Who's Online
Exista in mod curent, 21 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Yossef Abraham. Eminescu si altii. Conspiratia.
Eminescu și alții. Conspirația.
Am mai scris
despre felul mârșav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet național –
în Spania nu există așa ceva, ci e vorba de o tradiție seculară de mari poeți,
pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeți ai lumii. Toate
acestea nu l-au deranjat pe denunțător, un neom limitat și stăpânit de
impulsuri. Și Lorca a fost asasinat. Dar Eminescu era
poet național: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecțiunea
formală, pe care toți românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja
pe mulți, așa că și el a fost lichidat. Oficial,
Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul
vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis
n-avea, e o greșeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în considerație cea
mai grozavă combinație, și boală mintală, și boală infecțioasă, și felul mârșav
în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu
suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune –
diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privința sifilisului –
n-avem la dispoziție probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamația
gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicație, n-aș
spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l
aibă cu Veronica (Ana) Micle. Patrimoniul
genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soțul, ambele de cea mai bună
calitate, una profesoară de fizică și alta cântăreață de operă; așa o femeie nu
naște copii morți, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecțioasă! Și nu știm
cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminți…
Oricum,
între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu
îi detesta. În versuri (Voi
sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!…), dar mai ales în
publicistică, unde dădea și nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu
atât mai mult, căși băga nasul și în politica mare (agitație iredentă împotriva
Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocații verbale care au dus la
altercații – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute și nevrute,
tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămașa de
forță și l-au internat la balamuc. Acolo a fost
diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate
avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Așa poate fi explicată și
aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar
fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte și înhumare! Dar
trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu
fusese lezat. Pe atunci,
sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar și foarte
toxic. Atunci când un om liber își dă seama că tratamentul îi face rău, îl
întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, și încă la
furioși, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o
doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine. Teoria „marelui
întuneric” este valabilă numai parțial.
Vlahuță l-a vizitat pe poet, și l-a auzit declamând cu voce sonoră
versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carnețel cu
versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista
literară Fântâna Blanduziei). Așa ceva este posibil, și menținerea poetului
izolat, fără posibilitatea de a scrie și de a comunica, este și ea o crimă.
Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, și ar mai fi creat. * Cu câteva zeci
de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor național, Pușkin – și el boier
care-i deranja pe mulți (spre deosebire de Eminescu, Pușkin avea ceva bani). Nobilimea nu
lucra; pentru ei, ar fi fost o rușine. Singurele cariere posibile erau cea
miltară și cea diplomatică; altfel, se țineau numai de adulter. Cu o condiție:
să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, și trebuia spălată
în sânge. La fel și
Pușkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la
libertate, și care au fost găsite în posesia revoluționarilor, și ei boieri. Ce
facem cu el? Nu luase armele, și să judeci un nobil era greu. S-a făcut atunci
uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocația a
fost organizată imitând acțiunea romanului în versuri al lui Pușkin, Evgeni
Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soției lui Pușkin, și imediat a început
s-o curteze pe soția lui Pușkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuși țarul a
menționat-o, și a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba
nobilimii, însă incorectă. Pușkin a fost nevoit să-l invite la duel pe
d’Anthès, și atunci… D’Anthès a fost
arestat, însă repede țarul l-a grațiat, l-a degradat (era ofițer) și l-a
expulzat, așa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicați știau cine este
Pușkin, dar aceasta nu i-a oprit. * Cu câteva zeci
de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au
influențat mai apoi pe Pușkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale,
dar nimeni nu știa, nici măcar el: publicase foarte puțin, și oricum, marea mea
creație a fost scrisă în puținele zile în care-și aștepta execuția; atunci și-a
exprimat mânia împotriva regimului de tiranie Mai înainte
fusese revoluționar legalist, și, ca publicist, protesta împotriva căii
teroriste pe care o adopta revoluția. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, și
a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, și a fost găsit
de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoțit de o
tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice;
însă, gentleman, știind ce pericol o amenință, s-a pus în evidență, a fost
arestat, și însoțitoarea lui a putut să se salveze. Situație paralelă (nu
identică) cu o situație din opera de după un secol, Andrea Chénier. La închisoare el
și-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita,
și care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul
Robespierre; toți ceilalți luau șpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă
Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de
presupus că nici nu cunoștea conținutul poeziilor, care denunțau regimul
terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea Națională l-a scurtat de-un cap pe
Robespierre, și toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a
văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa
captivă; atât și nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, și în
memoriile ei nu-l menționează. Pe atunci, ea
avea alte probleme. Acuzată de nuștiuce complot, moartea îi era sigură.
Printrun intermediar a plătit șpagă zdravănă acuzării, așa că a fost scoasă de
pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp
căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost
scurtat de-un cap, și Aimée a scăpat. În opera prezentată peste un secol,
toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după
ce-a epuizat toate posibilitățile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el.
Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la
moarte, și ambii, Andrea și ea, se duc fericiți la execuție, cântând: Trăiască
moartea împreună. * În tinerețe,
având o treabă la biblioteca Universității din Iași (Fundația, lângă statuia lu
Eminescu), am intrat în sala de lectură și am găsit – colecția revistei
Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui
Eminescu, Doină, interzisă sub comuniști, și am putut s-o citesc. Așa se difuza
pe atunci cultura națională.
Nota:
|
Scris de asymetria on Saturday, August 31 @ 20:20:33 CEST (161 citiri)
Citeste mai mult... | 17981 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Radu Dragan. Le fantôme de la Légion hante-t-il toujours l
Dans
la prison de Pitesti s’est déroulée entre 1949 et 1952 une
expérience de rééducation par la torture physique et morale des
détenus anti-communistes. Sa particularité est que les
tortionnaires étaient recrutés parmi des détenus qui, par
opportunisme ou par pure cruauté, torturaient les autres en les
obligeant de renier leurs convictions religieuses, morales et
politiques et se convertir à la doctrine communiste. A part les
tortures physiques, les humiliations allaient jusqu’à les forcer à
boire leur urine et manger leurs excréments, les faire participer à
des « messes » pornographiques pendant lesquelles les
plus religieux devaient renier leur croyance.
Radu Drăgan
|
Scris de asymetria on Monday, November 04 @ 16:08:58 CET (1851 citiri)
Citeste mai mult... | 12084 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Mara Nicoara, turnatoarea si poetesa multilaterala
Azi
consemnez, după calendarul colegului Ion Lazu, aniversarea Marei
Nicoară, poetesă și javră. Născută la 3 decembrie 1948, împlinește deci
azi 69 de ani. O bătrânică respectabilă pentru copiii și nepoții
eventuali. Sper ca nota mea să-i ajungă sub ochelari. Doresc să amintesc
uitucilor, și să nu uit nici eu, că Mara Nicoară a fost o foarte activă
informatoare a Securității în perioada dintre 1971 și până după moartea
lui Marin Preda. Poate și după aceea, dar nu am probe. Prezența Marei
Nicoară la Casa de creație de la Mogoșoaia pe o lungă perioadă se
explică prin faptul că era în misiune. Era plătită pentru a provoca și
turna și o făcea cu plăcere și eficiență. O știu din dosarul meu de
urmărire informativă, care poate fi citit pe Internet, ca și din
dosarul de rețea al Marei Nicoară, lizibil la CNSAS. Alți scriitori erau
acolo ca să scrie, mulți doar ca să chefuiască și să «reguleze». Unii
le făceau pe toate. Marin Preda era acolo mai ales ca să scrie și ca să moară.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Sunday, December 03 @ 14:47:01 CET (2397 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Polemici: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc Istoria nu este 'o poveste'! (3)
Nu
sunt simpatizanta „teoriei conspirației" pe care o consider sinonimă -
mai mult sau mai puțin - cu pasarea propriei lipse de acțiune și
pasivismului în fața răului pe seama unor factori externi. Dar, ofensiva
contra culturii românilor, scăderea dramatică a nivelului de cunoștințe
elementare de istorie, de literatură, a românilor, în special a
tineretului trecut dincolo de bacalaureat, îmbibarea cu obstinație a
creierelor tinere cu o subcultură crasă difuzată prin toate mijloacele
moderne existente azi, cultivarea cu aceeași obstinație a prostului
gust, pervertirea artei adevărate prin invazia unor făcături venite de
aiurea, te duce, vrând-nevrând la gândul că se vrea dezarmarea morală a
poporului român, spolierea lui de valorile naționale autentice ,
anihilarea spiritului național-patriotic și aducerea lui în stadiul în
care să accepte fără crâcnire ceea ce i se „oferă" prin mijloace
dirijate. Viorica Moisiuc
|
Scris de asymetria on Wednesday, March 22 @ 20:48:13 CET (3521 citiri)
Citeste mai mult... | 13624 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc.'Carte de vizita'
O carte te atrage fie prin numele autorului ei - specialist cunoscut și
apreciat în domeniul de interes urmărit, fie prin titlul ei , care-ți
stârnește curiozitatea. Cartea cu titlul de mai sus mi-a stârnit
nedumerirea. După câte știu, nu există două sau mai multe istorii ale
indiferent cărui eveniment sau fenomen istoric; nici în cazul de față nu
pot exista mai multe istorii ale unei perioade aparte din Istoria
Românilor, perioadă relativ scurtă dar care cuprinde momente ce ridică
multe semne de întrebare, probleme controversate, păreri contradictorii.
În anii care s-au scurs de la momentul în care România a fost oferită
U.R.S.S.-ului , în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin
înțelegerile dintre Aliați, și momentul decembrie '89, s-au petrecut
modificări radicale în viața societății românești, având consecințe
profunde pe toate planurile. Fără îndoială, cunoașterea în toată
complexitatea ei, a evoluției acestor modificări, deslușirea fenomenelor
și a evenimentelor petrecute într-o jumătate de secol, reprezintă o
încercare temerară pentru oricine. Aș vrea însă să subliniez din
capul locului că aici nu poate fi vorba de analizarea, chiar și pe baza
unei cercetări multilaterale riguroase, doar a unei jumătați de secol,
ci de cunoașterea, în ansamblu, a istoriei Românilor, a contextului
internațional în care ea s-a desfășurat, a factorilor care au avut o
înrâurire mai mare sau mai mică asupra evenimentelor, a relației
cauză-efect care a acționat într-un moment sau altul. Așadar, o misiune
extrem de dificilă, căreia, desigur, autorii și-au propus să-i reziste
și s-o ducă la bun sfârșit. Și, pentru că spre regretul meu, numele
majorității autorilor îmi era complet necunoscut, am încercat să aflu,
din surse publicate, deci accesibile, cine sunt ei și ce au în lada lor
de zestre științifică.
Nota: Prof. univ. dr. Viorica Moisiuc - Istoria nu este „o poveste”! (2)
|
Scris de asymetria on Monday, March 20 @ 11:25:06 CET (3187 citiri)
Citeste mai mult... | 29021 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Paul Goma. L'art de la désinformation : Holocaust versus Goulag?
L'art de la désinformation : Holocaust versus Goulag? Paul Goma en dialogue avec Dan Culcer.
Polémique autour d'une manipulation de contexte
Nota: Le texte a ete initialement publié dans la versiopn ancienne de la revue Asymetria, dont certain pages sont encore accessibles sur Internet Archive a l'adresse suivante : http://web.archive.org/web/20020307084351/http://www.asymetria.org/gomafrench.html
|
Scris de asymetria on Wednesday, August 24 @ 19:40:14 CEST (3536 citiri)
Citeste mai mult... | 53815 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Francis Dworschak. Eliade si Turcanu: doi prizonieri ai istoriei
A
aparut o noua carte despre Eliade menită să facă valuri si sa
starneasca tot feluri de comentarii: “Mircea Eliade. Le
Prisonnier de l’Histoire”
a unui relativ necunoscut autor roman, Florin Turcanu, scrisa in
limba franceza si tiparita la Paris, Éditions La Découverte. Dar
ceea ce este mult mai important, acest volum este considerat de unii
drept cea mai marcanta carte a acestui an (2003). De fapt in
ultimii doi ani au fost publicate trei lucrari de mare anvergura
despre Eliade: Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine (Cioran, Eliade
Ionesco. L’oubli du Fascisme,2002), care este mai mult un dosar
judiciar in stil stalinist impotriva celor trei romani. Pe urma
aceasta noua carte a lui Turcanu cu multe documentari importante, dar
in care speculatia, contrariu la ce se spune, uneori isi ia zbor
liber si iresponsabil, (sau cadere libera), si o a treia carte, mai
putin trambitata, dar scrisa de un adevarat academician, constient de
responsabilitatea scriitorului sa spuna numai adevarul, numai ce
poate fi dovedit si in care fiecare subiect este analizat in mod
obiectiv, si din toate punctele de vedere. Ne referim la cartea lui
Mac Linscott Ricketts “Former Friends and Forgotten Facts”,
Criterion Publishing, 2003 in care in 140 de pagini acesta demoleaza
cam toate argumentele Alexandrei L.L impotriva lui Eliade si a carui
lectura va proiecta si cateva umbre de indoeli asupra lucrarii lui
Turcanu.
|
Scris de asymetria on Wednesday, August 24 @ 13:59:32 CEST (3290 citiri)
Citeste mai mult... | 54848 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Ioan ROSCA. Despre genocidul contra legionarilor cînd vorbim?
Săptămîna trecută am încercat să alertez opinia publică privind promulgarea legii 217/2015-un dictat antidemocratic, antilibertar, anticonstituțional, antijustițiar și antiromânesc: Am constatat că acesta acțiune provocatoare a celor care împiedică judecarea genocidului comunist nu întîmpină rezistența cuvenită. Se instalează rapid intimidarea urmărită prin această lege, într-un cadru dezolant de degradare, aservire, domesticire, lașitate, dezorientare, lehamite, renunțare.(Ioan Roșca)
|
Scris de asymetria on Friday, August 14 @ 16:41:16 CEST (4387 citiri)
Citeste mai mult... | 25011 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Paltinis
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica
Așa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei românești.
|
Scris de asymetria on Thursday, May 16 @ 16:09:59 CEST (3353 citiri)
Citeste mai mult... | 21768 bytes in plus | Scor: 5 |
Polemici: Matei Cazacu. Negru Voda. Un voevod roman la începuturi
Matei Cazacu. Negru Vodă. Un voevod român la începuturile Țării Românești
Un nou club si-a facut aparitia în România : Clubul prietenilor lui Negru Voda. Sediul : necunoscut. Presedintia acestui club (rautaciosii ar zice marele preot sau guru al acestei secte) nu este altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vietii publice si a culturii române care nu mai are nevoie de prezentare. Regulamentul clubului (sau catehismul sectei) se intituleaza Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Românesti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de "descalecatoare" si pâna la asezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Arges. Noi interpretari, Bucuresti, Humanitas, 2007. Anul trecut, indignat de reactia scepticilor si a adversarilor sai, Neagu Djuvara a publicat o replica intitulata eminescian Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, aparuta la aceeasi editura. Principala preocupare a acestui Club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar modern al "bunului salbatic", mai precis a cumanului civilizator si catolic (în fapt, un barbar nomad, crescător de vite), care acum sapte secole si ceva i-a învatat sa lupte pe românasii nostri ignoranti si lipsiti de vlaga,iar apoi sa-si creeze înfine un stat, Muntenia sau Tara Româneasca, termen care în vremea aceea însemna "Tara românilor". Nu a cumanilor, nici a cumanilor si a românilor, nici macar a românilor si a cumanilor, ci doar a românilor!
Matei Cazacu, istoric
Nota: Rescrieriele istoriei românilor au fost preocuparea agenților cominterniști, comuniști, după ocuparea României de către armata sovietică, parte a programului de estropiere a culturii române. După 1990 o tendință programatică simetrică, similară și violentă a fost susținutî, finanțată și aproape impusă de alte agenții de propagandă. În numele unei istoriografii critice se zguduie temeliile viețuirii comunitare carpatice a românilor, se ajunge până la contestarea unității statale naturale a românilor, România fiind prezentată din aproape toate direcțiile, de la Est ca și de la Vest sau de la Nord, ca un soi de țară imaginară, construită din bucăți luate de la vecini. Va trebui să reconsiderăm și analizăm scopurile acestei agresivități geopolitice, cu elemente ideologice simetrice care folosește lingivistica, istoriografia, etnologia pentru a nega dreptul la existență a unei țări a românilor. E urgent! Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Sunday, December 16 @ 14:22:28 CET (3829 citiri)
Citeste mai mult... | 31595 bytes in plus | Scor: 3 |
Polemici: Dana Shishmanian, O memorialistica calomnioasa
O
memorialistică calomnioasă
[articol
apărut pe situl GID
- Grupul Independent pentru Democrație, pe
17 ianuarie 2012,
http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573
]
D-l
Gabriel Diradurian se vrea scriitor. Voia domniei-sale. Mulți
chemați, puțini aleși. Nefiind treaba noastră să apreciem dacă
autorul romanului Sceleratul
(ex-Cabotinul)
și al altor proze, precum și al unor încercări teatrale, mai
toate publicate la editura comunitară Ararat, e un ales și nu doar
un chemat, ne vom limita a constata veleitatea, în sine, nobilă, de
a scrie literatură. Foarte bine, nimeni nu are a i-o reproșa,
dimpotrivă ; tot omul care scrie e meritoriu, și chiar dacă scrie
prost, are dreptul la adepți... adică la făcători de cronici
literare de complezență : de ce nu, dacă nu supără pe nimeni...
Dar, de cîțiva ani, în prelungirea unui narcisism deja vizibil în
literatura domniei-sale, D-l Diradurian adaugă la coardele pur
literare și o altă coardă, pe care mizează cel puțin tot pe
atîta, căci îi consacră, iată, peste 700 de pagini în cele două
volume format mare pe care le-a publicat sub titlul, cît se poate de
serios, de... Memorialistică.
Adică, cel puțin cantitativ vorbind, opera zisă memorialistică
echivalează cu toată opera precedent literară a D-lui Diradurian
reunită la un loc. Nu, nu ne înșelăm : autorul se pune pe sine,
cu biografia, cu personalitatea, cu anturajul său, cu oamenii pe
care i-a cunoscut, în centrul adevăratei opere a vieții sale. Un
“erou al timpului nostru”...
Întreprindere
de asemenea, în sine, cît se poate de respectabilă, căci
memoriile, reportajele, literatura zisă de mărturie, prin definiție
subiectivă în trăirea și chiar în interpretarea unor fapte,
sînt, prin extensie, genuri literare și au drept de cetate, ba
chiar au lectorii lor pasionați, însetați de autentic, nu de
ficțiune. Iată într-adevăr, caracteristica fundamentală ce
diferențiază romanul, nuvela, poemul epic, de memorialistică,
reportaj, mărturie : primele sînt genuri bazate pe ficțiune,
acestea din urmă, genuri bazate pe o realitate, personală sau
colectivă, socială și istorică ; în primele, autorul inventă
personaje, situații, destine, întîmplări, în celelalte, autorul
transmite amintiri, înregistrări, mărturii despre persoane,
situații, întîmplări, reale, pe care le-a cunoscut sau trăit
personal. Și pe care le transcrie cu subiectivitatea lui,
neexcluzînd critica, luarea de poziție, atacul ideologic chiar,
dacă e cazul ; dar nu cu imaginația lui ficțională și
afabulatorie.
Nota: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573
]
|
Scris de asymetria on Thursday, November 01 @ 18:44:56 CET (3338 citiri)
Citeste mai mult... | 20214 bytes in plus | Scor: 0 |
Polemici: Matei Cazacu. Raspuns lui Neagu Djuvara
« Un nou club select și-a făcut apariția în România : Clubul prietenilor lui Negru Vodă. Sediul : necunoscut. Președintele acestui club (dacă aș fi răutăcios, i-as zice marele preot al acestei secte) este nimeni altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vieții publice românești care nu mai are nevoie de prezentare. Principala preocupare a acestui club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar post-modern al "bunului sălbatic", mai precis al cumanului civilizator și catolic care acum șapte secole și ceva i-a învățat pe românașii noștri să-și creeze în fine un stat, Muntenia sau Țara românească, termen care în vremea aceea însemna "Țara românilor" . Nu a cumanilor, nu a cumanilor și românilor, ci doar a românilor!»
Matei Cazacu
|
Scris de asymetria on Monday, October 29 @ 18:08:35 CET (4937 citiri)
Citeste mai mult... | 26015 bytes in plus | Scor: 5 |
Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisã Domnului Varujan Vosganian - IV
Nu știu ce informații sau ce experiențe personale ale d-lui Diradurian justifică această teorie extrem de primitivă a racketului ca principal vector de îmbogățire (sîntem cam departe de capitalismul luciferic, mai degrabă în plin capitalism de mahala și-n comunismul de maidan! oricum, de data aceasta România – S.U.A. fac, cum s-ar zice, meci nul), însă fără a voi să mă erijez în apologet al capitalismului – cu atît mai puțin al comunismului – găsesc concepțiile economice ale “memorialistului” (chit că mi le atribuie) o țîră cam simpliste.
Desigur, ideea-far a întregului discurs, “confirmată” resemnat de mătușa mea, apare, cum se și cuvine, abia la sfârșit:
“– Auzi, vreau pace cu tine. Ce-ai cu mătușa ta?
– Asta-i! Banul și agresivitatea nu dau înapoi și nu vor pace decât dacă sunt tratați tot cu agresivitate.
– Ah, ah, Ara! Asta e, ce să fac?” (p. 445).
*
Vă cer scuze, inestimabile d-le Vosganian, pentru faptul, poate regretabil, că indignarea m-a împiedicat să urmez firul pseudo-dialogurilor exact așa cum se înșiră ele în “Memorialistica” d-lui Diradurian. Cum scrisoarea deschisă ce v-o adresez dvs., dar nu numai dvs., altfel n-ar fi “deschisă”, e deosebit de lungă, poate n-ar fi rău să reamintesc cîteva elemente. Tehnic, avem de-a face cu un “diameron”, cu alte cuvinte cu o suită de șase dialoguri, toate fictive și toate deosebit de abjecte, desigur, însă nu asta-i acuma problema, distribuite în două grupuri de trei, diferențiate după gen (masculin vs. feminin), primul grup compunîndu-se din “dialogurile” ce le-aș fi avut, în ordine, cu regretatul Așod Șarafian, cu tatăl meu, Tacvor Șișmanian, precum și cu “memorialistul” însuși, d-l Gabriel Diradurian. Al doilea grup, format de data aceasta exclusiv din femei, cuprinzînd, tot în ordine, “dialogul” cu mătușa mea, actualmente decedată, Satenig Bostanian (născută Șișmanian), cel cu mama “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și cel cu (pe atunci) d-ra Ani Altunian. Scenariul-cadru al diameronului îl reprezintă o excursie la Brașov, plasată de d-l Diradurian, din diverse pricini pe care am încercat să le elucidez mai sus, în 1975, dar ce a avut loc, în realitate, în vara lui 1971, într-o perioadă cînd pregăteam examenul de trecere de la facultatea de franceză la cea de hindi. De asemeni, nu e cred rău de a aminti că ambele părți ale diameronului, altfel spus, cele două serii de cîte trei “dialoguri”, s-ar fi desfășurat (punere în scenă fictivă, căci puținul ce a avut loc, v. supra pp. 2-3, a avut loc cu totul altfel) respectiv la restaurantul vîrfului Cioplea, cota 1000 și la restaurantul “Aro” din Brașov. Or, astfel fiind prezentate lucrurile, nu pot să nu mă mir, dar e posibil să nu cunosc eu suficient restaurantele, cum niște “dialoguri” atît de violente ca cele relatate au putut avea loc în nepăsul general, fără a atrage intervenția îngrijorată a ospătarilor sau a mai știu eu cui! Căci e cert că personajele unor asemenea dialoguri n-ar fi putut vorbi în șoaptă, nici calm! Dacă am relatat mai sus, pe cît mi-am putut aminti la mai bine de 40 de ani de la fapte, conținutul veritabil a ceea ce s-a discutat cu ocazia acelei excursii, nu sînt sigur că am precizat și cadrul real al dialogurilor reale. Discuția cu d-ra Altunian s-a petrecut în dreptul unui bloc. Eram singuri, așeazați pe bordura grădiniței din fața blocului în chestie, ceilalți fiind cred plecați cu mașina după o cameră (mai degrabă un apartament, ținînd seama de numărul excursioniștilor). Prima discuție cu d-l Diradurian (un diameron totuși!) a avut loc, pe cît îmi amintesc, ceva mai tîrziu, în chiar apartamentul închiriat pentru noapte. În fine, a treia destul de scurtă discuție, dacă o putem numi astfel, cea despre Dostoievski, a avut loc în stradă.
În ce privește participarea la excursie, reamintesc că nici Așod Șarafian (decedat acum cîțiva ani în Germania, unde emigrase împreună cu familia), nici regretata mea mătușă, Satenig Bostanian, nu se găseau cu noi ceștilalți, ceea ce înseamnă desigur că dialogurile în care sînt implicați de imaginația debordantă a d-lui Diradurian trebuie considerate nu doar, pur și simplu, ca fictive, ar fi fost desigur prea puțin, ci de-a dreptul ca imposibile. E drept, prin 1972-1973, mă simt incapabil să datez cu precizie, am participat la o altă excursie, împreună cu tata, tanti Satenica și Așod Șarafian ce conducea, într-adevăr, tot un Fiat 124, însă la aceasta din urmă nu fuseserăm însoțiți nici de d-l Diradurian, nici de mama acestuia, d-na Eliza Diradurian, cu atît mai puțin de d-ra Ani Altunian. La un moment dat a apărut și soția directorului general împreună cu cei doi copii (de data aceasta ne găseam într-adevăr în grădina unui restaurant deși, spre rușinea mea, n-aș putea să precizez care, cu atît mai puțin localitatea), lucru pe care, bineînțeles, “memorialistul”, absent de la eveniment, îl ignoră. Cu absenții nu se poate dialoga iar, pe de altă parte, absenții nu pot depune mărturie decît, eventual, mințind. Ar trebui, prin urmare, împotriva d-lui Paul Cernat, să vorbim nu de “onestitate absolută” ci de necinste afabulatorie, nu de “devoalări” operate cu sau fără anestezic ci de calomnii impudente, în fine, de contrafacerile unui spirit vindicativ fără motiv și veninos fără pricină ce, incapabil de a-și asuma propriile eșecuri, de nimeni altul provocate, se lansează într-o laborioasă vindictă gratuită, uneori post-mortem, contra, tocmai, celor ce îndrăzniseră să-l ajute sau, eventual, să-i vrea binele.
De ce aceasta? Pur și simplu pentru că îndrăznind să-l ajute, deci, în perspectiva paranoidă a memorialistului, plasîndu-se deasupra lui, aceștia îi permiteau să măsoare decalajul dintre ambițiile lui insane și realitatea mult mai sordidă, constituind un fel de barometre ale eșecului și ratării. Iată sensul simplu al jalnicului pamflet intitulat “Memorialistică”. Inutil să intru aici în prea multe detalii. Se știe, invidioșii sînt bolnavi de reușita celorlalți sau de ceea ce interpretează ei înșiși, prin contrast cu ei înșiși, ca o astfel de reușită. Din punctul acesta de vedere, rîndul dvs. va veni cînd o să vă așteptați mai puțin, sper că nu vă îndoiți de asta, inestimabile d-le Vosganian – mă amuz de pe acum! Cum v-ați amuzat dvs. pe socoteala mea, bineînțeles. Pe de altă parte, naturile infantile, lesne traumatizabile, își proiectează răspunderea proprie asupra celorlalți, vinovați, astfel, de a le fi distrus “viața” (vă amintiți poate dedicația imaginară destul de frecvent citată, v. de pildă supra n. 25). Iată ce justifică atacurile directe sau indirecte împotriva mătușii mele al cărei “angajat” a fost într-o oarecare măsură d-l Diradurian, ironiile grosolane la adresa tatălui meu ce, de asemenea, a îndrăznit să-l angajeze, ba chiar să-i mărească un nemeritat salariu (de fapt, o sinecură), la ziarul “Nor Ghiank”, în fine, împotriva vărului meu, Ștefan Bostanian, ce-l prea zdrobea cu reușita lui financiară. Chiar și mamei sale, d-na Eliza Diradurian, “memorialistul” pare să-i reproșeze un soi de eșec pedagogic sau poate chiar o anume formă de “abandon” (v. pasajul citat la pagina 62) ce exprimă net anxietățile fiului, ca și raporturile resentimentare întreținute cu părinții săi (v. în special reproșurile formulate la adresa tatălui, oribil adîncite prin acuzațiile lansate împotriva mamei sale în pseudo-dialogul din “Memorialistică II”). Evident, lucrurile sunt mai complicate…
Chiar și regretatul Așod Șarafian, personaj haut en couleurs pe care, în ce mă privește, nu l-am cunoscut decît cu prilejul acelei excursii despre care Gabriel Diradurian dă seama in absentia, pare să fi stîrnit “memorialistului”, ce face altminteri mare caz de “respect”, obscure sentimente de animozitate. Altfel cum să înțelegi faptul că “nea Așod” e prezentat de autorul “Memorialisticii II” ca un soi de ambițios, handicapat de un “dosar catastrofal” (un frate plecat în S.U.A.) dar făcînd totuși carieră prin căsătoria “cu sora marelui lider comunist Dănălache (…) Președintele U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România)” (p. 423). Anecdote, pigmentate cu detalii scabroase și expresii din cele mai crude, nu lipsesc. Devenit din “simplu inginer” director-general în Ministerul Construcțiilor de Mașini în urma căsătoriei avantajoase cu sora ștabului comunist menționat mai sus, însă sîcîit la culme de șeful cadrelor ministerului din cauza “fugii” aceleiași în R.F.G. unde ceruse azil politic, Așod reacționează: “O dată, când l-a prins singur pe un coridor pe Șeful Cadrelor care-l chinuia de atâta timp, l-a luat cu mâinile de reverele hainelor, l-a ridicat de la podea (am spus că Așod avea peste doi metri și era foarte solid) a început să-l scuture pe activist și a zbierat la el:
– Dacă mă mai chemi la tine și mă mai fuți cu întrebările tale, te prind și te bat de te caci pe tine. Ai înțeles? Te las jos, lat, în sânge. Băgat la cap?
Apoi a dat drumul omului pe care îl prinsese de reverele hainei, i-a dat un șut în cur, i-a dat un brânci puternic și a mai strigat la el:
– Hai, valea, ușchială, fuga marș în biroul tău!” (p. 423).
Extraordinar, tocmai acestui redutabil preopinent mă face “memorialistul” să mă adresez cu impertinența insuportabilă a “cabotinului”! “Leit-motivul”, “dudache”, mai încape vorbă, nu lipsește, deși aplicarea acestei formule realizate prin vădită reduplicare onomastică (v. supra pp. 10, 32, 47) la Așod Șarafian, al cărui nume nu se pretează cîtuși de puțin, pare cel puțin bizară (de altfel, această extindere elucubrantă a “leit-motivului” se va generaliza la practic totalitatea personajelor “diameronului”). Mult mai extraordinar încă, mă văd (în orice caz mă citesc) bombardat pe deasupra expert în probleme economice. Eu care practic nu deschideam un ziar și nu știam, dacă lăsăm la o parte cîteva “vedete” gen Corneliu Mănescu sau, să zicem, Ion Gheorghe Maurer de pildă, numele mai niciunui ministru comunist (cu excepția lui Mircea Malița, ministrul ce a făcut posibilă înființarea facultății de hindi), mă pomenesc discutînd doct despre schimbările din Ministerul Construcțiilor de Mașini (!), ba aflu că pe noul ministru l-ar fi chemat Avram și că ar fi fost “unul dintre cei mai tâmpiți ingineri și directori generali de acolo” (p. 429).
De ce nu – je veux bien le croire! Problema e doar că – deși în principiu aș fi fost perfect de acord cu ideea că regimul promova numai incompetența, corupția și, eventual, crima (pe vremea lui Stalin, în orice caz, membrii Biroului Politic își puteau măsura importanța după sutele de mii de oameni cărora le provocaseră moartea direct sau indirect) și prin urmare că acestea și nu altele reprezentau, în ciuda retoricii epocii, “virtuțile cardinale” ale unui șef comunist demn de acest nume – pur și simplu această conversație, oricît ar fi de regretabil pentru d-l Diradurian, n-a avut niciodată loc. Oricum, nu cu mine și cu siguranță nu cu prilejul acelei excursii.
Există, desigur, afabulații benigne, ce nu jenează decît prin senzația neplăcută de a te simți manipulat, integrat unui scenariu în care nu te recunoști dar și, dimpotrivă, afabulații extrem deranjante, deletere, unde neghiobia și reaua intenție își dau mîna, formînd o alianță ce poate fi considerată pe drept cuvînt “scelerată”. Expus de un fel de indiscreție a ficțiunii toxice, te simți mai rănit decît de o dezvăluire adevărată, oricît de penibilă altminteri.
În cazul de față, nu atît “conținutul” pălăvrăgelii destul de meschine și absurde ce mi se atribuia mă stînjenea în primul rînd cît tonul, vulgaritatea insuportabilă a acestei impertinențe veninoase cu care n-aveam nimic de-a face, dar care-i stătea atît de bine “cabotinului”, d-lui Diradurian însuși, precum și, finalmente, atitudinea sentențios moralizatoare, străbătută de o satisfacție destul de perceptibilă, cu care “memorialistul” își încheie episodul:
“Ara avea în jur de douăzeci și patru de ani, Așod avea probabil ceva în jur de patruzeci și cinci de ani. Totuși tînărul meu prieten (sic!) nu se sfia deloc să vorbească la persoana a doua singular cu directorul-general”.
Imparabil! Cel mai curios e că această lecție de bună purtare bazată pe discursuri fictive (deci aparținînd exclusiv lui G.D.!) îmi vine tocmai din partea “memorialistului” ce, furat de voluptatea admonestării, uită că-și tratează părinții per-Diran și per-Eliza, pe tatăl meu per-Tache, că directorul-general căruia îi ia atît de vajnic apărarea nu are nici el dreptul (cu o unică excepție retorică) decît la nudul prenume “Așod” – toate persoanele ce apar în “Memorialistică II” (n-am motive să cred că situația “Memorialisticii I” ar fi diferită) fiind tratate exact așa: la persoana a doua singular, indiferent de rang sau de vîrstă.
De altfel, cum am văzut mai sus și cum putem documenta acum cu precizie, pozițiile contestatare, criticile lui “nea Așod” (v. supra p. 31), se limitează cuminte doar la disfuncții fără a aborda carențele de fond ale sistemului (permițîndu-mi, cu această ocazie, să debutez în rolul meu de “mediator” diameronic).
Dar anticipez oarecum. Iată totuși pasajul ce, după părerea mea, conține in nuce premizele considerațiilor de mai sus.
“– Dudache (formula inevitabilă a d-lui Diradurian pe care, bineînțeles, mi-o atribuie n.m.), dacă așa prost stau lucrurile în ministerul tău, de ce nu-ți dai demisia?
– Dacă prostia e cultivată de sus, de sus de tot, demisia mea nu rezolvă nimic. Lucrurile nu se îmbunătățesc.
– Dudache, poate nu-ți dai demisia pentru ca să nu pierzi poziția pe care o ai, ca să nu pierzi salariul mare pe care îl ai, ca să nu ajungi un biet inginer de fabrică. Poate, dacă ți-ai da demisia ai da dovadă de integritate morală.
– Nu-i adevărat. Nu plec de-acolo pentru că asta ar însemna lașitate. Nu pentru c-aș ajunge la un salariu mai mic. Dacă stau pe poziția pe care o am, cel puțin pot lupta. Să lupt, poate-poate se schimbă ceva.
– Pentru ce să lupți, dudache? Singur ai spus că lucrurile nu se pot îmbunătății (sic).
– Dar nici părăsirea scenei nu-i o soluție” (p. 430).
Dincolo de stilul propagandistic ieftin, amintind filmografia regimului, în orice caz fără nici o legătură cu felul de a se exprima al veritabilului Așod Șarafian, stil menit mai ales să-mi scoată în evidență “impertinența”, frapează recurența temei favorite a “memorialistului” (veritabilă obsesie): inutilitatea, ba chiar nocivitatea oricărui efort (vanitas vanitatum…), opțiunea demisiei, a declasării voluntare. O întîlnim în literatura autorului (“Cabotinul”, “O întîlnire”) dar cu siguranță și mai mult în “Memorialistică”. La temeiul astei “opțiuni existențiale” se găsește, desigur, “faimoasa”, oricum inlasabil reamintita, renunțare la terminarea studiilor (actul central al acestei biografii atît de sărace) – cu toate consecințele ei –, sursă incomprehensibilă de incompresibil orgoliu, dar și de depresiune și infinit resentiment. Agrementată, în plus, cu un proces de intenție implicit sau explicit (“devoalările”) la adresa tuturor celor ce se resemnaseră să-și încheie banal facultatea, refuzînd să vadă în incompetență și ignoranță o cale, și în comoditatea puerilă proprie comediei ratării, premizele valabile ale unui drum concret.
Mai trebuie să repet că acest “dialog” n-a avut, n-ar fi putut avea de fapt niciodată loc și că atît impertinențele pseudointransigente cît și sentențiozitățile ridicule curg din aceeași sursă – aceea a resentimentului gratuit al “memorialistului”, al unui “memorialist” ce inventă pentru că n-are ce-și aminti!
Adevărul e mult mai simplu și mai puțin interesant. Așod Șarafian, veritabil om-spectacol, a ocupat, cum se spune, centrul scenei pe toată durata “excursiei 2”, cea la care, tocmai, familia Diradurian nu participase și despre care, în consecință, “memorialistul” se găsea în incapacitatea de a furniza o mărturie autentică, însă discursul lui era un discurs ieșit din expansivitatea insului, acaparator dar fără maliție și oricum, deloc centrat pe teme economice, hotărît prea plicticoase pentru mătușa mea căreia cred că-i făcea o vagă curte (mai mult ca o formă de amabilitate decît trădînd vreo reală intenție). Îmi amintesc lucruri fără nici o legătură cu gravele subiecte evocate de “memorialist”. Potemkiniade provocate de inspecțiile directorului-general pe la diverse întreprinderi, multe istorii cu chefuri unde vinurile băute jucau un rol central și altele de acest soi. Să fi fost vorba și de unele tentative de mituire tăiate scurt? Nu sînt prea sigur! Ce-mi amintesc că domina toate aceste anecdote era un sentiment de jovialitate mirată de bizareriile stupidității omenești aliată cu o capacitate și voință juisivă într-adevăr impunătoare. Cam asta ar fi tot! Vi se pare insuficient, d-le Vosganian? Găsiți “devoalările” prea palide, inestimabile d-le Cernat? Regret, dar această simplicitate fără fard, vidă de toate splendorile calomniei și travestiului ca și de toate ornamentele lor “artisticești”, ține de condiția însăși a adevărului.
*
Sînt acum nevoit să ating, coborînd pe această stranie scară a insanităților diraduriene, pseudo-dialogul în care travestindu-și “cabotinul” ori mai degrabă “sceleratul” în mine sau, mai precis încă, manipulînd insațiabil o marionetă căreia i-a dat numele meu (am putea vorbi de o multiplă uzurpare de identitate), G.D. îl alege ca țintă a impertinențelor sale ricanante pe tatăl meu, Tacvor Shishmanian. Fie spus în paranteză, o constantă revelatorie a acestui capitol 19 (constantă la care, sub diverse forme, m-am referit deja) e, ceea ce aș putea defini fără exagerare, ca recunoștința vindicativă a d-lui Diradurian. Într-adevăr, toate persoanele evocate în acest capitol sînt sau persoane neutre dar în fond amicale, ca Așod Șarafian, sau prieteni ai familiei “memorialistului”, față de care acesta din urmă are, vai! o datorie de recunoștință (tatăl meu pentru faptul de a-l fi angajat la “Nor Ghiank” după eliberarea din armată, mătușa mea pentru felul mai mult decît prietenesc în care s-a ocupat de mama lui, după venirea acesteia în S.U.A., ca și de G.D. însuși, de altminteri, v. supra p. 64 și n. 34).
Fără să pretind vreo recunoștință, dar și fără să aspir la o complet nemeritată vindictă, cred că m-aș putea include și pe mine printre cei ce l-au tratat cu amiciție pe “memorialist” cînd, în 1989, acesta m-a contactat, expediindu-mi “Cabotinul” domniei sale. Multiplele dedicații, abundînd în ipocrite “declarații de amor” dau, de altfel, mărturie în acest sens. Începînd cu prima versiune a “Cabotinului” a cărui dedicație e datată din 22 martie 1989: “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relației noastre care ține din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin și care, sper, n-a murit”. Apoi: “Lui Ara Șișmanian, unul din oamenii cu care mi-am petrecut copilăria și căruia i-am păstrat peste ani, deși drumurile noastre s-au despărțit, o nealterată afecțiune” (“Sceleratul”, 22 decembrie 2000). “Lui Ara Șișmanian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, îi ofer acest volum mic cu primele mele scrieri de la 20 de ani, imperfecte, evident, dar cred cu unele calități, cu speranța că va avea timp să le citească și să le placă, și să-mi spună părerea lui asupra lor” (“Scurte povestiri”, 3 octombrie 2002). “Cu nespusă amiciție și prețuire dăruiesc acest mic volum lui Ara Șișmanian în numele celor ce ne leagă de atâția ani” (“Un om cu demnitate”, Aprilie 2004). “Cu multă prietenie și afecțiune” (“O întîlnire”, 1999, pour une fois datarea e incompletă). Parcă ros de remușcări, autorul se corectează după cîțiva ani: “Cu amintiri ce nu vor păli niciodată din anii copilăriei petrecuți împreună, ofer acest volum de nuvele lui Ara Alexandru Șișmanian cu speranța că el va găsi timp să-l răsfoiască și-i va place îndeosebi nuvela O întîlnire” (“O întîlnire”, 8 aprilie 2002). “Dragului meu prieten din copilărie, lui Ara Alexandru Șișmanian, îi dăruiesc acest mic volum de teatru în speranța că va avea timp să-l citească și să-i placă piesele prezente aici” (“Teatru”, 5 februarie 2002). “Lui Ara Șișmanian cu multă iubire îi ofer acest roman alegoric despre totalitarism desfășurat pe fondul unei frumoase dar fragile povești de dragoste, în speranța că-l va citi și-l va găsi original, conținînd multă viață și iertînd rădăcinile lui kafkiene. Cu multă dragoste…” (“Misiunea”, 31 iulie 2001). “Bunului meu Ara îi dăruiesc acest roman alegoric care încearcă să dovedească faptul că societatea comunistă e o societate care își are temeiul pe teroare, abuz, minciuni și samavolnicii, roman ce se desfășoară și de-a lungul unei frumoase povești de dragoste, sperând ca lui să-i placă paginile parcurse aici” (din nou “Misiunea”, 18 ianuarie 2001). Aceste două exemplare ale romanului sînt precedate de un altul (dedicație din 11-3-98, L.A., aparținînd, de data aceasta, mamei “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian): “Scumpul meu Ara, (subliniat în text), Gaby îți mulțumește pentru volumul de poezii trimis de tine și el îți trimite cu mult drag romanul lui tipărit acuma în România – Cu multă prietenie din partea lui Gaby și Eliza”). De altfel, în calitate de autor de astă dată, d-na Eliza Diradurian îmi expediase cu un an înainte “Amintirile unei directoare de la Școala Armeană din București, România 1950-1955” cu următoarea amuzantă dedicație: “Cu cea mai profundă simpatie micului Ara Șișmanian” (și pentru ca mania datării să nu se dezmintă: Ian. 3. 1997, L.A.) ca și “Prietenul din Bazargic”: “Cu multă simpatie, Familiei Șișmanian” (dedicația, mai expeditivă e din aceeași dată). Stilul expeditiv pare să aparțină mediului american pentru că viitorul “memorialist” îmi va trimite “Cântecul lebedei” și “Cabotinul din maimuțărelile unui scelerat”, ambele din L.A. (“Cu multă dragoste lui Ara” și “Amicului meu Ara”, datate respectiv din 12-15-96, și din 3 Ian. 97).
Din păcate, acest binevenit stil convențional nu durează, seria “declarațiilor amoroase” fiind intens întreținută de dedicația ce însoțește coșmardesca scriere docu-ficțională “Adevărata față a zeului Ares”: “Cu nespusă dragoste lui Ara Șișmanian, dragul meu prieten din copilărie, îi dăruiesc acest roman radiografie a milităriei la trupă din anii dictaturii comuniste, trăită pe propria-mi piele de soldat prost și scriitor damnat, carte ce pentru prima oară spune adevăruri zguduitoare mult timp ascunse, care înfățișează întregul sistem al cătăniei sub teroare și care are poate originalitatea de a înfățișa poate poporul român așa cum e el, dar în condiții speciale, în cadrul armatei, carte ce conține colorate, memorabile și pline de veridicitate portrete de militari, munci la grâu, porumb, la Transfăgărășan, etc.” (31 iulie 2001). Pe alt exemplar al aceluiași: “Ofer această radiografie adâncă a cătăniei la trupă sub regimul comunist vechiului meu prieten din copilărie, Ara Șișmanian, această carte scrisă în 1975 și publicată de abia în 1997, carte ce a fost scoasă din România și dusă în America de către autor cu riscul vieții (sic!), roman ce a fost ascuns mulți ani, autorul temându-se că publicarea lui va atrage asupra sa represiunile regimului comunist chiar când el se afla departe de țară (sic!!)” (18 ianuarie 2001). În fine, anterior acestora, am avut dreptul la chiar exemplarul dedicat de autor mamei domniei sale: “Cu nespusă dragoste dăruiesc acest roman scumpei mele mame ca semn al iubirii și respectului ce i le port” (18 martie 1997), la care dedicatara adaugă pe 16 iulie al aceluiași an: “Cartea este pentru Ara și Dana Șișmanian”. Ainsi! “Lui Ara Alexandru Șișmanian, în numele vechii noastre prietenii, în numele scrisului care ne învecinează atât de mult, cu respect pentru tot ce iese de sub pana lui, îi dăruiesc această carte” (“Memorialistică I”, Februarie 2005). Îndeobște citeam sau, cel puțin răsfoiam – cazul “Misiunii” și al “Adevăratei fețe a zeului Ares” – voumele expediate; pe acesta din urmă, însă, printr-o excepție pe care nu mi-o explic, nu l-am deschis deloc, ba mai mult, uitînd complet că îl posedam, mi-am achiziționat un alt exemplar pe care l-am citit de astă dată, după șocul “Memorialisticii II”. Dar să continuăm: “Unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei încă din copilărie, scriitorului și criticului Ara Alexandru Șișmanian, un om al cărui avant-avantgardism continuă să mă uimească clipă de clipă, un om care știe să coboare atât de adânc în sufletul ființei umane, un om care folosește forme noi de expresie în literatură, forme din cele mai originale, fascinante și surprinzătoare, un deschizător de drumuri numit și “poetul profet”, îi dăruiesc această carte” (“Teatru și proze”, tot din Februarie 2005; pe acesta l-am citit integral deși pe alocuri, anume acolo unde era vorba de mine, în ciuda termenilor elogioși, cu un soi de nelămurită neplăcere – premonitoare?). Pe exemplarul însuși al “Memorialisticii II”, G.D. nu s-a sfiit să scrie, trimițîndu-mi-l: “Bunului meu amic din copilărie, de care m-au legat îndeosebi preocupările noastre literare comune, lui Ara Șișmanian cu toată dragostea”.
“Bunului meu amic… cu toată dragostea”… Ne găsim, cred, cu cea mai mare parte a acestora, net dincolo de sfera dedicațiilor convenționale, de rigoare în mediul literar și deci lipsite de semnificație particulară. Dimpotrivă, insistența acestor “declarații de amor” apare în netă contradicție cu exuberantele orori ce-mi sunt nonșalant atribuite, cu toate acele abjecții la purtător cu care mă dotează imaginarul diradurian (trebuie oare să spun “diradurianesc”?). Ipocrizia, cel puțin, s-ar cădea să fie adăugată la lista “virtuților” lui G.D. Sau trebuie oare să ne închipuim, de vreme ce d-l Diradurian se declară singur, în repetate rînduri, “schizofren”, că avem de-a face cu o inedită dedublare a personalității auctorale, astfel încît ce scrie d-rul Jekyll e complet ignorat de mister Hyde și invers!? Sincer, mi-e imposibil să mă pronunț. E posibil și chiar probabil însă ca o motivație mult mai trivială să fie la mijloc în producerea repetată, cu un fel de insistență disperată, a acestor dedicații “pasionale”: o tehnică a autorului (și poate și a mamei sale) de a mă forța să scriu, evident în chipul cel mai elogios și favorabil posibil, despre submediocra sa literatură pe care mă străduiam stingherit s-o evit; tehnică ce, pe de o parte, făcea un apel encomiastic la excelența persoanei mele, în dubla calitate pe care o ofeream, personal și profesional, ca “bun prieten din copilărie” etc., și ca “scriitor și critic”, și pe de altă parte, îmi procura cu generozitate, cuvînt cu cuvînt, textul cronicii remarcabile pe care ar fi urmat să o scriu, punînd în valoare excelența producției diraduriene a momentului… Or, în ciuda acestor elogii bi-direcționale, nici o cronică punînd în valoare literatura diraduriană nu venea din parte-mi… “Bunul prieten din copilărie” trebuie să fi ajuns la exasperare.
Dar poate că orice mirare e superfluă de vreme ce cele mai veninoase săgeți ale sinistrului capitol 19 nu-mi sunt adresate mie – biet “bun amic”, în ciuda “declarațiilor de amor” pe care “memorialistul” mi le agață de piept ca pe niște decorații – ci, cum am văzut deja, mamei înseși a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și d-rei Ani Altunian. De ce d-ra Altunian? Am menționat, poate de prea multe ori, eventualitatea unei relații oarecum intime între G.D. și aceasta. Or, trebuie crezut că, pentru o personalitate proiectivă și, într-un sens, inertă ca aceea a “memorialistului”, dragostea ca și prietenia funcționează ca niște veritabile motoare ale ostilității (voi reveni poate asupra acestui punct). Dimpotrivă, niciunul din “dușmanii”, de altfel abia sugerați, ai autorului nu apar, nici în acest capitol nici altundeva, ca atare, bravul domn Diradurian (nu știu de ce-mi vine să scriu “Goliadkin”) ferindu-se ca de foc a le “devoala”, cu sau fără anestezic, eventualele ignominii (v. supra n. 8). Ipocrizia și lașitatea acestui josnic “transfer” nu cred că mai merită vreun alt comentariu.
Și în acest “dialog”, ca și în celelalte, merg din surpriză în surpriză și din descoperire în descoperire. De pildă, tot așa cum, anterior îmi aflasem o competență nebănuită în problemele construcției de mașini și un interes cu totul neașteptat pentru funcționarea ministerului în chestie (într-o țară unde dezvoltarea economică era oricum o ficțiune nu prea văd sensul unei asemenea preocupări), sau tot așa cum, conform relatării debordînd de adevăr a “memorialistului”, dezvăluisem cu o finețe metodologică ce mă lăsa pe mine întîiul perplex, tehnicile de îmbogățire prin racket valabile în ambele sisteme, comunist și capitalist (cel dintîi beneficiind totuși de avantajele unei hrane savuroase și ale unor plăji de-a dreptul edenice), în același fel aflam acum lucruri, baremi în parte noi, despre comportamentul în restaurante al tatălui meu. De data asta, noile mele competențe – dar chestiunea e în fond destul de echivocă, vom vedea îndată, căci în carte competențele mele sînt fatalmente cele ale d-lui Diradurian – merg în direcția restaurației alimentare. Că după ce a divorțat de mama, în 1960, iar nu după decesul acesteia, cum zice “memorialistul”, “anticipînd” astfel un eveniment ce n-a intervenit decît în 1996, tata a început să frecventeze în chip destul de asiduu restaurantele, lucrul e perfect adevărat. Că, natură suspicioasă și nu excesiv de timidă, se întîmpla, în anumite cazuri, dar, pe cît îmi amintesc, nu sistematic, să facă uneori o “excursie” la bucătăria restaurantului pentru a verifica, în măsura posibilului, calitatea fripturilor și a evita excesul lipidic, e adevărat, de asemenea. Mai mult, cam o dată pe săptămînă, în serile în care, conform deciziei judecătorești de divorț, le putea petrece cu mine (presupun însă că-i făcea și plăcere să ne întîlnim), începuse, din adolescență – mai devreme mergeam pur și simplu la un film – să mă obișnuiască, într-o oarecare măsură, cu atmosfera marilor restaurante ale capitalei (Cina, Berlin, Ambasador, Capșa, mai rar Lido), completîndu-mi, ca să zic așa, educația în acest domeniu, relativ nou pentru mine. Dar că s-ar fi prezentat ca redactor-șef al ziarului “Viață nouă” în speranța vreunei confuzii cu “faimosul «Veac Nou»” cum afirmă cu tupeul cunoscut d-l Diradurian (v. pp. 431, 432), detaliul, bizar, aparține cu siguranță sferei “fantarealității” asiduu frecventate de obrăznicia “memorialistului”; în orice caz eu nu-mi amintesc de nimic în acest gen. Desigur, e destul de obositor să fii în permanență confruntat cu acest tip de afabulații prin care un scriitor vădit ratat își proiectează inutilitatea într-o vendetă nu mai puțin superfluă. Să mai adaug, inestimabile d-le Vosganian (vă cam uitasem de la o vreme!), că familiarizat cu uzurparea identității altora, “armeanul secolelor XX-XXI” nu se sfiește să atribuie procedeu-i favorit oricui i se năzare? În orice caz, în prezența mea tata n-a uzurpat identitatea nimănui – cum o face sistematic G.D. în capitolul din cartea incriminată –, și sînt convins că n-a făcut-o nici în alte ocazii: ar fi fost și absurd, Iar dacă eventual chelnerii cutărui restaurant au vrut să-și închipuie altceva, au făcut-o pe propria responsabilitate.
Un detaliu destul de comic probează însă că dacă în materie de restaurante competența mea e departe de a fi remarcabilă, cea a “memorialistului” șchiopătează serios. Scrie G.D. (desigur curajos pitit după numele meu): “Înainte de a se pune fripturile pe grătarul bucătăriei, dudache cere să le vadă forma lor nudă de carne macră (“forma nudă de carne macră” adică de carne “pură”, fără grăsime sau oase – îți vine să te întrebi dincolo de pleonasm cum ar fi arătat forma “îmbrăcată” a aceleiași!), ca să constate dacă e sau nu e veche carnea. I se aducea aceasta și imediat el decide: are sau n-are floare; dacă are floare, înseamnă că-i proaspătă; dacă n-are floare, înseamnă că-i veche și trebuie schimbată” (p. 431).
Mică problemă! Nu știu ce înseamnă floarea de pe “forma nudă a cărnii macre” pentru d-l Diradurian, însă pentru DEX “floarea”, în sens alimentar, desemnează “stratul de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc.” deci, desigur, și a cărnii. Concluzia simplă dar inevitabilă, conform relatării “memorialistului”, e că tata (“dudache” cum îl numește G.D. cu excesivă delicatețe) controla cu cea mai mare grijă bucățile de carne, alegîndu-le în exclusivitate pe cele acoperite cu un strat respectabil de mucegai ca “proaspete” și respingîndu-le sistematic pe celelalte, nedotate cu acest foarte curios indiciu de “prospețime”, pe pricină că ar fi “vechi”. Altfel spus, după mărturia imparțială a d-lui Diradurian, printr-o ciudată pervertire a gustului și a facultăților de percepție de care “memorialistul” însuși nu pare străin, tata ar fi selecționat carnea alterată ca proaspătă și invers, ar fi respins-o pe cea proaspătă ca alterată sau în orice caz “veche”. Mă tem că G.D. nu prea știe ce scrie (că nu știe să scrie cred că a devenit deja evident pentru orice lector al acestor rînduri). Căci e cît se poate de clar că el își închipuie că “floare” înseamnă un fel de premiu cu cununiță pe care-l primesc bucățile de carne macră “nude” – de nu cumva e vorba de o formă inedită de strip-tease! – cînd juriul le constată prospețimea indubitabilă, spre deosebire de cele respinse la concurs pe motiv de vîrstă. Bineînțeles, asta de nu cumva confundă fleicile cu niscaiva poieni! Iată, mă tem, unul din multiplele riscuri ale educației la “universitățile” prostituției… Celelalte privind mai cu seamă alterarea percepției umane a “studentului” (v. passim).
După un atît de strălucit debut, celelalte “evocări” nu puteau, desigur, depăși nota acestei impertinențe inepte, unde impostura se combină în proporții variabile cu un soi de furie a denigrării absurde. Un exemplu de asemenea fantarealitate fiind ridicola invenție după care tata n-ar purta la restaurant haine albe pentru că purtîndu-le ar fi fost confundat o dată cu un chelner!
“Nu înțelegeam de ce nu poartă niciodată haine albe, căci are o grămadă de costume albe și de sacouri albe. M-a lămurit chiar el. I s-a tras tot de la restaurante. Într-o seară, era cu o femeie frumoasă într-un local de lux, nu găseau masă și el purta un sacou alb. Cum dudache se învîrtea de colo-colo să aranjeze o masă cu chelnerii deja în panică și speriați de redactorul-șef al lui Veac Nou, cum la localurile de lux (o știe toată lumea) ospătarii umblă numai în jachete albe, mesenii îl vedeau trecînd prin fața lor, credeau că-i chelner și-l strigau sub diferite motive, în special ca să-i dea comenzi. Dudache s-a cam făcut de râs în fața femeii cu care era și de-atunci nu mai poartă alb niciodată când e vorba să meargă la un restaurant” (p. 432).
Mai trebuie să precizez că tata n-a avut niciodată costume sau sacouri albe, ci cvasi-sistematic gri sau eventual bej, întreaga “anecdotă”, amețitor de ineptă, nefiind decît o banală afabulație diraduriană?
O altă mostră a umorului de elev arierat a “memorialistului”?
“Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid. Acum vreo șase luni, ce să văd? A fost publicată în România prostia aia care e publicată în toate țările: “Who’s who” (adică “Cine e cine”). Și dudache era trecut acolo. Ca redactor șef al unei publicații bucureștene. Numai că proștii de editori n-au reținut bine numele lui dudache. Au văzut Șișmanian, nu le-a venit să creadă că poate exista un asemenea nume, l-au transformat în Ion Șișman și în “Who’s who” a apărut acest nume caraghios și inexact: Ion Șișman. Unde mai pui că “șișman” în armeană înseamnă “gras”. Deci Dudache a apărut în “Cine e cine” sub numele de Ion Grasul. Și dacă vă uitați bine la el, nu-i deloc gras” (pp. 431-432).
Dincolo de absurditatea intrinsecă a istoriei, detestabil e mai ales felul în care G.D. se străduie să-și construiască, destul de trudnic, meschinul sarcasm pe seama handicapului fizic al unui invalid de război. Cît despre “ironia onomastică” a d-lui Diradurian, pe care, culmea, îndrăznește să mi-o atribuie laolaltă cu celelalte abjecte produse ale animozității sale, mă văd nevoit să remarc că problema cu alegațiile sale nu constă atît în dificultatea de a le combate – în genere, nivelul intelectual al “memorialistului” nedepășindu-l pe acela al unui prepuber îngrijorător întîrziat – cît în dezgustul pe care-l inspiră.
“Devoalări” fără anestezic! De astă dată sunt nevoit să-i dau dreptate d-lui Paul Cernat, deși, sincer, găsesc tenacitatea aceasta de a apăsa pe o rană deschisă, convertind durerea firească a victimei, în cazul de față, un invalid de război, în prilej inept de haz, perfect odioasă. Sau poate sînteți de o altă părere, precare d-le senator?!
*
“Lui Tache, care în general a zâmbit la tot ce a spus fiul lui, nu prea i-a plăcut ideea că el e avantajat că e șchiop. A zis:
– E, lasă, că a fi șchiop nu e chiar o fericire. Crezi că-mi pasă că mulți sunt impresionați pozitiv de asta, că-mi dau credit mai mult, că sunt respectat mai mult? Preferam să mă lipsesc de toate astea și să nu fiu șchiop. Nu zic c-am făcut ceva rău că am luptat împotriva germanilor și am cucerit Ardealul (sic!), dar tâmpitul ăla de soldat neamț (sic!) care mi-a tras cu glontele în genunchi – trebuie să recunosc – a fost mai deștept decât mine. Că dacă eu eram mai deștept, eu îi trăgeam lui un glonț în genunchi. A, dacă ajungeam general (sic!!!), atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea, n-au fost decît trei generali armeni și niciunul n-am fost eu (sic!)” (p. 433).
Cînd afirmațiile complet false abundă, putrefiind de minciună enunțul însuși, cel mai simplu e să încerci să limpezești lucrurile printr-o enumerare sistematică.
1) Nu este adevărat că m-aș fi referit vreodată la invaliditatea tatălui meu, cu atît mai puțin în termenii absurzi pe care mi-i atribuie G.D.; de fapt, tot acest limbaj de derbedeu cu veleități culturale (“Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid” etc.) mi-e cu totul străin.
2) Nu este adevărat că tatăl meu ar fi fost rănit de un soldat german (oricare ar fi fost nivelul intelectual al acestuia). Adevărul e că a fost rănit de un soldat sovietic. Deci nu a contribuit la (re)cucerirea Ardealului ci la apărarea Moldovei de înaintarea Armatei Roșii.
3) Nu e adevărat că tatăl meu, cu ocazia excursiei mult menționate mai sus, ce pare acum aproape înecată sub mormanele inepțiilor, ar fi pronunțat fie și o silabă din discursul ce i se atribuie. Nici o silabă, de asemeni, despre cei 2000 de ani de existență ai armatei române sau despre cei trei generali armeni ai acesteia. Obsesia gradelor ca și delirurile propagandistice de tip naționalist-comunist îi aparțin și ele, integral, vlăstarului nomenclaturist G. Diradurian, nu tatălui meu și cu atît mai puțin mie (v. supra pp. 28-29 și infra pp. 91-93).
Revin circumstanțiat asupra primelor două puncte.
1) Detest din principiu să mă refer la inferioritatea fizică a cuiva deși sunt fără milă față de imbecilul pretențios gen G.D. Nici măcar banalul “ce mult ai albit” nu-mi scapă de pe buze; îl găsesc inutil și indiscret. Suport cu stoicism cînd alții îmi servesc astfel de mici propoziții fals compătimitoare mais je ne leur rends pas la pareille. Am avut prea multe boli, am suferit prea multe accidente, am traversat prea multe suferințe ca să-mi bat joc de suferințele, accidentele și bolile altora.
În ce privește tipul precis de handicap al tatălui meu, trebuie de altfel să spun că e și al meu. Sînt și eu… șchiop! Desigur, într-o formă mult mai benignă decît tatăl meu, iar pe vremuri în chip aproape insezisabil. Acum lucrurile sunt mult mai vizibile, de altfel port baston sau, mai degrabă, bastonul mă poartă.
Evident, circumstanțele accidentului meu – prea stupide pentru a merita evocarea – nu au nimic de-a face cu vreun război. Ajunge să spun că o fractură destul de serioasă a femurului mi-a scurtat piciorul drept cu vreun centimetru și jumătate. O ulterioară (sensibil mai recentă) fisurare a meniscului combinată cu o artroză la genunchiul aceluiași picior a agravat șchiopătarea.
Trebuie să adaug că din cauza ghipsului prea strîns – întregul picior drept, inclusiv laba, și piciorul stîng pînă la genunchi erau “înfășate” în ghips – n-a lipsit mult să-mi pierd de-a binelea piciorul și, fără inspirația providențială a mamei, aș fi fost foarte probabil amputat. Într-adevăr, fiul unui coleg pățise exact asta (ulterior “fiul unui coleg” ce pățea totdeauna ceva fatal urma să apară ori de cîte ori aveam să manifest dorința de a face ceva sau a învăța ceva cu care mama nu era de acord) și, amintindu-și că după 45 de zile de ghips mă plîngeam de dureri mari la călcîi, mama i-a obligat pe medici să scoată ghipsul înainte de termen (mi se pare de două luni). Spectacolul era destul de oribil. În loc de picioare două tuburi cu diametrul de 8-9 centimetri, dreptul negru, stîngul galben-vinețiu, ambele acoperite cu o pilozitate nesănătos de dezvoltată și abundentă. Cangrena se declarase deja la călcîi și s-ar fi extins fără îndoială în scurt timp la întreg piciorul. Am mai petrecut o lună imobilizat în pat, fără ghips însă. În fiecare zi, un medic îmi aplica nitrat de argint pe carnea moartă a călcîiului, asta după ce fusese retrasă chirurgical o crustă ca un soi de groasă unghie aberantă ce se formase acolo. Am mai urmat vreme de un an tratamentul cu o altă substanță, un lichid coroziv căruia i-am uitat numele. În zona călcîiului carnea se refăcuse în jurul unui puț minuscul prin care ultimul dop de carne moartă cobora ineluctabil, amenințînd să atace osul. Mă găseam în acel moment în Basarabia de unde mama era originară și unde mai trăiau pe atunci fratele ei împreună cu soția sa, Jenia, o rusoaică pe care-o cunoscuse în cursul dificilei lui tinereți, și cu fiul său, Grișa (Grigori) cu care, de altfel, mă certam aproape tot atît timp cît mă jucam (acum toți trei sînt morți, numai fiul lui Grișa, Vanea, mai trăiește). Nu știu exact ce a decis-o pe mama să recurgă atît de brusc la o intervenție chirurgicală – vizitele la rude nu sunt momentele cele mai potrivite pentru operații –, presupun că riscul din ce în ce mai evident ca osul călcîiului să fie la rîndul lui atacat de cangrenă.
Operația s-a făcut fără anestezic (la propriu, in-estimabile d-le Cernat!) nu cu bisturiul, ar fi fost prea ușor, ci cu un fel de chiuretă ce a fost rotită în minusculul orificiu pînă cînd un jet de sînge a proiectat dopul de carne moartă (aș fi vrut să vă văd în locul meu, elucubrante d-le Diradurian!). Aceasta este, de altminteri, cum am mai spus deja ceva mai sus, explicația ultrasensibilității mele la călcîiul drept, ce antrena problema mereu recurentă a încălțărilor noi și a rănii inevitabile provocate de acestea (v. supra p. 76).
Bineînțeles, dacă cineva își mai închipuie că în aceste condiții ar fi putut vreodată să-mi ardă să ironizez vreo persoană handicapată oarecare, cu atît mai puțin pe tatăl meu, pentru chiar handicapul de care suferă – fie el “memorialistul”, fie “criticul” ce-l servește cu atît neprecupețit zel sau oricine altcineva, sponsorul sau editorul volumului de pildă – acel cineva e sau un sălbatic, sau un imbecil, cel mai probabil ambele.
2) În ce privește rana, tot la femur, la cel stîng însă, a tatălui meu, cel mai simplu mi se pare să-i dau chiar lui cuvîntul, citînd două fragmente din niște “frînturi autobiografice” deocamdată inedite.
“În 1942 am fost încorporat în regimentul 14 Dorobanți, iar din 1944 am fost pe front la 34 km de Iași, unde am fost și rănit la piciorul stîng. Timp de 6 luni am fost spitalizat în Caransebeș. După cele 7 intervenții chirurgicale pentru a extrage sutele de fărîmituri de os (rana fiind făcută de un glonte dum-dum), am venit la București unde am continuat tratamentul încă un an”.
“Nu știu cu ce să încep mai întîi. Am fost pe front la cîțiva kilometri în fața Iașului. După cîteva înaintări și retrageri pe sute de metri, pe timp de iarnă în luna martie 1944, cu zăpadă serioasă în tranșeele și gropile făcute cu mari greutăți, cu pîinea înghețată și mocirlită, după 30 de zile am apucat Paștele. Comandantul ne-a strîns pe cei trei comandanți de plutoane (eu fiind plutonier T.R.) la o masă de înviere cu niște găini și vin rechiziționate de pe la țărani. Era 16 aprilie 1944, prima zi de Paște.
A doua zi ne-am dus la plutoanele noastre, ne-am așezat în tranșee și așteptam lupta. Care nu a întîrziat. Se trăgea cu arme cu lunetă și cu dum-dum – bineînțeles, nu din partea noastră, pentru că cel puțin plutonul nostru nu avea în dotare asemenea arme. Muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee… La un moment dat am simțit o căldură în piciorul stîng: gloanțele dum-dum îmi perforaseră piciorul deasupra genunchiului, sfărîmîndu-mi osul pe o porțiune de 12 centimetri, în sute de fărîmituri, că nu mă puteam ține pe picioare. Am fost pus pe o targă și împreună cu doi-trei soldați am fost dus la primul post de ajutor medical, drum de circa 2 km. Pe parcurs se trăgea din ambele părți dar norocul meu sau dibăcia soldaților care mă însoțeau, am reușit să ajungem. Acolo mi s-au pus atele de o parte și de alta a piciorului; am fost urcat într-o mică căruță cu destinația Spitalul Zona n° 284 din orașul Iași.
Drumul era plin de hîrtoape, la fiecare învîrtitură de roată zdruncinăturile îmi provocau dureri mari, și aveam vreo 2-3 kilometri de parcurs; cu ambele mîini țineam pulpa și încercam pe cît posibil să potolesc durerile. Pe parcurs nu am scăpat de nici un bombardament din avion, dar probabil o căruță mică cu un căluț pe măsură nu i-a incitat prea tare, așa că am ajuns la spital. Spitalul, ticsit de răniți (de camere sau pături nici vorbă), așa că am fost pe targa cu care venisem. Peste cîteva ore m-au luat la pansare. Singurul lucru pe care îl spuneam: “Să nu-mi tăiați piciorul”… Ar fi fost o operație foarte ușoară pentru ei, deoarece osul fiind sfărîmat pe 12 centimetri deja, de ambele părți atîrna cîte o bucată de carne sfîșiată… aș fi rămas fără picior…
În seara respectivă s-a format un tren sanitar de peste 10 vagoane cu destinația Caransebeș. Drumul a durat două nopți și o zi. În vagonul în care eram eu, medicul era farmacistul Babighian, care mi-a făcut un mare serviciu. I-am dat numărul de telefon de acasă din București și l-am rugat să-i sune pe ai mei să le spună unde sunt. A doua zi mama a venit la spital și a rămas cu mine timp de 6 luni. Ceea ce a contat enorm atît moral cît și medical pentru că chirurgul spitalului era un mamoș cu grad de maior. Norocul meu e că într-una din zile a venit în inspecție colonelul medic Niculescu Ștefan, fost coleg de-al meu de la liceul “Mihai Viteazul” din București, și la insistențele mamei a fost adus un chirurg de specialitate care după 7 intervenții chirurgicale, fiecare cu durata între 5 și 7 ore, a reușit să scoată toate fărîmiturile. Astfel pe 6 octombrie 1944 am reușit să ajung acasă la București, unde a trebuit să-mi continui tratamentul cu piciorul stîng în proteză pînă la brîu, timp de un an. Am consultat chirurgi ortopezi dar nu mi s-a îndreptat starea de anchiloză a genunchiului.
Așa am ajuns în toamna anului 1945. Eram mulțumit că scăpasem cu piciorul netăiat… doar cu o scurtare de 12 centimetri (porțiunea de os sfărîmată de gloanțele dum-dum), și toată viața am purtat și port încă pantofi ortopedici. Am rămas cu genunchiul anchilozat, cu o artroză cronică, cu dureri mari la ambele picioare; deși piciorul drept nu era rănit a fost piciorul de sprijin în toată această perioadă (de 66 de ani încoace)”.
Evident, rănit de sovietici în zona Iașului, tata nu putea participa la (re)cucerirea Ardealului, cum ar vrea d-l Diradurian. După cum “superioritatea intelectuală” a rușilor iară nu a nemților cum ar fi preferat în cazul de față fiul consilierului lui Gheorghe Apostol consta, pur și simplu într-o superioritate a armamentului și a muniției. De altfel, cum se poate constata dintr-o lectură nițel atentă a “frînturilor autobiografice”, muniția lipsea complet plutonului din subordinea tatălui meu (“muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee”). Detaliu neinclus în mărturia tatălui meu dar pe care mi l-a relatat mie, tocmai pentru că încercase să recupereze muniția, ieșind pentru asta din tranșee, a putut fi rănit de inamic acest “Gavroche” de 21 de ani (altminteri, rămînînd în tranșee, ar fi fost și cam greu să fie lovit taman deasupra genunchiului).
3) În ce privește cel de-al treilea punct pe care l-am putea denumi după plac “obsesia gradelor militare”, “snobismul epoleților” sau “mitul generalului armean în plus”, ca și întreaga masă a delirului logoreic al d-lui Diradurian, acestea nu ne privesc în nici un fel, nici pe tatăl meu, nici pe mine.
Reiau și, de data asta, duc pînă la capăt citatul (personajul tatălui meu vorbește – adică tot d-l Diradurian):
“ – A, dacă ajungeam general, atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea (112 – față de 1971 – n-ar fi fost oare mai exact? v. supra n. 60, n.m.), n-au fost decât trei generali armeni și niciunul n-am fost eu.
– De unde știi tu, dudache, ce generali armeni au fost aici în 2000 de ani?
– Păi, dacă eu, redactor-șef la ziarul armenesc din București, n-aș ști toată istoria armenilor din România, atunci cine dracu s-o știe?
– Ce generali au fost dudache?
– Unul a fost generalul Zadic. Ăsta a fost coleg de Academie Militară cu cel care avea să devină Președintele Franței, generalul Charles de Gaulle. A activat în Armata Română și s-a pensionat, retrăgîndu-se să-și petreacă ultimii ani de viață în satul lui natal, lângă Craiova. Iar când de Gaulle a fost aici în vizită oficială, el și-a adus aminte de fostul său coleg de la Academia Militară a Franței, știa că-i pensionat și și-a arătat doleanța de a-l vedea. Bineînțeles, Președintele nostru drag, tovarășul Nicolae Ceaușescu, i-a satisfăcut imediat dorința. A existat o singură problemă. De la Craiova, de la șoseaua națională și până la satul lui Zadic, nu exista drum asfaltat. Președintele nostru a amânat vizita generalului de Gaulle cu două zile, a dat ordin ca în două zile să se facă drum asfaltat de la șoseaua națională până în satul fostului coleg al Președintelui Franței; într-adevăr în două zile s-a executat acest drum și apoi tot cortegiul oficial, cu cei doi președinți, a plecat din București, a ajuns în satul generalului în retragere Zadic și vizita pe care o dorea de Gaulle a avut loc. Al doilea a fost Mardiros Ciomac. Dar ăsta era doctor. Nu a avut legături cu armata în afară de titulatura gen. dr. M. Ciomac. E adevărat, a lucrat în cadrul spitalelor militare. Iar pe al treilea general armean care a existat în armata română, n-am să vi-l spun.
– E drăcie! s-a mirat sora lui, Satenig. De ce să nu ni-l spui?
Noi toți ceilalți am sărit pe el să ni-l spună. Fiul său în primul rând:
– Spune-l, dudache, că ne interesează. De ce să nu ni-l spui?
Tache n-a vrut să-l zică. Și apoi, în fața întrebărilor potop ale noastre de ce nu vrea să spună, n-a găsit decât o singură ieșire: “Nu vreau”. A găsit ieșirea asta pentru că, pur și simplu, n-avea altă justificare să nu ni-l spună. Dar ca să atenueze duritatea răspunsului său și s-o întoarcă mai în glumă, a adăugat uitându-se la ceas:
– Însă, mâine la aceiași oră, vi-l spun. Trebuie doar să amânăm. Vă promit că, peste fix douăzeci și patru de ore, vi-l zic.
– Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara (ba n-am vociferat deloc, acest “dialog” fiind, încă o dată, o “operă de ficțiune” n.m.). Am cu cine semăna. Și la șmecherie și la înțelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Șișmanian! Sună perfect. Chiar și articolele mele de critică din România Literară am să le semnez așa: Generalul Ara Alexandru Șișmanian” (pp. 432-435).
Hotărît, “memorialistul” își proiectează asupră-mi propriile manii galonarde, rezultatul fiind un fel de auto-satiră prin persoană interpusă ori, mai exact, prin uzurpare de identitate (pentru o analiză a acestei uri de sine proiective, a acestei pseudo-personalități ce nu se poate afirma și care, în fond, nu există decît cu prețul unui permanent transfer, v. supra pp. 31-32, 54).
Altminteri, pe cîte știu (dar cum nimeni nu cunoaște deplin inima oamenilor, s-ar putea să mă înșel în tot ce nu mă privește direct), nici tata, și cu siguranță nici eu nu suferim de obsesia epoleților și medaliilor. De altminteri, personal găsesc că vanitatea implicată în orice formă de idee fixă ierarhică (nu neapărat militară) – simptom flagrant al unei carențe identitare și al unei personalități cariate de frustrări, de ratări și de dubii – e, pur și simplu, înjositoare. Iar, pe de altă parte, n-am nici un respect nici pentru militarism, nici pentru spiritul cazon. Ca vectori potențiali de război, armatele actuale reprezintă un risc permanent pentru întreaga planetă, singurul sens al conflictelor militare în epoca noastră constînd exclusiv într-un fel de activitate polițistă de înlăturare a delincvenților-dictatori și a regimurilor lor. Războiul în sine, însă, rămîne o contingență tragică de care va trebui, cît de curînd, să ne debarasăm pe o planetă complet democratizată și, eventual, politic unificată.
|
Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 15:26:47 CET (3101 citiri)
Citeste mai mult... | 99774 bytes in plus | Scor: 0 |
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|