungheanu 1996 : 20). Firesc,
aşadar, ca cel „născut şi pierdut în decembrie”, cum scria
prietenul Gheorghe Tomozei, să trezească amintiri şi să
stârnească pofta exegetico-detectivistică. Alecu Ivan Ghilia
relatează, bunăoară, cum a ascultat înfiorat de emoţie, într-o
uscătorie de bloc, alături de Ştefan Luca, Moartea
căprioarei,
recitată în premieră de Labiş (v. revista Polemici,
nr. 7-8/2016), poem hărăzit unui uriaş succes. Ion Brad, aflat cu
Labiş la berăria La
Buturugă
din Cişmigiu, reconstituie momentul când primise (15 octombrie
1956) placheta Primele
iubiri,
anunţând, prin pana celui care „se luase de piept cu timpul
dogmatic”, un „cutremur de înnoire” în lirica noastră (v.
Comorile
unui prieten tânăr: George Corbu-junior,
Editura MLR,
2016, p. 289), proiectându-şi destinul în mit. Iar Florian Saioc,
redactor la Viața
Românească,
relatează cum, la sugestia lui Eugen Jebeleanu, i-a scris la Mălini,
invitându-l la redacție, colectivul redacțional, încântat de
poezia trimisă (Gazeta
de stradă),
propunându-l pentru Școala de literatură. Şi lista, evident,
poate fi lungită. Stăruim, însă, în cele ce urmează, asupra
unui volum aducând „desluşiri şi precizări” privind viaţa şi
opera lui Nicolae Labiş, sub semnătura lui Nicolae Cârlan (2016).
Acolo, împătimitul cercetător, adunând texte mai vechi şi mai
noi, cu inevitabile repetiţii, întocmeşte o acribioasă Cronologie
şi pune în evidenţă truda sa de o viaţă, adeverind că osârdia
în explorarea manuscriselor labişiene poartă amprenta unei
veritabile campanii,
urmând sfatul lui Gh. Tomozei, cel care, interesat de valorificarea
„zestrei Labiş”, visa la o integrală
Labiş.
Pe care, iată, harnicul N. Cârlan ne-o pune, etapizat, la îndemână.
Reamintim că sub egida Centrului Cultural Bucovina,
prin strădania lui Nicolae Cârlan, a fost tipărit un volum de
Poezii
inedite
labişiene (Editura Lidana,
2015), ca Addenda
la impozantul tom Opera
magna
(Lidana,
1296 p.), dăruit de acelaşi devotat şi acribios cercetător. Chiţibuşar de modă veche, venit, în aprilie 1975, la muzeul din
Suceava, inimosul Nicolae Cârlan, „înfiat” de bucovineni, ne
oferă, după atâtea isprăvi editoriale, un monumental gest
recuperator, scotocind neobosit arhiva
Labiş.
Când tipărea Opera
magna
(2013), N. Cârlan scria (credea) că explorarea „se încheie”.
Iată că s-a înşelat. Volumul de poezii
inedite
(ca „ultime recuperări”), şi el consistent (ediţie îngrijită,
text stabilit şi cuvânt înainte de Nicolae Cârlan) ne prilejuia
alte incursiuni în labirintul manuscriselor lui N. Labiş,
oferindu-ne oglinda
integrală.
E drept, rămânem, recunoaşte exegetul, în „zariştea
aproximărilor”; oglinda e „fără margini precis trasate”,
neputând şti şi nicicând afla cum ar fi configurat (editorial)
poetul însuşi acest patrimoniu, uluitor prin întindere şi
varietate. Dar oferindu-ne o
temelie sigură
pentru viitoarele abordări exegetice, monografice ori tematice. Să
reamintim că muzeograful N. Cârlan, până la Opera
magna,
prezintă o impresionantă listă bibliografică, dedicându-se
poetului de la Mălinii Sucevei, dar şi altor personalităţi
bucovinene. S-a îngrijit de Casa memorială, a pus la cale, împreună
cu Gh. Tomozei, un Album
memorial
(1987, împotmolit, o vreme, la Consiliul Culturii), s-a avântat
dincolo
de fruntariile poeziei
(proză, dramaturgie, traduceri, în 2007; corespondenţa, în 2009;
texte critice, în 2011), a scos ediţii bibliofile (1995, 2005) şi,
în fine, îşi anunţa, complementar strădaniilor editoriale,
intenţiile exegetice (Virtuţi
şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş,
1998), în pofida „obiecţioniştilor de serviciu”, cum spune.
Aspiraţia integralităţii, râvnită cu tenacitate, l-a împins în
arhive, confruntând şi corectând variante (voinţa auctorială /
text tipărit, în atâtea volume ivite). Dincolo de bilanţul
statistic (din Lupta
cu inerţia
lipseau, aflăm, 255 de versuri!), adunând grijuliu puzderia de
însemnări (acele „note pentru ceva”), Nicolae Cârlan ne
încredinţează că, în scurtul timp ce i s-a dat, poetul impune
prin teribila forţă de creaţie, vestind noua poezie. Iar bogăţia
ineditelor nu face decât să confirme fabulosul laborator labișian.
Volumul
pomenit insista asupra triunghiului fălticenean (Vasile Gh. Popa, N.
Labiş, Valeriu Bogdăneţ) şi ne reaminteşte că preotul-profesor
Vasile Gh. Popa, un tecucean „transplantat de destin” (ca şi N.
Cârlan, dealtminteri), a fost îndrumătorul
providenţial,
martor al frământărilor copilandrului Labiş, cel căruia, cuprins
de febra
eseniană,
îi „cântau versurile în suflet”. Sunt informaţii preţioase
privind debutul elevului Labiş E. Neculai („potenţial genial”),
a prezenţei sale în Iașul
nou
(producții analizate meticulos de Marian Popa) și la Consfătuirea
tinerilor scriitori din Moldova (Iaşi, noiembrie 1950), de unde se
va întoarce „plin de cărţi” (cum scria, la scurtă vreme, unui
văr), a tatonărilor creatoare, vădind aria preocupărilor: ispita
exegetică, preferând „atitudini hotărâte”, folclorist şi
traducător „în devenire”. Un interes special e rezervat
corespondenţei, acele „relicve epistolare” care întregesc
dosarul biografic, inaugurat de Gh. Tomozei printr-o valorificare
sporadică; paginile epistolare dezvăluie, desigur, chinurile
creatoare, dar şi grijile poetului, fie la modul jucăuş-ironic
(când viza tensiunile din interiorul obştei juvenile
scriitoriceşti), fie încărcate de dramatism (căutarea „odiseică”
a unei camere de locuit, de pildă, cu toate consecinţele pentru
existenţa poetului, obligat la improvizaţii), reconstituind „o
zodie luciferică” (anul 1956 marcând tragic „un vis întrerupt”,
după vorbele lui Al. Piru) sau implicarea Margaretei Labiş, veghind
posteritatea labişiană, şi ea convulsionată*)*).
În
puzderia liricaştrilor de partid, idealistul Labiş face o figură
aparte. El „a trăit paroxistic comunismul” (Popa 2009 : 818) şi
soarbe entuziast-juvenil, deşi trecut prin botezul „criticii
tovărăşeşti”, lumea: „Întreaga lume-a sufletului, vie /
Palpită-ntr-o frenetică beţie”. Acele „câteva poeme
încântătoare” pe care le semnala G. Călinescu, acel „entuziasm
estetic” mărturisit de Titus Popovici (după lectura unor
fragmente din Omul
comun,
tipărite în Scânteia
tineretului)
sau interesul pentru poezia filosofică (recunoscut de Radu Cârneci)
vin să confirme verdictul lui N. Cârlan: Labiş, afirmă corectiv
exegetul, n-a fost un poet comunist, ci „un poet al idealurilor
comuniste” (Cârlan 2016 : 215). Un entuziast, de un „idealism
hipertensiv” (Negrici 2019 : 171). După
„iluminare”, refuzând „zăbala partinică”, poetul ar fi
devenit, în contextul luptei cu inerţia, „primul disident pur
sânge” (Cârlan 2016 : 26), sfârşind prin acel dubios accident
de tramvai, „inexplicabil” şi pentru M. Beniuc. Încât, blamând
impostura politică, Labiş – din ipostaza unui poet interzis,
aflat în nesiguranţă – lasă senzaţia „dezvoltării” unui
opozant. Cum „nu există o reconstituire viabilă a acelei nopţi”,
ne reamintea Marian Popa în Istoria
sa (Popa 2009 : 821), enigma
Labiş
persistă, hrănind o scenarită rebusistică și controverse
„irezolubile”. Prezumţiile potenţează „restul postum”,
acel cumul de texte-eboşă şi, cu deosebire, alegorismul care
învăluie Pasărea
cu clonţ de rubin,
insinuând ipoteza unei „răzbunări”. Și iscodelnicul Ion
Filipciuc, cu ştiuta-i râvnă detectivistică, s-a pricopsit cu „o
grijă acaparantă”. Fără a întocmi, neapărat, o biografie a
poetului, ne punea la îndemână câteva „frânturi” (zice cu
modestie), rod trudnic al unei „ochiri documentare”. Fiindcă
„Trudind
peniţa”
sub
vraja păsării cu clonţ de rubin
se adaugă altor contribuţii (Mircea Coloşenco, Stela Covaci,
Florentin Popescu, Vasile Gh. Popa) menite a corecta numeroase
inadvertenţe şi „neglijenţe cronistice”. Interogând
contextul, Ion Filipciuc citeşte gospodăreşte presa epocii,
reconstituie evenimentele, cercetează „fojgăiala ideologică”.
Oferă lămuriri, aduce la lumină texte necunoscute, discută în
registru comparatist, „desfoliind” chestiuni aparent clasate: de
la „neamul” poetului şi botezul pruncului Neculai, la debutul
„năclăit” şi accidentul „dubios”, survolând şi desluşind
o viaţă tumultoasă, curgând între bornele norocului şi ale
nenorocului. „Efectul Labiș” și generația orfelină
Pornind
de la un articol semnat de Monica Joița (Ce
mai face generația Labiș,
în Noua
Revistă Română,
nr. 5/1996), Mihai Ungheanu propunea „câteva adnotări și
precizări” despre această generație „dislocată și
contestată”, notând că înaintea fenomenului generaționist,
înrolat sub stindard labișian „a existat fenomenul Labiș”
(Ungheanu 1996 : 15). Indiscutabil, Labiș, depășindu-și momentul,
a exprimat o
aspirație de generație,
evoluând „pe deasupra recomandărilor oficiale”, într-o
literatură mutilată, prigonindu-și clasicii. Dispariția liderului
harismatic, ca gest sacrificial, a umflat legenda, cu faimă în
diminuare, însă, odată cu ivirea unui nou reper (popularul Nichita
Stănescu); însăși generația, privată de maeștri, orfelină, cu
un „lot norocos” de semi-activiști
(Grigurcu 1999 : 13, 79) etc. va cunoaște o eroziune lentă,
dezicându-se de „patronul” ei și bucurându-se de „protecție
oficială”. Curios, „acceleratorul Labiș” (cf. Radu Cosașu),
înfruntând „opreliștile de epocă”, n-a ușurat misiunea
congenerilor; fenomenul literar postbelic își va tăia cu
dificultate vad, în conflict cu autoritățile politice. Iar
„zestrea Labiș” se va bifurca (Ungheanu 1996 : 19): fie pe linia
lecției stănesciene, fie pe traiectoria unor dezbateri etice, de
asprime morală, precum în cazul „primitivului” Ion Gheorghe.
Sau, adăugăm, a desolemnizării soresciene, părăsind limbajul
înalt. Generaţia
orfelină
include, așadar, o entuziastă serie creatoare, având drept numitor
comun tocmai vitregia condiţii formative; ea a fost modelată de
interdicţii (lecturi clandestine, maeştri „ascunşi”,
biblioteci epurate), provocând o reacţie polemică (ruptura) şi
promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în acelaşi
timp, a fost o
generaţie aurorală,
cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiţia, definind
o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o
lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susţinută, prin propulsie
adjectivală, de o critică solidară, risipind şi cronici
„tactice”, cum recunoştea Matei Călinescu.
Admiţând
că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub
presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin
desovietizare
(1958, odată cu retragerea Armatei Roşii şi Declaraţia CC al PMR,
din aprilie 1964) la perioada „liberală” şi naţionalism
doctrinar
(instalarea lui N. Ceauşescu la cârma Partidului, în 1965, şi
uriaşul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968,
invazia în Cehoslovacia) şi, apoi, la izolaţionismul
din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat,
aşadar, faraonizat, „reîngheţat” ideologic, rigidizat, cerând
obedienţă, cu o viaţă literară care, în pofida vicisitudinilor,
încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate,
figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanţi în
proletcultism, violent declasaţi), ticurile şi poncifele
realismului socialist, cu supravieţuitori şi victime, cu valori
active
într-o literatură subordonată.
Generaţia
Labiş a izbucnit când scriitori importanţi lipseau din atenţia
publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei
vârste de mare tinereţe spirituală. Prin Labiş, ivit în
condiţiile manipulării propriei noastre istorii, talentul învingea
încă odată tirania schemelor. O generaţie entuziastă, pompând
„sânge nou” în artele literaturii, îşi croia drum, gardând
măreţia şi ironia istoriei. Copilul Labiş a fost mentorul acestei
generaţii orfeline. Prin frenezie vitalistă, ingenuitatea
receptării, lăcomia concretului, patosul romantic (poetul va vorbi
de „văpaie de cratere-n erupţii” a sentimentelor), prin ardere
purificatoare, Labiş a fost o conştiinţă angajată şi
interogativă. El ţâşneşte dintr-o joasă cotă lirică a
deceniului şi primeneşte atmosfera epocii, ventilând-o; la
temperatura romantismului sufletesc, poetul „primelor iubiri”
dezvoltă fiorul reflexiv şi dispoziţia etică. Labiş trăieşte
incandescent şi pe cont propriu, dar climatul poetic – şi pe baza
unor coincidenţe de biografie – va prelua motivele labişiene,
bătătorite cu hărnicie ori refuzate, tot din exces polemic.
Trecând
peste vitregia condiţiilor formative, peste belşugul producţiilor,
mulţi comentatori reproşează generaţiei uşurinţa afirmării.
Întâmpinată cu ovaţii, această generaţie (înţeleasă
limitativ, deci fals, doar ca o generaţie de poeţi) a fost
răsfăţată, bucurându-se de o recepţie sărbătorească. Ea a
restituit scriitorii veritabilei vocaţii militante, desfiinţând
antinomia dintre real şi poetic. Labiş, întemeietorul ei tragic,
era cutreierat de „spiritul adâncurilor”; „cosmoidul”
stănescian, preluând ştafeta, plutea în sferele eterice ale
gândului, oferind deschideri novatoare de larg ecou, cu efect
regenerator. La ora bilanţului, generaţia ilustra o strălucită
epocă literară (care, nutrită de ciocnirea literaturii cu
evenimentele politice, putea fi o renaştere), de mare densitate
intelectuală, răsfrântă – parţial adecvat – în oglinzile
criticii. Ea şi-a decantat valorile, precizându-şi aderenţele
culturale (trăgându-şi sevele din specificul naţional).
Rolul
lui Labiș, poetul-meteor, pare, încă, neverosimil. O operă, „până
la un punct adolescentină” (cf. Daniel Dimitriu), „tensionată
până la incandescenţă” (cf. L. Raicu), aderând sau refuzând
cu fermitate, clarificatoare (pentru sine, în primul rând) devine o
confesiune lirică energică, proaspătă, contagioasă. Ca poet
angajat,
respingând „cârja metaforelor fade”, Labiş a fost, negreşit,
cântăreţul Revoluţiei, şi, în egală măsură, pe suportul
analogiei revoluţie / creaţie, prin tatonările sale, a
revoluţionat lirismul, dinamitând limbajul „omogenizat” (prin
tematism dirijat şi clişeistică inerţială).
Asupra
razei de influenţă a poeziei labişiene în lirica urmaşilor,
opiniile, se ştie, sunt împărţite. După cum şi generaţia,
răsfăţată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin
campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul
(1962-1968), beneficiind şi de o fidelă critică de susţinere
(prin voci autorizate), a iscat, inevitabil, controverse. Contemplând
declinul şaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea
Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie
a fost o tentativă eşuată, naufragiind în tardomodernism.
Ion Pop intervine corectiv, notând că astfel de aprecieri, dincolo
de un polemism generaționist, țin de „rațiuni limitat-militante”
(Pop 2018 : 10). Chiar Labiş, „poetul-puiandru”, izbucnind din
maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat
(cf. I. Negoiţescu), încât influenţa lui e nulă de vreme ce
„destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind
o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) şi o gravitate
prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generaţii; moartea
sa, responsabilizând congenerii, a grăbit intrarea în legendă şi,
negreşit, a influenţat receptarea. Întrebarea ce
ar fi putut să devină / să fie,
deseori formulată, rămâne oţioasă. Anghel (2014) : Petre Anghel, O istorie politică a literaturii române postbelice, Editura RAO, București. Cârlan (2016) : Nicolae Cârlan, Relevanțe și semnificații, Editura Lidana, Suceava. Cistelecan (2011) : Al. Cistelecan, Poezia unei generații, azi, în România literară, nr. 15/2011. Dumitrașcu (2022) : Jean Dumitrașcu, Nicolae Labiș, de la poetul preferat de Partid la cel care a fost ucis de Partid, în Cafeneaua literară, nr. 1(227)/2022. Filipciuc (2013) : Ion Filipciuc, „Trudind penița” sub vraja păsării cu clonț de rubin, Biblioteca Miorița, Câmpulung Moldovenesc. Grigurcu (1989) : Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București. Grigurcu (1999) : Gheorghe Grigurcu, Amurgul idolilor Nota: Cred că un bun titlu pentru o monografie dedicată autorului Albatrosul ucis, ar fi Nicolae Labiș, un poet român. Într-o România sub ocupație de două ori străină, Nicolae Labiș a restituit limbii române onoarea, verticalitatea și profunzimea de care fusese privată vreme de peste un deceniu. Sunt
bucuros că Asymetria poate difuza studiul de mai sus, eventuală parte
dintr-o prefață la o ediție de opere. Rămâne să fie căutat la CNSAS
dosarul de urmărire informativă pe care Securitatea i l-a deschis
probabil poetului tânăr.
Dan Culcer |
|
Scris de asymetria on Monday, October 20 @ 15:38:58 CEST (205 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Prof. Ilie Badescu. La synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue
Prof.
Ilie Bădescu à la Conférence Eminescu de l’Académie Roumaine :
La
synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue (I) De
la théorie du salaire naturel à la sociologie des seuils de
pauvreté
Par
le Prof. Ilie Bădescu / Opinions / Publié : jeudi 16 octobre 2025,
17h01 / 0 commentaires
ActiveNews
se heurte à la censure sur les réseaux sociaux et sur Internet.
Accédez directement au site pour nous lire et abonnez-vous à notre
bulletin gratuit. Présentation
à la Conférence Mihai
Eminescu et la Modernité de la Tradition, Aula de l’Académie Roumaine, 16.10.2025 Mihai
Eminescu « est, après Zalmoxis, le plus grand homme qui soit né
sur la terre de notre pays », nous dit avec tant de profondeur D.
Murărașu.
La lumière de sa création couvre toutes les
époques, ce qui le rend actuel en toute époque. Son apparition dans
l’horizon existentiel du peuple roumain a élevé le seuil de
l’élan créateur au niveau du modèle céleste de la spiritualité
d’un peuple.La variation du seuil de créativité d’une époque, remarque Eminescu, est déterminée par le rapport organique entre les élites et le génie latent des peuples. « Quand la nation est dans les ténèbres, précise le poète, elle dort dans les profondeurs de son génie et de ses forces inconnues et se tait — et lorsque la Liberté, la Civilisation planent au-dessus d’elle, les hommes supérieurs se lèvent pour les refléter dans leurs fronts, et pour les renvoyer ensuite en longs rayons vers les profondeurs du peuple — si bien qu’au sein de la grande mer entière se fait un jour serein qui reflète au fond d’elle le ciel »Dans la culture roumaine, il y eut des époques où la créativité des élites fut interrompue par diverses pseudomorphoses, comme la période phanariote au XVIIIe siècle et la période communiste au XXe siècle. Il n’est pas fortuit que ces époques aient le même caractère : elles interrompent la ligne organique de continuité identitaire d’une culture, abaissent le seuil de créativité à l’échelle des peuples entiers et provoquent la fatigue ethnique, nous dit N. Iorga. Eminescu le savait bien, comme il le dit dans les célèbres vers de sa Troisième Lettre : « De tels temps furent célébrés par les chroniqueurs et les bardes // Notre siècle, eux, l’ont rempli de saltimbanques et d’Hérodes ».Le communisme inaugura sa prise de pouvoir sur le peuple roumain par le maudit volume des PUBLICATIONS INTERDITES, édité par le Ministère des Arts et de l’Information, Bucarest, 1948 — le livre noir de l’indexation et de la prohibition des œuvres et des auteurs représentatifs du profil spirituel même de l’Europe : une véritable incarcération de la culture. Environ 8 000 œuvres fondamentales furent retirées du circuit vivant de cette culture, rompant ainsi sa ligne évolutive. Si la génération Labiș n’était pas apparue pour restaurer le lien avec la spiritualité de la période d’entre-deux-guerres, brisé par les hommes du régime bolchevique, alors on aurait signé l’acte de stérilité d’une époque entière, et l’esprit roumain aurait erré à travers le désert bolchevique comme l’Ahasvérus errant décrit par la plume d’Eminescu. Malheureusement, l’index et la prohibition sont revenus sous une forme particulièrement agressive de nos jours, accompagnés d’autres phénomènes tels que la fatigue sociale, l’abandon historique, voire l’exode. La reprise du fil d’un devenir organique d’un peuple actualise la question de la synchronisation avec le milieu axiologique de ce peuple, avec ses grandes œuvres. Cette forme de rétro-synchronisation d’une génération est vitale pour sortir de la fatigue collective et donc pour affirmer l’identité d’un peuple dans son ensemble. « Changez l’opinion publique, dit le poète à travers son célèbre personnage du Geniu pustiu, donnez-lui une autre direction, réveillez le génie national, l’esprit propre et caractéristique du peuple dans les profondeurs où il dort ; faites une immense réaction morale, une révolution d’idées… enfin, soyez Roumains, Roumains et encore Roumains », dit-il d’une voix basse et rauque.Eminescu a restauré le lien vivant avec la longue durée du peuple roumain, depuis l’âge mythologique jusqu’aux époques adoptives, et jusqu’à l’époque de Carol le Clément, illuminant l’avenir des lumières prophétiques de son œuvre. D’autre part, la réception créatrice du génie éminescien a englobé dans son rayon toutes les grandes civilisations de l’humanité. Comme le disait Petre Țuțea : « De la mer du Nord à Vladivostok, Eminescu répand des bénédictions ».Pour illustrer l’idée qu’Eminescu est, à la fois, une méthode de pensée dotée d’une puissance paradigmatique durable, j’ai examiné le cours de sa réflexion dans sa recherche d’une réponse à un problème d’une actualité perpétuelle : la reproduction de la pauvreté dans l’évolution des peuples orientaux. De la théorie du salaire naturel à la sociologie éminescienne de la pauvreté Sur cette question, l’Europe cherchait des explications dans l’œuvre des grands économistes, parmi lesquels la théorie du salaire naturel de D. Ricardo. Pendant longtemps après sa parution (environ un demi-siècle), l’œuvre de D. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, exerça une influence écrasante sur toute la pensée économique européenne. L’Allemand Friedrich List brisa ensuite l’hégémonie du modèle ricardien, tant dans le monde des entrepreneurs américains que dans celui de la bourgeoisie allemande. Mais les explications occidentales répondaient à une autre question : celle de trouver la voie du développement et donc du dépassement des écarts, et non celle de l’éradication de la pauvreté endémique. Eminescu, lui, cherchait une autre voie. Pour lancer une nouvelle direction dans le développement économique, suggère-t-il, il faut d’abord sortir du lit de la pauvreté. Si l’on sait sortir de la pauvreté, on sait aussi quelle voie suivre pour le développement et, par conséquent, pour la réduction des écarts. Pour expliquer le phénomène endémique de la perpétuation de la pauvreté orientale, Eminescu, nous dit D. Vatamaniuc¹, interrogea d’abord les grandes théories de son époque, à commencer par la théorie du « salaire naturel » (qu’il traduit par « simbria naturală ») de Ricardo. Vatamaniuc — ce véritable historien et martyr de l’éminescianisme théorique — nous montre quels textes Eminescu cite, de quelle œuvre de Ricardo, et ce qu’il ajoute textuellement. Il était naturel de se demander si les démonstrations d’Eminescu suivaient la ligne de Ricardo, en élargissant la « géométrie » économique ricardienne, ou si sa pensée s’en « écartait » pour instituer une ligne différente. Eminescu conserva de Ricardo deux éléments :
Mais ces « ajouts » ne sont pas de simples notes marginales : ils proviennent d’une nouvelle manière de penser, d’un véritable changement de paradigme intellectuel. Un tel phénomène de mutation paradigmatique est général dans l’histoire de la connaissance. S’écartant à la fois de Ricardo et de Marx (comme le montre sa polémique avec le marxisme des frères Nădejde), Eminescu propose une explication distincte, marquée par sa propre méthode de pensée. Concernant la théorie ricardienne du « salaire naturel », Eminescu cite plus longuement Ricardo. Il extrait du chapitre Des salaires l’idée suivante : « Le salaire naturel est le prix dont tous les travailleurs ont besoin pour se maintenir en vie et perpétuer leur espèce, ni plus ni moins. »²À cette idée, Eminescu ajoute : « C’est-à-dire un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid. »³Comment est-il possible que ce qui est bon pour les uns soit funeste pour les autres ? Voyons ce que signifie cet « éloignement » d’Eminescu par rapport à Ricardo, et ce qui l’a provoqué. Selon Ricardo, il existe un salaire naturel qui, par le jeu libre des forces économiques, prend la forme du salaire réel, observable sur le marché du travail. De même qu’il existe une tendance à l’égalisation des profits (tous cherchant les rémunérations les plus élevées et fuyant les plus faibles), il existe aussi, dit Ricardo, une tendance à l’égalisation des salaires autour de leur niveau naturel (comme pour tout autre prix). Le salaire naturel est lié au prix des aliments et des autres moyens de subsistance nécessaires aux classes laborieuses pour se perpétuer. Ainsi, chez Ricardo, « le prix naturel n’est pas égal à un minimum de salaire, mais à quelque chose de plus : un prix correspondant à la notion courante du standard de vie »⁴. Le salaire réel, quant à lui, est « l’équivalent d’une subsistance absolument nécessaire pour vivre d’un jour à l’autre »⁵. Le salaire naturel est donc l’expression d’un certain degré de bien-être matériel atteint par la société. Nous pouvons désormais remarquer la véritable « brèche éminescienne » par rapport au système ricardien. Quand Eminescu ajoute : « … un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid… », Il existe dans le monde des sociétés gouvernées par la loi du salaire naturel (c’est-à-dire par la loi du standard de vie), et des sociétés gouvernées par la loi du « salaire minimisé », abaissé en dessous du seuil du standard de vie par l’intervention d’un autre mécanisme que celui de l’offre et de la demande.Les premières — les sociétés occidentales du bien-être et du progrès — peuvent « perpétuer leur espèce », tandis que les secondes — orientales — sont empêchées de le faire. Cette division est valable à la fois entre nations et entre classes sociales. Le phénomène qu’Eminescu observe ne concerne pas simplement la pauvreté en général, mais un fait plus grave : dans le cas des peuples orientaux (et en particulier de la Roumanie), l’écart entre le salaire réel et le salaire naturel est si grand qu’il menace directement l’existence même des peuples. Les économies de type oriental, avertit Eminescu, mettent en danger la survie même des nations. Qu’est-ce qui provoque une telle division tragique des chances de survie dans le monde et au sein des sociétés ? Chez Ricardo, les variations du salaire réel autour du salaire naturel sont déterminées par la loi de l’offre et de la demande et par la densité de la population. Mais Eminescu aboutit à une théorie propre : selon lui, ce qui détermine le niveau du salaire réel n’est ni la dynamique démographique ni la loi du marché, mais le système qui détache l’économie de la société, autrement dit, qui fausse la loi de l’offre et de la demande. La théorie de la « couche superposée » et la sociologie éminescienne des seuils de pauvreté Dans une société qui porte le fardeau d’une pătură superpusă (couche parasitaire), souligne le poète, le prix du travail n’est pas fixé en fonction du niveau du salaire naturel, mais par rapport à un seuil bien inférieur au standard de vie. Comment cela est-il possible ? Eminescu écrit : « Les revenus de l’État, perçus sur les contribuables, sont le paiement que le citoyen donne pour recevoir en échange des services équivalents. (…)Cette diminution constante de la richesse des classes productives n’est donc pas, selon Eminescu, la conséquence d’une croissance démographique (comme le supposait Ricardo). Dans le cas de la société roumaine, Eminescu observe une étrange déviation du mécanisme ricardien : chez Ricardo, salaire et population varient en sens inverse. Mais chez Eminescu, on constate que la baisse du salaire réel se produit en même temps que la baisse de la population. Ainsi, la densité démographique ne peut expliquer la variation du salaire réel autour du salaire naturel. Ce constat — cette terrible anomalie du cas roumain — exigeait non pas une simple correction de la théorie du salaire naturel, mais l’élaboration d’une théorie entièrement nouvelle, radicalement différente de celle de Ricardo : la théorie de la pătură superpusă et de la sous-vie, ce que nous appellerions aujourd’hui la sociologie des seuils de pauvreté. Sous le régime de domination de cette couche superposée, les grandes entreprises et propriétés ressemblent à des cathédrales dans le désert, tandis que le pays tout entier devient, pour cette caste parasitaire, un simple « hôtel des patriotes de profession »⁷. Eminescu écrit encore : « Il est pour nous certain et indiscutable que le système actuel d’exploitation économique peut laisser place, sous le règne d’autres idées, à un système d’harmonie des intérêts ; qu’à la place de la spéculation peut venir l’industrie, et notamment celle qui complète l’activité agricole et s’y rattache.Ainsi, la théorie d’Eminescu inclut une explication complète, dont nous n’avons ici retenu qu’un aspect. Et aujourd’hui encore, nous constatons que les problèmes de la Roumanie restent les mêmes :
Aujourd’hui, nous disposons de la paradigme Eminescu, cette clé capable de résoudre les problèmes et de tracer la voie de sortie hors de leur obscurité vers un développement national véritable. Il est donc légitime — et même impératif — de dire aujourd’hui : « Avançons pour retrouver Eminescu ! » [Înapoi la Eminescu !]Notes :
|
|
Scris de asymetria on Saturday, October 18 @ 01:00:00 CEST (180 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: Mircea POPA Clujul în perioada interbelica Mircea POPA Clujul
în perioada interbelică Înfăptuirea Marii Uniri la 1
decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în
Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari
neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți,
pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu
frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o
viață economică și culturală activă, să încerce a lichida
decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest.
Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni
înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari
eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al
românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile
pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de
români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin
strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească,
institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale,
clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și
economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a
locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin
venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare
de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a
extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și
extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică.
Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937,
când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o
catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se
ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul
Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul.
Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”,
începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr.
94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult,
oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre
viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă
și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea
acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine,
biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul
fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă
necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către
locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă
mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și
la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934,
universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii
Române.
Cuprinsul acestor reportaje dă
seama de dezvoltarea și starea orașului la 1934. Deoarece multe
dintre numirile cartierelor și a datelor oferite pot servi drept
comparație pentru istoricii de astăzi ai orașului, ne-am propus să
îl urmărim pe reporter în misiunea sa gazetărească, și să
stăruim puțin asupra problemelor ridicate cu acest prilej. Orașul
trebuie cunoscut în evoluția și intimitatea sa specifică,
deoarece numai astfel vom putea ajuta pe cei de astăzi să
vorbească în cunoștință de cauză despre cele de ieri.
Reportajul e însoțit de numeroase fotografii luate la fața
locului, astfel că acestea ar putea deveni imagini ale unor viitoare
expoziții despre trecutul orașului. Întrucât reportajul său ni
s-a părut important ca document istoric, demografic, școlar,
religios, vom relata pe scurt „aventura” trăită de jurnalistul
nostru prin cartierele Clujului.Cunoscut gazetar la ziarul „Națiunea română”, jurnalistul Emil Boșca-Mălin, ajuns mai târziu un cunoscut fruntaș al PNȚ, și membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, colaborator al lui Pamfil Șeicaru la „Curentul”, condamnat la 12 ani închisoare și trecut pe la 8 închisori (Lugoj, Aiud, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, Jilava și Rahova), de activitatea căruia m-am ocupat mai pe îndelete în altă parte (Vezi Un gazetar năsăudean de marcă, Emil Boșca-Mălin, în volumul In honorem Emil Boșca-Mălin, Ed. Eikon, 2013), pornește această investigație prin cartierele Clujului în primăvara anului 1934. Punctul de plecare al investigației sale l-a constituit cartierul Iris, căruia îi mai spune Țara Hoștezenilor. El e situat între râul Someș spre sud și dealurile viilor spre nord. E de fapt cartierul muncitoresc tradițional al Clujului, în care este concentrată majoritatea industriilor locale, se află fabricile Iris, de prelucrare a lemnului și Dermata, fabrică vestită de încălțăminte, dar și fabrica de fier, de hârtie și de mobilă. E locuit în majoritate de maghiari, care s-au așezat aici în masă, în timpul revoluției de la 1848. Mai toți lucrează la fabrici, iar pe pământul roditor al zonei au devenit mari cultivatori de legume. Din 1928 cartierul dispune și de o școală românească și de o biserică, deși majoritatea fac parte din ordinul călugăresc al lui Francisc de Asissi și din „Reuniunea Sf. Maria”, preocupați să ajute copiii orfani sau săraci într-un cămin care adăpostește până la 60 de copii, unde aceștia primesc întreținere, mâncare și haine, numit „Căminul de zi”. Se specifică faptul că acesta a fost înființat în iarna anului 1935, de către doamna Livia Boilă, cu ajutorul episcopului Iuliu Hossu și a primarului Nicolae Drăganu. Apa din fântâni, nefiind bună, se alimentează de la apeductul de la Fabrica de mobilă. Curiozitatea cartierului e „Casa galbenă” , un fel de baracă cu 19 camere, care adăpostește 19 familii „roase de cea mai teribilă mizerie”. Casa e ocolită, ca și cum ar fi bântuită, de către toți locuitorii. Pentru viitor se propune pavarea străzilor, canalizare și înființarea a încă două săli de învățământ. Drumul reporterului duce de aici în cartierul Bulgaria, locuit în majoritate de țigani, în frunte cu voivodul lor, cartierul fiind și un depozit de gunoaie al orașului, iar majoritatea celor de față răscolesc zilnic aceste gunoaie căutând obiecte și alimente : „Țiganii răscolesc aceste căpițe ale putreziciunii ca și cum și-ar exercita cea mai normală profesiune, deși mirosul care de degajă de aici e greu de suportat.” Aici se află și hingheria orașului, adăpost pentru tot felul de soiuri de câini. Întrebând o femeie de „bulgari”, aceasta răspunde că acolo nu este nici un bulgar. Numele vine de la faptul că după război, primele două familii care s-au așezat acolo au fost de bulgari, care se ocupau cu grădinăritul. Apoi, au venit români din satele din jur, iar proprietarul unei cârciumi-cafenea, dl V. Câmpeanu, și-a botezat localul „Bulgaria”, astfel că numele s-a încetățenit. Locuitorii au o Școală (nr.14), servită de un învățător inimos, Ion Galea, un cartier de servitori, de sluji, întrucât mulți sunt servitori la casele de prin oraș. Există însă un restaurant și o cafenea ținută de un român, dar nu-i primește pe țigani. Aici se face multă propagandă bolșevică, la localul lui Szilaghi, și săptămânal se împart manifeste pe la case. Cartierul e abia la început, fiind format dintr-un „cârd de case sufocate între Someș și linia ferată; câteva ulițe ce se vor numi în jargonul mahalalei străzi, patru cârciumi și două prăvălii”. Cartierul n-are biserică, dar are grijă de ei parohul Vasile Chindriș din Iris, care sprijină și școala primară, înființată în 1930. Aceasta n-are local propriu, funcționând într-o casă închiriată, cu trei camere, deși sunt 540 de copii înscriși. Mai sunt și alte necazuri, declară unii oameni ai locului, cu care s-a stat de vorbă: „Suntem apoi complet izolați de centru. Deși cartierul nostru are o populație de 3000 de suflete, societatea de autobuze „Rapid” nu a prelungit linia de la fabrica Dermata până la noi. În concluzie, cartierul are nevoie de biserică, școală, linie de autobuz, canalizare, mutarea hingheriei. Al treilea cartier vizitat e numit Someșenii Noi, supranumit și „cartierul sinucigașilor”, deoarece pe calea ferată de aici au loc multe tragedii, mulți nefericiți vin aici și-și pun capul pe șinele trenului. „Aici e singurul liman, singura scăpare a atâtor nenorociți cariați de incurabile boli, aici, pe șină, se pun în fiecare primăvară atâtea speranțe libere, își curmă viața atâtea fete în care clocotește patima cu ochi de fiară nebună”. Reporterul trece peste un pârleaz al unui gard de nuiele, urmărit de câinii cartierului, care sunt foarte numeroși. Fiind sâmbătă seara întâlnesc în drum mulți petrecăreți: „cârciumi ce gem de lume, un suspin de vioară și râs de contrabas”. Se reproduce și un cântec, anti-oraș, care sună cam așa: „În pădurea Clujului/ Cântă puiul cucului./ Cucul cântă, mierla zice/ Trebe Cluju să se strice; / Doar câte rele se fac/ Toate de la Cluj se trag.” Un localnic, îi spune istoria cartierului: „Înainte de război erau aici numai două case. Una veche, la începutul străzii Fabrica de zahăr, și două lângă Institutul Corector. Pământul acesta era al bisericii greco-catolice, în mărime de peste 250 jugăre, pământ donat de Maria Tereza. Nu cu mult înainte de război, locul a fost vândut orașului, care, în 1921, l-a parcelat și vândut funcționarilor primăriei. Noii împroprietăriți și-au vândut și ei la rândul lor toate parcelele străinilor, - ce să facă ei cu pământul la mahala ? – pentru ca azi să le mulțumim că Someșenii Noi e în întregime unguresc. Familii românești sunt numai 10.” Ocupația lor e grădinăritul și acesta le aduce 60-80 mii anual. Își vând produsele gospodărești în oraș, dar și la două prăvălii românești, dar și la una ungurească. Este și un local „unde se adună junețea română și servitoarele românce din oraș, la joc și petrecere”. Omul cu care stă de vorbă e liberal, pentru că aceștia au introdus lumină electrică și apeduct cu apă. Următorul cartier al Clujului pe care îl vizitează este cel numit, cartierul Nagy Gabor, care are și o Colonie Someșeni. Acesta e situat „în căldarea naturală a celor două lacuri (poate clujenii nici nu știu că există), în locul unde mai ieri s-a doborât pădurea, găsesc un pumn de case. Sunt numai 50-60 de gospodării, proaspăt ieșite de sub palmele zidarilor, cochet și pretențios așezate în marginea amintirii ghețarilor din era cuaternară (…) Până acum doi ani nici n-au figurat pe harta municipiului”. Și iar face o referire la trecut : „Povestea cartierului acestuia s-a început acolo între firele cadastrale ale orașului, unde trebuie să fie însemnat că, în 1921, a fost expropriată ferma lui Nagy Gabor.” Primăria a trasat apoi străzi și o piață, și le-a introdus lumină electrică, întrucât până atunci copiii mergeau la școală cu lanterna. Distanța era destul de mare, căci aceasta se afla pe strada Dorobanților la nr.66. În cartier e situată biserica Alverna. După cartierul Nagy Gabor, reporterul se îndreaptă spre cartierul Fluturi, aflat undeva prin Borhanci, un platou care a aparținut grofului Szekely până prin 1900. E vorba de perimetrul străzilor Sopor, Pietroasa, Pata, pe care s-au durat case frumoase, motiv pentru care nu poate să numească locul „mahaala”. Aici ziarul publică o fotografie de pe strada Artelor, unde o surprinde pe bicicletă pe coana Fâca-Fărăianu, soția actorului comic Fărăianu. Tot aici locuiește și artistul Neamtzu Ottonel, cu care stă mai mult de vorbă, reieșind că: „Cartierul Fluturi a rămas azi un câmp al florilor bunei înțelegeri”. Doamna Fâca-Fărăianu îi destăinuie niște povești cu hoți, iar Neamtzu Ottonel se consideră printre cei mai vechi, deja vechi, deoarece: „În primii ani după război mă preumblam pe aici prin porumb și printre holde, învățând rolul la teatru”, iar acum „Aici e admirabil pentru un artist, mai cu seamă vara, când scapi de nămol”. Strada e pavată cu pietre, dar numai jumătate. Restul trebuie făcut. În zilele următoare, reporterul nostru încearcă să străbată dincolo de cartierul din jurul străzii Artelor spre răsărit, spre a ajunge la cartierul Silaghi, aflat între străzile Pata și Andrei Mureșanu. E un cartier mai înstărit, cu fete pretențioase, fiind locuit în majoritate de români (70 de sută). Aflăm că Silaghi a fost un boier ungur scăpătat, care și-a vândut terenul deținut. S-au mutat mulți aici, iar cartierul are grijă de 80 de copii sărmani, ajunși în stăpânirea călugăriței Emilia, de religie romano-catolică. Aici, ziaristul găsește un interlocutor în persoana institutorului D. Hancu, de la școala de aici, care îl informează că are de furcă cu mulți copii, cartierul fiind locuit în majoritate de meseriași români. E un cartier domnesc și românesc cu multe case noi, frumoase, unele semănând a cutii cubiste, altele cu arhitectură tradițională. La capătul cartierului se află verdeața din Bună Ziua, zonă care se numește așa, deoarece acolo toți trecătorii se salută, când merg la lucru, la fel ca la sat, cu „Bună ziua!”. Dorind să ajungă în cartierul Peteanu, trebuie să treacă prin alte două. Unul se întinde în sus spre Calea Feleacului: „Coasta a fost pavată parcă numai pentru trăzniții de automobiliști, amatori de viteze și senzații tari. Sus, în deal, e cartierul Hajongard, lângă Observatorul Astronomic, creație a noii universități. Terenul a fost donat de primărie, la insistențele prof. Gh. Bratu, „de numele căruia se leagă existența și crearea acestui institut”. Prof. Bratu a reușit să-l înzestreze cu o lunetă ecuatorială și un telescop, fabricat de Casa G. Pin din Paris, și cu lentile lucrate de casa Zeiss din Jena. Tot lui Gh. Bratu i se datorează instalarea primului telescop din România (1932) și clădirea unui pavilion central, cuprinzând birourile Institutului. Printre temele de cercetare se află întocmirea unui catalog fotografic al stelelor (lucrare care se face cu concursul a 18 observatoare de pe glob). Urmează apoi harta cu poziția planetelor, iar cu telescopul se fac fotografii, laboratorul foto fiind condus de prof. Ion Armeanca. Aici, în partea de sus a orașului e plasată și Colonia Peteanu, mai zisă și a „Drumului domnesc”. Se numește așa, după numele unui avocat român, care și-a construit aici casa. Lângă el s-au mai așezat 72 de familii. Cel care a pornit colonizarea a fost un căpitan român, care a cumpărat de la un ungur locul și a împărțit terenul mai ales militarilor valahi-plăieși. Pe lângă case a rămas un câmp destul de mare acolo, și încă e cultivabil. Colonia se întinde pe deal, cu case „așezate pe axa drumului domnesc, cu hornuri și ferestre mici. În partea de jos dinspre oraș, e o cârciumă, căreia i se zice „Restaurant al turiștilor”. Sus, e și vama, unde controlează doi jandarmi, iar jos e o troiță. Pentru a ajunge la școală pruncii lor vin pe jos 3 km până la Scoala primară nr. 3 din vecinătatea Casei Învățătorilor. De aici i-a fost ușor să ajungă în cartierul Făgețel, la doi kilometri de cartierul Hajongard: „Totuși nu regreți, această palmă de loc, „pentru că șoseaua ce duce spre cartier, /întrucât/ e de o frumusețe mare, ce-ți umple sufletul de evlavie și de o dragoste de baladă pentru huma acestei țări blagoslovite.” Admirând casele și sorbind aerul proaspăt ajunge și la Școala nr. 15, unde este dascăl George Onișor, venit tocmai din Fălticeni. El a fost invitat să vină să-i învețe pe copii carte, deoarece n-aveau școală. Badea Onișor a propus o „revoluție”, în sensul că le-a cerut să vină cu unelte potrivite pentru a sparge un perete al casei lelei Dochița, lărgind construcția cu o sală nouă, mare, pe care au podit-o și au mobilat-o cu bănci, primite de la alte școli (mese, un călimar, o hartă etc.). Iarna copiii sunt primiți de lelea Dochița, care are grija lor: îi descalță, le freacă degetele, îi așază lângă sobă. Despre românii din Făget spune că sunt bogați, că au 15-25 iugăre de pământ, vaci cu lapte, produs pe care-l duc zilnic la vânzare în oraș. Cu învățătorul a vizitat pădurea Făget. „Tot ce am reținut e drumul mizerabil și adăpostul „Societății carpatine Ardelene”, la marginea pădurii.” Se cere pentru ei biserică, iluminat electric, local de școală, drum spre Selicea. Următorul cartier vizitat, e Sinuța (Sin-uța), zis și „cartierul cuțitarilor”. E poziționat de la strada Marinescu în sus. Aici, după ce beau bine, flăcăii se bat cu cuțitele, respectând parcă o tradiție, care a început în 1909, când s-a dat prima bătaie. Atunci, „cinci feciori ca brazii au murit străpunși de pumnalele urii.” Cartierul ține din coasta Feleacului până la Academia de Agricultură, având străzi „cu gropi, ca de obuz”. Aici se află plasată Școala primară nr. 128, clădită în 1934. Oamenii cu care vorbește cer și o grădiniță, de care au mare nevoie. Un cartier cu populație absolut românească este Mănăștur, un cartier care a trăit alături de Cluj toate fazele de dezvoltare și de rezistență la măsuri oficiale prost gândite, mănășturenii fiind prin definiție, luptători și participanți la politica făcută de clujeni. Fiind un sat de români ortodocși combativi, s-au luat împotriva lor mai multe măsuri, începând cu medievalitatea timpurie, căci aici e vorba de o invazie străină pe care ei n-au acceptat-o, căci „satul acesta de bătrânească vânzoleală valahă e vechi, mai vechi poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune”. Mănășturul a trecut prin vremi cumplite, când „a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos (Clujul-n.n.). Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat în față copilăria, poveștile…legănările jocurilor noastre de dumineca.” Mănășturul face parte din istoria Clujului, amintind de „tinerețea răscoalelor valahe, frământată ca o jertfă a vremurilor. „Din lăcomia acelor gânduri s-a ridicat în anul 1059 până în 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății, căreia i-a dat numele de Calvaria, pentru ca să fie un adevărat calvar pentru vlahi.” Episcopul de Alba Iulia, Adorian, a desființat mănăstirea în 1204. Papa Honoriu al III-lea o reînfințează în 1221, dar vine prăpădul tătarilor care omoară pe toți călugării. Au refăcut-o Bela al IV-lea și Andrei al III-lea. Răscoala din 1437, în care au fost implicați Anton Lungul din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gelu din Girac, Ion judele mănășturenilor, i-a determinat să pună mâna pe cetatea Clujului. Cu oaste maghiară e tăiat Antonius Magnus „regele poporului”. Matei Corvin, tot datorită neascultării călugărilor, le dărâmă cetatea în 1466, cu drepturi îngrădite până în 1507. Venitele, pe care iobagii mănăștureni le dădeau mănăstirii, le-au dat apoi Academiei de Agricultură. În 1918, iezuiții au întemeiat un liceu pentru care au dus material de aici, chiar acoperișul, iar altarul s-a dărâmat în 1894. Prima școală valahă din Cluj apare datorită lor, la 1860-1863. Din 1860 până la 1880, școala i-a avut învățători pe Todor Sălăgean, Ghiță Ion, Nicolae Cojocaru, Pop Alexandru, Petru Suciu, Gavril Mănăstireanu, Tudor Negruț și Vasile Galeș. Școala avea 80-103 elevi. Aici au fost preoți cărturari, care au prelucrat teme religioase, precum cântarea Sf. Liturghii. Școala românească a început în 1913, cu 6 învățători, a funcționat 3 ani numai cu secția română cu 349 de copii, apoi a funcționat până în 1904 cu două posturi, când au trecut-o la stat. După Marea Unire, școala lor a funcționat cu 6 învățători, în 1926 cu 14 învățători, apoi cu 16 și 19. Printre revendicări, solicită repararea bisericii Calvaria, pavarea străzilor Mănăștur, Câmpului și Lingurarilor. Între cartierele mai noi ale Clujului se numără cel numit Între Ape și Donath, având ca stradă principală Barbu Lăutaru. Cartierul e un sat, răsfirat și opintit de coasta dealului Hoia. În ceea ce privește cartierul Grigorescu acesta a fost invenția primarului Victor Deleu, care s-a mutat aici, iar casele, sistem vile, s-au edificat după regule. Ca președinte al Astrei clujene, am reprodus întregul reportaj al lui Emil-Boșca Mălin, semnat cu pseudonimul Milu Mălin, în volumul Astra-150 de ani (Casa Cărții de Știință, 2013), unde poate fi citit în întregime și admirate fotografiile care îl însoțesc. Pentru distracții clujenii aveau la îndemână Teatrul Național, avându-l ca director pe Zaharia Bârsan, care și-a deschis porțile cu spectacolul de 1 decembrie 1919 cu Poemul Unirii și piesa Se face ziuă. Opera a fost inaugurată la 25 mai 1920, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi. Existau apoi mai multe cinematografe. Întrucât regizorul de la Opera Maghiară, Jenö Janovics a executat o serie de filmulețe (de 10 minute) de tip Lumière încă din 1895, majoritatea prezentate publicului în clădirea de la Redută (Muzeul Etnografic). Erau bineînțeles mute, dar stimulau imaginația. Dezvoltarea cinematografului americaan și occidental a dus la apariția unor săli speciale de cinema, printre care cele numite Capitol (1906), aflat în curtea palatului Banffy, urmate de Urania (1910), Apollo, Corso, Arta, Progresul, Select, Mmuncitoresc, Rio, Edison sau Steaua Roșie. Și sistemul de restaurante era bogat, cuprinzând mai multe locații: America (Piața Unirii nr. 24), Gambrinus (Piața Unirii nr. 25), Central (devenit Melody), Uranus (Piața Unirii nr. 19), New York (Continental) etc. De mare succes s-a bucurat restaurantul Bufnița (str. S. Micu nr. 8), care a deținut și o carte de onoare, despre care am scris, și Maimuța Plângătoare, Ursus (Piața Unirii 19). Dintre cafenelele celebre amintim cea de la New York, locul de întâlnire al presei, Azuga (str. I. Maniu 5), Cristal Pallace (str. I. Maniu nr.2), Regal (str. Ferdinand nr. 34). Toate acestea erau dublate de nenumărate cârciumi și bodegi, unde găsea tot omul ceea ce căuta. A fost baza de la care a plecat mai apoi economia culinară și distractivă din următoarea perioadă. Mircea POPA Contribuție la o Istorie politică a literaturii române
|
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (198 citiri) Citeste mai mult... | 26946 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"
MIHAIL
SADOVEANU, „RESCRIITORUL” Până
ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail
Sadoveanu și luminile Răsăritului,
insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor
(transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu,
intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare
a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv,
ocazional, Mihail
Sadoveanu, inhibant
prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare,
„lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala
exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in
integrum?),
sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi
înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se
întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și
confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea
actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din
hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și
ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile
posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil,
n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19).
Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea
Cocor, livrând acel
prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind
curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă,
invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul
politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.
Să
ne amintim că în amurg de carieră, cu o impozantă operă, de
indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaţă tihnită,
boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv
narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un
contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul,
monoliticul Sadoveanu părea a fi sunat retragerea. Chiar dacă avea
încredere în „evoluţia nobilă a democraţiei” şi cutezase,
între apropiaţi, având informaţii pe filieră masonică, a
condamna „dezmăţul bolşevic”. E drept, atacat dinspre dreapta,
se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii
conflagraţiei mondiale, Poveştile
de la Bradu-Strâmb
(1943) şi Anii de
ucenicie (1944);
anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărţile de
cei care „nu l-au citit” (bănuia) şi aceste
execuţii publice l-au mâhnit şi, desigur, l-au îndemnat, lipsit –
ciudat – de
reacţie faţă de tragediile ţării, să părăsească scena. Ca
„exerciţii de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un
filon fabulos, mitul vechimii şi o „natură istorizantă” (M.
Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila
disponibilitate şi alinierea promptă la exigenţele propagandei
roşii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuşi, „o
decizie dramatică” (Negrici 2002 : 86). Cert e că, în epocă,
făcând saltul de la antibolşevism la acea „altă evanghelie a
lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituţia
URSS), Sadoveanu
dobândeşte statutul oficial de prim-scriitor
al ţării (Boia 2011 :
321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant,
dobândeşte funcţii importante, fiind vicepreşedinte al
Prezidiului MAN (1947-1961) şi preşedinte de onoare al Uniunii
Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoşilor” în
bilanţul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea
literaturii în RPR, în
Scânteia,
21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o
operă molcomă, vetustă, livrând cărţi neutre (Popa 2001 : 706),
care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele
lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast
cultura raţională
(„câştiguri tehnice”) şi realizările marelui vecin,
falsificându-se.
Cu evidente şi căznite eforturi de adaptare, suportând chiar
reproşuri ideologice. Proiectul comunizării forţate impunea
ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăţ”. Să ne
amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunţa
lipsurile, insinuând că Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar
regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului
socialist”, de numele mari, încât recuperarea
clasicilor devenise o
urgenţă, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320),
conformă reţetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă,
hei-rupistă şi stimulentele consistente îmbie pe zeloşii
oportunişti. Mulţi dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o
nouă carieră,
autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit,
tentau şi rentau. Profitorii se înghesuie, articolele şi volumele
sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg
tăcerea, nu puţini cunosc „binefacerile” detenţiei, alţii
(numeroşi) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologaţi
de regim, girându-l, de fapt, îşi asigură supravieţuirea
literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia”
evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, şi Sadoveanu
îşi aduce „obolul”; el, deşi demofil, va trebui „ajutat”.
Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulţimilor.
Or, urgenţa sarcinilor din RPR, centrate pe munca
educativă, vizau –
în opinia lui I. Chişinevschi – „reînarmarea” vechii
intelectualităţi şi construirea uneia „noi”, odată cu
reconfigurarea compoziţiei de clasă. Se vor găsi mereu scriitori
avortoni şi condeie obediente, respectând linia ideologică.
Totuşi, să notăm că însuşi Sadoveanu, răspunzând unei anchete
(v. Unde merge
literatura?, în
Tribuna poporului,
decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedeşte
reacţionară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism,
indiferenţă, oportunism etc.; încât, suspiciunea şi vigilenţa
copoilor ideologici sunt de înţeles în efortul de reeducare,
reexaminând rolul intelectualilor şi angajarea lor politică. Nici
Arghezi nu rostea cuvinte mai măgulitoare, reamintind că „pătura
intelectuală nu a prea suferit niciodată de un excedent de
caracter”.În acel context, când rezistenţa unora şi obedienţa altora coexistă într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând şi sancţionând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmălniceanu) lupta de clasă, spiritul revoluţionar, reţeta realismului socialist etc., replica sadoveniană conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism răsăritean. Având plăcerea evocării, făcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivă a faptelor şi replierile din faţa vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) faţă de problemele „obidiţilor” vieţii. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depănând impresii din Uniunea Sovietică, din acea „lume nouă”, transcriindu-şi cu naivitate jucată „emoţiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” şi copleşitoarele realităţi şi realizări sovietice, el construieşte un tablou idilic, depăşind semnificaţia unor texte de adeziune. Orientalismul său era vizibil în Fantazii răsăritene (tot din 1946), iar conferinţa Lumina vine de la Răsărit (culeasă într-o broşură ivită la Cartea Rusă, în 1945, titlul inițial fiind Lumină la Răsărit) lăsa să se întrevadă „modelarea sovietică” şi, străveziu, conotaţiile masonice*)*). Având informaţii pe această filieră (bănuim), Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a ţării, despărţindu-se de vechile opţiuni şi străduindu-se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgență. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roșie”, ocupând înalte demnități. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reușit „să se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țării îl lăsau rece; el își împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul și, într-o țară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrânețe) proslăvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii. În producţia tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstraţie de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înţelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Şcoala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „ruşinos”, întreţinând o „senzaţie vomitivă” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, iniţial, o nuvelă pentru Albina, aduce în prim-plan un personaj „fără ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; şi care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înţelege şi învaţă), pregătind saltul ideologic. Sărbătorit cu fast, ascultând de comanda politică, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmălniceanu (Contemporanul, nr. 10/1957), acceptând şirul compromisurilor şi abdicărilor, Sadoveanu pare stăpânit de „voinţa de autodistrugere” (Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altădată. În „pană” fiind, el alege soluţia rescrierii unor cărţi. Păuna Mică (1948) fusese, însă, criticată, „tovărăşia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realităţii”; mai mult, evidenţia ignoranţa politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonţ de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta şi Cântecul Mioarei*)*). Concluzia lui Nicolae Manolescu sancţionează deruta anilor de amurg: „puţinul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar şi moral (Manolescu 2008 : 598). Totuşi, o nedreptate se strecoară în această judecată-ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Şoimii şi publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuţii, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observaţia că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaţionalismul şi prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de linguşire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunţat de un M. Niţescu. Bineînţeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegări au fost taxate în consecinţă. Dacă reacţiile exilului au fost vehemente, în ţară astfel de comentarii (până la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia şi oportunismul. Arghezi ne dădea asigurări că autorul Fraţilor Jderi „a supt la toate ţâţele politice”, Sadoveanu nepublicând fără a fi plătit. Reconstituind atmosfera unei şedinţe „memorabile”, prezidată de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmălniceanu constata că marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmălniceanu 1994 : 66), chit că tot el a obţinut o generoasă lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil Şeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunzişuri sufleteşti”, „o moluscă”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credinţă”. Judecăţi rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera (cândva îmbrăţişată cu fervoare hagiografică) într-o anexă, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducării în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat după reconvertire nu poate egala proza anterioară (Piru 1973 : 305). Dezinteresat în intervalul interbelic de căutările febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizărilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu părea de o senină şi impunătoare independenţă. Eticheta precarităţii culturale l-a însoţit lungă vreme, tocmai fiindcă scriitorul nu participa la frământările şi căutările contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trăieşte în paginile sale; confruntat cu insatisfacţiile civilizaţiei, cuprins de grele amărăciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o natură tămăduitoare. Mentalitatea paseistă a scriitorului binecuvântează această superioară înţelepciune, ritmată cosmic. Chiar dacă soluţia e utopică, o poezie ancestrală domină evocările sadoveniene, pătrunse de duioşie compasivă pentru o „epocă obscură şi eroică”, de mult dispărută. Meditaţiile sale naturiste „paralizează” barbaria maşinistă. Natura izbăvitoare se opune vârtejului schimbărilor, proiecţiilor tenebroase ale oraşului malefic. Desluşim aici o reacţie sentimentală, o nostalgie pentru o îndepărtată stare edenică care nu va propune, însă, retragerea din civilizaţie. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligă pe scriitor la o constatare dureroasă: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistă nu l-a părăsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea să condamne satul civilizat, ci alterarea specificităţii, pervertirea înţelesului umanist al iniţierii, hipertrofia „formelor fără conştiinţă”, pledând pentru buna gospodărire a naţiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prădalnice, parazitare. Cel care „pipăise natura” (după spusa călinesciană), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar această „filosofie inefabilă” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia mistică a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfățișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probează intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalăm, în acest context, și recenta tentativă a părintelui arhimandrit Mihail Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf. Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice, ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind „refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor ortodoxiei, dezvăluind „pocăința tainică” după coabitarea cu mișcarea masonică sau vinovățiile politice (ca înalt demnitar), prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmă mitopoetică; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cărților religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific), acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrăgea deseori, salvând de fapt așezământul. Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignorată, Gheorghe Jurma demonstra că „arhetipul luptei cu balaurul” structurează întreaga operă (Jurma 2002 : 149). Fie că era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prăpăduri mari”, fie că apăreau în scenă „căpcăunii din pustie” (cazacii) sau năvăleau, din „împărăția neagră”, turcii, Sadoveanu invocă obsesiv motivul balaurului. Pentru a descifra corect poziţia sadoveniană, lectura jurnalului său olandez e lămuritoare. Sadoveanu vorbeşte pe un ton neutru, constatativ, despre o ţară agricolă şi pastorală, care a ieşit dintr-o existenţă elementară. Prozatorul se va recunoaşte şi un iubitor al progresului tehnic, fără a dori să-şi aşeze „căminul liniştii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stăpânit de măreţie şi răceală. Cartea despre Olanda, urmarea unei călătorii din vara anului 1927, înlătură imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenită, slăvind ţăranul „înfricoşat de lumină”. Faptul că drumul spre Olanda trece prin judeţul Alba, într-o expediţie după cocoşi de munte, la Prigoană, este un semn; rătăcind prin munţii noştri, nestricaţi de maşinism şi civilizaţie, scriitorul respinge „ţara oraşelor”: nouă, factice şi balcanică. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodată – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale ţăranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. Şi încă mai convingător: „poporul cel mare e temeinic şi tare aşezat pe o tradiţie şi pe o orânduială a lui”. S-a vorbit cu insistenţă despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cărţi: Împărăţia apelor devine Nada Florilor (iar iniţierea devine şi politică), materia Priveliştilor dobrogene trece în Aventură în Lunca Dunării, Şoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoară Potcoavă. Acum, materia erotică e prelucrată pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de către exegeţi – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecută prin experienţe decisive. Reamintim, însă, că tropismul răsăritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producţia scriitorului după „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziţia mută”) ignoră organicitatea unei opere şi preexistenţa unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoară este elocvent. Voluptatea cugetării, confiscând maturitatea sadoveaniană, împinge povestirea istorică scrisă la aproape jumătate de secol după apariţia Şoimilor pe o altă linie: acţiunea trenează, semnificaţia nimbează evenimentul, ochiul scriitorului priveşte etic şi mai puţin psihologic. Altfel spus, naraţiunea devine meditaţie. Ca operă rezumativă, „de sfârşit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoară Potcoavă face cu Şoimii perechea ce confirmă o idee a lui Montaigne, surprinzând viaţa „în doi timpi”: acţiune şi reflecţiune. Or, „timpurile nouă” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcţiona, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un răsăritean, Sadoveanu nu cunoaşte înnegurările slave. El nici nu trăieşte în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrăm o colectivitate. O identificare personală, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilă. Deloc întâmplător, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mărturii „de maximă încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflăm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiţia omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bălţilor, lângă spasmul misterios al vieţii, lângă frământările genezei şi reintegrat apoi naturii, asemeni bătrânului puşcaş Calistru, fără anxietăţile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sună ca o stinsă chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândă lumină de toamnă. Încât, cu armătură teoretizantă, binomul mit / simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formă condensată, iradiantă), relaţia dintre mitocritică şi arhetipologie, poposind stăruitor-exemplificator asupra cărţilor „iniţiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viaţa „ca un primitiv”, suspectat lungă vreme de un „deficit de intelectualism” era un iniţiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peştera, hanul) şi riturilor de iniţiere (relaţionate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (călătoria) şi cel al iniţierii secrete (într-o limbă mută), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certă autoritate, pătrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurări, avertiza că dobândim „cunoştinţa adevărului prin pătrundere personală”, ucenicia fiind o anevoioasă iniţiere; aceeaşi pătrundere personală, altfel spus netransmisibilă, o cerea şi viaţa masonică, conducând la „sfinţirea inteligenţelor”. Radu Cernătescu, de pildă, în articole mustind de erudiţie, a explorat din unghi mysteriografic legăturile cu francmasoneria, dezvăluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevărul literar şi artistic (nr. 658/1933), însuşi autorul Crengii de aur se destăinuia, notând că micul său roman (cel mai încifrat, să recunoaştem) era „o meditaţie asupra simbolurilor”, contrapunând preoţilor „legii nouă” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraţilor Jderi şi, evident, Crengii de aur procură şi azi comentarii interesante, fişând opinii de circulaţie sau aducând la lumină altele, mai puţin cunoscute. Bunăoară, o afirmaţie peste care n-am putea trece, lansată de Al. Paleologu într-o conferinţă la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa că Oameni din lună, miniroman încheiat în februarie 1923 şi publicat în Viaţa Românească (nr. 2, 3, 4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând şi un pariu cu Ibrăileanu, aşeza creaţia sadoveniană într-un „alt orizont”. Ar fi de evidenţiat că, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net că Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cărturărie, deschidea – în şirul personajelor sadoveniene – „o serie nouă” (Bratu 1963 : 359), anunţând virajul. Însuşi Sadoveanu, într-un interviu găzduit în Vremea (6 decembrie 1942), mărturisea că „nu s-a autobiografiat niciodată”, dar că, indiscutabil, acelaşi Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”*)*). Fireşte, nimeni nu poate susţine că această carte („aproape tezistă”, zicea Ion Vlad; vezi „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi şi o performanţă estetică. Dar convocând, sub timbru elegiac, şuvoiul amintirilor (în sunet de „tălănci pălind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepusculară, contrapunând statornicia de altădată unei epoci care cunoaşte instabilitatea valorilor şi demisia morală. Încât feciorul omului din lună se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenenţa la o „confrerie superioară”. Şi, dacă acceptăm că povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simulează compoziţia romanescă sedus de „desfătarea” rostirii, implicit de contemplarea prin naraţiune, poate că nu greşim văzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilă tocmai ivirea capodoperelor. Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei, tradiția magico-esoterică, temeliile organicităţii, „legile din veac” şi străbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilă vrajă stilistică, întâmplări „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind părelnic timpul şi instituind povestitul ca instituţie cheamă în sprijin vocaţia interpretării, desluşind „lamura sufletului generaţiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparenţelor. Fiindcă, spun eroii sadovenieni, „toate cele omeneşti sunt părere”. Fie că citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriţă (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzător că, prin el, s-a iniţiat în masonerie), fie că vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacică” (etnogonie) ori ca o iniţiere de tip masonic, fie că trilogia Fraţii Jderi poate fi o iniţiere erotică (Ionuţ traversând „ucenicia oricărui barbat”, cum va glăsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o iniţiere politică sub presiunea „timpurilor nouă” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esență hermeneutică” (Spiridon 1982 : 72), citită / recitită, îşi dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare a lecturii”. * Să fi anunţat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altă naştere? Reamintim că, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacă iniţierea şi activismul său în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucţia sa a fost precară. Dealtfel, coordonata politică lipsea prozei sadoveniene, până când marele scriitor şi-a pus pana în slujba noului regim, „linguşind ocupantul”. Mitrea Cocor rămâne, oare, opera exemplară a realismului socialist autohton? El pare, izbitor, un corp străin în integrala sadoveniană. Să nu omitem că Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, după război, a vizitat Uniunea Sovietică şi a scris în termeni ditirambici despre Revoluţia rusă. El a răspuns prompt „marii înnoiri” de după 1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântăreţul lumii noi”, iar Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul Georgescu). Prin cazul Cocor, ţăranul revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, iniţiat, aşadar, va deveni propagandistul noii lumi*)*). Convertirea şi reactivarea unor personalităţi de prestigiu, îndeosebi a scriitorilor mai în vârstă, cu certă cotă valorică, a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare să-şi găsească „tovarăşi de drum” după înlocuirea / decapitarea vechilor elite. Literatura funcţiona ca eficient instrument de propagandă, aplicându-se o reţetă testată în spaţiul sovietic, cu o deosebire esenţială: nu putem vorbi de un anarhism proletcultist, ci de un realism socialist stalinist şi jdanovist, încât, pe bună dreptate, C. Pricop nota că folosirea termenului de proletcultism (abuzivă, chiar) „e fără nici o justificare” (Pricop 2005 : 29), după cum ritmicitatea apariţiei scrierilor „la comandă”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea ingerinţelor ideologice, convieţuirea cu cenzura (mutilând operele) ar obliga la o etapizare în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intră în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obedienţa era o practică des întâlnită, chiar pentru mari nume, în relaţiile cu Puterea. Să invocăm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tămâierea” lui Carol al II-lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probează o condamnabilă continuare a encomionului, fireşte, în alt registru şi cu alt stăpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc şi o precaritate a elementului reflexiv, eşuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a făcut furori în epocă. Sadoveanu semnase, însă, pactul cu noua putere şi, fireşte, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961). Să amintim că, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin miza propagandistică (Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmările au început în vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira şi Valeria Sadoveanu. El vădea însă „lipsuri serioase”, trecut prin proba de foc a unor rescrieri succesive şi redistribuiri, Septimiu Sever fiind ales, până la urmă, pentru a interpreta rolul lui Mitrea. Abia în 1952, odată cu intensificarea controlului şi aprobarea Biroului Politic, după avizul SPA (Secţia de Propagandă şi Agitaţie), pelicula regizată de Marietta Sadova şi Victor Iliu porneşte în lume, încununată la Karlovy Vary cu Premiul pentru progresul social (Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa sovietică. Şi tot în 1952, la o întrunire electorală, Mitrea Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN! Ca epocă de tranziţie (cum numise Al. Piru, în Panorama sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marchează trecerea de la poezia rezistenţei (inconformismul, răbufnirile avangardiste, privaţiunile de război) la cântarea libertăţii în era nouă (roşie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc îşi certa contemporanii („fabricanţi de fum”), cerându-le imperios „să sune cântec nou în ţară”. „Reeducat”, Sadoveanu îşi dăduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere şi va tipări 18 volume până în 1959. O congestie cerebrală (hemiplegie), cu recidivă, îl va obliga să trăiască „diminuat” (Crohmălniceanu 1994 : 77). Ceea ce explică și abandonarea unor proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat de statutul oficializat de prim-scriitor al ţării. Echivoc, repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzător, Lucian Boia), fructificând discret relaţiile subterane (masonerie), el recunoştea, în 1946, că a adaptat poporanismul „noilor împrejurări”. Să fie un titlu precum Lumina vine de la Răsărit o parolă masonică sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS, reamintim, i-a prilejuit o „revelaţie epocală”, oarecum mistică, precum o străfulgerare, biruind „balaurul îndoielilor”. Faţă de atâţia scriitori curtaţi şi derutaţi, testând variate strategii de supravieţuire literară, îmbrăţişând o gamă largă a reacţiilor (de la colaboraţionism, conformism, exhibiţionism, adaptare etc., la inaderenţă şi rezistenţă), Sadoveanu, un integrat oficializat, a achitat fără rezerve „taxa de protecţie” (Ștefănescu 2005 : 51), salutând cu uimire jucată „dreptatea popoarelor înfrăţite”. De la spiritul tranzacţional şi concesiile calculate, la entuziasmul politic mimat şi dezmăţ propagandistic, nu era, în acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a făcut, convertind efortul iniţiatic într-o aşa-zisă limpezire ideologică, căzând în păcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat. Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildă, plombat în fruntea prezidiului MAN fortifica vâna muncitorească a Partidului prin figuraţia unor intelectuali recunoscuţi. Sincer sau nu, pe un ton exaltat în impresiile sale de călător în Ţara Sovietelor, având „revelaţia adevărului”, Sadoveanu cerea să ne „împărtăşim” din experienţa marelui vecin de la Răsărit, lăudând fără economie „legea dreptăţii” (în colhozul de la Tarasovka, de pildă) şi văzând în Stalin „campionul păcii mondiale”. Înnoirea lumii – prin experienţa sovietică – este „un câştig fără sămăn”, scria marele prozator, răspunzând prompt comenzilor, livrând o publicistică „programat propagandistică”. Totuşi, oficialităţile vremii aşteptau romanul-model, de miză ideologică asumată. După neconvingătoarea Păuna Mică, în care umiliţii în pribegie, alcătuind „tovărăşia”, provoacă mirarea pădurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea Cocor, considerat ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc (Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefirească”. Un Sadoveanu adâncit în contemplativism şi cultul trecutului, oferă, astfel, un roman atipic, aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman), ajutând, prin educaţie revoluţionară (girată de fierarul Florea Costea), să iasă „pământenii de sub ceaţă”, asigurând „rânduiala” la Dropii. Evident, o schemă epică rudimentară, maniheistă, cu o limbă „săracă”, o apariţie considerată „o sărbătoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fără modele la noi, devenit model de „măiestrie artistică”, promovat zgomotos şi îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o „convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129), după cum ar fi greu de acceptat că bătrânul Sadoveanu dă, voit, „o scriere ironică”, prin inaderenţă şi neasumare, de paternitate incertă, s-a spus (în culise), dată fiind folosirea perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el girează noua literatură, e drept, printr-o scriere mincinoasă, „ruşinoasă”, nicidecum de prim raft. Şi pare a confirma reproşurile controversatului Pamfil Şeicaru, formulate într-o celebră Scrisoare deschisă (1954), amintind acolo demisia morală, ascunzişurile sufleteşti şi „ruleta prieteniei”, arghirofilia şi „frenezia” dezonoarei, deloc străine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei convingeri!*)*) Şi Pavel Ţugui, reconstituind, din interior, contextul instituţional al epocii, violent politizată, recunoscând numeroasele „obstrucţii şi situaţii absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor etc., găsea că laudele sadoveniene erau o „pledoarie exagerată”. Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia, crede P. Ţugui, de o „protecţie oficială”; ca dovadă, capricioasa istorie a reeditărilor, cu un adevărat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor şi coreferatelor, cu numeroase şedinţe, demiteri, „prefaceri contradictorii” şi „epuizante confruntări”, stârnind mânia maestrului. Sadoveanu condamnă „amestecul unor redactori”, se plânge lui P. Groza şi unor lideri PMR. Tânărul Ţugui, uns din iunie 1951 şef al secţiei de literatură şi artă din C.C., respinge modificările solicitate de diverse edituri şi foruri şi va fi lăudat de Sadoveanu însuşi („mulţămit”), ca „cetitor serios”. În discuţii prelungite, tensionate, reclamând „rezolvări principiale” erau chestiuni „delicate”: coloratura religioasă a scrierilor, misticismul, „ambiţiile expansioniste” ale lui Duca Vodă (în Zodia Cancerului), invocarea unor toponimice din Basarabia şi Bucovina etc. Până la urmă, prin vocea lui Leonte Răutu, în numele conducerii de partid, se acceptă ca „oportună” reeditarea scrierilor sadoveniene. Cel care căutase statornic „lumina şi bunătatea” (cum mărturisea, în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte îndepărtat sau în bunacuviinţă ţărănească, prelungită arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergură epopeică, se dezice, la sfârşit de drum, de propriu-i crez. Cu unele excepţii, operele senectuţii, evacuând sadovenismul prin „corijări teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimă parţial sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). Şi criticul adaugă: «niciodată oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fără „stil”». Or, povestitorul, trecut prin „şocul” unor adaptări, abandonează vorbirea protocolară a personajelor, plonjând într-o fabuloasă irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul clişeistic, acceptate grabnic, dar străine, totuşi, inaderente fiinţei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu poate eclipsa, însă, măreţia prozatorului, recuperând o vastă „arhivă” a sufletului românesc și impunând o limbă „ca dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion). Înțelegând, concluziv, opera sadoveniană ca „o epopee antropologică românească”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a schimbat, după relecturi temeinice, părerea. El, examinând într-o carte onestă colaboraționismul sadovenian, fără pusee polemice, cercetează calm, cu răceală didactică (universitar fiind), recunoscând păcatele omului, producția postbelică a celui considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt, supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage la Oașa, „o insulă uitată de Istorie”, izvodind Poveștile de la Brudu-Strâmb (1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere tactică”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apăsător, afirmație valabilă și pentru fanteziile narative culese în Fantazii răsăritene (1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90). Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organică”, invocă obsesiv conștiința imemorială desprinzându-se din contingent. Totuși, titlurile ivite după 1945 răspund prompt cerințelor ideologice ale vremii. Cu o observație esențială; ele sunt, majoritar, rescrieri. Sadoveanu, ca rescriitor, este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112), absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind din rezervă, Sadoveanu vestea în conferința Lumina vine de la Răsărit (1945) că „o lumină nouă se revarsă din Răsărit”; categoric, text inspirativ, de adeziune, lăudând, precum vesticii, paradisul sovietic, hulita conferință strecuta mici observații, cerând o „adaptare chibzuită” față de „întocmirile cele nouă”. Păuna Mică (1946) se dovedea „o proză trudnică” (Sandache 2024 : 64), cu personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada florilor (1950) devine „un roman mincinos” iar Clonț de fier (1951) este o „însăilare expediată”. Stilistul e de nerecunoscut, doar Nicoară Potcoavă (1952), rescriind Șoimii (1904), își salvează statutul de capodoperă (ultima), în pofida proiectului federalist panslavist și a clamatei frățietăți. Cu un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi avut nevoie de a câștiga bunăvoința noilor stăpâni, prozatorul oferea „la minut”, prin Mitrea Cocor (1949), „un adevărat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere căznită”, indigestă, consfințind „reeducarea”. Totuși, citit din alt unghi, Cristian Sandache admite că Mitrea Cocor ar putea fi „un roman-pamflet”, „o șarjă acidă” servită comanditarilor (Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza viitorul compromițându-se „cu bună știință”. Nedumerește, credem, faptul că exegetul ignoră imensa bibliografie a cazului, refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildă, opiniile Tudorei Patrichi, convinsă că Mitrea Cocor, o carte spiralată, o posibilă „istorie hieroglifică” este un roman „de atitudine” (dar nu pro-sovietică!), respingând net părerile înveninate, rostogolite „fără hodină” de „o anume posteritate” (potrivnică). Care, urmând „drumul spinos al înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului sadovenian. Ca să fim drepţi, deşi G. Călinescu descoperea în noua literatură sadoveniană o „entuziastă înţelegere a prezentului”, salutând era socialistă „în stil măreţ biblic” (Călinescu 1972 : 197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” – acţionase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin revizitarea capodoperelor, lecţia sadoveniană îşi dezvăluie modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producţia sa de după 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoară Potcoavă, deși cu „încărcătură testamentară” (Crețu 2019 : 86), devine, în ochii Luminiţei Marcu, doar o rescriere „grotescă” a Şoimilor (Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigură, însă, o nouă actualitate, dezvăluindu-ne un scriitor „nebănuit”, confirmându-i măreţia statuară. Îmbucurător e că şi noii critici (unii, să nuanţăm) îl recomandă pe cel care, cu un secol în urmă, era – după Iorga – „cel mai cetit şi iubit” nuvelist; ca „tipic autor de manual”, „ştirbit”, falsificat, generând efecte „perverse” (obligativitate, saturaţie, refuz etc.), totuşi, „neclintit” în canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferă, zicea Marius Chivu, evergreen...
Este
îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul
pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor
bătătorite şi respectabile clişee de receptare (transformându-l
într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura
revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi
un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a
literaturii noastre”, un „scriitor inutil” şi, mai încoace,
un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi
redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forţa
ei palingenetică descurajează. Şi, nu în ultimul rând, „tonele”
de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”,
alergică la arhischeme, în plină revoluţie iconică şi în
deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecţia nucleelor
arhetipale poate fi o
cale de acces,
relansând funcţia mitului în context scientist. Fiindcă
prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfăşoară pe
ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înţelepciune
calmă, un tropism
răsăritean cu bază
sapienţială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic.
Intenţia de a sonda substratul
mitologic al acestei
copleşitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm
că fecundul scriitor, contaminat de o imaginaţie de tip simbolic,
infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depăşind
istoricismul apter, scoţând adevăruri metafizice, dacă, în fine,
interesul pentru străvechime şi cerinţa continuităţii (aşezată
sub deviza „morţii poruncesc celor vii”) obligă la
transmisibilitate,
e limpede că mitocritica
rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu
ni se înfăţişează ca „cel mai mare scriitor antropologic al
nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o
întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de
„Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele
scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de
destin”
(Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial”
(Spiridon 1982 : 40),
Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se
restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică,
tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în
pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil”
(Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit
revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de
Opere fundamentale,
cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul
Baltagul, în numele
ideologiei political
correctness) și elevi
dezinteresați, Sadoveanu
poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția”
(Cernat 2017 : 18)
și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic”
(Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția
propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un
scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească
opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare) Proiect în curs de organizare. Contribuție la o Istorie politică a literaturii române Nota: Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect Revista Asymetria.org La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați. http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17 Din păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste, disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei. Prima și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere. A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu. Miezul cercetării ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore. Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența materială, etnia, colaboraționismul. De la distanța geografică la care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare. Mă limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române. Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar fi să intre și ei în joc? Printre mai tinerii cercetători, mă adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni. Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a permite cercetarea. Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte. Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști, români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană etc. Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer romaniapresse@gmail.com |
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (206 citiri) Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Note de lectura: Victor Somean. Vers une intelligence artificielle multipolaire Victor Someșan. Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir. Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens. Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique. Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes. Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence. D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu. Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage. Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence. |
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (206 citiri) Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0 |
|
Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara Spre o inteligență artificială multipolară — între hegemonie cognitivă și eliberare epistemică În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea. Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan.
Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului. O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic?
Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic. Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor.
O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite. Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional.
Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor. O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog.
Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor.
Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența.
Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu. În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural.
Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip.
Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora.
Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității.
Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență. Victor SOMEȘAN
|
|
Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 01:00:00 CEST (227 citiri) Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Polemici: Responsabilité historique, réparations et mémoire sé Responsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts » Résumé Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945. 1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1].
Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations. 2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ?
Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah. 3. Réparations et perception d’inégalité historique Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression.
Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte. 4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945 L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique. Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3].
Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté. 5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle.
Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents. Notes
[1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/
|
|
Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 19:30:51 CEST (214 citiri) Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0 |
|
Legislatie: Dan CULCER: Inventarea ghetourilor /deschise/ si despagubirile Inventarea ghetourilor „deschise” și despăgubirile Nota: By ALEX WINSTONJULY 21, 2019 04:55 In
a historic decision, the German government approved on Thursday the
recognition of around 8,000 Romanian citizens living in Israel as
Holocaust survivors, a decision that allows them to receive a monthly
stipend and retroactive compensation, an amount that could reach into
billions of shekels.Initiated
by Israel's Social Equality Minister Gila Gamliel, the decision means
that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive
compensation going back twenty years and a monthly pension. In
addition, they will also receive monthly payments from the Holocaust
Survivors Rights Authority (HSRA), under the auspices of the Israeli
Finance Ministry. According to existing regulations, each survivor will
receive approximately NIS 2,000 per month.Legal
heirs of Romanian immigrants born after 1910 and who died after June 1,
2002, will also be able to claim some form of compensation from the
German government. Advertisement Recognition
will be granted to those who come from twenty specific cities,
including Botosani, Galati and Iasi. Also included are those who were
incarcerated in ghettos, those born up to 1928, those who immigrated to
Israel after October 1, 1953, and those who were not entitled to a
monthly survivors stipend previously. |
|
Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 18:37:13 CEST (252 citiri) Citeste mai mult... | 21951 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Astazi cel mai citit articol este: Nicolas TRIFON. Béla Borsi-Kálmán et la nation roumaine dan |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |