Gavril Ședran à propos d’ION CARAION, LE CIMETIÈRE dans les ÉTOILES

Apparue pendant les années de guerre, réponse directe à une réalité névrosante, empreinte de réminiscences bacoviennes, minulesciennes, argheziennes, et dans le prolongement modeste du dadaïsme et du surréalisme (ce qui justifie, malgré tout, le ton trop acerbe d’Al. Piru dans sa Panorama de la décennie littéraire roumaine 1940–1950), la poésie d’Ion Caraion — comme celle de Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu ou Constant Tonegaru, avec lesquels il partage une parenté — s’est imposée par une vocation sociale indubitable.

Cependant, privée d’un support esthétique théorique solide, son entreprise fut souvent minée par un verbalisme creux, cultivant pour lui-même le choc des associations inattendues mais stériles, rendant un culte à un imagerie facile, dont il signalait pourtant lui-même le danger : « Remarquez que les images ont saturé le cerveau de la poésie » (L’homme profilé sur le ciel).

Les renversements survenus dans Essai (Bucarest, 1966), le déplacement du regard éthique et social de l’extérieur vers l’intérieur, et l’accent mis sur l’expression, s’inscrivent pleinement dans le phénomène général observé par N. Manolescu dans Les Métamorphoses de la poésie (Bucarest, 1968, §13). Ce qui surprend réellement, c’est le saut qualitatif : dans Essai, puis dans Le Matin de personne (Bucarest, 1967) et La Taupe et le prochain (Bucarest, 1970), Ion Caraion se révèle comme un poète pleinement accompli — bien que parfois inégal ou trop peu exigeant envers lui-même. Il abandonne la pose pour des gestes retenus, l’emphase pour la simplicité. Le choc linguistique est désormais subordonné à une idée, même s’il reste parfois insignifiant, risquant de trahir plutôt que de soutenir l’intention poétique.

Le Cimetière des étoiles (Éditions Cartea Românească, Bucarest, 1971), malgré un déséquilibre dans la sélection (une seule poésie de Panopticum et trois de Chants noirs), met en lumière le principe générateur de la poésie caraionienne. Caraion, aux côtés d’une belle pléiade de poètes (Gelu Naum, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu...), s’efforce de rendre à la poésie ce que N. Manolescu appelait « la logique temporelle de ses propres âges intérieurs » (op. cit.).

Par conséquent, Caraion accepte une expression imparfaite, un langage confus, ambigu, indissociable de la pensée. Partant d’une intention d’exprimer, le poète ne choisit pas un signe pour une idée déjà pensée, mais tâtonne autour du sens à naître. Si l’expression obtenue appartient au langage « parlé » (c’est-à-dire exprime ce que le poète savait déjà), l’essai est raté. Mais si elle décentre le langage (grâce aux ambiguïtés et imperfections — rôle des chocs linguistiques), une nouvelle configuration du sens apparaît. Un autre langage « parlant » émerge, porteur d’une signification inédite : le poète peut dire ce qu’il ignorait auparavant.

La lecture suit une évolution similaire : au départ, le texte évoque des choses connues du lecteur, l’attire dans un champ commun avec le poète, puis décentre peu à peu les signes, les reconfigure, fait surgir un langage vivant et un sens nouveau.

Chez Caraion, la connaissance et la communication reposent sur un système expressif autre que la grammaire scolaire (produit d’une linguistique pure qui assigne à chaque signe une signification unique et postule un système invariant de significations derrière les langues, à qui elles n’ajouteraient que confusion). L’expression caraionienne ordonne ses éléments en fonction les uns des autres, se modulant en un tout qui seul porte le sens.

Lire Caraion, c’est se rappeler que la poésie (et plus largement la littérature, l’expérience du mot) n’est ni une curiosité en marge de la philosophie ou de la linguistique, ni un simple sous-produit. Elle est une recherche autonome, concentrique à ces disciplines. Leur fondement doit reposer sur les résultats croisés des trois, et sur ceux de sciences complémentaires comme la psychologie et la pathologie de l’expression. La véritable lecture commence ici : au-delà du sens direct, elle cherche le sens oblique né du dialogue entre les mots, et au-delà du mot, le silence qui l’a précédé et ne cesse de l’accompagner.

Finalement, Caraion a tenu sa promesse, naïvement inespérée : « Les petits voyous qui maintenant se croient tout permis et écrivent / comme bon leur semble, avec goudron ou avec des algues, / je vais leur apprendre la rigueur du pharmacien, car l’art sans ouate est anémique — il éclate ! » (Perspective dans Panopticum). Sans trahir ses convictions ni s’en éloigner (la responsabilité sociale de l’écrivain, son rôle d’agitateur, sa position inconfortable au cœur du réel), il nous a offert un exemple magistral d’expression.

J’ouvre le volume (remarquablement illustré par Mircea) au hasard (p. 33) :
« Soir. / Là-bas je n’étais pas, / Ici nous ne sommes pas. / L’homme s’était arrêté au milieu de la pluie et se battait seul. / Le vent s’était arrêté au milieu du ciel. / Peut-être que le fantôme tombera du fil. / Ce bout de ciel est beau. »

Je le rouvre (p. 122–123) :
« Immortalité. Origine de nos étoiles. / La géographie de l’histoire apporte des gnomes. / Sur des holothuries bleues, / descendant de deux lignées d’empereurs, / le peuple a l’âge de la lumière. / Sous les tertres dorment les rois. // Ici le dieu des terres s’appelait humanité. / Chaque fois qu’il se dégradait, se peluchait, / de cette maison / fantastiquement simple / quelqu’un / venait pour le réparer. / Soleil des étoiles infaillibles ! / Ici une histoire de la géographie apprend à savoir. »

Ce volume tout entier mériterait d’être cité, tant il constitue un unique poème, grave, percutant, inimitable.

GAVRIL ȘEDRAN

Chat GPT. Traduction française de la chronique littéraire de Gavril Ședran

Criticul valorizează poezia lui Caraion nu doar estetic, ci și ca formă de rezistență prin cuvânt, reafirmând ideea literaturii ca experiență existențială și ca instrument de reconstituire a unui sens într-o lume haotică. Concluzia sa este laudativă, evidențiind caracterul unitar, profund și grav al volumului — văzut ca un poem unitar și esențial.

Magda Ursache.Scrisoare întâia întredeschisăDomnule Varujan Vosganian,

 Da, fără cultură (și încredere, credință în ea) suntem într-un pustiu, deșert și alte sinonime. Ne pricepem să deșertificăm spațiul nostru cultural. Cât despre cei care manifestă dispreț pentru cultură și educație (nu puțini), ei merită tot disprețul. Mai ales când sunt batjocoriți „cei duși cu apusul pe umeri”, cum formulați dvs.. Și-l aprob pe N.Breban, pentru care atacul la Cioran al Martei Petreu denotă „carierism cultural josnic”. Cică intrarea în Academie ar fi justificată prin „noutatea temelor”. O fi blasfemierea lui Dumnezeu „înnoire tematică”? Ambasadorul Muraru vrea să-l interzică pe Țuțea, arestat în 12 aprilie 1948 și executând 13 ani de detenție. Nu se spală de mizeria asta nici în cele 7 băi ale imobilului de lux, plătit din banii românilor nevoiași, a căror istorie n-o place istoricul frate geamăn. D.Stăniloae e blasfemiat continuu, deși a trecut în rândul sfinților, unde trebuia să fie de mult. 

Ca și Mircea Vulcănescu, rămas „criminal de război”, conform sentinței unui Tribunal al poporului, stalinist. Toleranța noastră e de cele mai multe ori ridicolă, mai ales în vremi neprielnice, când e nevoie de un dezinfectant violent pentru cei care îl neagă pe martir. Deranjează cuvintele sale? „Fără religie și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.” Și-mi vin în minte „ouăle demonice”, ca să le spun ca Bulgakov, din care a expandat lozinca laicității republicane, la 1789: „Spânzurați popii cu mațele regelui.” Zis și făcut după „cotitura” din 1944, dar și în zilele noastre, când li se ridică statui lui Marx și lui Stalin, iar Lenin rămâne neîngropat. Solidarizarea breslei ar fi prima necesitate. Or, între generații e multă ură, iar ura condamnă fără argumente. 

Bătrânii sunt etichetați uzați, demodați, perimați, terminați. S-a început, după acel Decembrie, cu reactivarea lui Mihail Ilovici , un negativist găeștean, cerând penibil, într-un manifest, Arderea Bătrânilor! Un autor de conspecte plat didactice de la Universitatea „Cuza”, pe care nu-l mai numesc, a susținut că respectul pentru valori românești ține de... ceaușism.

 Au urmat violuri voioase asupra capodoperelor, de la Miorița la Moartea căprioarei. Un prozator și politician din Zalău și-a găsit titlul : Să ardă cărțile! De ce ? Pentru că sunt „gunoiul trecutului”. Arderea a tot e obsesia lui CTP. Vrea arderea poemelor lui Nichita Stănescu, în calitate de mânz sec, pesemne. Numai că focul nu are putere, cartea arsă e mai puternică decât flăcările. La Red Bradbury, în Fahrenheit 451, „reacționarii” memorează cărți care sunt planificate pentru ardere. Ficțiune? În închisorile comuniste a fost realitate. În cei 18 ani de Aiud însângerat și alte temnițe, „reacționarul” Grigore Caraza a memorat mii de versuri din Radu Gyr și Nichifor Crainic, puși iarăși la index. Gyr a stat închis cam jumătate din viața de om matur, iar un poem social i-a adus condamnare la moarte. 

„Antisemitul”, după Al.Florian, a înființat Teatrul evreiesc Barașeum , primul din Europa. În replică, am scris o carte intitulată Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic!, iar un coleg scriitor m-a apostrofat: „Ție ți s-a făcut de pușcărie.” Se vede treaba că am capacitate delictuală. În ce mă privește, apreciez solidaritatea, nu și complicitatea de grup, grupare, gașcă de combinagii și cățărători. Am cerut Expresivitate și cinste!, pe urmele lui Caragiale („Cinste și gramatică!”), acum cer Etică și estetică! Dvs. cereți „demnitate etică”, de acord. Numai că aceia care și-au păstrat demnitatea sub regim comunist nu sunt celebrați cum s-ar cuveni. Așteptăm să vorbească în locul lor mormintele, gropile comune? Ion Lazu s-a zbătut să le ridice o troiță în curtea Uniunii. Proiect respins, pentru că în lista lui erau legionari ca Vasile Militaru, unul dintre cei mai demni poeți pușcărizați politic. De o demnitate fantastică! 

Acum nu se confundă legionnaire cu legionar, ca să se întoarcă Neagu Djuvara în mormânt? Și trebuie să se încheie odată cu „dovezile” CNSAS. Cezar Ivănescu a murit din cauza acuzelor nefondate. Sau ne obișnuim cu normalitatea nefirescului? Nea Gogu Rădulescu, înscris în GDS antum, deține, în Comana, și uliță cu numele lui, și statuie. Mircea Vulcănescu nu le poate avea? Nici Mircea Eliade, că nu vrea Manea, nici Cioran, că nu vrea Marta Petreu. După 46 de ani în exil, autorul capodoperei Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia, n-ar merita o statuie? Zigu Ornea l-a avut în grijă pe Dobrogeanu-Gherea. Nu cumva să rămână fără grup statuar de păstrat, iar un bust foarte modest al lui Goga, într-un colț de Copou, a fost hulit la Iași. La hulă suntem neîntrecuți. Ce nu știu hunterii, care țintesc tot ce este amprentat național, e că, imediat după ocuparea României de sovietici, bustul lui Goga din Rotonda scriitorilor din Cișmigiu a fost decapitat. Avem Ziua Culturii, dar dispar instituții de cultură, muzee, biblioteci... 

La sate e și mai rău. Când am aflat că edificiul central al Muzeului Național al Literaturii Române e revendicat, în urma unei decizii judecătorești aberante, mi s-a părut glumă proastă. N-a fost. Noul proprietar a cerut chirie de 30.000 de euro anual. Primarul General n-a alocat suma. Mihai Sturdza a decis evacuarea : la 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în 15 iunie. Ce-a mai contat protestul salariaților? Și, pentru că știm cum se trăia pe Planeta maimuțelor, se pare că vrem să inversăm procesul darwinian (contestat de însuși Darwin, care, spre sfârșit, renunțase la teoria sa evoluționistă, supranumită „evanghelia dracului”, și citea Psalmii), să asistăm nepăsători la transformarea omului în maimuță, renunțând la etnie, religie, limbă.

 

Des-figurăm istoria: pentru Boia, Unirea e doar o ipoteză. Vă mai amintiți de Sorin Mitu și de „miturile” lui, împotriva etniei și originile ei? Iar proaspătul ministru al Învățământului, prof.univ. Daniel David, ne vrea analfabeți funcțional la materia istorie: o oră (pe săptămână) și să mor! Formare civică fără cunoașterea trecutului? D. David vrea să „optimizeze” (e verbul său) etnia, în 10 ani. Când s-au comemorat, în 2001, 400 de ani de la moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat o droaie de mistificări, nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe la independența Țării Românești , în favoarea Transilvaniei, că victoriile au fost ale lui Bathory cu oamenii lui, la Târgoviște, Giurgiu, București, că secuii au câștigat bătălia de la Șelimbăr...Cum să replici dacă nu știi istorie?

             Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie 1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina Truman”). Implementarea acestei doctrine  în domeniul militar a început odată cu  crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de către conducătorii celor 12 state fondatoare.

 Peste o jumătate de secol, poziția lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical. Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I  fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). 

Ca deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat, Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].             

Este de adăugat că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din 7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din 1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. 

În februarie 1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui 1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la granițele Rusiei…Vorbind tranșant, expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță nu pe gustul nostru («decidedly not to our liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean, războiul a devenit cald.

Încă de la 26 iunie 1997, un grup de 50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare prin paritate de armament nuclear „MAD  ̶  Mutual Assured Destruction”). 

Avertismentele “grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă Rusie”.             Într-un interviu publicat în The New York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” 

Astăzi, când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.

[1]George Kennan, A Fateful Error, The New York Times, 5 February 1997, p 23. https://www.nytimes.com/1997/02/05/opinion/a-fateful-error.html

[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO  ̶. I. Războiul Rece.

M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism. 

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024. Fragmente din capitolul AM TRĂIT ÎNTR-O EPOCĂ ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256

PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).

"Près des murailles impérissables de l'espoir." HÉSIODE

MA VILLE EST PETITE. Elle ne possède qu'une seule place, cinq rues qui s'éloignent radialement du centre, une église, deux écoles, cinq auberges, cinq cafés, un magasin de meubles, une consigne, un bain public et une rivière qui la longe. En son centre s'élève un obélisque, dont on raconte qu'il a été construit il y a cinq siècles à partir des pierres de la citadelle détruite par les conquérants. Depuis quelque temps, on y construit des immeubles élevés, quelques-uns en périphérie, car le maire est un homme avise et veut marquer l'histoire. J'habite moi aussi l'un de ces bâtiments, un studio assez convenable, et, par chance, j'ai les nerfs solides, je pourrais même dire que je suis insensible, c'est pourquoi je ne prête guère attention au vacarme multiple, fécond et dérivé de cet immeuble en béton armé.

Dans mon temps libre, je m'occupe de l'élevage des vers à soie. Je crois que c'est une occupation agréable et honorable, car un homme sérieux doit s'adonner à quelque chose en dehors de ses heures de travail, et le plaisir que me procure le bruissement des vers parmi les feuilles de murier, rampant avidement sur les grandes feuilles de papier, est un plaisir honnête qui ne nuit à personne. Surtout, cela ne fait pas de bruit. L'air pur du dernier étage semble convenir à mes vers. Ils grandissent rapidement, nourris avec soin et passion par des mains attentives qui savent leur créer des conditions de vie favorables, nettoyant à intervalles réguliers les feuilles de papier des débris de feuilles rongées.

Parfois, le soir, je prends dans ma paume un ver dodu et blanchâtre avec une feuille de murier et je vis des instants de douce rêverie en sentant comment, dans le creux de ma main, le ver se sent en sécurité et continue de grignoter la feuille, me caressant d'une affection immuable que l'on ne trouve que chez les animaux, chez le chien qui lèche la main de son maître, chez le chat ébouriffé et étourdi qui se frotte contre la jambe de l'homme.

Depuis quelque temps, mes vers sont devenus de plus en plus nombreux, je n'en perds plus un seul, ils grandissent, de plus en plus gros, et il m'est difficile de les approvisionner. J'ai moi-même maigri à force de courir partout pour repérer des muriers dans les cours ou en bord de route, grimpant et m'accrochant pour en cueillir les feuilles, puis courant à la maison pour nettoyer les étagères et y déposer la nourriture fraîche. Mais ma joie, la satisfaction que me procure cette noble occupation, me donne la compensation nécessaire à mes efforts.

J'ai installé à présent des étagères dans toute la pièce, ne laissant que deux couloirs étroits par lesquels je me faufile pour renouveler l'approvisionnement. J'ai déplacé mon lit dans la cuisine et me suis acheté un réveil que je programme pour sonner toutes les trois heures, car les feuilles sont rapidement consommées et j'ai peur que mes vers ne meurent. J'attends avec impatience cette torpeur prémonitoire, lorsque les vers repus et matures commenceront à s'enrouler dans leur propre fil, en mouvements lents et circulaires, devenant de jaunâtres cocons de soie. Leur vie, dès lors, sera sacrifiée et, après une courte ébullition dans l'eau bouillante, quelqu'un déroulera leur fil précieux. Mais, d'ici là, il reste encore quelques jours et mes vers dévoreurs de feuilles sont toujours vifs et exigeants.

Hier soir, mon réveil m'a fait défaut. Je ne sais pas s'il était cassé, si je l'avais bloqué par inadvertance, mais pour une raison inconnue, il n'a pas sonné à l'heure, et quand, comme par réflexe, je me suis réveillé un peu après une heure, le silence inhabituel, humide, qui régnait dans l'appartement m'a fait bondir hors du lit pour vérifier les étagères. Celles du bas étaient vides.

Je n’ai pas pu m’empêcher de toutes les examiner, espérant qu’ils s’étaient tous réfugiés dans celles du haut. Je me suis assis sur le bord du lit, tentant de réfléchir lucidement aux événements. Leur disparition défiait les lois biologiques et, pour cette raison, elle m’a paru troublante, frivole et traîtresse. Quoi qu’il en soit, j’étais inquiet pour leur sort, alors je suis sorti sur le balcon et j’ai essayé d’apercevoir quelque chose dans l’obscurité diffuse du milieu de la nuit.

Il m’a semblé voir leurs corps blancs se mouvoir lentement, à quelques centaines de mètres de l’immeuble, sous la lumière bleutée des lampes au néon. C’était un long cortège, dont la tête partait de la base de l’immeuble et se perdait dans l’obscurité.

Je me suis alors souvenu des quelques centaines de grammes de graines légères que j’avais achetées la dernière fois par hasard. Le vendeur, un jeune homme, semblait étranger à la ville. Il m’avait arrêté près de l’immeuble, me demandant si je n’avais pas besoin de graines. Pourtant, il me connaissait. Il avait un surplus en stock, disait-il, et voulait s’en débarrasser. Nous nous sommes mis d’accord sur le prix, et j’ai pris la marchandise, qui était de très bonne qualité et soigneusement emballée dans trois boîtes métalliques finement ciselées, avec des incrustations mystérieuses dont la signification m’échappait.Pourquoi m’avait-il choisi ?

Ils étaient des milliers, peut-être des centaines de milliers, et ce qui me semblait étrange, c’était que leurs corps, vus du dernier étage, paraissaient tout aussi grands que lorsque je les avais regardés sur les étagères. J’ai aussitôt pris l’ascenseur et couru vers la tête du cortège blanc. J’étais essoufflé quand je suis arrivé, au-delà de la lisière du parc, à environ un demi-kilomètre de chez moi. À travers la poussière légère d’une ruelle, leurs petites pattes s’agitaient, soulevant un nuage scintillant sous la lumière. Ils se traînaient en silence, seuls les cristaux de silice de la poussière crissaient en se frottant les uns contre les autres. L’air était chaud, agréable, légèrement humide ; il m’enveloppait, caressant ma peau comme les bulles d’une eau gazeuse.

Je me suis placé sur le chemin du premier rampant, tentant de l’arrêter avec mon pied. Il a simplement levé la tête, avec ses yeux noirs, puis, contournant mon genou, a poursuivi sa route, comme s’il me réprimandait avec sa bienveillante mutité. Pourquoi nous as-tu laissés affamés ? – semblait-il me dire, et je dois avouer que j’ai ressenti de la honte. Les autres l’ont imité, car je n’étais pas en mesure de bouger, et je sentais leurs corps mous peser sur moi, discrètement mais fermement, montant de ma cheville à ma rotule. Leur cortège ressemblait à un serpent blanc venu des profondeurs, aveugle, inoffensif mais puissant. 

C’est alors que j’ai commencé à marcher à leur côté, essayant de leur parler, de les convaincre de retourner chez eux, que la forêt était loin et que, désormais, je m’efforcerais de ne plus m’endormir, de les nourrir à temps et de les soigner avec plus de patience. Mais ma voix sonnait étrangement dans ce silence chaleureux, et après quelques phrases, j’ai cessé de parler, marchant paisiblement à côté d’eux, tel un gardien accompagnant son troupeau d’herbivores vers le pâturage.Nous avons traversé ainsi la ville déserte, passant devant l’obélisque de pierre et l’église, en direction de la route qui mène à la forêt. Lorsque nous avons atteint la lisière, ils se sont dispersés calmement et de manière ordonnée, chacun prenant possession d’un arbre. Il y avait là quelques mûriers, juste à la lisière, puis des chênes, de nombreux chênes, une vaste forêt qui s’étendait jusqu’à la rive du fleuve. 

Comme à un signal, ils ont entamé leur ascension, et les feuilles ont commencé à bruire, vibrantes, comme saisies de crainte.Je suis resté trois jours à leurs côtés, jusqu’à ce que la forêt ne devienne qu’un triste amoncellement de squelettes.Puis, à la lisière du fleuve, ils se sont arrêtés, hésitants, et, touchant la surface de l’eau de leurs fronts bombés, ils ont tourné la tête vers la ville. Ce trajet avait été l’incroyable marche d’une colonne d’ennemis puissants et fiers qui, après avoir vaincu toute résistance, occupaient les centres du pouvoir symbolique : la préfecture de police, les palais administratifs, la poste, les télécommunications, les banques. Rassasiés mais menaçants, ils semblaient se diriger, par bonds, vers les premières maisons de la ville.

Les corps gigantesques de leur troupe se tordaient, fouettant l’air de mouvements spasmodiques, et chaque élévation de leur moitié antérieure était aussitôt suivie d’un long bond en avant. Le sol résonnait sous l’impact de leurs chutes, puis le saut était répété encore et encore.L’attaque effroyable et le bruit insupportable de leurs assauts répétés ressemblaient au tam-tam guerrier de lointaines forêts.Je courais à côté de cette colonne frénétique, haletant, fiévreux, jusqu’à ce que le premier se jette, tel un bélier, avec l’avant de son corps, contre la clôture d’un jardin. Sous son poids, celle-ci s’effondra dans un craquement, et sur ses débris passèrent, tels des chenilles mécaniques, leurs corps blancs et mous, que rien ne pouvait blesser.L’impact se répéta contre le mur de la maison, qui se fissura, et quand, comme une armée, les vers réitérèrent leurs coups, la maison s’effondra dans un fracas grinçant, entre poutres brisées et cris de dormeurs réveillés en sursaut.Il était tôt le matin, vers cinq heures, et les habitants ont sans doute cru à un tremblement de terre. Avec leurs bouches avides, les vers saisirent les corps des demi-endormis, arrachant des têtes comme des lobes de feuille, dévorant les enfants, et, dans d’énormes convulsions, ils avancèrent, destructeurs et voraces, comme une horde d’éléphants affamés et déchaînés.Comment décrire cette terreur effroyable qui s’abattit sur la ville, la fuite désespérée des habitants, leur fragile résistance, la dévastation et la désolation de la cité, brûlée et souillée par la voracité débridée des assaillants ? Quelques heures plus tard, la ville était détruite.

J’étais le dernier homme debout parmi les ruines, respecté et ignoré par les larves, observant leur enchevêtrement en d’énormes masses flasques et blanches, rampant les unes sur les autres en quête de restes comestibles.Au centre de la ville se dressait encore, entouré de ruines, l’obélisque, construit avec les pierres de l’ancienne cité.Haut et blanc. J’ai avancé parmi les poutres et les briques, sur les toits de tôle tordus comme par la tempête, jusqu’à lui, et c’est là que j’ai vu l’aboutissement inattendu de l’assaut.

Tout fut réduit à des ruines, je me suis retrouvé seul. 

Les vers, immenses et silencieux, tournaient autour de l’obélisque. Près de la pierre blanche gisait, lourd et tournoyant, un ver blanc aux yeux noirs, semblant engourdi, en transe, laissant couler de sa bouche un fil blanc et épais, semblable à un cordage de navire.

L’un d’eux, comme subjugué, s’enroula lentement autour de la pierre blanche, sécrétant un fil épais et luisant.

Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei.

După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o fundătură din care ori iese, ori piere. 

Din păcate însă nici acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să înțeleagă.

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. 

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».

Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse.

Dan CULCER (Continuare)

În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine.

Dan CULCER

Suntem agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât pseudo-soluții. Că am eșuat într-o înfundătură civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș lua dacă aș ajunge la putere — supunându-mă la acest exercițiu numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă. 

"Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității.

În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre.

Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă.

În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta  simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul.