Responsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts » 

Résumé 

Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945. 

1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique 

Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1]. Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations. 

2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale 

La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ? Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah. 

3. Réparations et perception d’inégalité historique 

Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression. Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte. 

4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945 

L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique. 

Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3]. Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté. 

5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste 

Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle. Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents. 

Notes [1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/

Richard Wagner ”TANNHÄUSER” 

La Deutsche Oper am Rhein – Düsseldorf a avut loc în 4 mai 2013 premiera operei ”Tannhäuser“ de Richard Wagner, masacrată de către actorul și regizorul de teatru Burkhard C. Kosminski, care cu acea ocazie își făcea debutul ca regizor de operă. A fost cel mai mare scandal trăit în acel teatru, de altfel foarte previzibil din partea celor care au participat la pregătirea acelui spectacol. Faptul că Intendantul Operei, Prof. Christoph Meyer nu era la curent (ceea ce mai sigur că este exclus!) sau mai de grabă nefiind conștient de gravitatea și consecințele clare ce vor urma în cazul regiei propuse de regizorul invadator, poate explica prezentarea capodoperei wagneriene în acest mod scandalos în teatrul pe care-l conducea de mulți ani. Pentru regizorul amintit, tema unică a operei au fost greșelile lui Tannhäuser, pe care-l va prezenta ca un criminal nazist de război, condus nu de Zeița iubirii, ci de ideologia nazistă...  

DESTĂINUIRE ANTICIPATĂ  

Ben ritrovati!  

Da, încep cu un salut de mulțumire și recunoștință adresat prietenilor și tuturor iubitorilor teatrului liric care răsfoindu-mi primul volum al cărții mele VIVA L’OPERA, m-au încurajat prin numeroase mesaje, telefonate și comunicări directe, să public și al doilea volum al gândurilor și sentimentelor mele referitoere la arta magică care este opera, sau teatrul liric. Dacă primul volum a vrut să fie un omagiu adus tuturor celor care prin arta lor mi-au trezit minunata pasiune pentru operă, cel de al doilea volum doresc să fie un omagiu adus Măriei sale Publicul, celui care în fond este beneficiarul principal al teatrului liric, și totodată cel căruia în ultima instanță îi este închinat tot efortul marii echipe care contribuie seară de seară la desfășurarea unui spectacol de operă. Fanii operei (lyricomanii) ascultă și văd o operă cu tot trupul și sufletul, cu inima, pielea și tot creierul. Pentru acest grup, opera este o artă despre dragostea de viață (Vissi d’Arte, Vissi d’Amor!). Paginile dedicate acelor pasionați ai operei-lyricomani- care din dragostea lor nebună pentru acestă artă complexă și fascinantă care este opera, fac sacrificii enorme pentru a parcurge sute de kilometri pentru a fi prezenți la un spectacol de operă, le-am scris cu nemărginită admirație și recunoștință. Cât de frumos ar fi fost ca spectacolele de operă să se desfășoare seară de seară într-o armosferă plină de armonie, în care muzica fermecătoare a nemuritorilor compozitori să domine magica interpretare a celor din fosa orchestrei, de pe scenă, cât și din spatele scenei…  dar în zilele noastre tot mai mult asistăm la o desconsiderare și chiar o luptă împotriva a ceea ce a fost creat cu decenii sau sute de ani în urmă, călcând în picioare capodoperele operistice, orientându-le departe de intențiile compozitorilor sau a librertiștilor, actualizându-le artificial în niște deplorabile și inutile confuzii regizorale. Da, este vorba de o intreagă armată de regizori invadatori din diferite alte domenii, cinema, teatru dramatic, niște intruși, care sub masca grupului Regietheater, creat de marele regizor Walther Felsenstein la începutul anilor 50, curent într-adevăr inovator pentru acea epocă, dar care deja la începutul anilor ´70 a devenit un grup al groparilor Operei (termen însușit de mine din vasta experiență a omului de teatru și critic muzical, Jean Goury). Singurul interes al acestor gropari ai operei care ignoră adevăratul mesaj al acesteia este acela de-a șoca și provoca pe fondul muzical al marilor capodopere operistice, muzica și libretul jucând pentru ei un rol secundar, important fiind doar să fie ”altcumva”, iar ca prin scandalurile provocate de confabulațiile acestora, să devină cunoscuți în caruselul operi. Acestor ”regizori” provocatori, adevărați gropari ai operei le dedic în volumul meu un întreg capitol scris nu cu tastatura, ci cu … bisturiul !

Cominciamo bene 

Am mai scris despre felul mârșav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet național – în Spania nu există așa ceva, ci e vorba de o tradiție seculară de mari poeți, pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeți ai lumii. Toate acestea nu l-au deranjat pe denunțător, un neom limitat și stăpânit de impulsuri. Și Lorca a fost asasinat.  

Dar Eminescu era poet național: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecțiunea formală, pe care toți românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja pe mulți, așa că și el a fost lichidat. 

Oficial, Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis n-avea, e o greșeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în considerație cea mai grozavă combinație, și boală mintală, și boală infecțioasă, și felul mârșav în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune – diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privința sifilisului – n-avem la dispoziție probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamația gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicație, n-aș spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l aibă cu Veronica (Ana) Micle.  Patrimoniul genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soțul, ambele de cea mai bună calitate, una profesoară de fizică și alta cântăreață de operă; așa o femeie nu naște copii morți, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecțioasă! Și nu știm cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminți… 

Oricum, între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu îi detesta.  În versuri (Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!…), dar mai ales în publicistică, unde dădea și nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu atât mai mult, căși băga nasul și în politica mare (agitație iredentă împotriva Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocații verbale care au dus la altercații – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute și nevrute, tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămașa de forță și l-au internat la balamuc.  Acolo a fost diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Așa poate fi explicată și aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte și înhumare! Dar trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu fusese lezat.  Pe atunci, sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar și foarte toxic. Atunci când un om liber își dă seama că tratamentul îi face rău, îl întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, și încă la furioși, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine.  Teoria „marelui întuneric” este valabilă numai parțial.  Vlahuță l-a vizitat pe poet, și l-a auzit declamând cu voce sonoră versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carnețel cu versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista literară Fântâna Blanduziei). Așa ceva este posibil, și menținerea poetului izolat, fără posibilitatea de a scrie și de a comunica, este și ea o crimă. Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, și ar mai fi creat.  *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor național, Pușkin – și el boier care-i deranja pe mulți (spre deosebire de Eminescu, Pușkin avea ceva bani).  Nobilimea nu lucra; pentru ei, ar fi fost o rușine. Singurele cariere posibile erau cea miltară și cea diplomatică; altfel, se țineau numai de adulter. Cu o condiție: să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, și trebuia spălată în sânge.  La fel și Pușkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la libertate, și care au fost găsite în posesia revoluționarilor, și ei boieri. Ce facem cu el? Nu luase armele, și să judeci un nobil era greu.  S-a făcut atunci uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocația a fost organizată imitând acțiunea romanului în versuri al lui Pușkin, Evgeni Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soției lui Pușkin, și imediat a început s-o curteze pe soția lui Pușkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuși țarul a menționat-o, și a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba nobilimii, însă incorectă. Pușkin a fost nevoit să-l invite la duel pe d’Anthès, și atunci…  D’Anthès a fost arestat, însă repede țarul l-a grațiat, l-a degradat (era ofițer) și l-a expulzat, așa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicați știau cine este Pușkin, dar aceasta nu i-a oprit. *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au influențat mai apoi pe Pușkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale, dar nimeni nu știa, nici măcar el: publicase foarte puțin, și oricum, marea mea creație a fost scrisă în puținele zile în care-și aștepta execuția; atunci și-a exprimat mânia împotriva regimului de tiranie  Mai înainte fusese revoluționar legalist, și, ca publicist, protesta împotriva căii teroriste pe care o adopta revoluția. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, și a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, și a fost găsit de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoțit de o tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice; însă, gentleman, știind ce pericol o amenință, s-a pus în evidență, a fost arestat, și însoțitoarea lui a putut să se salveze. Situație paralelă (nu identică) cu o situație din opera de după un secol, Andrea Chénier.  La închisoare el și-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita, și care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul Robespierre; toți ceilalți luau șpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de presupus că nici nu cunoștea conținutul poeziilor, care denunțau regimul terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea  Națională l-a scurtat de-un cap pe Robespierre, și toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa captivă; atât și nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, și în memoriile ei nu-l menționează.   Pe atunci, ea avea alte probleme. Acuzată de nuștiuce complot, moartea îi era sigură. Printrun intermediar a plătit șpagă zdravănă acuzării, așa că a fost scoasă de pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost scurtat de-un cap, și Aimée a scăpat.  În opera prezentată peste un secol, toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după ce-a epuizat toate posibilitățile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el. Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la moarte, și ambii, Andrea și ea, se duc fericiți la execuție, cântând: Trăiască moartea împreună. *  

În tinerețe, având o treabă la biblioteca Universității din Iași (Fundația, lângă statuia lu Eminescu), am intrat în sala de lectură și am găsit – colecția revistei Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui Eminescu, Doină, interzisă sub comuniști, și am putut s-o citesc. Așa se difuza pe atunci cultura națională.

Dans la prison de Pitesti s’est déroulée entre 1949 et 1952 une expérience de rééducation par la torture physique et morale des détenus anti-communistes. Sa particularité est que les tortionnaires étaient recrutés parmi des détenus qui, par opportunisme ou par pure cruauté, torturaient les autres en les obligeant de renier leurs convictions religieuses, morales et politiques et se convertir à la doctrine communiste. A part les tortures physiques, les humiliations allaient jusqu’à les forcer à boire leur urine et manger leurs excréments, les faire participer à des « messes » pornographiques pendant lesquelles les plus religieux devaient renier leur croyance.

Săptămîna trecută am încercat să alertez opinia publică privind promulgarea legii 217/2015-un dictat antidemocratic, antilibertar, anticonstituțional, antijustițiar și antiromânesc:

http://www.realitatea.net/jocurideputere.html  - in emisiunile din 3 august la 1:39:15 si 5 august la 1:08:30
http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-legea-anti-legionara-cea-ma-stalinista-lege-din-2000-incoace

            Am constatat că acesta acțiune provocatoare a celor care împiedică judecarea genocidului comunist nu întîmpină rezistența cuvenită. Se instalează rapid intimidarea urmărită prin această lege, într-un cadru dezolant  de degradare, aservire, domesticire, lașitate, dezorientare, lehamite, renunțare.(Ioan Roșca)