Who's Online
Exista in mod curent, 113 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Roata vremii: REGI si PRESEDINTI.
Cititor scrie "REGI si PRESEDINTI
Pentru ca se apropie alegerile din Ro.si ca tot romanul care se pricepe la fotbal, agricultura(inclusiv la decorticarea principalelor produse, fie ca “e de floare fie ca e de dovleac”) si politica (ultima, mai ales in ultimii 20 de ani),vreau sa fac cunoscut un punct de vedere -din pacate, si stiu, aparent nu tocmai popular (parere personala)- o parere,o ideie, pe care am dezvoltat-o de multe ori, pe spatziile pe unde am (mai) scris si anume problema Monarhiei in Romania, care -la un cetatean ca mine,cu intreg trecutul meu social, politic, etc.,inclusiv a toate generatiile trecute , cat de cat adnotate in amintirile nescrise ale familiei-”pasiunea” pentru aceasta problema ar trebui sa fie ca si inexistenta, insa istoria tarilor “retrogade”, monarhiste , in comparatie cu istoria tarii noastre– referindu-ne chiar si numai la aspectele pur practice- dovedeste de peste o suta de ani (desi nu ar fi eronat sa extindem aceasta declaratie chiar la sute de ani) si -cu atat mai mult si mai , mai imposibil de negat in ultimii 80 de ani cu subliniere pentru ultimii 20 ani- ca “omul este cel care sfinteste locul” insa rezultatele vor fi logice si pe masura, daca locul sfintit este gresit ales, iar pentru a face translatia necesara, aici, “locul” este de fapt cadrul, sistemul in care omul isi va desfarsura activitatea pentru a-si transforma in realitate dorintele, visele, planurile pe carea le-a avut la momentul “sfintirii”locului. "
|
Scris de asymetria on Sunday, May 18 @ 09:18:07 CEST (53 citiri)
Citeste mai mult... | 27145 bytes in plus | Roata vremii | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER. Demografie si imigrare în Europa cucerita fara lupta
Un important demograf france, Alfred Sauvy, născut în 1898, descria, în studiul său Bien-etre et population, fenomenul tragic și paradoxal al adulților care nu vor copii, sub diferite pretexte, toate asociale. «Moins cruel que Ugolin, qui devorait ses enfants pour leur conserver un père, les hommes d’aujour’hui se contentent de ne pas avoir d’enfants pour leur conerver des parents.» Ugolin este un persona din Divina Comedi de Dante, pedepsit în Iad. »Oameni de azi se mulțumesc să nu aibă copii, pentru a le conserva părinții.
Vom analiza teoriile lui Alfred Sauvy din perspectiva cărților lui Renaud Camus, despre marea înlocuire, din perspectiva datelor demografice oficiale și oficioase referitoare la imigrația vizibilă. Vom formula propuneri pentru rezolvarea suprapopulației din Asia și Africa, care se revarsă fără posiblitatea de control și din dorința ideologilor și industriașilor europeni, care susțin necesitatea admiterii și incurajării imigrației de sorginte africană, asiatică sau est-europeană ca paliativ pentru temperarea efectelor negative ale îmbătrânirii populației europene și ale descreșterii neliniștitoare, grave a ratei natalității. Ante portas. Voi aborda cererea în trei secțiuni:
-
Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
-
Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
-
Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
Alfred Sauvy (1898–1990) a fost un demograf francez cunoscut pentru analiza schimbărilor demografice din Europa. În lucrarea sa "Bien-être et population", el descrie fenomenul scăderii natalității ca fiind paradoxal: adulții evită responsabilitatea de a avea copii pentru a-și conserva stilul de viață. Această observație devine relevantă în contextul actual al Europei, unde multe țări înregistrează o rată a natalității sub pragul de înlocuire (aproximativ 2,1 copii/femeie).
Conceptul de "refuz al procreării" poate fi interpretat în termeni moderni prin prisma unor factori precum:
-
Urbanizarea și stilul de viață occidental, orientat spre carieră.
-
Individualismul și prioritizarea confortului personal.
-
Insecuritatea economică și temerile legate de viitorul copiilor.
2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
Renaud Camus, un scriitor francez, a formulat teoria "marii înlocuiri" ( "Le Grand Remplacement"), potrivit căreia populațiile europene sunt înlocuite treptat prin imigrație masivă, în special din Africa și Asia. El vede acest fenomen drept un proces deliberat, încurajat de elite politice și economice care valorizează multiculturalismul.
Legătura dintre teoria lui Sauvy și cea a lui Camus constă în scăderea natalității indigene, care este compensată de imigrație. Dacă europenii aleg să aibă mai puțini copii, guvernele, presate de necesitatea de forță de muncă și de menținerea sistemelor sociale, încurajează imigrația. În această dinamică, imigrația devine o "soluție" la o problemă demografică internă, dar și o sursă de tensiuni culturale și identitare.
3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
Pentru a aborda problema suprapopulației și a migrației, ar putea fi utile câteva măsuri:
-
Investiții în Educație și Planificare Familială: Sprijinirea programelor educaționale în țările suprapopulate pentru a reduce rata natalității prin conștientizare.
-
Dezvoltare Economică Locală: Încurajarea investițiilor occidentale în infrastructură și locuri de muncă în Africa și Asia, astfel încât populația activă să găsească oportunități în țările de origine.
-
Politici de Natalitate în Europa: Stimulente financiare pentru familiile care doresc să aibă mai mulți copii, astfel încât să reducă dependența de imigrație.
-
Migrație Controlată: Stabilirea unor cote care să echilibreze nevoile pieței muncii fără a altera structura socială în mod brusc.
-
Colaborare Internațională: Proiecte comune între Europa și statele africane/asiatice pentru gestionarea fluxurilor migratorii într-un mod care să fie benefic pentru ambele părți.
Aceste măsuri ar putea contribui la o abordare mai echilibrată, reducând presiunea asupra Europei fără a ignora realitățile demografice globale. Îmbătrânirea populației europene este o problemă demografică majoră, cu efecte economice și sociale considerabile, inclusiv:
-
Scăderea forței de muncă disponibile
-
Creșterea cheltuielilor sociale și de sănătate
-
Presiuni asupra sistemelor de pensii
Soluții pentru contracararea îmbătrânirii populației europene
1. Stimularea Natalității:
-
Incentive financiare: Alocații mai mari pentru familii, deduceri fiscale, concedii parentale extinse și bine remunerate.
-
Politici pro-familiale: Acces mai facil la locuințe pentru tinerii părinți și creșterea numărului de creșe și grădinițe.
-
Campanii sociale: Promovarea valorii familiei prin educație și campanii de sensibilizare.
2. Reformarea Pieței Muncii:
-
Flexibilizarea vârstei de pensionare: Încurajarea muncii part-time sau freelance pentru persoanele în vârstă care doresc să rămână active.
-
Recalificare profesională: Programe de formare continuă pentru angajații mai în vârstă, pentru a-i menține relevanți pe piața muncii.
-
Automatizare echilibrată: Tehnologia trebuie să completeze forța de muncă, nu să o înlocuiască integral.
3. Migrație Controlată și Calificată:
-
Importul de forță de muncă calificată: Programe care prioritizează imigranții cu competențe profesionale necesare pe piața muncii.
-
Integrare eficientă: Cursuri de limbă și adaptare culturală pentru a evita excluziunea socială.
-
Migrație temporară: Programe de muncă sezoniere sau pe termen determinat, care să răspundă nevoilor specifice (agricultură, construcții, îngrijire).
4. Mobilizare Internă:
-
Regiuni slab populate: Oferirea de stimulente pentru relocarea forței de muncă din zone cu șomaj ridicat în regiuni defavorizate demografic.
-
Digitalizare: Încurajarea muncii la distanță pentru a atrage tineri în comunități rurale sau periferice.
5. Parteneriate Internaționale:
-
Mobilitate în cadrul UE: Promovarea schimburilor între statele membre pentru a redistribui forța de muncă.
-
Acorduri bilaterale: Programe de muncă cu țări din afara Europei care să faciliteze recrutarea temporară.
Concluzie:
Îmbătrânirea populației nu poate fi soluționată printr-o singură măsură. O combinație de politici pro-nataliste, flexibilitate pe piața muncii, imigrație controlată și cooperare internațională ar putea reduce presiunea asupra economiilor europene.
Cum vi se pare această abordare? Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:55:02 CEST (53 citiri)
Citeste mai mult... | 14566 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Povestiri. Nuvele: Dan CULCER. Serii complete. Povestire
În sfîrșit, m-am hotărît. Am să consemnez întîmplarea. Mai am puțin timp. Sînt străin în propria mea casă. Am moștenit-o de la bunica, e așezată pe un deal, spre marginea orașului, e destul de încăpătoare pentru un om singur.
Obișnuiesc să-mi petrec timpul liber pe terasă. Altădată nu aveam vreme de privit. Încerc să uit, trecutul e acoperit de spuza unei nepăsări iritante. Aveam cândva atîtea de făcut.
Sînt atâtea de făcut când ai o colecție mare de timbre. Numai ținerea la zi a informațiilor cu privire la valori cere câteva ore și ziua trece pe nesimțite, chiar dacă mă străduiesc să dorm cât mai puțin.
În fiecare an cataloagele îmi anunță cotele în creștere ale timbrelor pe care le posed. Nu fac calcule din dorința de a ști cu cât aș putea vinde timbrele mele ci dintr-o plăcere, pe care aș putea s-o numesc dumnezeiască, de a cuprinde, de a stăpâni, de a-mi cunoaște forța și hotarele împărăției mele. E un prilej bun ca să răsfoiesc clasoarele, să cercetez, pentru a cîta oară, [313] seriile complete : ah, impecabilele zdrențe ale marginilor, colițele, plicurile primei emisiuni ! Și, uneori, îmi îngădui să rătăcesc prin lumea această statornică și atât de diversă. Animalele stau înșiruite cuminți în pătratele sau dreptunghiurile lor de hârtie. Leoparzii, pumele, necroforii, papagalii, șerpii de toate soiurile — boa constrictor, vipera, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, păsările (acele superbe specii de colibri din care am toată seria, o sută cincizeci și șase de valori, care nu cuprinde desigur toate soiurile) ; și vitele cornute, maimuțele. Și obiectele cele multe, făcute de om. Obiectele privilegiate, capetele de serie, unicatele cu sublima lor funcționalitate care ascunde atîtea posibilități, misterioasa lor inutilitate care a provocat atâtea interpretări contradictorii. Sînt ceasurile cu nisip ale imperiilor pe care oamenii au uitat să le răstoarne la timp, și atunci istoria lor s-a oprit, miraculoasele mașini de război, distrugătoare și înfiorătoare mecanisme de azvârlit lăncii, grinzi, focuri grecești. Apoi bombardele, archebuzele, arbaletele, bombele, minele, obuzele, bazucile, mitralierele, tunurile, automatele, grenadele din toate timpurile și toate locurile. Apoi uimitoarele obiecte cu destinație necunoscută : locomobile cu trei roți la capătul celor trei axe, cu motoare trăgînd cu forțe egale în trei direcții fără să le miște din loc, inerte ; automatele de rotit bile în cercul nesfârșit și vicios, călușei ai spaimei ; tancurile cu pseudopode, foarfecele pentru pleoape, ghilotinele pentru unghii, satirele pentru fluturi, și cîte alte instrumente delicate nu vor mai fi fiind. Apoi oamenii iluștri cărora le admir chipurile însuflețite de idealuri nobile, de înțelepciune, ură sau egoism. Mi-era drag mai ales chipul crud al lui Werner von Urslingen, „dușmanul [314] lui Dumnezeu, al milei și îndurării”, fără să uit că în seria aceasta, a condotierilor, mai figurau Tiberto Bran-dolino sau Braccio de Montana. M-am întrebat adesea unde află gravorii de timbre istoriile secrete ale marilor nelegiuiți, pline de portrete, de steme, inscripții și documente ireale prin exactitate. Am tot căutat prin biblioteci publice aceste cărți și negăsindu-le am ajuns la concluzia că există biblioteci de taină la care nu voi avea niciodată acces.
Mă opresc cu acest inventar aici. Nu-mi stă în fire să mă laud cu bogățiile pe care le posed și-apoi e mai bine să te bucuri singur, ferit de curiozitatea celorlalți, invidioși pe comorile tale greu adunate.
Uneori, seara, mă înspăimântă tăcerea care urcă în jur și mă izolează de orașul care e departe sub mine și ale cărui lumini clipesc fulgerător ca niște semnale prin ceața subțire a văii ; ies atunci pe terasă ca să contemplu amurgul secret al soarelui și privesc cu o lunetă scurtă dar puternică dincolo de marginea terasei.
În cîmpul vizual al lunetei se cuprinde prima coloană de timbre și, undeva departe, un colț de pădure, o pată ce se întunecă treptat. Cînd obosesc privind scenele mele magice, frumoase în nemișcarea lor, mă cuprinde, fără să știu de unde vine, dorul de viermuiala lâncedă și putredă a pădurii, de balansul tremurător al ierbii, de spumegatele valuri ale râului pe care îl văd printre crengile noduroase ale unor bătrâni stejari. O neînsemnată corecție și prim-planul se estompează, fumuriu și irecuperabil. Atunci între firele de mătase alunecă halucinant de încet o șopârlă strivită și ruptă de umbră, viermi roșcați se străduiesc să-și tragă trupurile subțiate din găuri și lasă în urmă, toarse din țărâna înghițită, firave construcții elicoidale pe care mâine soarele le va întări ; fiare negre cu antene prelungi se grăbesc înșiruite spre castelele lor de nisip, frecându-și platoșele până dispar în adînc ; o libelulă țîșnește, după o clipă de stagnare, spre cerul care deasupra pădurii e încă luminos. E o pace atât de mare, tragediile lumii atât de departe : auzul meu opac consimte totuși să primească sunete venind dintr-o singură direcție, din umbra surdă a pădurii.
Vine deodată un vânt. M-am temut de el de atâtea ori încât azi încerc să-mi stăpânesc tresărirea târzie și să-l întâmpin ca pe un vestitor. Aștept înfrigurat dacă va trece, ca și până acum, pe deasupra sau va izbi, va rupe filele tari de carton ale clasorului. Întâi le face să vibreze ușor ca pe niște membrane de tobă. Apoi izbește, fură, rupe. Nimic nu mai poate opri prăpădul. Nici prevederea neputincioasă, nici gestul meu de fereală. Palele vântului se strecoară sub timbre, sfâșie peliculele transparente și protectoare, izbucnirea lui vrăjmașă împrăștie fără milă peste oraș mii de timbre. Peste case, peste oamenii nevăzuți, peste străzile înguste, spre piețele. publice în care îi simt cum se rotesc în cercuri concentrice, în rînduri compacte, singuratici, străini unii de alții. Zac desperat și neputincios. Ce să fac ?
Am pierdut totul, încerc un sentiment de zădărnicie și apoi mă simt cuprins de furie. Mă scol atunci și, îmbrăcându-mi hainele de ceremonie, alerg înfricoșat spre oraș. Chinurile oamenilor sînt atât de sfâșietoare, încercările de a-și smulge timbrele care, umezite de vînt, li s-au lipit pe mâini și pe fețe, pe orice suprafață lăsată liberă de armura hainelor, atât de ridicole, încât mă cuprinde mila, o milă neașteptată, și încerc să-i salvez știind că niciodată nu-și vor putea îndepărta aceste însemne ale veșniciei de pe trupurile lor frumoase.
Voi aștepta, îmi spun, voi aștepta până când noaptea se va instaura definitiv peste ținut ; atunci trebuie să pornesc din casă în casă, din stradă în stradă, încercând să recuperez toate timbrele pe care vîntul le-a lipit peste pieile înfierbântate ale oamenilor sau pe care le-a rătăcit prin curți, pe acoperișuri, printre frunze, în ierburile grădinilor și parcurilor, peste tot unde locuiesc oameni, în cele mai ciudate ascunzișuri, urmărindu-i neiertător. E un gest necesar. Nu mă pot lipsi de timbrele mele. Nici ei nu le vor putea suporta, e un gest de caritate pe care trebuie să-1 îndeplinesc ca pe un ritual, salvându-i, ocrotindu-i de îngrozitoarele urmări ale acestei rafale iresponsabile de vânt. Știu bine că nimeni nu poate trăi eu o pumă lipită la încheietura mâinii drepte, cu o maimuță pe frunte, cu rouă cerului pe pleoapă, cu chipul crud al condotierului Werner pe tâmplă, îi voi salva, mi-am spus. Și am așteptat pe o bancă în parc sosirea nopții. Apoi am pornit să cutreier străzile bătând la porți, în ferestrele prin care se auzeau gemetele celor urgisiți.
Au trecut astfel câteva săptămâni, poate câteva anotimpuri. Casa mea a devenit din ce în ce mai neîncăpătoare. Am senzația tulbure că îmi va fi greu să recuperez totul. Oamenii aceștia au obiceiul să plece, să se căsătorească, să dispară. Au obiceiul să moară. Și împotriva atâtor obiceiuri îmi este greu să lupt singur. Îi adun lângă mine și înainte de a-i ruga să mă urmeze le explic, cu răbdare, că o serie nu poate avea valoare decât dacă este completă. Unii, recalcitranți, cer să fie lăsați în pace, sperând să se descurce singuri, neștiind cît de neverosimil de periculoase sunt semnele pe care nu le poți șterge. Le explic că mi-am închinat viața acestei libere profesiuni și că nu pot renunța la ea pentru că ar însemna să reneg tot ce am mai bun în mine.
Unii pricep de la primele vorbe și se aranjează, așa cum le cer, în rânduri strânse, unii lângă alții, în ordinea firească a valorilor. Alții se împotrivesc și sunt nevoit să-i aștern eu. Mi-e foarte greu. Transportul, pe care trebuie să-l fac singur, mă obosește nespus și nu mai sunt tânăr. Drumurile repetate spre deal cu aceste greoaie încărcături, rigide, mi se par nesfârșite. Și apoi aranjarea durează o veșnicie. [317]
Sunt țepeni ca brazii pe fluvii și la scurt timp după ce ajung cu ei sus încep să putrezească. Mirosul acesta pestilențial mă alungă pe terasă. Mi-am mutat patul acolo și am improvizat o colibă din niște pături vechi. Am totuși satisfacția că nici un vânt nu-mi poate risipi colecția. Dar privind-o din ce în ce mai rar îmi petrec vremea urzind povești despre ființele pe care le văd în pădure, în mâzga ei verzuie, nefirească modalitate a vieții care se surpă din hârtie spre pămînt, într-o năvalnică și scârboasă învălmășeală.Dan CULCER
Versiunea franceză. 15 msi 2025
Dan
CULCER
SÉRIES
COMPLÈTES 1.Enfin,
je me suis décidé. Je vais consigner l’événement. Il me reste
peu de temps. Je suis un étranger dans ma propre maison.
Je
l’ai héritée de ma grand-mère, elle est située sur une colline,
en périphérie de la ville, assez spacieuse pour un homme seul.
J’ai
l’habitude de passer mon temps libre sur la terrasse. Autrefois, je
n’avais pas le temps de regarder. J’essaie d’oublier, le passé
est recouvert de la cendre d’une indifférence irritante.
J’avais
autrefois tant de choses à faire. Il y a tant à faire quand on a
une grande collection de timbres. Rien que la mise à jour des
informations concernant les valeurs demande plusieurs heures, et la
journée passe sans qu’on s’en rende compte, même si je
m’efforce de dormir le moins possible.
Chaque
année, les catalogues m’annoncent la hausse des cotes des timbres
que je possède. Je ne fais pas ces calculs dans le but de savoir
combien je pourrais vendre mes timbres, mais par un plaisir que je
pourrais qualifier de divin, celui d’embrasser, de maîtriser, de
connaître la force et les limites de mon royaume. C’est une bonne
occasion de feuilleter les albums, d’examiner, pour la énième
fois, les séries complètes : ah, les impeccables déchirures des
bords, les feuillets, les enveloppes de la première émission ! Et,
parfois, je me permets de me perdre dans ce monde stable et si
diversifié.
Les
animaux sont alignés sagement dans leurs carrés ou rectangles de
papier. Les léopards, les pumas, les nécrophores, les perroquets,
les serpents de toutes sortes — boa constrictor, vipère, coluber
jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus,
naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, les
oiseaux (ces superbes espèces de colibris dont je possède toute la
série, cent cinquante-six valeurs, qui ne comprend évidemment pas
toutes les espèces) ; et les bovidés, les singes. Et les nombreux
objets fabriqués par l’homme. Les objets privilégiés, les pièces
uniques avec leur sublime fonctionnalité qui cache tant de
possibilités, leur mystérieuse inutilité qui a provoqué tant
d’interprétations contradictoires.
Il
y a les sabliers des empires que les hommes ont oublié de retourner
à temps, et alors leur histoire s’est arrêtée, les machines de
guerre miraculeuses, destructrices et effrayantes, des mécanismes
pour lancer des lances, des poutres, des feux grégeois. Puis les
bombardes, les arquebuses, les arbalètes, les bombes, les mines, les
obus, les bazookas, les mitrailleuses, les canons, les automates, les
grenades de toutes les époques et de tous les lieux. Puis les objets
étonnants à destination inconnue : locomobiles à trois roues à
l’extrémité des trois axes, avec des moteurs tirant avec des
forces égales dans trois directions sans les déplacer, inertes ;
les automates pour faire tourner des billes dans un cercle infini et
vicieux, des chevaux de bois de la peur ; les chars avec pseudopodes,
les ciseaux pour paupières, les guillotines pour ongles, les satyres
pour papillons, et combien d’autres instruments délicats doivent
encore exister. 2.
Puis les hommes illustres dont j’admire les visages animés par des
idéaux nobles, de sagesse, de haine ou d’égoïsme. J’aimais
particulièrement le visage cruel de Werner von Urslingen, «
l’ennemi de Dieu, de la pitié et de la miséricorde », sans
oublier que dans cette série, celle des condottieres, figuraient
également Tiberto Brandolino ou Braccio de Montana. Je me suis
souvent demandé où les graveurs de timbres trouvent les histoires
secrètes des grands scélérats, pleines de portraits, de blasons,
d’inscriptions et de documents irréels par leur exactitude. J’ai
cherché ces livres dans les bibliothèques publiques et, ne les
trouvant pas, je suis arrivé à la conclusion qu’il existe des
bibliothèques secrètes auxquelles je n’aurai jamais accès.
Je
m’arrête ici avec cet inventaire. Il n’est pas dans ma nature de
me vanter des richesses que je possède, et puis il est préférable
de se réjouir seul, à l’abri de la curiosité des autres, envieux
de tes trésors durement amassés.
Parfois,
le soir, le silence qui monte autour de moi m'effraie et m'isole de
la ville, qui s'etale loin en contrebas, et dont les lumières
clignotent comme des signaux à travers la fine brume de la vallée ;
alors je sors sur la terrasse pour contempler le crépuscule secret
du soleil et j'observe le monde, avec une lunette courte mais
puissante, au-delà du bord de la terrasse. Le champ visuel de la
lunette englobe la première colonne de timbres et, quelque part au
loin, un coin de forêt, une tache qui s'assombrit progressivement.
Quand je me lasse de contempler mes scènes magiques, belles dans
leur immobilité, un désir, venu de je ne sais où, m'envahit :
celui du grouillement languissant et pourri de la forêt, du
balancement tremblant de l'herbe, des vagues écumantes de la rivière
que je vois à travers les branches noueuses de vieux chênes. Une
correction infime et le premier plan s'estompe, fumé et
irrécupérable.
Alors,
entre les fils de soie, glisse, hallucinante de lenteur, une lézarde
écrasée et brisée par l'ombre, des vers rougeâtres s'efforcent de
tirer leurs corps amincis hors des trous et laissent derrière eux,
filées à partir de la terre ingérée, de fragiles constructions
hélicoïdales que le soleil renforcera demain ; des insectes noirs
aux longues antennes se précipitent en file vers leurs châteaux de
sable, frottant leurs carapaces jusqu'à disparaître dans les
profondeurs ; une libellule jaillit, après un instant d'immobilité,
vers le ciel qui, au-dessus de la forêt, est encore lumineux. Il y a
une paix si grande, les tragédies du monde si lointaines : mon ouïe
opaque consent pourtant à recevoir des sons venant d'une seule
direction, de l'ombre sourde de la forêt.
Tout
à coup, un vent surgit. Je l'ai tant redouté que, cette fois, je
tente de maîtriser mon sursaut tardif et de l'accueillir comme un
messager. J'attends, frissonnant, s'il va passer, comme il l'a
toujours fait, au-dessus de moi, ou s'il va frapper, briser les
feuilles rigides de carton de l'album. D'abord, il les fait vibrer
légèrement, comme des membranes de tambour. Puis il frappe,
arrache, déchire.
Rien ne peut plus arrêter le désastre. Ni la
prévoyance impuissante, ni mon geste de protection. Les rafales
s'insinuent sous les timbres, déchirent les pellicules transparentes
et protectrices, son irruption hostile disperse sans pitié sur la
ville des milliers de timbres. Sur les maisons, sur les personnes
invisibles, sur les rues étroites, vers les places publiques où je
les sens tourner en cercles concentriques, en rangs compacts,
solitaires, étrangers les uns aux autres. Je reste là, désespéré
et impuissant. Que faire ? J'ai tout perdu, un sentiment de vanité
m'envahit, puis je suis pris de fureur.
3.
Alors, je me lève et, en enfilant mes habits de cérémonie, je
cours, effrayé, vers la ville. Les souffrances des gens sont si
déchirantes, les tentatives de retirer les timbres qui, humidifiés
par le vent, se sont collés sur leurs mains et sur leurs visages,
sur toute surface non protégée par l'armure des vêtements, si
ridicules, que la pitié m'envahit, une pitié inattendue, et
j'essaie de les sauver, sachant qu'ils ne pourront jamais enlever ces
marques d'éternité de leurs beaux corps.
J'attendrai,
je me dis, j'attendrai jusqu'à ce que la nuit s'installe
définitivement sur le pays ; alors il faudra que je parte de maison
en maison, de rue en rue, tentant de récupérer tous les timbres que
le vent a collés sur les peaux chauffées des gens ou qu'il a
éparpillés dans les cours, sur les toits, parmi les feuilles, dans
les herbes des jardins et des parcs, partout où vivent des hommes,
dans les cachettes les plus étranges, les traquant sans merci. C'est
un geste nécessaire. Je ne peux pas me passer de mes timbres. Eux
non plus ne pourront les supporter, c'est un geste de charité que je
dois accomplir comme un rituel, en les sauvant, en les protégeant
des terribles conséquences de cette rafale irresponsable de vent.
Je
sais bien que personne ne peut vivre avec une puma collée au poignet
droit, avec un singe sur le front, avec la rosée du ciel sur la
paupière, avec le visage cruel du condottière Werner sur la tempe,
je les sauverai, me suis-je dit. Et j'ai attendu sur un banc du parc
que la nuit tombe. Ensuite, j'ai commencé à parcourir les rues en
frappant aux portes, aux fenêtres d'où venaient les gémissements
des damnés.
Ainsi
se sont écoulées quelques semaines, peut-être quelques saisons. Ma
maison est devenue de plus en plus exiguë. J'ai la sensation confuse
qu'il me sera difficile de tout récupérer. Ces gens ont l'habitude
de partir, de se marier, de disparaître. Ils ont l'habitude de
mourir. Et contre tant d'habitudes, il m'est difficile de lutter
seul. Je les rassemble près de moi et, avant de leur demander de me
suivre, je leur explique patiemment qu'une série ne peut avoir de
valeur que si elle est complète.
Certains,
récalcitrants, demandent qu'on les laisse tranquilles, espérant
s'en sortir seuls, ignorant combien les signes que l'on ne peut
effacer sont incroyablement dangereux. Je leur explique que j'ai
consacré ma vie à cette profession libre et que je ne peux y
renoncer car cela reviendrait à renier ce que j'ai de meilleur en
moi.
Certains comprennent dès les premiers mots et se placent, comme
je leur demande, en rangs serrés, les uns à côté des autres, dans
l'ordre naturel des valeurs. D'autres résistent, et je suis obligé
de les disposer moi-même.
C'est
très difficile. Le transport, que je dois effectuer seul, m'épuise
énormément et je ne suis plus jeune. Les trajets répétés vers la
colline avec ces lourdes charges rigides me paraissent interminables.
Et puis, le rangement prend une éternité.
Ils
sont raides comme des sapins sur les fleuves, et peu après leur
arrivée là-haut, ils commencent à pourrir. Cette odeur
pestilentielle me chasse sur la terrasse. J'y ai déplacé mon lit et
improvisé une cabane avec de vieilles couvertures. J'ai tout de même
la satisfaction qu'aucun vent ne puisse disperser ma collection. Mais, la contemplant de moins en moins souvent, je passe mon temps à
tisser des histoires sur les êtres que je vois dans la forêt, dans
sa boue verdâtre, cette étrange modalité de la vie qui s'écroule
du papier vers la terre, dans un enchevêtrement fougueux et
dégoûtant.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:16:05 CEST (60 citiri)
Citeste mai mult... | 28240 bytes in plus | Povestiri. Nuvele | Scor: 0 |
Eseuri: Analiza eseului lui Radu Mares. Mircea Eliade si receptare sa oblica
Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș
Analyse de l'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade
L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque.
Analyse idéologique L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites.
Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.
Analyse argumentative Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle.
L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.
Analyse politique
L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris.
En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.
Analyse stylistique
Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante.
Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.
Analyse éthique D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité.
Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.
Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de
explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot
felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca
romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai
secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în
bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Anul Eliade :Pentru binele cauzei De Radu Mareș
Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm.
Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în
timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de
ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu.
Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele
cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate
însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta
bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum
diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la
capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care
generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în
experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat
mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict
„cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la
nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui
Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici
sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi. Radu Mareș Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208
http://tinyurl.com/ys5x9z
|
Scris de asymetria on Friday, May 09 @ 11:24:03 CEST (111 citiri)
Citeste mai mult... | 53715 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Gavril Sedran. Propos sur ION CARAION, LE CIMETIERE DANS LES ETOILES
Gavril Ședran à propos d’ION CARAION, LE CIMETIÈRE dans les ÉTOILES
Apparue pendant les années de guerre, réponse directe à une réalité névrosante, empreinte de réminiscences bacoviennes, minulesciennes, argheziennes, et dans le prolongement modeste du dadaïsme et du surréalisme (ce qui justifie, malgré tout, le ton trop acerbe d’Al. Piru dans sa Panorama de la décennie littéraire roumaine 1940–1950), la poésie d’Ion Caraion — comme celle de Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu ou Constant Tonegaru, avec lesquels il partage une parenté — s’est imposée par une vocation sociale indubitable.
Trouvant dans l’isolement une origine du mal (« Nous n’avons pas falsifié la vie comme introduction à la philosophie / et il ne nous reste qu’une chose intéressante : / quitter nos chambres pour devenir humains » — L’homme profilé sur le ciel, Bucarest, 1945), Caraion exige que la poésie s’ancre dans « l’ici et maintenant », et que les poètes descendent dans la foule : « Poètes ! Vous devez agiter le monde », « Poètes ! N’ayez pas peur des vérités / Soyez durs et chauds comme votre sang » (Chants noirs, Bucarest, 1946).
Cependant, privée d’un support esthétique théorique solide, son entreprise fut souvent minée par un verbalisme creux, cultivant pour lui-même le choc des associations inattendues mais stériles, rendant un culte à un imagerie facile, dont il signalait pourtant lui-même le danger : « Remarquez que les images ont saturé le cerveau de la poésie » (L’homme profilé sur le ciel).
Les renversements survenus dans Essai (Bucarest, 1966), le déplacement du regard éthique et social de l’extérieur vers l’intérieur, et l’accent mis sur l’expression, s’inscrivent pleinement dans le phénomène général observé par N. Manolescu dans Les Métamorphoses de la poésie (Bucarest, 1968, §13). Ce qui surprend réellement, c’est le saut qualitatif : dans Essai, puis dans Le Matin de personne (Bucarest, 1967) et La Taupe et le prochain (Bucarest, 1970), Ion Caraion se révèle comme un poète pleinement accompli — bien que parfois inégal ou trop peu exigeant envers lui-même. Il abandonne la pose pour des gestes retenus, l’emphase pour la simplicité. Le choc linguistique est désormais subordonné à une idée, même s’il reste parfois insignifiant, risquant de trahir plutôt que de soutenir l’intention poétique.
Le Cimetière des étoiles (Éditions Cartea Românească, Bucarest, 1971), malgré un déséquilibre dans la sélection (une seule poésie de Panopticum et trois de Chants noirs), met en lumière le principe générateur de la poésie caraionienne. Caraion, aux côtés d’une belle pléiade de poètes (Gelu Naum, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu...), s’efforce de rendre à la poésie ce que N. Manolescu appelait « la logique temporelle de ses propres âges intérieurs » (op. cit.).
La poétique de Caraion se construit — comme celle de Mircea Ciobanu, bien que sur d’autres coordonnées — à partir du rejet d’une lecture qui néglige la fonction active du langage. Il refuse de croire à l’illusion d’une expression parfaite (c’est-à-dire d’une pensée qui s’exprime dans un langage sans ambiguïté), en raison de son idéalisme asservissant. Le langage pur, où chaque signe est lié à une signification fixe, est une construction close : la pensée ne fait que retrouver ce qu’elle a déjà déposé.
Par conséquent, Caraion accepte une expression imparfaite, un langage confus, ambigu, indissociable de la pensée. Partant d’une intention d’exprimer, le poète ne choisit pas un signe pour une idée déjà pensée, mais tâtonne autour du sens à naître. Si l’expression obtenue appartient au langage « parlé » (c’est-à-dire exprime ce que le poète savait déjà), l’essai est raté. Mais si elle décentre le langage (grâce aux ambiguïtés et imperfections — rôle des chocs linguistiques), une nouvelle configuration du sens apparaît. Un autre langage « parlant » émerge, porteur d’une signification inédite : le poète peut dire ce qu’il ignorait auparavant.
La lecture suit une évolution similaire : au départ, le texte évoque des choses connues du lecteur, l’attire dans un champ commun avec le poète, puis décentre peu à peu les signes, les reconfigure, fait surgir un langage vivant et un sens nouveau.
Chez Caraion, la connaissance et la communication reposent sur un système expressif autre que la grammaire scolaire (produit d’une linguistique pure qui assigne à chaque signe une signification unique et postule un système invariant de significations derrière les langues, à qui elles n’ajouteraient que confusion). L’expression caraionienne ordonne ses éléments en fonction les uns des autres, se modulant en un tout qui seul porte le sens.
Lire Caraion, c’est se rappeler que la poésie (et plus largement la littérature, l’expérience du mot) n’est ni une curiosité en marge de la philosophie ou de la linguistique, ni un simple sous-produit. Elle est une recherche autonome, concentrique à ces disciplines. Leur fondement doit reposer sur les résultats croisés des trois, et sur ceux de sciences complémentaires comme la psychologie et la pathologie de l’expression. La véritable lecture commence ici : au-delà du sens direct, elle cherche le sens oblique né du dialogue entre les mots, et au-delà du mot, le silence qui l’a précédé et ne cesse de l’accompagner.
Finalement, Caraion a tenu sa promesse, naïvement inespérée : « Les petits voyous qui maintenant se croient tout permis et écrivent / comme bon leur semble, avec goudron ou avec des algues, / je vais leur apprendre la rigueur du pharmacien, car l’art sans ouate est anémique — il éclate ! » (Perspective dans Panopticum). Sans trahir ses convictions ni s’en éloigner (la responsabilité sociale de l’écrivain, son rôle d’agitateur, sa position inconfortable au cœur du réel), il nous a offert un exemple magistral d’expression.
J’ouvre le volume (remarquablement illustré par Mircea) au hasard (p. 33) :
« Soir. / Là-bas je n’étais pas, / Ici nous ne sommes pas. / L’homme s’était arrêté au milieu de la pluie et se battait seul. / Le vent s’était arrêté au milieu du ciel. / Peut-être que le fantôme tombera du fil. / Ce bout de ciel est beau. »
Je le rouvre (p. 122–123) :
« Immortalité. Origine de nos étoiles. / La géographie de l’histoire apporte des gnomes. / Sur des holothuries bleues, / descendant de deux lignées d’empereurs, / le peuple a l’âge de la lumière. / Sous les tertres dorment les rois. // Ici le dieu des terres s’appelait humanité. / Chaque fois qu’il se dégradait, se peluchait, / de cette maison / fantastiquement simple / quelqu’un / venait pour le réparer. / Soleil des étoiles infaillibles ! / Ici une histoire de la géographie apprend à savoir. »
Ce volume tout entier mériterait d’être cité, tant il constitue un unique poème, grave, percutant, inimitable. GAVRIL ȘEDRAN Chat GPT. Traduction française de la chronique littéraire de Gavril Ședran Analiză literară și ideologică Cronica semnată de Gavril Ședran (pseudonim) despre Cimitirul din stele este o sinteză critică densă, sofisticată și subtil polemică, scrisă în spiritul hermeneuticii poetice de tip modern. Textul plasează poezia lui Ion Caraion în contextul generației literare din anii '40, subliniind filiațiile poetice (Bacovia, Arghezi, Minulescu) și încadrarea parțială în avangarda târzie (dada-suprarealism), dar insistă pe vocația socială și pe rolul militant al poetului. Criticul remarcă o primă fază a creației lui Caraion dominată de un retorism inflamator, de o retorică a șocului, pe care o consideră lipsită de fundament estetic. Evoluția autorului este însă evidențiată ca semnificativă: o trecere de la exterioritate spre interioritate, de la emfază la simplitate, de la poză la autenticitate. Cimitirul din stele este citat drept exemplul deplin al acestei maturizări, al cărei principiu poetic central este descentrarea limbajului ca formă de expresie și cunoaștere. Ideologic, Ședran evidențiază convingerea lui Caraion că limbajul poetic nu este un instrument neutru, ci un mediu vital care generează sens. Poetul nu pornește de la o semnificație clară pentru a-i găsi expresia, ci de la intenția de a semnifica, lăsând ca limbajul să creeze semnificația. Astfel, actul poetic devine un act de cunoaștere prin expresie. Această poziție îl apropie de teoriile contemporane despre limbajul poetic (poststructuraliste), în opoziție cu gramatica „școlară”.
Criticul valorizează poezia lui Caraion nu doar estetic, ci și ca formă de rezistență prin cuvânt, reafirmând ideea literaturii ca experiență existențială și ca instrument de reconstituire a unui sens într-o lume haotică. Concluzia sa este laudativă, evidențiind caracterul unitar, profund și grav al volumului — văzut ca un poem unitar și esențial.
|
Scris de asymetria on Tuesday, May 06 @ 20:22:10 CEST (114 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Bio-bibliografii: Jacques Bainville: Biografie, Opera Semnificaiiile politice ale pacii
Jacques Bainville: Biografie, Operă și Semnificație IstoricăBiografieJacques Bainville (1879-1936) a fost un istoric, jurnalist și scriitor francez, cunoscut mai ales pentru opiniile sale conservatoare și naționaliste. S-a născut la Vincennes, Franța, și și-a petrecut o mare parte din viața analizând evenimentele istorice și consecințele acestora asupra politicii europene. Bainville a fost membru al Academiei Franceze din 1935 și a fost strâns asociat cu mișcarea monarchistă Action Française, condusă de Charles Maurras. De-a lungul carierei sale, a scris numeroase lucrări despre istorie și politica internațională, caracterizate printr-o abordare lucidă și scepticism față de utopiile democratice."Les Conséquences Politiques de la Paix"Publicată în 1920, lucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" este considerată cea mai influentă operă a lui Bainville. Scrisă în contextul imediat următor Tratatului de la Versailles, cartea analizează critic impactul politic al prevederilor acestui tratat asupra Europei. Bainville argumentează că tratatul, deși aparent menit să asigure pacea, va genera instabilitate și noi conflicte. Predicțiile sale au fost surprinzător de precise, anticipând ascensiunea Germaniei naziste și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.Argumentele lui Bainville- Pedepsirea excesivă a Germaniei: Bainville consideră că sancțiunile economice și teritoriale impuse Germaniei nu vor duce la pacificarea Europei, ci la acumularea unor resentimente periculoase. Prin umilirea unei mari puteri, tratatul a pregătit terenul pentru revanșism.
- Slăbirea artificială a Germaniei: Deși Versailles a impus restricții militare severe Germaniei, Bainville argumentează că un stat german slăbit va deveni o problemă geopolitică, fie prin fragmentare, fie prin reacții de tip naționalist radical.
- Crearea unor noi state instabile: Tratatul a redesenat harta Europei Centrale și de Est prin crearea unor state naționale precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, care conțineau minorități etnice numeroase. Bainville prezicea că aceste state vor avea dificultăți în menținerea stabilității interne.
- Problema frontierelor fragile: Autorul consideră că noile frontiere ale Franței, Poloniei sau României sunt problematice, deoarece multe dintre acestea se bazează pe echilibre fragile ce vor fi contestate în viitor.
- Iluzia Ligii Națiunilor: Bainville respinge ideea că Liga Națiunilor poate asigura pacea durabilă, argumentând că securitatea europeană depinde mai degrabă de echilibrul de putere decât de mecanisme internaționale fragile.
Semnificația lucrării pentru Europa și pentru România- Pentru Europa:
- Bainville subliniază greșelile tratatului în impunerea de sancțiuni economice severe Germaniei și crearea de state noi cu granițe instabile și compoziții etnice eterogene.
- Lucrarea sa a influențat școala de gândire realistă din relațiile internaționale, avertizând asupra pericolelor utopismului și asupra neglijării intereselor naționale.
- Pentru România:
- După 1920, România a beneficiat de extinderea teritorială, dar Bainville ar fi considerat că fragilitatea granițelor și prezența minorităților etnice ar putea deveni surse de tensiuni. Analiza sa oferă o perspectivă asupra riscurilor geopolitice și necesitatea unei politici externe prudente.
Opera lui Jacques Bainville în Europa și în România- În Europa:
Bainville este apreciat ca un analist politic vizionar. Ideile sale sunt discutate în mediile academice, mai ales în contextul reevaluării interbelice.
- În România:
Deși mai puțin cunoscut, gândirea lui Bainville poate fi valorificată pentru a înțelea dinamica relațiilor internaționale interbelice și pentru a contextualiza deciziile României din acea perioadă.
Relația dintre "Les Conséquences Politiques de la Paix" și lucrarea lui Nathan FeinbergNathan Feinberg, în teza sa "La question des minorités à la Conférence de la paix de 1919-1920 et l’action juive en faveur de la protection internationale des minorités" (1929), analizează rolul minorităților în contextul Conferinței de Pace de la Paris.Paralelisme relevante:- Perspective complementare:
- Bainville critică abordarea generală a tratatului, în timp ce Feinberg oferă o perspectivă detaliată asupra unui aspect specific: problema minorităților.
- Problema granițelor și etniilor:
- Ambele lucrări evidențiază precaritatea granițelor stabilite și riscurile generate de marginalizarea minorităților, ceea ce poate conduce la instabilitate politică.
- Aplicații pentru România:
- Problematica minorităților etnice, centrală în lucrarea lui Feinberg, este strâns legată de granițele instabile și de tensiunile identificate de Bainville.
ConcluzieLucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" a lui Jacques Bainville este o analiză remarcabilă a tratatului de la Versailles, care rămâne relevantă pentru înțelegerea dinamicilor geopolitice interbelice.
|
Scris de Asymetria on Friday, May 02 @ 21:19:11 CEST (107 citiri)
Citeste mai mult... | Bio-bibliografii | Scor: 0 |
In epicentru: Magda Ursache. Scrisoarea întâia întredeschisã Dlui V
Magda Ursache.Scrisoare întâia întredeschisăDomnule
Varujan Vosganian,
Am citit și recitit scrisoarea dvs. către
„dragii confrați” ai Filialei din Iași a Un.Scr.R. și scriu
așa pentru că sigla USR nu mai e a noastră. Nu pot să nu vă
răspund. Asta pentru că nu vreau să mai traversăm „vremi
sărace”/de restriște pentru scris și scriitori, iar Uniunea să
nu mai fie o comunitate fără comuniune. Da, fără cultură (și încredere, credință
în ea) suntem într-un pustiu, deșert și alte sinonime. Ne
pricepem să deșertificăm spațiul nostru cultural. Cât despre cei
care manifestă dispreț pentru cultură și educație (nu puțini),
ei merită tot disprețul. Mai ales când sunt batjocoriți „cei
duși cu apusul pe umeri”, cum formulați dvs.. Și-l aprob pe
N.Breban, pentru care atacul la Cioran al Martei Petreu denotă
„carierism cultural josnic”. Cică intrarea în Academie ar fi
justificată prin „noutatea temelor”. O fi blasfemierea lui
Dumnezeu „înnoire tematică”? Ambasadorul Muraru vrea să-l
interzică pe Țuțea, arestat în 12 aprilie 1948 și executând 13
ani de detenție. Nu se spală de mizeria asta nici în cele 7 băi
ale imobilului de lux, plătit din banii românilor nevoiași, a
căror istorie n-o place istoricul frate geamăn.
D.Stăniloae e blasfemiat continuu, deși a trecut
în rândul sfinților, unde trebuia să fie de mult. Ca și Mircea
Vulcănescu, rămas „criminal de război”, conform sentinței
unui Tribunal al poporului, stalinist. Toleranța noastră e de cele
mai multe ori ridicolă, mai ales în vremi neprielnice, când e
nevoie de un dezinfectant violent pentru cei care îl neagă pe
martir. Deranjează cuvintele sale? „Fără religie și
istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.”
Și-mi vin în minte „ouăle demonice”, ca să le spun ca
Bulgakov, din care a expandat lozinca laicității republicane, la
1789: „Spânzurați popii cu mațele regelui.” Zis și făcut
după „cotitura” din 1944, dar și în zilele noastre, când li
se ridică statui lui Marx și lui Stalin, iar Lenin rămâne
neîngropat.
Solidarizarea breslei ar fi prima necesitate. Or,
între generații e multă ură, iar ura condamnă fără argumente. Bătrânii sunt etichetați uzați, demodați, perimați, terminați.
S-a început, după acel Decembrie, cu reactivarea lui Mihail
Ilovici , un negativist găeștean, cerând penibil, într-un
manifest, Arderea
Bătrânilor! Un
autor de conspecte plat didactice de la Universitatea „Cuza”, pe
care nu-l mai numesc, a susținut că respectul pentru valori
românești ține de... ceaușism. Au urmat violuri voioase asupra
capodoperelor, de la Miorița
la Moartea
căprioarei.
Un prozator și politician din Zalău și-a găsit titlul : Să
ardă cărțile! De ce ? Pentru că
sunt „gunoiul trecutului”.
Arderea a tot e obsesia lui CTP. Vrea arderea
poemelor lui Nichita Stănescu, în calitate de mânz
sec,
pesemne. Numai că focul nu are putere, cartea arsă e mai puternică
decât flăcările. La Red Bradbury, în Fahrenheit
451,
„reacționarii” memorează cărți care sunt planificate pentru
ardere. Ficțiune? În închisorile comuniste a fost realitate. În
cei 18 ani de Aiud
însângerat
și alte temnițe, „reacționarul” Grigore Caraza a memorat mii
de versuri din Radu Gyr și Nichifor Crainic, puși iarăși la
index. Gyr a stat închis cam jumătate din viața de om matur, iar
un poem social i-a adus condamnare la moarte. „Antisemitul”, după
Al.Florian, a înființat Teatrul evreiesc Barașeum
, primul din Europa. În replică, am scris o carte intitulată
Ridică-te,
Gyr,
ridică-te
Crainic!,
iar un coleg scriitor m-a apostrofat: „Ție ți s-a făcut de
pușcărie.” Se vede treaba că am capacitate delictuală.
În ce mă privește, apreciez solidaritatea, nu
și complicitatea de grup, grupare, gașcă de combinagii și
cățărători. Am cerut Expresivitate și cinste!, pe urmele lui
Caragiale („Cinste și gramatică!”), acum cer Etică și
estetică!
Dvs. cereți „demnitate etică”, de acord.
Numai că aceia care și-au păstrat demnitatea sub regim comunist nu
sunt celebrați cum s-ar cuveni. Așteptăm să vorbească în locul
lor mormintele, gropile comune? Ion Lazu s-a zbătut să le ridice o
troiță în curtea Uniunii. Proiect respins, pentru că în lista
lui erau legionari ca Vasile Militaru, unul dintre cei mai demni
poeți pușcărizați politic. De o demnitate fantastică! Acum nu se
confundă legionnaire cu legionar, ca să se întoarcă Neagu Djuvara
în mormânt?
Și trebuie să se încheie odată cu „dovezile”
CNSAS. Cezar Ivănescu a murit din cauza acuzelor nefondate. Sau ne
obișnuim cu normalitatea nefirescului?
Nea Gogu Rădulescu, înscris în GDS antum, deține, în Comana, și
uliță cu numele lui, și statuie. Mircea Vulcănescu nu le poate
avea? Nici Mircea Eliade, că nu vrea Manea, nici Cioran, că nu vrea
Marta Petreu. După 46 de ani în exil, autorul capodoperei Dumnezeu
s-a născut în exil, Vintilă Horia,
n-ar merita o statuie? Zigu Ornea l-a avut în grijă pe
Dobrogeanu-Gherea. Nu cumva să rămână fără grup statuar de
păstrat, iar un bust foarte modest al lui Goga, într-un colț de
Copou, a fost hulit la Iași. La hulă suntem neîntrecuți. Ce nu
știu hunterii, care țintesc tot ce este amprentat național, e că,
imediat după ocuparea României de sovietici, bustul lui Goga din
Rotonda scriitorilor din Cișmigiu a fost decapitat.
Avem Ziua Culturii, dar dispar instituții de
cultură, muzee, biblioteci... La sate e și mai rău. Când am aflat
că edificiul central al Muzeului Național al Literaturii Române e
revendicat, în urma unei decizii judecătorești aberante, mi s-a
părut glumă proastă. N-a fost. Noul proprietar a cerut chirie de
30.000 de euro anual. Primarul General n-a alocat suma. Mihai Sturdza
a decis evacuarea : la 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu,
în 15 iunie. Ce-a mai contat protestul salariaților?
Și, pentru că știm cum se trăia pe Planeta
maimuțelor,
se pare că vrem să inversăm procesul darwinian (contestat de
însuși Darwin, care, spre sfârșit, renunțase la teoria sa
evoluționistă, supranumită „evanghelia dracului”, și citea
Psalmii), să asistăm nepăsători la transformarea omului în
maimuță, renunțând la etnie, religie, limbă. Des-figurăm
istoria: pentru Boia, Unirea e doar o ipoteză. Vă mai amintiți de
Sorin Mitu și de „miturile” lui, împotriva etniei și originile
ei? Iar proaspătul ministru al Învățământului, prof.univ.
Daniel David, ne vrea analfabeți funcțional la materia istorie: o
oră (pe săptămână) și să mor! Formare civică fără
cunoașterea trecutului? D. David vrea să „optimizeze” (e verbul
său) etnia, în 10 ani.
Când s-au comemorat, în 2001, 400 de ani de la
moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de
limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat o droaie de mistificări,
nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe
la independența Țării Românești , în favoarea Transilvaniei, că
victoriile au fost ale lui Bathory cu oamenii lui, la Târgoviște,
Giurgiu, București, că secuii au câștigat bătălia de la
Șelimbăr...Cum să replici dacă nu știi istorie?
|
Scris de Asymetria on Friday, May 02 @ 21:08:32 CEST (112 citiri)
Citeste mai mult... | 15060 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0 |
Editoriale: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINTAREA SI EXTINDEREA NATO
„A Fateful Error” ̶ este
titlul unui articol din 1997 [1] al lui George Kennan, unul dintre clasicii
diplomației și politologiei americane.
Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie
1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această
calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea
politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia
comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman
a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de
îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina
Truman”). Implementarea
acestei doctrine în domeniul militar a
început odată cu crearea Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de
către conducătorii celor 12 state fondatoare. Peste o jumătate de secol, poziția
lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical.
Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail
Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se
sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). Ca
deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul
academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman
al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat,
Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui
Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a
strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].
Este de adăugat
că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că
decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din
7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și
Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a
respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din
1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. În februarie
1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică
publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii
externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui
1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc
nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la
granițele Rusiei…Vorbind tranșant,
expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în
perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most
fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E
de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și
militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării
democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile
Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță
nu pe gustul nostru («decidedly not to our
liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de
istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior
și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean,
războiul a devenit cald. Încă de la 26 iunie 1997, un grup de
50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în
retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o
Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii
NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației
și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați
politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert
McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al
SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza
rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare
prin paritate de armament nuclear „MAD ̶ Mutual Assured Destruction”). Avertismentele
“grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va
continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și
Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul
Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la
izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate
într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa
va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va
îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul
armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o
lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și
administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă
Rusie”.
Într-un interviu publicat în The New
York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul
american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este
începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această
expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers
of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de
superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” Astăzi,
când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității
europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel
mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO ̶. I. Războiul Rece. [6]The Debate Over NATO
Expansion: A critique of the Clinton Administration’s
Responses to Key Questions,
|
Scris de asymetria on Tuesday, April 15 @ 13:54:30 CEST (140 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Afise culturale: Constantin Schifirnet Destin si o viatã de om
M-am
născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război
Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu
se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în
secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și
ideologice.
Am
reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea
se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar
la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este
lumea mea. Epoca
în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism,
antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism.
Constantin
Schifirneț, Destin
și o viață de om,
Timișora: Editura Universității de Vest, 2024.
Fragmente
din capitolul
AM
TRĂIT
ÎNTR-O EPOCĂ ÎN
CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256
Redacția Asymetria vă recomandă această carte scrisă senin de un observator lucid, despre vremuri furtunoase.
|
Scris de asymetria on Wednesday, March 05 @ 10:17:51 CET (210 citiri)
Citeste mai mult... | 34646 bytes in plus | Afise culturale | Scor: 0 |
Editoriale: PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
PROGRAMUL
Partidului POPORUL
ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
„Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie ? !”
Pentru
cei care nu știu, sau se prefac că nu știu : adevăratul
suveranist TREBUIE să fie proprietar de capital. Așadar, pentru ca
poporul să fie suveran, TREBUIE ca marea majoritate a cetățenilor
unei țări să fie proprietarii marii majorități a capitalului din
acea țară. Prin urmare, politicienii care vorbesc doar de
„moralitate
și profesionalism”, de
„credință”,
„familie”,
„tradiție”
și „libertate”,
ori de „dreptate
și onoare,
la
care adaugă”
încălzirea
cu lemne”
sau, vorba lui Nenea
Iancu,
„fac
opoziție la toartă”,
sunt orice altceva, numai suveraniști NU !!! Pentru că nu
mișcă un deget astfel ca marea majoritate a cetățenilor să fie
proprietarii marii majorități a capitalului. Să fie, deci, cu
ADEVĂRAT suverani.
Așadar,
pentru
a fi vorba despre o
adevărată
suveranitate,
nu
despre opereta în care joacă actualele „partide
suveraniste”,
ținta
schimbării
trebuie să fie nu doar înlocuirea actualei clase politice (cu o
alta), ci ÎNLOCUIREA
ACTUALEI SOCIETĂȚII OLIGARHICE (cea în care supraviețuim) cu o
DEMOCRAȚIE AUTENTICĂ. Este
deci OBLIGATORIE apariția unui adevărat partid suveranist/adevărate
mișcări (politice) suveraniste, pentru că așa zisele partide
„suveraniste”
NU
sunt o alternativă. Și asta pentru că și ele, partidele
„suveraniste”
(și
nu doar cele din România), sunt atașate neoliberalismului –
„calea regală” care duce implacabil la oligarhie. Oligarhie care
ființează politic prin actualele
partidele „mainstream”.
Ceea
ce face, mai mult decât necesară punerea în practică a
programului de reformă mai jos expus.
A.
CONTEXT. EXPUNERE DE MOTIVE Acest
program propune o reformă politică, economică și socială
profundă, bazată pe principiul suveranității
poporului,
ca premiză și fundament al ei, astfel ca
marea majoritate a cetățenilor, practic întregul popor, să poată
lua deciziile care se impun din punctul de vedere al
dezideratelor/intereselor sale.
Iar
poporul poate lua deciziile care se impun din punctul lui de vedere
dacă este suveran. Adică stăpân. Stăpân, adică PROPRIETAR al
capitalului și resurselor aflate în România. Și ca poporul român
să fie proprietar, adică stăpân, pentru a putea lua deciziile pe
care le vrea, TREBUIE ca, potrivit principiului suveranității -
anterior enunțat - să fie pus în aplicare un program bazat, la
rândul lui pe următoarele patru teze prioritare : (Continuare mai jos)
Dan Culcer și Șerban Popa
|
Scris de asymetria on Wednesday, February 26 @ 16:32:43 CET (217 citiri)
Citeste mai mult... | 51199 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely, Mos Craciun- o privire etimologica
Cu
prilejul Sărbătorilor de la sfârșitul anului 2024, dl. prof.
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a distribuit tuturor
membrilor Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, prin intermediul
d-nei Irina Petraș, președinta respectivei filiale, un mic eseu
tradiționalist intitulat Moș Ajun și
Moș Crăciun, în care Domnia Sa
militează, în spiritul autohtonismului latinizant care-i
caracterizează întreaga operă, pentru proveniența latină a
cuvântului Crăciun
și, implicit, pentru preeminența creștină a sărbătorii pe care
acesta o desemnează. Teza se bazează pe o tradiție lingvistică
autohtonă îndelungată, ilustrul aport al predecesorilor fiind
recunoscut cu respect de către autor : „Vorba
românească « Crăciun » ar proveni, după unii
specialiști, din latinescul creatio, -is, cu acuzativul
singular creationem sau creacionem, Din această din
urmă formă, după căderea consoanei finale « m » (cum
să întâmplă mereu), ar deriva Crăciunul românesc.
Creacio însemna în latină (în latina târzie) și naștere,
dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul
« creatura ».” Studiul fundamental al domeniului,
neegalat până azi, rămâne cel al lui Gheorghe Mușu, la care
apelează, explicit sau tacit, majoritatea exegeților (Crăciunul,
în vol. Din istoria formelor de cultură arhaică, 1973,
pp. 50-66), unde se află și o microsinteză a dilemelor etimologice
privind cuvântul, Al. Rosetti vorbind despre etimologia unui cuvânt
în forma sa de ablativ (deci nu creationem), alți
cercetători (Al. Philippide, Al. Graur etc.) nefiind în stare „să
explice prin filiație directă termenul românesc”, din cauza
imposibilității de a admite că un etimon cu litera e (de
tip creatio, creare) poate converti e-ul în a
pentru a deveni Cra (ă) ciun. În plus, adaugă Ghe. Mușu,
în Etimologii românești (1963) „acad. Al. Graur
își mai pune întrebarea de ce cuvântul Crăciun nu și-a
păstrat genul feminin”, dacă derivă din creatio, așa
cum s-a întâmplat cu majoritatea cuvintelor trecute din latină în
română, la care apartenența de gen e respectată. În răspăr cu
toate acestea, dar în marja unei ezitări, totuși, dl. acad.
Ioan-Aurel Pop conchide că „este greu de spus cu certitudine,
dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi
cea mai plauzibilă”, miza subsidiară a ecuației sale
constând-o repudierea – și ea o „tradiție” a cercetărilor
lingvistico-antropologice autohtone referitoare la subiect – a unei
alte constante a domeniului, și anume a etimologiei slave : „Nu
se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să
facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii
Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi”, sensul
influențării lingvistice fiind asumat
chiar invers : „popoarele slave (și
poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu
„Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români.”
|
Scris de asymetria on Monday, February 17 @ 16:43:08 CET (235 citiri)
Citeste mai mult... | 43014 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
Povestiri. Nuvele: Dan CULCER. L'OBÉLISQUE
L'OBÉLISQUE
"Près des murailles impérissables de l'espoir."
HÉSIODE
MA VILLE EST PETITE. Elle ne possède qu'une seule place, cinq rues qui s'éloignent radialement du centre, une église, deux écoles, cinq auberges, cinq cafés, un magasin de meubles, une consigne, un bain public et une rivière qui la longe. En son centre s'élève un obélisque, dont on raconte qu'il a été construit il y a cinq siècles à partir des pierres de la citadelle détruite par les conquérants. Depuis quelque temps, on y construit des immeubles élevés, quelques-uns en périphérie, car le maire est un homme avise et veut marquer l'histoire. J'habite moi aussi l'un de ces bâtiments, un studio assez convenable, et, par chance, j'ai les nerfs solides, je pourrais même dire que je suis insensible, c'est pourquoi je ne prête guère attention au vacarme multiple, fécond et dérivé de cet immeuble en béton armé.
Dans mon temps libre, je m'occupe de l'élevage des vers à soie. Je crois que c'est une occupation agréable et honorable, car un homme sérieux doit s'adonner à quelque chose en dehors de ses heures de travail, et le plaisir que me procure le bruissement des vers parmi les feuilles de murier, rampant avidement sur les grandes feuilles de papier, est un plaisir honnête qui ne nuit à personne. Surtout, cela ne fait pas de bruit. L'air pur du dernier étage semble convenir à mes vers. Ils grandissent rapidement, nourris avec soin et passion par des mains attentives qui savent leur créer des conditions de vie favorables, nettoyant à intervalles réguliers les feuilles de papier des débris de feuilles rongées.
Parfois, le soir, je prends dans ma paume un ver dodu et blanchâtre avec une feuille de murier et je vis des instants de douce rêverie en sentant comment, dans le creux de ma main, le ver se sent en sécurité et continue de grignoter la feuille, me caressant d'une affection immuable que l'on ne trouve que chez les animaux, chez le chien qui lèche la main de son maître, chez le chat ébouriffé et étourdi qui se frotte contre la jambe de l'homme.
Depuis quelque temps, mes vers sont devenus de plus en plus nombreux, je n'en perds plus un seul, ils grandissent, de plus en plus gros, et il m'est difficile de les approvisionner. J'ai moi-même maigri à force de courir partout pour repérer des muriers dans les cours ou en bord de route, grimpant et m'accrochant pour en cueillir les feuilles, puis courant à la maison pour nettoyer les étagères et y déposer la nourriture fraîche. Mais ma joie, la satisfaction que me procure cette noble occupation, me donne la compensation nécessaire à mes efforts.
J'ai installé à présent des étagères dans toute la pièce, ne laissant que deux couloirs étroits par lesquels je me faufile pour renouveler l'approvisionnement. J'ai déplacé mon lit dans la cuisine et me suis acheté un réveil que je programme pour sonner toutes les trois heures, car les feuilles sont rapidement consommées et j'ai peur que mes vers ne meurent. J'attends avec impatience cette torpeur prémonitoire, lorsque les vers repus et matures commenceront à s'enrouler dans leur propre fil, en mouvements lents et circulaires, devenant de jaunâtres cocons de soie. Leur vie, dès lors, sera sacrifiée et, après une courte ébullition dans l'eau bouillante, quelqu'un déroulera leur fil précieux. Mais, d'ici là, il reste encore quelques jours et mes vers dévoreurs de feuilles sont toujours vifs et exigeants.
Hier soir, mon réveil m'a fait défaut. Je ne sais pas s'il était cassé, si je l'avais bloqué par inadvertance, mais pour une raison inconnue, il n'a pas sonné à l'heure, et quand, comme par réflexe, je me suis réveillé un peu après une heure, le silence inhabituel, humide, qui régnait dans l'appartement m'a fait bondir hors du lit pour vérifier les étagères. Celles du bas étaient vides.
Je n’ai pas pu m’empêcher de toutes les examiner, espérant qu’ils s’étaient tous réfugiés dans celles du haut. Je me suis assis sur le bord du lit, tentant de réfléchir lucidement aux événements. Leur disparition défiait les lois biologiques et, pour cette raison, elle m’a paru troublante, frivole et traîtresse. Quoi qu’il en soit, j’étais inquiet pour leur sort, alors je suis sorti sur le balcon et j’ai essayé d’apercevoir quelque chose dans l’obscurité diffuse du milieu de la nuit.
Il m’a semblé voir leurs corps blancs se mouvoir lentement, à quelques centaines de mètres de l’immeuble, sous la lumière bleutée des lampes au néon. C’était un long cortège, dont la tête partait de la base de l’immeuble et se perdait dans l’obscurité. Je me suis alors souvenu des quelques centaines de grammes de graines légères que j’avais achetées la dernière fois par hasard. Le vendeur, un jeune homme, semblait étranger à la ville. Il m’avait arrêté près de l’immeuble, me demandant si je n’avais pas besoin de graines. Pourtant, il me connaissait. Il avait un surplus en stock, disait-il, et voulait s’en débarrasser. Nous nous sommes mis d’accord sur le prix, et j’ai pris la marchandise, qui était de très bonne qualité et soigneusement emballée dans trois boîtes métalliques finement ciselées, avec des incrustations mystérieuses dont la signification m’échappait.Pourquoi m’avait-il choisi ?
Ils étaient des milliers, peut-être des centaines de milliers, et ce qui me semblait étrange, c’était que leurs corps, vus du dernier étage, paraissaient tout aussi grands que lorsque je les avais regardés sur les étagères. J’ai aussitôt pris l’ascenseur et couru vers la tête du cortège blanc. J’étais essoufflé quand je suis arrivé, au-delà de la lisière du parc, à environ un demi-kilomètre de chez moi. À travers la poussière légère d’une ruelle, leurs petites pattes s’agitaient, soulevant un nuage scintillant sous la lumière. Ils se traînaient en silence, seuls les cristaux de silice de la poussière crissaient en se frottant les uns contre les autres. L’air était chaud, agréable, légèrement humide ; il m’enveloppait, caressant ma peau comme les bulles d’une eau gazeuse. Je me suis placé sur le chemin du premier rampant, tentant de l’arrêter avec mon pied. Il a simplement levé la tête, avec ses yeux noirs, puis, contournant mon genou, a poursuivi sa route, comme s’il me réprimandait avec sa bienveillante mutité. Pourquoi nous as-tu laissés affamés ? – semblait-il me dire, et je dois avouer que j’ai ressenti de la honte. Les autres l’ont imité, car je n’étais pas en mesure de bouger, et je sentais leurs corps mous peser sur moi, discrètement mais fermement, montant de ma cheville à ma rotule. Leur cortège ressemblait à un serpent blanc venu des profondeurs, aveugle, inoffensif mais puissant. C’est alors que j’ai commencé à marcher à leur côté, essayant de leur parler, de les convaincre de retourner chez eux, que la forêt était loin et que, désormais, je m’efforcerais de ne plus m’endormir, de les nourrir à temps et de les soigner avec plus de patience. Mais ma voix sonnait étrangement dans ce silence chaleureux, et après quelques phrases, j’ai cessé de parler, marchant paisiblement à côté d’eux, tel un gardien accompagnant son troupeau d’herbivores vers le pâturage.Nous avons traversé ainsi la ville déserte, passant devant l’obélisque de pierre et l’église, en direction de la route qui mène à la forêt. Lorsque nous avons atteint la lisière, ils se sont dispersés calmement et de manière ordonnée, chacun prenant possession d’un arbre. Il y avait là quelques mûriers, juste à la lisière, puis des chênes, de nombreux chênes, une vaste forêt qui s’étendait jusqu’à la rive du fleuve. Comme à un signal, ils ont entamé leur ascension, et les feuilles ont commencé à bruire, vibrantes, comme saisies de crainte.Je suis resté trois jours à leurs côtés, jusqu’à ce que la forêt ne devienne qu’un triste amoncellement de squelettes.Puis, à la lisière du fleuve, ils se sont arrêtés, hésitants, et, touchant la surface de l’eau de leurs fronts bombés, ils ont tourné la tête vers la ville. Ce trajet avait été l’incroyable marche d’une colonne d’ennemis puissants et fiers qui, après avoir vaincu toute résistance, occupaient les centres du pouvoir symbolique : la préfecture de police, les palais administratifs, la poste, les télécommunications, les banques. Rassasiés mais menaçants, ils semblaient se diriger, par bonds, vers les premières maisons de la ville. Les corps gigantesques de leur troupe se tordaient, fouettant l’air de mouvements spasmodiques, et chaque élévation de leur moitié antérieure était aussitôt suivie d’un long bond en avant. Le sol résonnait sous l’impact de leurs chutes, puis le saut était répété encore et encore.L’attaque effroyable et le bruit insupportable de leurs assauts répétés ressemblaient au tam-tam guerrier de lointaines forêts.Je courais à côté de cette colonne frénétique, haletant, fiévreux, jusqu’à ce que le premier se jette, tel un bélier, avec l’avant de son corps, contre la clôture d’un jardin. Sous son poids, celle-ci s’effondra dans un craquement, et sur ses débris passèrent, tels des chenilles mécaniques, leurs corps blancs et mous, que rien ne pouvait blesser.L’impact se répéta contre le mur de la maison, qui se fissura, et quand, comme une armée, les vers réitérèrent leurs coups, la maison s’effondra dans un fracas grinçant, entre poutres brisées et cris de dormeurs réveillés en sursaut.Il était tôt le matin, vers cinq heures, et les habitants ont sans doute cru à un tremblement de terre. Avec leurs bouches avides, les vers saisirent les corps des demi-endormis, arrachant des têtes comme des lobes de feuille, dévorant les enfants, et, dans d’énormes convulsions, ils avancèrent, destructeurs et voraces, comme une horde d’éléphants affamés et déchaînés.Comment décrire cette terreur effroyable qui s’abattit sur la ville, la fuite désespérée des habitants, leur fragile résistance, la dévastation et la désolation de la cité, brûlée et souillée par la voracité débridée des assaillants ? Quelques heures plus tard, la ville était détruite.
J’étais le dernier homme debout parmi les ruines, respecté et ignoré par les larves, observant leur enchevêtrement en d’énormes masses flasques et blanches, rampant les unes sur les autres en quête de restes comestibles.Au centre de la ville se dressait encore, entouré de ruines, l’obélisque, construit avec les pierres de l’ancienne cité.Haut et blanc. J’ai avancé parmi les poutres et les briques, sur les toits de tôle tordus comme par la tempête, jusqu’à lui, et c’est là que j’ai vu l’aboutissement inattendu de l’assaut. Tout fut réduit à des ruines, je me suis retrouvé seul. Les vers, immenses et silencieux, tournaient autour de l’obélisque. Près de la pierre blanche gisait, lourd et tournoyant, un ver blanc aux
yeux noirs, semblant engourdi, en transe, laissant couler de sa bouche
un fil blanc et épais, semblable à un cordage de navire. L’un
d’eux, comme subjugué, s’enroula lentement autour de la pierre blanche,
sécrétant un fil épais et luisant.
Un autre s’allongeait vers l’obélisque et, levant son corps, s’apprêtait à donner le coup ultime de la destruction.Mais, en touchant de son front lisse et bombé la pierre de l’obélisque, son corps se figea, puis, s’abandonnant, immense, lourd et mou, au pied de la pierre, il commença à tourner lentement la tête et à saliver une matière blanche et épaisse. L’obélisque semblait prêt à céder,
mais il resta debout, témoin solitaire d’un monde anéanti.
Cluj-Târgu Mureș, 1974.
Traduit du roumain par Ch.Gpt
Nota: Vous avez dit : C'est le texte déjà analysé dans un premier niveau, intitulé L'Obélisque. ChatGPT a dit : Analyse approfondie de « L’Obélisque »
Le texte « L’Obélisque » propose une narration qui oscille entre le réalisme minutieux et l’allégorie, révélant une profondeur symbolique marquée par des thèmes existentiels, historiques et idéologiques.
1. Approche littéraire : une narration immersive et une tension croissante
1.1. Une structure narrative progressiveL’histoire suit une progression bien maîtrisée, passant d’une description détaillée et statique d’un espace urbain à une montée en puissance dramatique, où le fantastique et l’horreur s’infiltrent progressivement. Le texte se construit sur un effet de gradation, où le réel cède peu à peu à l’irréel, mais dans un processus si fluide que le lecteur accepte le basculement sans rupture.Le narrateur est un personnage observateur, dont la voix intérieure, d’abord rationnelle, glisse progressivement vers une forme de contemplation troublée, pour finir par une soumission à l’inexplicable.
1.2. Un style suggestif et sensorielle texte joue sur un réalisme sensoriel intense : le bruissement des vers à soie, le toucher de leurs corps mous, l’humidité de la nuit et l’odeur des feuilles dévorées créent un univers immersif et troublant. Cette approche ancre le lecteur dans une matérialité quasi charnelle qui amplifie la transformation du récit en cauchemar éveillé.Le passage du murmure discret des vers à l’apocalypse urbaine est orchestré par une écriture où chaque étape de la mutation est préparée par des indices subtils (la prolifération des larves, leur insatiable appétit, la fatigue du narrateur), avant d’éclater dans une démesure baroque où la ville est engloutie par les créatures.L’emploi du point de vue interne et du monologue intérieur contribue à renforcer la subjectivité du récit, laissant planer une ambiguïté : sommes-nous dans la réalité ou dans la psyché délirante du protagoniste ?
2. Approche symbolique et philosophique : la métaphore de la destruction et du cycle historique
2.1. Les vers à soie comme métaphore de la destruction cyclique. Les vers à soie symbolisent à la fois la patience et la fatalité : au départ domestiqués, nourris avec soin, ils deviennent une force incontrôlable qui finit par anéantir leur propre espace de subsistance. Cette image rappelle des cycles historiques où des entités apparemment inoffensives deviennent des forces de destruction irrépressibles une fois qu’elles atteignent un seuil critique.Leur marche inexorable vers la forêt, puis leur retour triomphal et destructeur vers la ville, évoque des dynamismes de révoltes historiques ou biologiques, où une population exploitée finit par se révolter et consumer son propre milieu.Leur comportement collectif évoque également les grandes migrations, les invasions barbares ou les épidémies qui surgissent lorsque l’équilibre d’un écosystème est rompu. 2.2. L’Obélisque : un monument ambigu entre résistance et fatalité. L’obélisque est le symbole central du récit. Construit à partir des ruines d’une ancienne forteresse, il incarne à la fois la mémoire historique et la reconstruction sur des bases fragiles. Il est le dernier élément qui résiste au cataclysme, mais il finit par être envahi et neutralisé par les vers, devenant lui-même un pôle de sédimentation et de transformation. Il est intéressant de noter que les vers ne détruisent pas directement l’obélisque, mais qu’ils l’utilisent pour amorcer une métamorphose, en se mettant à filer leur soie autour de lui. Ce détail peut être interprété comme une reconfiguration du pouvoir et de l’histoire : au lieu d’effacer les traces du passé, la force destructrice s’en empare et le transforme en un élément nouveau, potentiellement porteur d’un autre cycle civilisationnel.Ce processus est en résonance avec des motifs mythologiques et historiques où un empire ne disparaît pas brutalement, mais est absorbé et reformé par ses conquérants.
3. Approche idéologique : critique du progrès et du pouvoir
3.1. L’ambition démesurée et ses conséquences. L’histoire commence par une allusion aux nouvelles constructions et à l’ambition du maire de « rester dans l’histoire ». Ce détail n’est pas anodin : il souligne comment la volonté de laisser une trace mène souvent à des déséquilibres.Ce progrès urbain, incarné par la multiplication des immeubles, s’oppose à la stabilité archaïque de l’obélisque, mais finit par être balayé par une force primitive et incontrôlable. Il y a ici un regard critique sur l’urbanisation rapide, la perte de lien avec les cycles naturels et l’illusion de maîtrise totale de l’environnement.Le protagoniste lui-même, qui pensait contrôler son élevage, se retrouve dépassé et impuissant. Ce déséquilibre entre l’homme et la nature est un motif classique de la critique du progrès technique.
3.2. Une parabole politique : l’effondrement des civilisations. Le récit peut être lu comme une allégorie de la chute des grandes civilisations et des régimes politiques. - Le protagoniste : figure du gestionnaire bienveillant, mais aveugle, qui croit contrôler une situation jusqu’au moment où elle lui échappe. Il peut représenter une classe dirigeante qui ne voit pas les signaux d’alarme et sous-estime le pouvoir du collectif.
- Les vers : symbole d’un prolétariat ou d’une force sociale latente, exploitée, tolérée, jusqu’à ce qu’elle devienne une force de destruction. Leur action évoque la montée des révolutions ou la subversion des ordres établis.
- L’obélisque : incarne un ordre ancien, résistant, mais non invulnérable. Il ne s’effondre pas, mais il est absorbé, transformé en nouvelle structure porteuse d’une autre forme de pouvoir.
Ce basculement rappelle des récits dystopiques où une masse informe et anonyme prend le dessus sur une élite déclinante, inversant le rapport de force.
Conclusion : une œuvre dense et ouverte aux interprétations« L’Obélisque » est un texte puissant et polysémique, qui navigue entre le fantastique, l’allégorie politique et la méditation sur l’histoire. Il peut être lu comme : - Une fable biologique et existentielle sur la domestication et la perte de contrôle.
- Une critique sociale du pouvoir et de ses illusions de maîtrise.
- Une parabole historique sur la dissolution des civilisations et le retour du chaos.
L’écrivain réussit à entretenir une tension croissante et une ambiguïté qui rendent le récit captivant et dérangeant. La figure du protagoniste, à la fois acteur et spectateur impuissant, accentue cette impression de prédestination et d’impossibilité d’agir, renforçant ainsi la portée philosophique du texte.👉
À explorer : la dimension onirique du texte et ses similitudes avec des œuvres comme Kafka (La Métamorphose) ou Lovecraft (L’Appel de Cthulhu), où la transformation et l’inéluctabilité de la catastrophe sont au cœur du récit.
|
Scris de asymetria on Friday, February 14 @ 17:39:54 CET (221 citiri)
Citeste mai mult... | 21225 bytes in plus | Povestiri. Nuvele | Scor: 0 |
Editoriale: Nicolae IORGA. Viitorul statelor mici
Preluarea textului acestei conferințe nu este doar un act de memorie ci și îndemnul de a realiza o lectură care să stabliească legăturile necesare între trecutul recent și vremea în care ne zbatem. Numele unor insituții de după 1919 pot fi înlocuite cu acelea de după 1945, pentru a sublinia natura similarităților geopolitice din care România, ca stat și națiune, ar trebui să iasă cu un efort de inteligență colectivă, de solidaritate națională. Dacă am putea conta pe oameni politici responsabili și nu ar fi condusă spre prăpastie de niște mârțoage chioare sau oarbe, de niște escroci și de niște hoțomani, care își folosesc mintea, câtă o mai au în creierele lichefiate, doar pentru a strânge ceva biștari de cheltuit undeva în Dubai sau în Maldive, la pensie, bând Coca și mâncând produse de tip Macdo.
Dan Culcer
VIITORUL STATELOR MICI Odată, pe vremea lui Napoleon I-iu, pe aceea a lui Bismarck, Europa avea un singur stăpân. Astăzi, după rezultatul acelei întîlniri de la Miinchen 1, în care s-au pus jaloanele noii politici europene, se poate spune că ea are patru. De această situație va trebui să țină samă oricine, cel puțin o bucată de vreme, mai lungă sau, cum se arată, foarte scurtă, pînă cînd se va dovedi și ce slăbiciune prezintă acest sistem al unei tetrarhii, care se poate întâmpla să nu aibă mult mai mulți sorți de durată decît Tetrarhia imperială care, supt acvila Romei do odinioară, împărțea de fapt lumea în patru bucăți. Pînă la această probă a sistemului celui nou care s-a substituit unui vechi sistem, dovedit netrainic, în zodia aceasta a cetor patru domni ai lumii va trebui să trăiască orice organizație politică de proporții mai modeste. Evident că acei cari vor fi de acum înainte supravegheați, chemați la ordine, amenințați, aduși îa hotărâri de multe ori împotriva intereselor lor. se vor folosi de acest fapt prielnic că, în loc să se îndrepte către o singură putere dominatoare, vor avea alegerea de a întreba după voie la Roma, la Berlin, la Londra, la Paris Din rivalitatea firească între membrii acestui condomi-niu, vor folosi aceia cari, dacă ar fi fost dați pe sama unuia singur, ar fi trebuit să facă sacrificii si mai dureroase, să se plece la acte de supunere și mai umilitoare. Nimeni nu va spune că această soluție este cea bună. Evident că era preferabil sistemul, la care astăzi nu se mai poate gîndi nimeni, după sfîrsitul sforțărilor de la Geneva, care au avut numai îndoitul dezavantaj : de a porni de la interesele unei singure mari puteri si de a crede că prin discursuri si prin rezoluții în vid se poate [167] regulamenta soarta lumii : sistemul de sfătuirea popoarelor între dînsele, de concesii mutuale, de aranjamente pașnice, de formule legale, care ar fi trebuit căutate la Haga. Dar ce să ne mai glndim la lucrurile pe care le-a voit o nobilă ideologie, pe care le-au pus în. practică anumite interese, destul de vizibile și care, în fața unui șir de brutalități, cum este, înainte de oricare, atacul japonez împotriva Chinei, a trebuit să abdice de la un prestigiu pe care nu avea nici un mijloc material de a-1 susținea ! Dacă însă, în locul acestui regim de dezbateri internaționale și de rezoluții luate în majoritate sau în unanimitate, ar fi rămas numai o tendință imperialistă, ca acelea mai vechi despre care am pomenit la începutul acestei lămuriri, și mai rea ar fi fost soarta acelor fundații de caracter național, datorite unor rase pe care fatalitatea antropologică, sau numai împrejurări nepri-elinice de-a lungul istoriei îor le-a împiedecat de a întemeia ceea ce se numește un stat mare. Dar, trebuind ca statele mici de acum înainte să asculte, în atîtea chestiuni, față de pretențiile cînd ale unuia, cînd ale altuia din ceî patru dominanți, ele pot opune, în lipsa unor mijloace militare și economice capabile de a le garanta existența și integritatea hotarelor, argumente de drept și de bun simț, dintre care, dacă cele dinții pot fi ușor răspinse de oamenii obișnuiți cu acte ilegale, celelalte nu se poate sa nu fie ținute în samă. Desigur că nu mai este vremea iluziilor care consistau în a crede că, dacă un număr de state mai mici se unesc între dînsele, aceasta înseamnă că ele pot să constituie o putere mare. Așa s-a crezut în momentul cînd aici, la noi, ni se dădea recomandația de a fi ,,buni cetățeni ai Micii înțelegeri" 2 și cînd această ,,Mică înțelegere" era prezentată așa ca încă o Mare Putere care, vorbind cînd prin gura cehoslovacă, cînd printr-una iugoslavă, cînd printr-una românească, ar fi putut să impună și să păstreze o anumită situație. Nu. Statele mici sînt datoare de acum înainte să se gîndească nu Ia astfel de ,,pacte", care s-au dovedit [168] trecătoare și neefective, ci la propria lor apărare si, pe Ungă aceasta, ]a conștiința care se desface pentru dînsele din cunoașterea rosturilor lor, din convingerea că aceste rosturi sînt suficiente pentru ca să pretindă a li se menținea libertatea și ceea ce se mai poate numi, în timpurile noastre, independența. N-a existat pînă acum nici o epocă din istoria omenirii an care neamurile să nu fi fost silite, să nu se fi simțit datoare de a se lega de un principiu, de a se reclama de la o teorie. Toate aceste principii și toate aceste teorii au în-tr-însele, fără îndoială, o îndreptățire, deși nici una nu poate să pretindă că îndreptățirea aceasta este așa de mare, încît să nu se gîndească cineva la alte idei decît acelea pe care se sprijină ele. In succesiunea acestor principii dominante, astăzi are o trecere deosebită principiul național. Potrivit cu acest principiu național, toți oamenii cari fac parte dintr-o națiune trebuie să trăiască în același stat. Nimic nu poate fi mai atrăgător decît această lozincă, în care s-ar zice că se păstrează si un fel de caracter sacru. Națiunea este deci sfântă si, în sfințenia ei, ea își îngăduie tot ce poate să servească intereselor ei legitime, care decurg din însăși ființa ei, păstrată în anumite hotare, cînd mai largi, cînd mai strimte, de-a lungul veacurilor. Anglia reprezintă poporul englez : în această privință nu poate fi nici o îndoială. Prin opera minunată a regilor Franciei, operă așa de puțin recunoscută de urmașii lor, din mai multe seminții a ajuns sa se întemeieze poporul francez, deplin unitar în ce privește tendințele sale, cu toate că ici și coîo se păstrează, peste deosebirile de rasă, pe care nu le poate desființa nimeni, și amintirile de limbă, care arata cîtă deosebire a fost în trecut. - Germania si-a însușit teritoriul austriac si a ciopîrțit Statul creat la sfătuiriîe din Paris pentru poporul ceh și pentru poporul slovac, considerate ca o singură rasă, apelînd îa acest caracter național, din care Berlinul a căutat să tragă pînă astăzi numai o parte din conse-cințe, căci ne putem aștepta și la altele.[169] Dar, daca se invoacă principiul național pentru unii, nu se poate a se declara, în alte împrejurări, că acest principiu nu are nici o valoare pentru alții. N-ar fi existat o garanție pentru statele mici, dacă el ar fi avut un caracter ambiguu deși, din cauza unor interese care sînt capabile să înfrunte sentimentul național și să-l biruie măcar în parte, putem vedea astăzi o lume mulțămită, deși împărțită între trei, patru rase, în Elveția și, cu toată discordia dintre valonii de limbă franceză si flamanzii de dialect german, nu s-a cerut In Belgia niciodată, fățiș, o desfacere după elementele acestea naționale divergente. Dar, pentru deosebirile acestea naționale, care sînt, dacă observă cineva lucrurile de aproape, deosebiri de limbă, Suedia, legată o bucată de vreme, supt dinastia Bernadotte, de Norvegia, s-a despărțit de tovarășii cari sînt vecinii ei de astăzi. Tot așa, tratatele din Viena creaseră, pentru dinastia de Orange, un stat al Țărilor-de-Jos, în care belgienii, așa cum sînt ei cu caracter dublu, se găseau alături de olandezi, și încă de la 1830 despărțirea între aceste două elemente componente s-a impus. Ce mai rămîne prin urmare în Europa, cu o foarte slabă excepție, nu este altceva decît un număr de state mici, sprijinite pe principiul național. Pot cei patru, tuspatru dominatori, să ceară ceea ce s-ar putea cere, în virtutea altui principiu, acela care izolează Statul Sovietelor : ca o națiune să părăsească forma pe care și-a dat-o, în margenile acestei vorbiri a unei singure limbi ? Evident că nu. Dar, dacă, totuși, aceasta s-ar face, împotriva unui principiu pe care l-a rostit domnul Hitler în zilele din urma, zicînd că lui nu-i trebuie cehoslovaci, ci numai germani de ai săi, cei cîștigati astfel, împotriva drepturilor naționale, ar putea ei fi prefăcuți vreodată în cetățeni credincioși ai statului cuceritor ? Și, să se bage de samă, nu este vorba de un grup național care s-ar fi desfăcut din întregimea rasei pentru a se alipi la un stat de altă limbă, ci de oameni cari vin, [170] aducînd cu dinșii, de o singură generație, sau de mai multe, de-a lungul secolelor, amintirea unui stat care și-a avut si zilele bune și momentele de glorie.
Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei. N. Iorga
14 octombrie 1938. Conferință la Radio România, tipărită în volumul Sfaturi pe întuneric, Antologie, ediție îngrijită, note și comentarii de VALERIU RÂPEANU și SANDA RÂPEANU. Studiu introductiv : VALERIU RÂPEANU, EDITURA MILITARĂ - 1976
Nota: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?
|
Scris de asymetria on Tuesday, February 04 @ 20:38:14 CET (211 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Editoriale: Serban Popa. Lovitura de Stat din 6 Decembrie 2024 a început la 7 August 1
După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un
procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a
ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o
fundătură din care ori iese, ori piere. Din păcate însă nici
acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în
consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu
înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să
înțeleagă. Este deci cazul să repet, a nu știu câta oară:
criza în care ne adâncim de peste 35 de ani pleacă de la FURTUL comis
de statul român în dauna întregului popor român. FURT săvârșit de statul
român odată cu promulgarea - la 7 august 1990, de către ion ilici
iliescu - în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL a legii 15/1990.
|
Scris de asymetria on Monday, January 27 @ 21:34:20 CET (212 citiri)
Citeste mai mult... | 8115 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Mori de hârtie: Denunt contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Andrei Cornea etc.
Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra,
că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui
Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar,
scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. Am
criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească
a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor
activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria
istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase
sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau
comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare
continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan
internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau
pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor
sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul
«naționalismului».
|
Scris de asymetria on Monday, January 27 @ 18:46:09 CET (212 citiri)
Citeste mai mult... | 9907 bytes in plus | Mori de hârtie | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|