„Am ajuns, iată, s-o invidiez pe Cora Muntean. Pentru că ea a avut avantajul de a ieși din casă. De a ajunge cu legitimația de reporter nu la Polul Nord sau în Deșertul Gobi, ci în Bucureștiul primăverii lui 2020. Față de cititorul închis în casă, ea a avut avantajul de a ieși pur și simplu pe străzile Capitalei. Ca să vezi  A ajunge pe străzile Bucureștiului a fost timp de două luni o aventură mai ceva decît a ajunge pe Lună. Are însă și al doilea mare avantaj al reporterului. Știe să observe. Acolo unde privirea cititorului lunecă fără să se oprească, reporterul descoperă amănunte semnificative pentru halucinanta atmosferă dată de un oraș care trăiește sucit, mai ceva ca acel Cănuță al lui Caragiale. Pe parcursul documentării, se vîră acolo unde pare mai interzis, mînată de curiozitatea de gazetar, care nu diferă prea mult de curiozitatea omenească pur și simplu, observă ceea ce ochiului obișnuit i-ar scăpa și vorbește despre ea însăși. Reporterul e prin definiție atent la lumea din afară, concentrat asupra lumii din jur pentru a nu-i scăpa nimic din ceea ce rămîne important”.

 Ion CRISTOIU

Extras din Cora Muntean, Bucureștii, sub dictatura Coronavirus

MX Editura Mediafax © SC Editura Mediafax SRL, 2020

La un gard de președinte, la un pas de o încurcătură 

22 aprilie. Înainte de a mă aventura prin Rahova și Ferentari, căci mă bate gândul să ajung și pe acolo, miercuri am descins în Cotroceni. Cu metroul până la Politehnică, iar de acolo e o aruncătură de băț până la palatul unde stă domnul președinte. Am ajuns înaintea premierului și a miniștrilor cu care avea ședință de lucru, prin urmare la intrarea Leu era o mare foșgăială de trupe: militari, jandarmi și polițiști. Cum eram singura persoana care staționa peste drum de intrare, toate privirile s-au oprit asupra mea. Desigur, nu am avut curajul să trec. De fapt, curaj aș fi avut, dar nu am vrut să mă complic. Parcă și leul din vârful statuii s-a zbârlit la mine. Mi-am zis că ia mai bine fac eu cale întoarsă și merg să văd care-i treaba pe la AFI. Circulau salvările cu sirenele urlând de aveam senzația că sunt în Beirut. La un semafor așteptau două doamne în vârstă, când a trecut o ambulanță SMURD în care și șoferul și cel din dreapta erau în combinezoane albe, cu măști, cu glugi. Sirena chirăia de-ți țiuiau urechile, deși nu era nicio mașină în față. Doamnele s-au închinat de zici că a trecut Preafericitul, apoi una a decis: „Hai să mergem în casă, că poate ne adună de pe străzi ".

Probleme cetățenești” era închis La mall era dezolant. Nu doar că era pustiu, dar pe lângă că erau ferecate ușile, în fața lor au fost așezate garduri de fier, ca pe stadion, de parcă voiau să stăvilească o invazie a dependenților de shopping. Doar fata frumoasă de pe un banner imens, care făcea reclamă pentru un parfum, părea vie pe acolo. Și porumbeii. Adunați grămadă, nici nu se urneau când treceai printre ei, ba parcă te priveau cu reproș că le calci teritoriul. M-am învârtit cât m-am învârtit în jurul clădirii și am dat și peste un homeless. Stătea pe o bancă și vorbea singur. Instinctiv, m-am îndepărtat când l-am văzut. „Nu sunt periculos, nu vă fie teamă. Sunt plictisit", a strigat el în urma mea. Am decis să merg înapoi la palat. Cred că se terminase reuniunea, că mai era doar mașina armatei în față. Am făcut niște poze de departe și am luat-o în jos pe lângă gard. La poalele dealului, când s-a terminat și imensa curte a palatului, am dat de o poartă pe care scria: „Președintele României. Probleme cetățenești". Evident, era închis, de parcă tocmai atunci se terminaseră toate problemele cetățenilor. Știu, le transmitem online, dar dacă tot eram în zonă, am zis să încerc să le transmit și verbal. Am strigat de câteva ori: „E cineva ?", dar nu mi-a răspuns decât un câine tot mai nervos. 

Am traversat și am dat de un șir de magazine, toate închise, cu excepția celor care vindeau sicrie. Am scuipat, imaginar, în sân de trei ori și am traversat. La un atelier de reparat pantofi, omul și-a lăsat numărul în ușă „pentru orice urgență". Clar, de la atâta umblat, oamenii chiar își tocesc pingelele. Bag de seamă că meseriașii vor începe să aibă valoare. Mi-a plăcut optimismul din afișul altui magazin, „Închis. Dar vom redeschide”. La Spitalul Universitar era liniște, chiar prea multă liniște. În curte au fost amplasate două corturi mari, probabil pentru pacienți cu COVID, de ordinul sutelor de mii, pe care-i tot anunțau doctorii responsabili cu panicarea populației. Peste drum, ruinele Casei Radio răsăreau ca o pată rușinoasă, pe care nimeni, de 30 de ani, nu reușește să o șteargă. În drumurile mele prin Capitală am întâlnit multe astfel de ruine, unele care ar fi putut deveni niște perle, așa cum au fost odată. Am dat de o biserică, Sfântul Elefterie Nou, o capodoperă a arhitecturii. Chiar este foarte frumoasă, fără a fi opulentă. M-a mirat când am văzut că felinarul de deasupra intrării era aprins deși era ziua-n amiaza mare ; mi s-a părut a fi un far care-și risipește lumina. Pe lateral, în curtea bisericii, printre dalele de beton, a început să răsară iarba. Dincolo de gard, alți porumbei stăteau în tihnă pe iarbă. Mi-am amintit că azi este Ziua Pământului. Peste tot parcă Pământul se bucură că azi sărbătorește singur. Nu mai recurg la retorica potrivit căreia am batjocorit atât de mult natura, fără să ne pese de nimic, doar că azi mi s-a părut că ei îi este mult mai bine fără noi, că eram ca niște musafiri obraznici.

Cum m-am simțit o clipă ditamai spioana

Am ținut-o pe Splai, să ajung la Izvor și m-am ghidat după clădirea Parlamentului, pentru că dacă s-ar da un premiu pentru cea mai talentată rătăcită, aș urca sigur pe podium. Și ajung la Institutul Național de Cercetare- Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Fac repede o poză și dintr-o dată aud că strigă cineva că nu am voie. Mă uit pe gard și văd semnul, privesc dezolată la militar. „Mergeți mai departe”, îmi spune el. îi fac un semn amical și plec. Dau de Institutul de Cercetare „Victor Babeș”, unde era pustiu. Doar un domn de la pază uda florile cu un furtun. Iar dau de o poartă tot cu Institutul „Cantacuzino”. Aici era mare agitație, de parcă tocmai descoperiseră vaccinul-minune. Mai mulți militari umblau încoace și încolo. Nici nu am mai încercat să fac poză, doar m-am oprit puțin să mă uit. Când aproape ajung în intersecție, mă trezesc, dintr-o dată, cu trei bărbați în fața mea. Efectiv am trăit pe viu expresia că au răsărit din pământ. Așa cum eu par o doamnă, ei păreau din servicii. „Bună ziua”. „Bună ziua”, răspund eu. „Ce căutați în zonă?” Am vrut să răspund : „Spionez, că am auzit că s-a descoperit vaccinul-minune”, dar am zis că e mai înțelept să nu mă apuce tocmai acum glumele. M-am uitat la haine, să observ vreo umflătură la brâu, dar nu am văzut nimic. „În documentare”, spun eu. „Documentele dumneavoastră, vă rog”. „Cred că mai întâi ar trebui să știu cine sunteți, nu? Cel cu care conversam și-a scos o legitimație și mi-a fluturat-o prin față. Cum eram la distanța fizică, în acest caz și socială, cerută și cum el a manevrat-o în viteză, nu am văzut nimic. 

Scot legitimația, buletinul și declarația. întinde mâna după ele. „Dacă vreți să vă atingeți de lucrurile mele, vă dau un pic de Mona”, spun eu. Ceilalți doi au intrat în alertă. Bag mâna în geantă și scot flaconul de spirt. Cei doi au luat pe loc repaus. Între timp, văzuseră legitimația de presă, că am pus-o să se vadă. Am despăturit declarația, apoi am arătat buletinul și legitimația. 

„Sunteți jurnalistă”, constată el. „Da”. „Și ce documentați, nu vedeți că totul e pustiu?”

 „Păi, cum să vă spun, un jurnalist talentat este în stare să scrie ceva foarte interesant și despre nimic, despre pustiu”, îi explic eu. Bine, adevărul este că îmi cam bătea inima. „Și tocmai în această zonă v-ați găsit?” „Să vă explic cum stă treaba. Eu vin de la Cotroceni. De la Palatul Cotroceni, și nu mă descurc deloc cu orientarea, așa că am ținut drumul pe Splai. Habar n-aveam ce este în zona asta. Și nici nu cred că e un obiectiv secret, că dacă era l-ați fi izolat”. „Bine, dați-mi, vă rog, totuși, buletinul”. I l-am dat, s-a uitat o secundă pe el și mi l-a înapoiat. Am scos un șervețel dezinfectant și l-am șters. „L-ați și scanat?”, am întrebat eu zâmbind. Doar că având mască, evident că am risipit degeaba zâmbetul. Ei nu aveau. „Mergeți”, m-a îndemnat el. „Unde veți scrie despre asta ?" „Pe cristoiublog." „A, OK, o zi bună, aveți grijă!" Asta cu „aveți grijă" nu am știut cum să o interpretez. 

Apoi, ajunsă acasă am deschis mailul și am aflat că „joi, la ora 8:30, premierul Ludovic Orban face o vizită la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico- Militară „Cantacuzino”, la care participă și ministrul Apărării Naționale, Nicolae Ciucă. Apropo de măști și „par o doamnă", deschid două paranteze. Prima, scurtă: pe mine, care sunt „din spate liceu, din față muzeu", purtatul măștii mă avantajează. Nu-mi place, dar decât ridurile… Amintire de pe Șeremetievo A doua, la Moscova, în 2014. M-am coafat, m-am machiat, m-am îmbrăcat la costum. în avion, am nimerit între jucătorii unei echipe de fotbal. Români. Eu eram la margine, doi lângă mine și în jur numai fotbaliști. Ceilalți râdeau și făceau poante, ca băieții. Ăștia de lângă mine ședeau atât de rigizi, săracii, că le era jenă să se manifeste. La coborâre, când am ajuns la controlul de frontieră, mie îmi reține polițistul pașaportul, iese din cușcubeta lui, mă ia de cot și mă pune lângă perete. Lipită. Adică într-un loc în care mă vedeau toți ceilalți care treceau. Când a trecut echipa de fotbal, au făcut jucătorii niște ochi cât cepele. Ce s-or fi gândit? Că sunt vreo traficantă, că ceva nu e în regulă cu mine. Se termină coada, polițistul rus cred că uitase de mine. M-am dus la geam și l-am întrebat ce fac. Mi-a făcut semn să mă întorc la loc. Doamne, dar ce am mai putut pătimi! Mi-am amintit că la ambasadă, când am luat viza, ofițerul mi-a spus că „asta nu vă garantează că veți putea intra pe teritoriul Federației Ruse”. Doamne, dar de ce tocmai eu dintr-un avion întreg ? Văd că vine spre mine un alt polițist, foarte dichisit. îmi spune : „Sunteți binevenită pe teritoriul Federației Ruse!" Văzând privirea mea nedumerită, a adăugat : „A fost aleatoriu". Gazda mea, Vladimir (altul), s-a amuzat teribil și mi-a spus că așa se procedează. Iau din grup o persoană, care pare cea mai inofensivă, și o expun, apoi studiază reacțiile celorlalți și unii pică în plasă când se gândesc că „dacă pe asta au ghicit-o…”, au anumite manifestări care îi dau de gol. Prietenul lui Vladimir, cu care eram la masă, a spus că s-a întâmplat din cauză că „you look like a lady". De atunci, de câte ori mă amuz pe seama mea spun că par o doamnă. Închid parantezele și revin la drum. Am ajuns la Parlament și am constatat că mi-e foarte dor să merg acolo, să stau de dimineața până seara, să discut cu aleșii neamului. Din fericire, am primit informația că începând de mâine putem fi prezenți fizic la lucrările aleșilor. Parcul Izvor era închis, dar după garduri natura dădea un spectacol impresionant. Mi-am amintit de diminețile când veneam de la metrou pe acolo și de fiecare dată mă opream zece minute și ședeam pe o bancă. În drum către tramvaiul din Victoriei, am făcut un popas la anticariatul Târgul Cărții, de la Colțea, și am stat acolo aproape o oră. Nu degeaba, am răsfoit și citit câteva pagini din ultimele apariții. Oricum, într-o lume înțepenită, cărțile ne-au dat posibilitatea de a evada din prezentul aproape apocaliptic.

23 aprilie. Joi, de Sfântul Gheorghe, a fost prima zi, după 13 martie, în care noi, jurnaliștii, puteam intra în Parlament, la ședința de plen a Camerei Deputaților. Îmi amintesc perfect ziua de 12 martie, atunci când trebuia să fie învestit guvernul Cîțu. Știți toată tevatura, că Florin Cîțu nu a mai venit. Era 12 martie, noul Coronavirus era în floare, însă liberalii și lohannis aveau un singur refren: alegeri anticipate, să scape de ciuma roșie. Simptomele date de boală erau catalogate de președinte drept mofturi. Eu și Marius, un coleg de la TVR, am plecat ultimii. S-au stins toate luminile de la P1, acolo unde e sala de plen, și am plecat pe bâjbâite. Povesteam despre cât de mult ne-am săturat de jocurile făcute de politicieni, apoi ne-am luat rămas bun și am spus „pe mâine". A doua zi nu erau lucrări la Parlament, dar aveau liberalii ședință, după criza cu Cîțu. „Pe mâine" i-am spus și doamnei de la poartă după ce mi-a dat legitimația de acces. A doua zi, vineri, 13 martie, m-am tot sucit și învârtit prin casă până când am zis că nu mai plec. Pe la prânz, îl văd pe premierul demis și interimar, Ludovic Orban, cu toată presa lângă el, flancat de ministrul Sănătății, Victor Costache, și îl aud că anunță senin că e posibil să fie infectat cu noul Coronavirus. De senatorul Vergil Chițac. Mi-am făcut cruce de trei ori. Unu, că îmi pune cu atâta nonșalanță colegii în pericol. Doi, că nu am fost nici luni la ședința de pomină, unde Chițac ar fi dat cu generozitate boala la toată lumea. Așa mă gândeam atunci, sub primul impuls, apoi, încet- încet, am realizat că a fost un circ fără bani și că nu a fost nimeni în pericol. Și un circ prost, că politicienii nu prea reușesc să producă scenarii beton. La câteva zile s-a închis Parlamentul, s-a instaurat starea de urgență, s-a făcut bine și domnul Orban, a devenit premier plin și s-au apucat de treabă cu epidemia.

7 iulie 2020

Ioan Roșca (PhD în fenomenul explicației,  http://www.ioanrosca.com/ ) P { margin-bottom: 0.21cm }A:link { so-language: zxx }

O altă călătorie la capătul nopții -Raport pentru lucrarea "Vertebre românești" -

1. Istoric sintetic al zbaterii mele justițiare 1.1 Introducere: contrarevoluția din 1990. Ca supus al satrapiei comuniste, refugiat în profesionalism, natură și filozofie, am acumulat frustrare și rușine [1]. Pentru a mă curăța de umilințe și lașități, după 22 decembrie 1989, m-am aruncat în farsa "eliberării" [2], m-am implicat (vezi episoadele relatate la [3] ) în încercarea de răsturnare a puterii securi-comuniste, adică de continuare a revoltei începute la 16.12.89, întru împlinirea revoluției anticomuniste, prin înfruntarea Contrarevoluției feseniste. Prin tot ce am intreprins (încercarea de a fonda "Partidul renașterii spirituale" și de a lansa "Alianța 90"; constituirea Asociației "Dialog Piatra Neamț"- implicată în acțiuni de protest locale și naționale, participantă în mitingul din Piața Universității, membră în Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara; constituirea Alianței Opoziției din Neamț- implicată în încercarea de unificare a forțelor anticomuniste; constituirea Alianței Civice etc.) am încercat să combat farsa "tranziției" criminale:  conservarea puterii și acapararea avuției acumulate în lagărul comunist de către foștii gardieni (moștenitorii lor)- camuflate prin năpîrlire organizațională și ideologică. Eforturile noastre au fost patetice, dar complet sterile, dintr-o sumedenie de motive, începînd cu slăbiciunea rezistenței interne și terminînd cu complicitatea externă (cîștigată prin vînzarea pe nimic a unei părți din pradă și aservirea neocolonială a țării la noii stăpîni, în urma trocurilor la masa verde "geostrastegică"). Bătălia anului 1990 a fost redusă la lovitura "mineriadei" de către cei interesați în ascunderea dezertării lor de pe frontul unei revoluții agonizante, ce nu și-a putut atinge masa critică din cauza rezistenței aparatului securicomunist regrupat (vizibil și subteran) în spatele FSN, confiscării "opoziției" prin agenți infiltrați și diabolizării ei prin media de serviciu ajutată de rețeaua informatorilor conspirați, docilității colaboraționiste a majorității populației- domesticite comunist, etc. Am sintetizat observațiile mele privind "feseniada" contraevoluționară (în care trebuie încadrat episodul "mineriadei") într-un Raport-Rechizitoriu depus la 22.12.2007 [4], cu care am încheiat participarea mea la cercetarea efectuată de procurorii militari din echipa Voinea (vezi și [5c]) declanșată de depunerea unei plîngeri penale [5a] pentru reprimarea noastră la Piatra Neamț, acțiune explicată într-o declarație de presă [5b].  Hotărîrea cu care oamenii Sistemului au dus lupta (care ar fi putut fi tratată ca "restaurație", dacă regimul ar fi scăpat vreo clipă puterea din mîini) s-a bazat și pe teama vinovaților de a nu fi pedepsiți pentru crimele care compun "genocidul comunist". Toate episoadele bătăliei s-au învîrtit în jurul "joscomunismului"- care nu avea sensul ideologic pretins de actorii agitați pe scenă de servicii secrete, ci un înțeles acut justițiar. La deschiderea porții lagărului de exterminare, exploatare si alienare- care distrusese cîteva generații, cerința stringentă- pentru deținuți- era răsturnarea criminalilor și pedepsirea lor- nu schimbarea formelor organizaționale și acoperirilor ideologice- cu rămînerea lor la putere. 

En fait, l’erreur du Président Johannis et des partis de droite avait été d’accorder au gouvernement technocrate une légitimité qu’il n’avait pas. Un tel gouvernement est une formule de transition, il est censé gérer le pays sans prendre des décisions qui engagent son avenir, de préparer le terrain au gouvernement légitime sorti des élections. Il n’a aucune légitimité politique. Cette erreur a été chèrement payée.

Deși pentru unii (creștin-ortodocși, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar și în acest domeniu s-a resimțit din plin malefica influență a marxism-leninismului și a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniștii români și sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislații în domeniul ecleziastic prin care statul-partid își subordona și controla extrem de strict toate cultele religioase și, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuțiile aproape exclusiv la nivelul ritualului și doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parțial ierarhia prin pensionări și retrageri forțate, numiri și epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericești elective din toată țara și de la toate nivelurile pe activiștii și demnitarii comuniști și pe politicienii aliați lor, scăzându-i drastic numărul de prelați, profesori, publicații, seminarii și facultăți/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile și chiar forțându-l prin teroare și demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor și seminariilor teologice ori a unor organizații și asociații pro-comuniste precum Uniunea Preoților Democrați, Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Național Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăți și bunuri (întreprinderile productive, acțiunile, școlile, grădinițele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci și arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocși și, nu în ultimul rând, bineînțeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri și foloase materiale substanțiale, proporționale cu rangul bisericesc și serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuția la desființarea și persecuția contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunități majorității clericilor ortodocși, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdășie cu autoritățile comuniste, cea mai mare parte din proprietățile greco-catolice, inclusiv toate lăcașurile de cult; în mod similar, dar la proporții mai reduse, s-a petrecut persecuția împotriva stiliștilor și a „sectanților” neo-protestanți).

i. Gh. Buzatu, Românii în Arhivele Kremlinului. Ed. „Univers enciclopedic”, București, 1996; M. Cojoc, M. Cojoc, Propagandă, contrapropagandă și interesele străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939), Ed. Universității din București, București, 2003, http://www.unibuc.ro/ebooks/istorie.htm; Al. Popescu, Academia secretelor. Intelectualii și spionajul. O istorie universala. Ed. „Meronia”, București, 2006; L. Rotari, Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924. Ed. Enciclopedică, București, 2004; Fl. N. Șinca, Din istoria Poliției Române, vol. I - între onoare și obediență. Cu o prefață a academicianului Florin Constantiniu. Tipografia „RCR Print”, București, 2006. http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/; P. Ștefănescu, Istoria serviciilor secrete românești. Ed. „Divers Pres”, București, 1994; S. Tănase, Clienții lu` tanti Varvara. Istorii clandestine. Ed. „Humanitas”, București, 2005.