Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 42 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Distribuitor de afise Polemici: Regimul comunist a fost un calau care a condus la distrugerea morala a natiunii

    Cititor scrie "https://www.stiripesurse.ro/video-nicolae-ciuca-in-parlament-regimul-comunist-a-fost-un-calau-condus-la-distrugerea-morala-a-natiunii-efectele-sale-nocive-se-resimt-si-astazi_2655895.html"
    Scris de asymetria on Wednesday, February 14 @ 09:25:50 CET (53 citiri)
    Citeste mai mult... | Scor: 0

    Historia oculta Polemici: Radu Dragan. Le fantôme de la Légion hante-t-il toujours l


    Dans la prison de Pitesti s’est déroulée entre 1949 et 1952 une expérience de rééducation par la torture physique et morale des détenus anti-communistes. Sa particularité est que les tortionnaires étaient recrutés parmi des détenus qui, par opportunisme ou par pure cruauté, torturaient les autres en les obligeant de renier leurs convictions religieuses, morales et politiques et se convertir à la doctrine communiste. A part les tortures physiques, les humiliations allaient jusqu’à les forcer à boire leur urine et manger leurs excréments, les faire participer à des « messes » pornographiques pendant lesquelles les plus religieux devaient renier leur croyance.
    Radu Drăgan
    Scris de asymetria on Monday, November 04 @ 16:08:58 CET (1671 citiri)
    Citeste mai mult... | 12084 bytes in plus | Scor: 0

    Memoria Polemici: Mara Nicoara, turnatoarea si poetesa multilaterala

    Azi consemnez, după calendarul colegului Ion Lazu, aniversarea Marei Nicoară, poetesă și javră. Născută la 3 decembrie 1948, împlinește deci azi 69 de ani. O bătrânică respectabilă pentru copiii și nepoții eventuali. Sper ca nota mea să-i ajungă sub ochelari. Doresc să amintesc uitucilor, și să nu uit nici eu, că Mara Nicoară a fost o foarte activă informatoare a Securității în perioada dintre 1971 și până după moartea lui Marin Preda. Poate și după aceea, dar nu am probe. Prezența Marei Nicoară la Casa de creație de la Mogoșoaia pe o lungă perioadă se explică prin faptul că era în misiune. Era plătită pentru a  provoca și turna și o făcea cu plăcere și eficiență. O știu din dosarul meu de urmărire informativă, care poate fi citit  pe Internet, ca și din dosarul de rețea al Marei Nicoară, lizibil la CNSAS. Alți scriitori erau acolo ca să scrie, mulți doar ca să chefuiască și să «reguleze». Unii le făceau pe toate. Marin Preda era acolo mai ales ca să scrie și ca să moară.

    Dan Culcer
    Scris de asymetria on Sunday, December 03 @ 14:47:01 CET (2242 citiri)
    Citeste mai mult... | Scor: 0

    Historia oculta Polemici: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc Istoria nu este 'o poveste'! (3)

    Nu sunt simpatizanta „teoriei conspirației" pe care o consider sinonimă - mai mult sau mai puțin - cu pasarea propriei lipse de acțiune și pasivismului în fața răului pe seama unor factori externi. Dar, ofensiva contra culturii românilor, scăderea dramatică a nivelului de cunoștințe elementare de istorie, de literatură, a românilor, în special a tineretului trecut dincolo de bacalaureat, îmbibarea cu obstinație a creierelor tinere cu o subcultură crasă difuzată prin toate mijloacele moderne existente azi, cultivarea cu aceeași obstinație a prostului gust, pervertirea artei adevărate prin invazia unor făcături venite de aiurea, te duce, vrând-nevrând la gândul că se vrea dezarmarea morală a poporului român, spolierea lui de valorile naționale autentice , anihilarea spiritului național-patriotic și aducerea lui în stadiul în care să accepte fără crâcnire ceea ce i se „oferă" prin mijloace dirijate.
    Viorica Moisiuc
    Scris de asymetria on Wednesday, March 22 @ 20:48:13 CET (3377 citiri)
    Citeste mai mult... | 13624 bytes in plus | Scor: 0

    Historia oculta Polemici: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc.'Carte de vizita'

    O carte te atrage fie prin numele autorului ei - specialist cunoscut și apreciat în domeniul de interes urmărit, fie prin titlul ei , care-ți stârnește curiozitatea. Cartea cu titlul de mai sus mi-a stârnit nedumerirea. După câte știu, nu există două sau mai multe istorii ale indiferent cărui eveniment sau fenomen istoric; nici în cazul de față nu pot exista mai multe istorii ale unei perioade aparte din Istoria Românilor, perioadă relativ scurtă dar care cuprinde momente ce ridică multe semne de întrebare, probleme controversate, păreri contradictorii. În anii care s-au scurs de la momentul în care România a fost oferită U.R.S.S.-ului , în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin înțelegerile dintre Aliați, și momentul decembrie '89, s-au petrecut modificări radicale în viața societății românești, având consecințe profunde pe toate planurile. Fără îndoială, cunoașterea în toată complexitatea ei, a evoluției acestor modificări, deslușirea fenomenelor și a evenimentelor petrecute într-o jumătate de secol, reprezintă o încercare temerară pentru oricine.
    Aș vrea însă să subliniez din capul locului că aici nu poate fi vorba de analizarea, chiar și pe baza unei cercetări multilaterale riguroase, doar a unei jumătați de secol, ci de cunoașterea, în ansamblu, a istoriei Românilor, a contextului internațional în care ea s-a desfășurat, a factorilor care au avut o înrâurire mai mare sau mai mică asupra evenimentelor, a relației cauză-efect care a acționat într-un moment sau altul. Așadar, o misiune extrem de dificilă, căreia, desigur, autorii și-au propus să-i reziste și s-o ducă la bun sfârșit. Și, pentru că spre regretul meu, numele majorității autorilor îmi era complet necunoscut, am încercat să aflu, din surse publicate, deci accesibile, cine sunt ei și ce au în lada lor de zestre științifică.

    Nota:
    Prof. univ. dr. Viorica Moisiuc - Istoria nu este „o poveste”! (2)
    Scris de asymetria on Monday, March 20 @ 11:25:06 CET (3041 citiri)
    Citeste mai mult... | 29021 bytes in plus | Scor: 0

    Historia oculta Polemici: Paul Goma. L'art de la désinformation : Holocaust versus Goulag?

    L'art de la désinformation : Holocaust versus Goulag?
    Paul Goma en dialogue avec Dan Culcer. Polémique autour d'une manipulation de contexte


    Nota: Le texte a ete initialement publié dans la versiopn ancienne de la revue  Asymetria, dont certain pages sont encore accessibles sur Internet Archive a l'adresse suivante :
    http://web.archive.org/web/20020307084351/http://www.asymetria.org/gomafrench.html
    Scris de asymetria on Wednesday, August 24 @ 19:40:14 CEST (3370 citiri)
    Citeste mai mult... | 53815 bytes in plus | Scor: 0

    Lecturi critice Polemici: Francis Dworschak. Eliade si Turcanu: doi prizonieri ai istoriei

    A aparut o noua carte despre Eliade menită să facă valuri si sa starneasca tot feluri de comentarii: “Mircea Eliade. Le Prisonnier de l’Histoire” a unui relativ necunoscut autor roman, Florin Turcanu, scrisa in limba franceza si tiparita la Paris, Éditions La Découverte. Dar ceea ce este mult mai important, acest volum este considerat de unii drept cea mai marcanta carte a acestui an (2003).
    De fapt in ultimii doi ani au fost publicate trei lucrari de mare anvergura despre Eliade: Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine (Cioran, Eliade Ionesco. L’oubli du Fascisme,2002), care este mai mult un dosar judiciar in stil stalinist impotriva celor trei romani. Pe urma aceasta noua carte a lui Turcanu cu multe documentari importante, dar in care speculatia, contrariu la ce se spune, uneori isi ia zbor liber si iresponsabil, (sau cadere libera), si o a treia carte, mai putin trambitata, dar scrisa de un adevarat academician, constient de responsabilitatea scriitorului sa spuna numai adevarul, numai ce poate fi dovedit si in care fiecare subiect este analizat in mod obiectiv, si din toate punctele de vedere. Ne referim la cartea lui Mac Linscott Ricketts “Former Friends and Forgotten Facts”, Criterion Publishing, 2003 in care in 140 de pagini acesta demoleaza cam toate argumentele Alexandrei L.L impotriva lui Eliade si a carui lectura va proiecta si cateva umbre de indoeli asupra lucrarii lui Turcanu.
    Scris de asymetria on Wednesday, August 24 @ 13:59:32 CEST (3079 citiri)
    Citeste mai mult... | 54848 bytes in plus | Scor: 0

    Distribuitor de afise Polemici: Ioan ROSCA. Despre genocidul contra legionarilor cînd vorbim?

    Săptămîna trecută am încercat să alertez opinia publică privind promulgarea legii 217/2015-un dictat antidemocratic, antilibertar, anticonstituțional, antijustițiar și antiromânesc:
                Am constatat că acesta acțiune provocatoare a celor care împiedică judecarea genocidului comunist nu întîmpină rezistența cuvenită. Se instalează rapid intimidarea urmărită prin această lege, într-un cadru dezolant  de degradare, aservire, domesticire, lașitate, dezorientare, lehamite, renunțare.(Ioan Roșca)
    Scris de asymetria on Friday, August 14 @ 16:41:16 CEST (4195 citiri)
    Citeste mai mult... | 25011 bytes in plus | Scor: 0

    Distribuitor de afise Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Paltinis


    Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica



    Așa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei românești.
    Scris de asymetria on Thursday, May 16 @ 16:09:59 CEST (3202 citiri)
    Citeste mai mult... | 21768 bytes in plus | Scor: 5

    Geopolitica Polemici: Matei Cazacu. Negru Voda. Un voevod roman la începuturi

    Matei Cazacu. Negru Vodă. Un voevod român la începuturile Țării Românești

    Un nou club si-a facut aparitia în România : Clubul prietenilor lui Negru Voda. Sediul : necunoscut. Presedintia acestui club (rautaciosii ar zice marele preot sau guru al acestei secte) nu este altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vietii publice si a culturii române care nu mai are nevoie de prezentare. Regulamentul clubului (sau catehismul sectei) se intituleaza Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Românesti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de "descalecatoare" si pâna la asezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Arges. Noi interpretari, Bucuresti, Humanitas, 2007. Anul trecut, indignat de reactia scepticilor si a adversarilor sai, Neagu Djuvara a publicat o replica intitulata eminescian Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, aparuta la aceeasi editura. Principala preocupare a acestui Club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar modern al "bunului salbatic", mai precis a cumanului civilizator si catolic (în fapt, un barbar nomad, crescător de vite), care acum sapte secole si ceva i-a învatat sa lupte pe românasii nostri ignoranti si lipsiti de vlaga,iar apoi sa-si creeze înfine un stat, Muntenia sau Tara Româneasca, termen care în vremea aceea însemna "Tara românilor". Nu a cumanilor, nici a cumanilor si a românilor, nici macar a românilor si a cumanilor, ci doar a românilor!

    Matei Cazacu, istoric


    Nota: Rescrieriele istoriei românilor au fost preocuparea agenților cominterniști, comuniști, după ocuparea României de către armata sovietică, parte a programului de estropiere a culturii române. După 1990 o tendință programatică simetrică, similară și violentă a fost susținutî, finanțată și aproape impusă de alte agenții de propagandă. În numele unei istoriografii critice se zguduie temeliile viețuirii comunitare carpatice a românilor, se ajunge până la contestarea unității statale naturale a românilor, România fiind prezentată din aproape toate direcțiile, de la Est ca și de la Vest sau de la Nord, ca un soi de țară imaginară, construită din bucăți luate de la vecini. Va trebui să reconsiderăm și analizăm scopurile acestei agresivități geopolitice, cu elemente ideologice simetrice care folosește lingivistica, istoriografia, etnologia pentru a nega dreptul la existență a unei țări a românilor. E urgent!
    Dan Culcer
    Scris de asymetria on Sunday, December 16 @ 14:22:28 CET (3703 citiri)
    Citeste mai mult... | 31595 bytes in plus | Scor: 3

    Distribuitor de afise Polemici: Dana Shishmanian, O memorialistica calomnioasa


    O memorialistică calomnioasă
    [articol apărut pe situl  GID - Grupul Independent pentru Democrație, pe 17 ianuarie 2012,
    http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ]
    D-l Gabriel Diradurian se vrea scriitor. Voia domniei-sale. Mulți chemați, puțini aleși. Nefiind treaba noastră să apreciem dacă autorul romanului Sceleratul (ex-Cabotinul) și al altor proze, precum și al unor încercări teatrale, mai toate publicate la editura comunitară Ararat, e un ales și nu doar un chemat, ne vom limita a constata veleitatea, în sine, nobilă, de a scrie literatură. Foarte bine, nimeni nu are a i-o reproșa, dimpotrivă ; tot omul care scrie e meritoriu, și chiar dacă scrie prost, are dreptul la adepți... adică la făcători de cronici literare de complezență : de ce nu, dacă nu supără pe nimeni... Dar, de cîțiva ani, în prelungirea unui narcisism deja vizibil în literatura domniei-sale, D-l Diradurian adaugă la coardele pur literare și o altă coardă, pe care mizează cel puțin tot pe atîta, căci îi consacră, iată, peste 700 de pagini în cele două volume format mare pe care le-a publicat sub titlul, cît se poate de serios, de... Memorialistică. Adică, cel puțin cantitativ vorbind, opera zisă memorialistică echivalează cu toată opera precedent literară a D-lui Diradurian reunită la un loc. Nu, nu ne înșelăm : autorul se pune pe sine, cu biografia, cu personalitatea, cu anturajul său, cu oamenii pe care i-a cunoscut, în centrul adevăratei opere a vieții sale. Un “erou al timpului nostru”...
    Întreprindere de asemenea, în sine, cît se poate de respectabilă, căci memoriile, reportajele, literatura zisă de mărturie, prin definiție subiectivă în trăirea și chiar în interpretarea unor fapte, sînt, prin extensie, genuri literare și au drept de cetate, ba chiar au lectorii lor pasionați, însetați de autentic, nu de ficțiune. Iată într-adevăr, caracteristica fundamentală ce diferențiază romanul, nuvela, poemul epic, de memorialistică, reportaj, mărturie : primele sînt genuri bazate pe ficțiune, acestea din urmă, genuri bazate pe o realitate, personală sau colectivă, socială și istorică ; în primele, autorul inventă personaje, situații, destine, întîmplări, în celelalte, autorul transmite amintiri, înregistrări, mărturii despre persoane, situații, întîmplări, reale, pe care le-a cunoscut sau trăit personal. Și pe care le transcrie cu subiectivitatea lui, neexcluzînd critica, luarea de poziție, atacul ideologic chiar, dacă e cazul ; dar nu cu imaginația lui ficțională și afabulatorie.


    Nota: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ]
    Scris de asymetria on Thursday, November 01 @ 18:44:56 CET (3196 citiri)
    Citeste mai mult... | 20214 bytes in plus | Scor: 0

    Ziceri&contraziceri Polemici: Matei Cazacu. Raspuns lui Neagu Djuvara



    « Un nou club select și-a făcut apariția în România : Clubul prietenilor lui Negru Vodă. Sediul : necunoscut. Președintele acestui club (dacă aș fi răutăcios, i-as zice marele preot al acestei secte) este nimeni altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vieții publice românești care nu mai are nevoie de prezentare. Principala preocupare a acestui club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar post-modern al "bunului sălbatic", mai precis al cumanului civilizator și catolic care acum șapte secole și ceva i-a învățat pe românașii noștri să-și creeze în fine un stat, Muntenia sau Țara românească, termen care în vremea aceea însemna "Țara românilor" . Nu a cumanilor, nu a cumanilor și românilor, ci doar a românilor!»

    Matei Cazacu
    Scris de asymetria on Monday, October 29 @ 18:08:35 CET (4727 citiri)
    Citeste mai mult... | 26015 bytes in plus | Scor: 5

    Lecturi critice Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisã Domnului Varujan Vosganian - IV

    Nu știu ce informații sau ce experiențe personale ale d-lui Diradurian justifică această teorie extrem de primitivă a racketului ca principal vector de îmbogățire (sîntem cam departe de capitalismul luciferic, mai degrabă în plin capitalism de mahala și-n comunismul de maidan! oricum, de data aceasta România – S.U.A. fac, cum s-ar zice, meci nul), însă fără a voi să mă erijez în apologet al capitalismului – cu atît mai puțin al comunismului – găsesc concepțiile economice ale “memorialistului” (chit că mi le atribuie) o țîră cam simpliste.
    Desigur, ideea-far a întregului discurs, “confirmată” resemnat de mătușa mea, apare, cum se și cuvine, abia la sfârșit:
    “– Auzi, vreau pace cu tine. Ce-ai cu mătușa ta?
    – Asta-i! Banul și agresivitatea nu dau înapoi și nu vor pace decât dacă sunt tratați tot cu agresivitate. – Ah, ah, Ara! Asta e, ce să fac?” (p. 445).

    *

    Vă cer scuze, inestimabile d-le Vosganian, pentru faptul, poate regretabil, că indignarea m-a împiedicat să urmez firul pseudo-dialogurilor exact așa cum se înșiră ele în “Memorialistica” d-lui Diradurian. Cum scrisoarea deschisă ce v-o adresez dvs., dar nu numai dvs., altfel n-ar fi “deschisă”, e deosebit de lungă, poate n-ar fi rău să reamintesc cîteva elemente. Tehnic, avem de-a face cu un “diameron”, cu alte cuvinte cu o suită de șase dialoguri, toate fictive și toate deosebit de abjecte, desigur, însă nu asta-i acuma problema, distribuite în două grupuri de trei, diferențiate după gen (masculin vs. feminin), primul grup compunîndu-se din “dialogurile” ce le-aș fi avut, în ordine, cu regretatul Așod Șarafian, cu tatăl meu, Tacvor Șișmanian, precum și cu “memorialistul” însuși, d-l Gabriel Diradurian. Al doilea grup, format de data aceasta exclusiv din femei, cuprinzînd, tot în ordine, “dialogul” cu mătușa mea, actualmente decedată, Satenig Bostanian (născută Șișmanian), cel cu mama “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și cel cu (pe atunci) d-ra Ani Altunian. Scenariul-cadru al diameronului îl reprezintă o excursie la Brașov, plasată de d-l Diradurian, din diverse pricini pe care am încercat să le elucidez mai sus, în 1975, dar ce a avut loc, în realitate, în vara lui 1971, într-o perioadă cînd pregăteam examenul de trecere de la facultatea de franceză la cea de hindi. De asemeni, nu e cred rău de a aminti că ambele părți ale diameronului, altfel spus, cele două serii de cîte trei “dialoguri”, s-ar fi desfășurat (punere în scenă fictivă, căci puținul ce a avut loc, v. supra pp. 2-3, a avut loc cu totul altfel) respectiv la restaurantul vîrfului Cioplea, cota 1000 și la restaurantul “Aro” din Brașov. Or, astfel fiind prezentate lucrurile, nu pot să nu mă mir, dar e posibil să nu cunosc eu suficient restaurantele, cum niște “dialoguri” atît de violente ca cele relatate au putut avea loc în nepăsul general, fără a atrage intervenția îngrijorată a ospătarilor sau a mai știu eu cui! Căci e cert că personajele unor asemenea dialoguri n-ar fi putut vorbi în șoaptă, nici calm! Dacă am relatat mai sus, pe cît mi-am putut aminti la mai bine de 40 de ani de la fapte, conținutul veritabil a ceea ce s-a discutat cu ocazia acelei excursii, nu sînt sigur că am precizat și cadrul real al dialogurilor reale. Discuția cu d-ra Altunian s-a petrecut în dreptul unui bloc. Eram singuri, așeazați pe bordura grădiniței din fața blocului în chestie, ceilalți fiind cred plecați cu mașina după o cameră (mai degrabă un apartament, ținînd seama de numărul excursioniștilor). Prima discuție cu d-l Diradurian (un diameron totuși!) a avut loc, pe cît îmi amintesc, ceva mai tîrziu, în chiar apartamentul închiriat pentru noapte. În fine, a treia destul de scurtă discuție, dacă o putem numi astfel, cea despre Dostoievski, a avut loc în stradă.
    În ce privește participarea la excursie, reamintesc că nici Așod Șarafian (decedat acum cîțiva ani în Germania, unde emigrase împreună cu familia), nici regretata mea mătușă, Satenig Bostanian, nu se găseau cu noi ceștilalți, ceea ce înseamnă desigur că dialogurile în care sînt implicați de imaginația debordantă a d-lui Diradurian trebuie considerate nu doar, pur și simplu, ca fictive, ar fi fost desigur prea puțin, ci de-a dreptul ca imposibile. E drept, prin 1972-1973, mă simt incapabil să datez cu precizie, am participat la o altă excursie, împreună cu tata, tanti Satenica și Așod Șarafian ce conducea, într-adevăr, tot un Fiat 124, însă la aceasta din urmă nu fuseserăm însoțiți nici de d-l Diradurian, nici de mama acestuia, d-na Eliza Diradurian, cu atît mai puțin de d-ra Ani Altunian. La un moment dat a apărut și soția directorului general împreună cu cei doi copii (de data aceasta ne găseam într-adevăr în grădina unui restaurant deși, spre rușinea mea, n-aș putea să precizez care, cu atît mai puțin localitatea), lucru pe care, bineînțeles, “memorialistul”, absent de la eveniment, îl ignoră. Cu absenții nu se poate dialoga iar, pe de altă parte, absenții nu pot depune mărturie decît, eventual, mințind. Ar trebui, prin urmare, împotriva d-lui Paul Cernat, să vorbim nu de “onestitate absolută” ci de necinste afabulatorie, nu de “devoalări” operate cu sau fără anestezic ci de calomnii impudente, în fine, de contrafacerile unui spirit vindicativ fără motiv și veninos fără pricină ce, incapabil de a-și asuma propriile eșecuri, de nimeni altul provocate, se lansează într-o laborioasă vindictă gratuită, uneori post-mortem, contra, tocmai, celor ce îndrăzniseră să-l ajute sau, eventual, să-i vrea binele.
    De ce aceasta? Pur și simplu pentru că îndrăznind să-l ajute, deci, în perspectiva paranoidă a memorialistului, plasîndu-se deasupra lui, aceștia îi permiteau să măsoare decalajul dintre ambițiile lui insane și realitatea mult mai sordidă, constituind un fel de barometre ale eșecului și ratării. Iată sensul simplu al jalnicului pamflet intitulat “Memorialistică”. Inutil să intru aici în prea multe detalii. Se știe, invidioșii sînt bolnavi de reușita celorlalți sau de ceea ce interpretează ei înșiși, prin contrast cu ei înșiși, ca o astfel de reușită. Din punctul acesta de vedere, rîndul dvs. va veni cînd o să vă așteptați mai puțin, sper că nu vă îndoiți de asta, inestimabile d-le Vosganian – mă amuz de pe acum! Cum v-ați amuzat dvs. pe socoteala mea, bineînțeles. Pe de altă parte, naturile infantile, lesne traumatizabile, își proiectează răspunderea proprie asupra celorlalți, vinovați, astfel, de a le fi distrus “viața” (vă amintiți poate dedicația imaginară destul de frecvent citată, v. de pildă supra n. 25). Iată ce justifică atacurile directe sau indirecte împotriva mătușii mele al cărei “angajat” a fost într-o oarecare măsură d-l Diradurian, ironiile grosolane la adresa tatălui meu ce, de asemenea, a îndrăznit să-l angajeze, ba chiar să-i mărească un nemeritat salariu (de fapt, o sinecură), la ziarul “Nor Ghiank”, în fine, împotriva vărului meu, Ștefan Bostanian, ce-l prea zdrobea cu reușita lui financiară. Chiar și mamei sale, d-na Eliza Diradurian, “memorialistul” pare să-i reproșeze un soi de eșec pedagogic sau poate chiar o anume formă de “abandon” (v. pasajul citat la pagina 62) ce exprimă net anxietățile fiului, ca și raporturile resentimentare întreținute cu părinții săi (v. în special reproșurile formulate la adresa tatălui, oribil adîncite prin acuzațiile lansate împotriva mamei sale în pseudo-dialogul din “Memorialistică II”). Evident, lucrurile sunt mai complicate…
    Chiar și regretatul Așod Șarafian, personaj haut en couleurs pe care, în ce mă privește, nu l-am cunoscut decît cu prilejul acelei excursii despre care Gabriel Diradurian dă seama in absentia, pare să fi stîrnit “memorialistului”, ce face altminteri mare caz de “respect”, obscure sentimente de animozitate. Altfel cum să înțelegi faptul că “nea Așod” e prezentat de autorul “Memorialisticii II” ca un soi de ambițios, handicapat de un “dosar catastrofal” (un frate plecat în S.U.A.) dar făcînd totuși carieră prin căsătoria “cu sora marelui lider comunist Dănălache (…) Președintele U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România)” (p. 423). Anecdote, pigmentate cu detalii scabroase și expresii din cele mai crude, nu lipsesc. Devenit din “simplu inginer” director-general în Ministerul Construcțiilor de Mașini în urma căsătoriei avantajoase cu sora ștabului comunist menționat mai sus, însă sîcîit la culme de șeful cadrelor ministerului din cauza “fugii” aceleiași în R.F.G. unde ceruse azil politic, Așod reacționează: “O dată, când l-a prins singur pe un coridor pe Șeful Cadrelor care-l chinuia de atâta timp, l-a luat cu mâinile de reverele hainelor, l-a ridicat de la podea (am spus că Așod avea peste doi metri și era foarte solid) a început să-l scuture pe activist și a zbierat la el:
    – Dacă mă mai chemi la tine și mă mai fuți cu întrebările tale, te prind și te bat de te caci pe tine. Ai înțeles? Te las jos, lat, în sânge. Băgat la cap? Apoi a dat drumul omului pe care îl prinsese de reverele hainei, i-a dat un șut în cur, i-a dat un brânci puternic și a mai strigat la el:
    – Hai, valea, ușchială, fuga marș în biroul tău!” (p. 423).
    Extraordinar, tocmai acestui redutabil preopinent mă face “memorialistul” să mă adresez cu impertinența insuportabilă a “cabotinului”! “Leit-motivul”, “dudache”, mai încape vorbă, nu lipsește, deși aplicarea acestei formule realizate prin vădită reduplicare onomastică (v. supra pp. 10, 32, 47) la Așod Șarafian, al cărui nume nu se pretează cîtuși de puțin, pare cel puțin bizară (de altfel, această extindere elucubrantă a “leit-motivului” se va generaliza la practic totalitatea personajelor “diameronului”). Mult mai extraordinar încă, mă văd (în orice caz mă citesc) bombardat pe deasupra expert în probleme economice. Eu care practic nu deschideam un ziar și nu știam, dacă lăsăm la o parte cîteva “vedete” gen Corneliu Mănescu sau, să zicem, Ion Gheorghe Maurer de pildă, numele mai niciunui ministru comunist (cu excepția lui Mircea Malița, ministrul ce a făcut posibilă înființarea facultății de hindi), mă pomenesc discutînd doct despre schimbările din Ministerul Construcțiilor de Mașini (!), ba aflu că pe noul ministru l-ar fi chemat Avram și că ar fi fost “unul dintre cei mai tâmpiți ingineri și directori generali de acolo” (p. 429).
    De ce nu – je veux bien le croire! Problema e doar că – deși în principiu aș fi fost perfect de acord cu ideea că regimul promova numai incompetența, corupția și, eventual, crima (pe vremea lui Stalin, în orice caz, membrii Biroului Politic își puteau măsura importanța după sutele de mii de oameni cărora le provocaseră moartea direct sau indirect) și prin urmare că acestea și nu altele reprezentau, în ciuda retoricii epocii, “virtuțile cardinale” ale unui șef comunist demn de acest nume – pur și simplu această conversație, oricît ar fi de regretabil pentru d-l Diradurian, n-a avut niciodată loc. Oricum, nu cu mine și cu siguranță nu cu prilejul acelei excursii.
    Există, desigur, afabulații benigne, ce nu jenează decît prin senzația neplăcută de a te simți manipulat, integrat unui scenariu în care nu te recunoști dar și, dimpotrivă, afabulații extrem deranjante, deletere, unde neghiobia și reaua intenție își dau mîna, formînd o alianță ce poate fi considerată pe drept cuvînt “scelerată”. Expus de un fel de indiscreție a ficțiunii toxice, te simți mai rănit decît de o dezvăluire adevărată, oricît de penibilă altminteri.
    În cazul de față, nu atît “conținutul” pălăvrăgelii destul de meschine și absurde ce mi se atribuia mă stînjenea în primul rînd cît tonul, vulgaritatea insuportabilă a acestei impertinențe veninoase cu care n-aveam nimic de-a face, dar care-i stătea atît de bine “cabotinului”, d-lui Diradurian însuși, precum și, finalmente, atitudinea sentențios moralizatoare, străbătută de o satisfacție destul de perceptibilă, cu care “memorialistul” își încheie episodul:
    “Ara avea în jur de douăzeci și patru de ani, Așod avea probabil ceva în jur de patruzeci și cinci de ani. Totuși tînărul meu prieten (sic!) nu se sfia deloc să vorbească la persoana a doua singular cu directorul-general”.
    Imparabil! Cel mai curios e că această lecție de bună purtare bazată pe discursuri fictive (deci aparținînd exclusiv lui G.D.!) îmi vine tocmai din partea “memorialistului” ce, furat de voluptatea admonestării, uită că-și tratează părinții per-Diran și per-Eliza, pe tatăl meu per-Tache, că directorul-general căruia îi ia atît de vajnic apărarea nu are nici el dreptul (cu o unică excepție retorică) decît la nudul prenume “Așod” – toate persoanele ce apar în “Memorialistică II” (n-am motive să cred că situația “Memorialisticii I” ar fi diferită) fiind tratate exact așa: la persoana a doua singular, indiferent de rang sau de vîrstă.
    De altfel, cum am văzut mai sus și cum putem documenta acum cu precizie, pozițiile contestatare, criticile lui “nea Așod” (v. supra p. 31), se limitează cuminte doar la disfuncții fără a aborda carențele de fond ale sistemului (permițîndu-mi, cu această ocazie, să debutez în rolul meu de “mediator” diameronic).
    Dar anticipez oarecum. Iată totuși pasajul ce, după părerea mea, conține in nuce premizele considerațiilor de mai sus.
    “– Dudache (formula inevitabilă a d-lui Diradurian pe care, bineînțeles, mi-o atribuie n.m.), dacă așa prost stau lucrurile în ministerul tău, de ce nu-ți dai demisia?
    – Dacă prostia e cultivată de sus, de sus de tot, demisia mea nu rezolvă nimic. Lucrurile nu se îmbunătățesc.
    – Dudache, poate nu-ți dai demisia pentru ca să nu pierzi poziția pe care o ai, ca să nu pierzi salariul mare pe care îl ai, ca să nu ajungi un biet inginer de fabrică. Poate, dacă ți-ai da demisia ai da dovadă de integritate morală.
    – Nu-i adevărat. Nu plec de-acolo pentru că asta ar însemna lașitate. Nu pentru c-aș ajunge la un salariu mai mic. Dacă stau pe poziția pe care o am, cel puțin pot lupta. Să lupt, poate-poate se schimbă ceva. – Pentru ce să lupți, dudache? Singur ai spus că lucrurile nu se pot îmbunătății (sic).
    – Dar nici părăsirea scenei nu-i o soluție” (p. 430).
    Dincolo de stilul propagandistic ieftin, amintind filmografia regimului, în orice caz fără nici o legătură cu felul de a se exprima al veritabilului Așod Șarafian, stil menit mai ales să-mi scoată în evidență “impertinența”, frapează recurența temei favorite a “memorialistului” (veritabilă obsesie): inutilitatea, ba chiar nocivitatea oricărui efort (vanitas vanitatum…), opțiunea demisiei, a declasării voluntare. O întîlnim în literatura autorului (“Cabotinul”, “O întîlnire”) dar cu siguranță și mai mult în “Memorialistică”. La temeiul astei “opțiuni existențiale” se găsește, desigur, “faimoasa”, oricum inlasabil reamintita, renunțare la terminarea studiilor (actul central al acestei biografii atît de sărace) – cu toate consecințele ei –, sursă incomprehensibilă de incompresibil orgoliu, dar și de depresiune și infinit resentiment. Agrementată, în plus, cu un proces de intenție implicit sau explicit (“devoalările”) la adresa tuturor celor ce se resemnaseră să-și încheie banal facultatea, refuzînd să vadă în incompetență și ignoranță o cale, și în comoditatea puerilă proprie comediei ratării, premizele valabile ale unui drum concret.
    Mai trebuie să repet că acest “dialog” n-a avut, n-ar fi putut avea de fapt niciodată loc și că atît impertinențele pseudointransigente cît și sentențiozitățile ridicule curg din aceeași sursă – aceea a resentimentului gratuit al “memorialistului”, al unui “memorialist” ce inventă pentru că n-are ce-și aminti!
    Adevărul e mult mai simplu și mai puțin interesant. Așod Șarafian, veritabil om-spectacol, a ocupat, cum se spune, centrul scenei pe toată durata “excursiei 2”, cea la care, tocmai, familia Diradurian nu participase și despre care, în consecință, “memorialistul” se găsea în incapacitatea de a furniza o mărturie autentică, însă discursul lui era un discurs ieșit din expansivitatea insului, acaparator dar fără maliție și oricum, deloc centrat pe teme economice, hotărît prea plicticoase pentru mătușa mea căreia cred că-i făcea o vagă curte (mai mult ca o formă de amabilitate decît trădînd vreo reală intenție). Îmi amintesc lucruri fără nici o legătură cu gravele subiecte evocate de “memorialist”. Potemkiniade provocate de inspecțiile directorului-general pe la diverse întreprinderi, multe istorii cu chefuri unde vinurile băute jucau un rol central și altele de acest soi. Să fi fost vorba și de unele tentative de mituire tăiate scurt? Nu sînt prea sigur! Ce-mi amintesc că domina toate aceste anecdote era un sentiment de jovialitate mirată de bizareriile stupidității omenești aliată cu o capacitate și voință juisivă într-adevăr impunătoare. Cam asta ar fi tot! Vi se pare insuficient, d-le Vosganian? Găsiți “devoalările” prea palide, inestimabile d-le Cernat? Regret, dar această simplicitate fără fard, vidă de toate splendorile calomniei și travestiului ca și de toate ornamentele lor “artisticești”, ține de condiția însăși a adevărului.

    *

    Sînt acum nevoit să ating, coborînd pe această stranie scară a insanităților diraduriene, pseudo-dialogul în care travestindu-și “cabotinul” ori mai degrabă “sceleratul” în mine sau, mai precis încă, manipulînd insațiabil o marionetă căreia i-a dat numele meu (am putea vorbi de o multiplă uzurpare de identitate), G.D. îl alege ca țintă a impertinențelor sale ricanante pe tatăl meu, Tacvor Shishmanian. Fie spus în paranteză, o constantă revelatorie a acestui capitol 19 (constantă la care, sub diverse forme, m-am referit deja) e, ceea ce aș putea defini fără exagerare, ca recunoștința vindicativă a d-lui Diradurian. Într-adevăr, toate persoanele evocate în acest capitol sînt sau persoane neutre dar în fond amicale, ca Așod Șarafian, sau prieteni ai familiei “memorialistului”, față de care acesta din urmă are, vai! o datorie de recunoștință (tatăl meu pentru faptul de a-l fi angajat la “Nor Ghiank” după eliberarea din armată, mătușa mea pentru felul mai mult decît prietenesc în care s-a ocupat de mama lui, după venirea acesteia în S.U.A., ca și de G.D. însuși, de altminteri, v. supra p. 64 și n. 34).
    Fără să pretind vreo recunoștință, dar și fără să aspir la o complet nemeritată vindictă, cred că m-aș putea include și pe mine printre cei ce l-au tratat cu amiciție pe “memorialist” cînd, în 1989, acesta m-a contactat, expediindu-mi “Cabotinul” domniei sale. Multiplele dedicații, abundînd în ipocrite “declarații de amor” dau, de altfel, mărturie în acest sens. Începînd cu prima versiune a “Cabotinului” a cărui dedicație e datată din 22 martie 1989: “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relației noastre care ține din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin și care, sper, n-a murit”. Apoi: “Lui Ara Șișmanian, unul din oamenii cu care mi-am petrecut copilăria și căruia i-am păstrat peste ani, deși drumurile noastre s-au despărțit, o nealterată afecțiune” (“Sceleratul”, 22 decembrie 2000). “Lui Ara Șișmanian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, îi ofer acest volum mic cu primele mele scrieri de la 20 de ani, imperfecte, evident, dar cred cu unele calități, cu speranța că va avea timp să le citească și să le placă, și să-mi spună părerea lui asupra lor” (“Scurte povestiri”, 3 octombrie 2002). “Cu nespusă amiciție și prețuire dăruiesc acest mic volum lui Ara Șișmanian în numele celor ce ne leagă de atâția ani” (“Un om cu demnitate”, Aprilie 2004). “Cu multă prietenie și afecțiune” (“O întîlnire”, 1999, pour une fois datarea e incompletă). Parcă ros de remușcări, autorul se corectează după cîțiva ani: “Cu amintiri ce nu vor păli niciodată din anii copilăriei petrecuți împreună, ofer acest volum de nuvele lui Ara Alexandru Șișmanian cu speranța că el va găsi timp să-l răsfoiască și-i va place îndeosebi nuvela O întîlnire” (“O întîlnire”, 8 aprilie 2002). “Dragului meu prieten din copilărie, lui Ara Alexandru Șișmanian, îi dăruiesc acest mic volum de teatru în speranța că va avea timp să-l citească și să-i placă piesele prezente aici” (“Teatru”, 5 februarie 2002). “Lui Ara Șișmanian cu multă iubire îi ofer acest roman alegoric despre totalitarism desfășurat pe fondul unei frumoase dar fragile povești de dragoste, în speranța că-l va citi și-l va găsi original, conținînd multă viață și iertînd rădăcinile lui kafkiene. Cu multă dragoste…” (“Misiunea”, 31 iulie 2001). “Bunului meu Ara îi dăruiesc acest roman alegoric care încearcă să dovedească faptul că societatea comunistă e o societate care își are temeiul pe teroare, abuz, minciuni și samavolnicii, roman ce se desfășoară și de-a lungul unei frumoase povești de dragoste, sperând ca lui să-i placă paginile parcurse aici” (din nou “Misiunea”, 18 ianuarie 2001). Aceste două exemplare ale romanului sînt precedate de un altul (dedicație din 11-3-98, L.A., aparținînd, de data aceasta, mamei “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian): “Scumpul meu Ara, (subliniat în text), Gaby îți mulțumește pentru volumul de poezii trimis de tine și el îți trimite cu mult drag romanul lui tipărit acuma în România – Cu multă prietenie din partea lui Gaby și Eliza”). De altfel, în calitate de autor de astă dată, d-na Eliza Diradurian îmi expediase cu un an înainte “Amintirile unei directoare de la Școala Armeană din București, România 1950-1955” cu următoarea amuzantă dedicație: “Cu cea mai profundă simpatie micului Ara Șișmanian” (și pentru ca mania datării să nu se dezmintă: Ian. 3. 1997, L.A.) ca și “Prietenul din Bazargic”: “Cu multă simpatie, Familiei Șișmanian” (dedicația, mai expeditivă e din aceeași dată). Stilul expeditiv pare să aparțină mediului american pentru că viitorul “memorialist” îmi va trimite “Cântecul lebedei” și “Cabotinul din maimuțărelile unui scelerat”, ambele din L.A. (“Cu multă dragoste lui Ara” și “Amicului meu Ara”, datate respectiv din 12-15-96, și din 3 Ian. 97).
    Din păcate, acest binevenit stil convențional nu durează, seria “declarațiilor amoroase” fiind intens întreținută de dedicația ce însoțește coșmardesca scriere docu-ficțională “Adevărata față a zeului Ares”: “Cu nespusă dragoste lui Ara Șișmanian, dragul meu prieten din copilărie, îi dăruiesc acest roman radiografie a milităriei la trupă din anii dictaturii comuniste, trăită pe propria-mi piele de soldat prost și scriitor damnat, carte ce pentru prima oară spune adevăruri zguduitoare mult timp ascunse, care înfățișează întregul sistem al cătăniei sub teroare și care are poate originalitatea de a înfățișa poate poporul român așa cum e el, dar în condiții speciale, în cadrul armatei, carte ce conține colorate, memorabile și pline de veridicitate portrete de militari, munci la grâu, porumb, la Transfăgărășan, etc.” (31 iulie 2001). Pe alt exemplar al aceluiași: “Ofer această radiografie adâncă a cătăniei la trupă sub regimul comunist vechiului meu prieten din copilărie, Ara Șișmanian, această carte scrisă în 1975 și publicată de abia în 1997, carte ce a fost scoasă din România și dusă în America de către autor cu riscul vieții (sic!), roman ce a fost ascuns mulți ani, autorul temându-se că publicarea lui va atrage asupra sa represiunile regimului comunist chiar când el se afla departe de țară (sic!!)” (18 ianuarie 2001). În fine, anterior acestora, am avut dreptul la chiar exemplarul dedicat de autor mamei domniei sale: “Cu nespusă dragoste dăruiesc acest roman scumpei mele mame ca semn al iubirii și respectului ce i le port” (18 martie 1997), la care dedicatara adaugă pe 16 iulie al aceluiași an: “Cartea este pentru Ara și Dana Șișmanian”. Ainsi! “Lui Ara Alexandru Șișmanian, în numele vechii noastre prietenii, în numele scrisului care ne învecinează atât de mult, cu respect pentru tot ce iese de sub pana lui, îi dăruiesc această carte” (“Memorialistică I”, Februarie 2005). Îndeobște citeam sau, cel puțin răsfoiam – cazul “Misiunii” și al “Adevăratei fețe a zeului Ares” – voumele expediate; pe acesta din urmă, însă, printr-o excepție pe care nu mi-o explic, nu l-am deschis deloc, ba mai mult, uitînd complet că îl posedam, mi-am achiziționat un alt exemplar pe care l-am citit de astă dată, după șocul “Memorialisticii II”. Dar să continuăm: “Unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei încă din copilărie, scriitorului și criticului Ara Alexandru Șișmanian, un om al cărui avant-avantgardism continuă să mă uimească clipă de clipă, un om care știe să coboare atât de adânc în sufletul ființei umane, un om care folosește forme noi de expresie în literatură, forme din cele mai originale, fascinante și surprinzătoare, un deschizător de drumuri numit și “poetul profet”, îi dăruiesc această carte” (“Teatru și proze”, tot din Februarie 2005; pe acesta l-am citit integral deși pe alocuri, anume acolo unde era vorba de mine, în ciuda termenilor elogioși, cu un soi de nelămurită neplăcere – premonitoare?). Pe exemplarul însuși al “Memorialisticii II”, G.D. nu s-a sfiit să scrie, trimițîndu-mi-l: “Bunului meu amic din copilărie, de care m-au legat îndeosebi preocupările noastre literare comune, lui Ara Șișmanian cu toată dragostea”.
    “Bunului meu amic… cu toată dragostea”… Ne găsim, cred, cu cea mai mare parte a acestora, net dincolo de sfera dedicațiilor convenționale, de rigoare în mediul literar și deci lipsite de semnificație particulară. Dimpotrivă, insistența acestor “declarații de amor” apare în netă contradicție cu exuberantele orori ce-mi sunt nonșalant atribuite, cu toate acele abjecții la purtător cu care mă dotează imaginarul diradurian (trebuie oare să spun “diradurianesc”?). Ipocrizia, cel puțin, s-ar cădea să fie adăugată la lista “virtuților” lui G.D. Sau trebuie oare să ne închipuim, de vreme ce d-l Diradurian se declară singur, în repetate rînduri, “schizofren”, că avem de-a face cu o inedită dedublare a personalității auctorale, astfel încît ce scrie d-rul Jekyll e complet ignorat de mister Hyde și invers!? Sincer, mi-e imposibil să mă pronunț. E posibil și chiar probabil însă ca o motivație mult mai trivială să fie la mijloc în producerea repetată, cu un fel de insistență disperată, a acestor dedicații “pasionale”: o tehnică a autorului (și poate și a mamei sale) de a mă forța să scriu, evident în chipul cel mai elogios și favorabil posibil, despre submediocra sa literatură pe care mă străduiam stingherit s-o evit; tehnică ce, pe de o parte, făcea un apel encomiastic la excelența persoanei mele, în dubla calitate pe care o ofeream, personal și profesional, ca “bun prieten din copilărie” etc., și ca “scriitor și critic”, și pe de altă parte, îmi procura cu generozitate, cuvînt cu cuvînt, textul cronicii remarcabile pe care ar fi urmat să o scriu, punînd în valoare excelența producției diraduriene a momentului… Or, în ciuda acestor elogii bi-direcționale, nici o cronică punînd în valoare literatura diraduriană nu venea din parte-mi… “Bunul prieten din copilărie” trebuie să fi ajuns la exasperare.
    Dar poate că orice mirare e superfluă de vreme ce cele mai veninoase săgeți ale sinistrului capitol 19 nu-mi sunt adresate mie – biet “bun amic”, în ciuda “declarațiilor de amor” pe care “memorialistul” mi le agață de piept ca pe niște decorații – ci, cum am văzut deja, mamei înseși a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și d-rei Ani Altunian. De ce d-ra Altunian? Am menționat, poate de prea multe ori, eventualitatea unei relații oarecum intime între G.D. și aceasta. Or, trebuie crezut că, pentru o personalitate proiectivă și, într-un sens, inertă ca aceea a “memorialistului”, dragostea ca și prietenia funcționează ca niște veritabile motoare ale ostilității (voi reveni poate asupra acestui punct). Dimpotrivă, niciunul din “dușmanii”, de altfel abia sugerați, ai autorului nu apar, nici în acest capitol nici altundeva, ca atare, bravul domn Diradurian (nu știu de ce-mi vine să scriu “Goliadkin”) ferindu-se ca de foc a le “devoala”, cu sau fără anestezic, eventualele ignominii (v. supra n. 8). Ipocrizia și lașitatea acestui josnic “transfer” nu cred că mai merită vreun alt comentariu.
    Și în acest “dialog”, ca și în celelalte, merg din surpriză în surpriză și din descoperire în descoperire. De pildă, tot așa cum, anterior îmi aflasem o competență nebănuită în problemele construcției de mașini și un interes cu totul neașteptat pentru funcționarea ministerului în chestie (într-o țară unde dezvoltarea economică era oricum o ficțiune nu prea văd sensul unei asemenea preocupări), sau tot așa cum, conform relatării debordînd de adevăr a “memorialistului”, dezvăluisem cu o finețe metodologică ce mă lăsa pe mine întîiul perplex, tehnicile de îmbogățire prin racket valabile în ambele sisteme, comunist și capitalist (cel dintîi beneficiind totuși de avantajele unei hrane savuroase și ale unor plăji de-a dreptul edenice), în același fel aflam acum lucruri, baremi în parte noi, despre comportamentul în restaurante al tatălui meu. De data asta, noile mele competențe – dar chestiunea e în fond destul de echivocă, vom vedea îndată, căci în carte competențele mele sînt fatalmente cele ale d-lui Diradurian – merg în direcția restaurației alimentare. Că după ce a divorțat de mama, în 1960, iar nu după decesul acesteia, cum zice “memorialistul”, “anticipînd” astfel un eveniment ce n-a intervenit decît în 1996, tata a început să frecventeze în chip destul de asiduu restaurantele, lucrul e perfect adevărat. Că, natură suspicioasă și nu excesiv de timidă, se întîmpla, în anumite cazuri, dar, pe cît îmi amintesc, nu sistematic, să facă uneori o “excursie” la bucătăria restaurantului pentru a verifica, în măsura posibilului, calitatea fripturilor și a evita excesul lipidic, e adevărat, de asemenea. Mai mult, cam o dată pe săptămînă, în serile în care, conform deciziei judecătorești de divorț, le putea petrece cu mine (presupun însă că-i făcea și plăcere să ne întîlnim), începuse, din adolescență – mai devreme mergeam pur și simplu la un film – să mă obișnuiască, într-o oarecare măsură, cu atmosfera marilor restaurante ale capitalei (Cina, Berlin, Ambasador, Capșa, mai rar Lido), completîndu-mi, ca să zic așa, educația în acest domeniu, relativ nou pentru mine. Dar că s-ar fi prezentat ca redactor-șef al ziarului “Viață nouă” în speranța vreunei confuzii cu “faimosul «Veac Nou»” cum afirmă cu tupeul cunoscut d-l Diradurian (v. pp. 431, 432), detaliul, bizar, aparține cu siguranță sferei “fantarealității” asiduu frecventate de obrăznicia “memorialistului”; în orice caz eu nu-mi amintesc de nimic în acest gen. Desigur, e destul de obositor să fii în permanență confruntat cu acest tip de afabulații prin care un scriitor vădit ratat își proiectează inutilitatea într-o vendetă nu mai puțin superfluă. Să mai adaug, inestimabile d-le Vosganian (vă cam uitasem de la o vreme!), că familiarizat cu uzurparea identității altora, “armeanul secolelor XX-XXI” nu se sfiește să atribuie procedeu-i favorit oricui i se năzare? În orice caz, în prezența mea tata n-a uzurpat identitatea nimănui – cum o face sistematic G.D. în capitolul din cartea incriminată –, și sînt convins că n-a făcut-o nici în alte ocazii: ar fi fost și absurd, Iar dacă eventual chelnerii cutărui restaurant au vrut să-și închipuie altceva, au făcut-o pe propria responsabilitate.
    Un detaliu destul de comic probează însă că dacă în materie de restaurante competența mea e departe de a fi remarcabilă, cea a “memorialistului” șchiopătează serios. Scrie G.D. (desigur curajos pitit după numele meu): “Înainte de a se pune fripturile pe grătarul bucătăriei, dudache cere să le vadă forma lor nudă de carne macră (“forma nudă de carne macră” adică de carne “pură”, fără grăsime sau oase – îți vine să te întrebi dincolo de pleonasm cum ar fi arătat forma “îmbrăcată” a aceleiași!), ca să constate dacă e sau nu e veche carnea. I se aducea aceasta și imediat el decide: are sau n-are floare; dacă are floare, înseamnă că-i proaspătă; dacă n-are floare, înseamnă că-i veche și trebuie schimbată” (p. 431). Mică problemă! Nu știu ce înseamnă floarea de pe “forma nudă a cărnii macre” pentru d-l Diradurian, însă pentru DEX “floarea”, în sens alimentar, desemnează “stratul de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc.” deci, desigur, și a cărnii. Concluzia simplă dar inevitabilă, conform relatării “memorialistului”, e că tata (“dudache” cum îl numește G.D. cu excesivă delicatețe) controla cu cea mai mare grijă bucățile de carne, alegîndu-le în exclusivitate pe cele acoperite cu un strat respectabil de mucegai ca “proaspete” și respingîndu-le sistematic pe celelalte, nedotate cu acest foarte curios indiciu de “prospețime”, pe pricină că ar fi “vechi”. Altfel spus, după mărturia imparțială a d-lui Diradurian, printr-o ciudată pervertire a gustului și a facultăților de percepție de care “memorialistul” însuși nu pare străin, tata ar fi selecționat carnea alterată ca proaspătă și invers, ar fi respins-o pe cea proaspătă ca alterată sau în orice caz “veche”. Mă tem că G.D. nu prea știe ce scrie (că nu știe să scrie cred că a devenit deja evident pentru orice lector al acestor rînduri). Căci e cît se poate de clar că el își închipuie că “floare” înseamnă un fel de premiu cu cununiță pe care-l primesc bucățile de carne macră “nude” – de nu cumva e vorba de o formă inedită de strip-tease! – cînd juriul le constată prospețimea indubitabilă, spre deosebire de cele respinse la concurs pe motiv de vîrstă. Bineînțeles, asta de nu cumva confundă fleicile cu niscaiva poieni! Iată, mă tem, unul din multiplele riscuri ale educației la “universitățile” prostituției… Celelalte privind mai cu seamă alterarea percepției umane a “studentului” (v. passim).
    După un atît de strălucit debut, celelalte “evocări” nu puteau, desigur, depăși nota acestei impertinențe inepte, unde impostura se combină în proporții variabile cu un soi de furie a denigrării absurde. Un exemplu de asemenea fantarealitate fiind ridicola invenție după care tata n-ar purta la restaurant haine albe pentru că purtîndu-le ar fi fost confundat o dată cu un chelner!
    “Nu înțelegeam de ce nu poartă niciodată haine albe, căci are o grămadă de costume albe și de sacouri albe. M-a lămurit chiar el. I s-a tras tot de la restaurante. Într-o seară, era cu o femeie frumoasă într-un local de lux, nu găseau masă și el purta un sacou alb. Cum dudache se învîrtea de colo-colo să aranjeze o masă cu chelnerii deja în panică și speriați de redactorul-șef al lui Veac Nou, cum la localurile de lux (o știe toată lumea) ospătarii umblă numai în jachete albe, mesenii îl vedeau trecînd prin fața lor, credeau că-i chelner și-l strigau sub diferite motive, în special ca să-i dea comenzi. Dudache s-a cam făcut de râs în fața femeii cu care era și de-atunci nu mai poartă alb niciodată când e vorba să meargă la un restaurant” (p. 432).
    Mai trebuie să precizez că tata n-a avut niciodată costume sau sacouri albe, ci cvasi-sistematic gri sau eventual bej, întreaga “anecdotă”, amețitor de ineptă, nefiind decît o banală afabulație diraduriană? O altă mostră a umorului de elev arierat a “memorialistului”?
    “Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid. Acum vreo șase luni, ce să văd? A fost publicată în România prostia aia care e publicată în toate țările: “Who’s who” (adică “Cine e cine”). Și dudache era trecut acolo. Ca redactor șef al unei publicații bucureștene. Numai că proștii de editori n-au reținut bine numele lui dudache. Au văzut Șișmanian, nu le-a venit să creadă că poate exista un asemenea nume, l-au transformat în Ion Șișman și în “Who’s who” a apărut acest nume caraghios și inexact: Ion Șișman. Unde mai pui că “șișman” în armeană înseamnă “gras”. Deci Dudache a apărut în “Cine e cine” sub numele de Ion Grasul. Și dacă vă uitați bine la el, nu-i deloc gras” (pp. 431-432).
    Dincolo de absurditatea intrinsecă a istoriei, detestabil e mai ales felul în care G.D. se străduie să-și construiască, destul de trudnic, meschinul sarcasm pe seama handicapului fizic al unui invalid de război. Cît despre “ironia onomastică” a d-lui Diradurian, pe care, culmea, îndrăznește să mi-o atribuie laolaltă cu celelalte abjecte produse ale animozității sale, mă văd nevoit să remarc că problema cu alegațiile sale nu constă atît în dificultatea de a le combate – în genere, nivelul intelectual al “memorialistului” nedepășindu-l pe acela al unui prepuber îngrijorător întîrziat – cît în dezgustul pe care-l inspiră. “Devoalări” fără anestezic! De astă dată sunt nevoit să-i dau dreptate d-lui Paul Cernat, deși, sincer, găsesc tenacitatea aceasta de a apăsa pe o rană deschisă, convertind durerea firească a victimei, în cazul de față, un invalid de război, în prilej inept de haz, perfect odioasă. Sau poate sînteți de o altă părere, precare d-le senator?!

    *

    “Lui Tache, care în general a zâmbit la tot ce a spus fiul lui, nu prea i-a plăcut ideea că el e avantajat că e șchiop. A zis:
    – E, lasă, că a fi șchiop nu e chiar o fericire. Crezi că-mi pasă că mulți sunt impresionați pozitiv de asta, că-mi dau credit mai mult, că sunt respectat mai mult? Preferam să mă lipsesc de toate astea și să nu fiu șchiop. Nu zic c-am făcut ceva rău că am luptat împotriva germanilor și am cucerit Ardealul (sic!), dar tâmpitul ăla de soldat neamț (sic!) care mi-a tras cu glontele în genunchi – trebuie să recunosc – a fost mai deștept decât mine. Că dacă eu eram mai deștept, eu îi trăgeam lui un glonț în genunchi. A, dacă ajungeam general (sic!!!), atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea, n-au fost decît trei generali armeni și niciunul n-am fost eu (sic!)” (p. 433).
    Cînd afirmațiile complet false abundă, putrefiind de minciună enunțul însuși, cel mai simplu e să încerci să limpezești lucrurile printr-o enumerare sistematică.
    1) Nu este adevărat că m-aș fi referit vreodată la invaliditatea tatălui meu, cu atît mai puțin în termenii absurzi pe care mi-i atribuie G.D.; de fapt, tot acest limbaj de derbedeu cu veleități culturale (“Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid” etc.) mi-e cu totul străin.
    2) Nu este adevărat că tatăl meu ar fi fost rănit de un soldat german (oricare ar fi fost nivelul intelectual al acestuia). Adevărul e că a fost rănit de un soldat sovietic. Deci nu a contribuit la (re)cucerirea Ardealului ci la apărarea Moldovei de înaintarea Armatei Roșii.
    3) Nu e adevărat că tatăl meu, cu ocazia excursiei mult menționate mai sus, ce pare acum aproape înecată sub mormanele inepțiilor, ar fi pronunțat fie și o silabă din discursul ce i se atribuie. Nici o silabă, de asemeni, despre cei 2000 de ani de existență ai armatei române sau despre cei trei generali armeni ai acesteia. Obsesia gradelor ca și delirurile propagandistice de tip naționalist-comunist îi aparțin și ele, integral, vlăstarului nomenclaturist G. Diradurian, nu tatălui meu și cu atît mai puțin mie (v. supra pp. 28-29 și infra pp. 91-93).
    Revin circumstanțiat asupra primelor două puncte.
    1) Detest din principiu să mă refer la inferioritatea fizică a cuiva deși sunt fără milă față de imbecilul pretențios gen G.D. Nici măcar banalul “ce mult ai albit” nu-mi scapă de pe buze; îl găsesc inutil și indiscret. Suport cu stoicism cînd alții îmi servesc astfel de mici propoziții fals compătimitoare mais je ne leur rends pas la pareille. Am avut prea multe boli, am suferit prea multe accidente, am traversat prea multe suferințe ca să-mi bat joc de suferințele, accidentele și bolile altora.
    În ce privește tipul precis de handicap al tatălui meu, trebuie de altfel să spun că e și al meu. Sînt și eu… șchiop! Desigur, într-o formă mult mai benignă decît tatăl meu, iar pe vremuri în chip aproape insezisabil. Acum lucrurile sunt mult mai vizibile, de altfel port baston sau, mai degrabă, bastonul mă poartă.
    Evident, circumstanțele accidentului meu – prea stupide pentru a merita evocarea – nu au nimic de-a face cu vreun război. Ajunge să spun că o fractură destul de serioasă a femurului mi-a scurtat piciorul drept cu vreun centimetru și jumătate. O ulterioară (sensibil mai recentă) fisurare a meniscului combinată cu o artroză la genunchiul aceluiași picior a agravat șchiopătarea.
    Trebuie să adaug că din cauza ghipsului prea strîns – întregul picior drept, inclusiv laba, și piciorul stîng pînă la genunchi erau “înfășate” în ghips – n-a lipsit mult să-mi pierd de-a binelea piciorul și, fără inspirația providențială a mamei, aș fi fost foarte probabil amputat. Într-adevăr, fiul unui coleg pățise exact asta (ulterior “fiul unui coleg” ce pățea totdeauna ceva fatal urma să apară ori de cîte ori aveam să manifest dorința de a face ceva sau a învăța ceva cu care mama nu era de acord) și, amintindu-și că după 45 de zile de ghips mă plîngeam de dureri mari la călcîi, mama i-a obligat pe medici să scoată ghipsul înainte de termen (mi se pare de două luni). Spectacolul era destul de oribil. În loc de picioare două tuburi cu diametrul de 8-9 centimetri, dreptul negru, stîngul galben-vinețiu, ambele acoperite cu o pilozitate nesănătos de dezvoltată și abundentă. Cangrena se declarase deja la călcîi și s-ar fi extins fără îndoială în scurt timp la întreg piciorul. Am mai petrecut o lună imobilizat în pat, fără ghips însă. În fiecare zi, un medic îmi aplica nitrat de argint pe carnea moartă a călcîiului, asta după ce fusese retrasă chirurgical o crustă ca un soi de groasă unghie aberantă ce se formase acolo. Am mai urmat vreme de un an tratamentul cu o altă substanță, un lichid coroziv căruia i-am uitat numele. În zona călcîiului carnea se refăcuse în jurul unui puț minuscul prin care ultimul dop de carne moartă cobora ineluctabil, amenințînd să atace osul. Mă găseam în acel moment în Basarabia de unde mama era originară și unde mai trăiau pe atunci fratele ei împreună cu soția sa, Jenia, o rusoaică pe care-o cunoscuse în cursul dificilei lui tinereți, și cu fiul său, Grișa (Grigori) cu care, de altfel, mă certam aproape tot atît timp cît mă jucam (acum toți trei sînt morți, numai fiul lui Grișa, Vanea, mai trăiește). Nu știu exact ce a decis-o pe mama să recurgă atît de brusc la o intervenție chirurgicală – vizitele la rude nu sunt momentele cele mai potrivite pentru operații –, presupun că riscul din ce în ce mai evident ca osul călcîiului să fie la rîndul lui atacat de cangrenă.
    Operația s-a făcut fără anestezic (la propriu, in-estimabile d-le Cernat!) nu cu bisturiul, ar fi fost prea ușor, ci cu un fel de chiuretă ce a fost rotită în minusculul orificiu pînă cînd un jet de sînge a proiectat dopul de carne moartă (aș fi vrut să vă văd în locul meu, elucubrante d-le Diradurian!). Aceasta este, de altminteri, cum am mai spus deja ceva mai sus, explicația ultrasensibilității mele la călcîiul drept, ce antrena problema mereu recurentă a încălțărilor noi și a rănii inevitabile provocate de acestea (v. supra p. 76).
    Bineînțeles, dacă cineva își mai închipuie că în aceste condiții ar fi putut vreodată să-mi ardă să ironizez vreo persoană handicapată oarecare, cu atît mai puțin pe tatăl meu, pentru chiar handicapul de care suferă – fie el “memorialistul”, fie “criticul” ce-l servește cu atît neprecupețit zel sau oricine altcineva, sponsorul sau editorul volumului de pildă – acel cineva e sau un sălbatic, sau un imbecil, cel mai probabil ambele.
    2) În ce privește rana, tot la femur, la cel stîng însă, a tatălui meu, cel mai simplu mi se pare să-i dau chiar lui cuvîntul, citînd două fragmente din niște “frînturi autobiografice” deocamdată inedite. “În 1942 am fost încorporat în regimentul 14 Dorobanți, iar din 1944 am fost pe front la 34 km de Iași, unde am fost și rănit la piciorul stîng. Timp de 6 luni am fost spitalizat în Caransebeș. După cele 7 intervenții chirurgicale pentru a extrage sutele de fărîmituri de os (rana fiind făcută de un glonte dum-dum), am venit la București unde am continuat tratamentul încă un an”.
    “Nu știu cu ce să încep mai întîi. Am fost pe front la cîțiva kilometri în fața Iașului. După cîteva înaintări și retrageri pe sute de metri, pe timp de iarnă în luna martie 1944, cu zăpadă serioasă în tranșeele și gropile făcute cu mari greutăți, cu pîinea înghețată și mocirlită, după 30 de zile am apucat Paștele. Comandantul ne-a strîns pe cei trei comandanți de plutoane (eu fiind plutonier T.R.) la o masă de înviere cu niște găini și vin rechiziționate de pe la țărani. Era 16 aprilie 1944, prima zi de Paște. A doua zi ne-am dus la plutoanele noastre, ne-am așezat în tranșee și așteptam lupta. Care nu a întîrziat. Se trăgea cu arme cu lunetă și cu dum-dum – bineînțeles, nu din partea noastră, pentru că cel puțin plutonul nostru nu avea în dotare asemenea arme. Muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee… La un moment dat am simțit o căldură în piciorul stîng: gloanțele dum-dum îmi perforaseră piciorul deasupra genunchiului, sfărîmîndu-mi osul pe o porțiune de 12 centimetri, în sute de fărîmituri, că nu mă puteam ține pe picioare. Am fost pus pe o targă și împreună cu doi-trei soldați am fost dus la primul post de ajutor medical, drum de circa 2 km. Pe parcurs se trăgea din ambele părți dar norocul meu sau dibăcia soldaților care mă însoțeau, am reușit să ajungem. Acolo mi s-au pus atele de o parte și de alta a piciorului; am fost urcat într-o mică căruță cu destinația Spitalul Zona n° 284 din orașul Iași. Drumul era plin de hîrtoape, la fiecare învîrtitură de roată zdruncinăturile îmi provocau dureri mari, și aveam vreo 2-3 kilometri de parcurs; cu ambele mîini țineam pulpa și încercam pe cît posibil să potolesc durerile. Pe parcurs nu am scăpat de nici un bombardament din avion, dar probabil o căruță mică cu un căluț pe măsură nu i-a incitat prea tare, așa că am ajuns la spital. Spitalul, ticsit de răniți (de camere sau pături nici vorbă), așa că am fost pe targa cu care venisem. Peste cîteva ore m-au luat la pansare. Singurul lucru pe care îl spuneam: “Să nu-mi tăiați piciorul”… Ar fi fost o operație foarte ușoară pentru ei, deoarece osul fiind sfărîmat pe 12 centimetri deja, de ambele părți atîrna cîte o bucată de carne sfîșiată… aș fi rămas fără picior…
    În seara respectivă s-a format un tren sanitar de peste 10 vagoane cu destinația Caransebeș. Drumul a durat două nopți și o zi. În vagonul în care eram eu, medicul era farmacistul Babighian, care mi-a făcut un mare serviciu. I-am dat numărul de telefon de acasă din București și l-am rugat să-i sune pe ai mei să le spună unde sunt. A doua zi mama a venit la spital și a rămas cu mine timp de 6 luni. Ceea ce a contat enorm atît moral cît și medical pentru că chirurgul spitalului era un mamoș cu grad de maior. Norocul meu e că într-una din zile a venit în inspecție colonelul medic Niculescu Ștefan, fost coleg de-al meu de la liceul “Mihai Viteazul” din București, și la insistențele mamei a fost adus un chirurg de specialitate care după 7 intervenții chirurgicale, fiecare cu durata între 5 și 7 ore, a reușit să scoată toate fărîmiturile. Astfel pe 6 octombrie 1944 am reușit să ajung acasă la București, unde a trebuit să-mi continui tratamentul cu piciorul stîng în proteză pînă la brîu, timp de un an. Am consultat chirurgi ortopezi dar nu mi s-a îndreptat starea de anchiloză a genunchiului.
    Așa am ajuns în toamna anului 1945. Eram mulțumit că scăpasem cu piciorul netăiat… doar cu o scurtare de 12 centimetri (porțiunea de os sfărîmată de gloanțele dum-dum), și toată viața am purtat și port încă pantofi ortopedici. Am rămas cu genunchiul anchilozat, cu o artroză cronică, cu dureri mari la ambele picioare; deși piciorul drept nu era rănit a fost piciorul de sprijin în toată această perioadă (de 66 de ani încoace)”.
    Evident, rănit de sovietici în zona Iașului, tata nu putea participa la (re)cucerirea Ardealului, cum ar vrea d-l Diradurian. După cum “superioritatea intelectuală” a rușilor iară nu a nemților cum ar fi preferat în cazul de față fiul consilierului lui Gheorghe Apostol consta, pur și simplu într-o superioritate a armamentului și a muniției. De altfel, cum se poate constata dintr-o lectură nițel atentă a “frînturilor autobiografice”, muniția lipsea complet plutonului din subordinea tatălui meu (“muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee”). Detaliu neinclus în mărturia tatălui meu dar pe care mi l-a relatat mie, tocmai pentru că încercase să recupereze muniția, ieșind pentru asta din tranșee, a putut fi rănit de inamic acest “Gavroche” de 21 de ani (altminteri, rămînînd în tranșee, ar fi fost și cam greu să fie lovit taman deasupra genunchiului).
    3) În ce privește cel de-al treilea punct pe care l-am putea denumi după plac “obsesia gradelor militare”, “snobismul epoleților” sau “mitul generalului armean în plus”, ca și întreaga masă a delirului logoreic al d-lui Diradurian, acestea nu ne privesc în nici un fel, nici pe tatăl meu, nici pe mine. Reiau și, de data asta, duc pînă la capăt citatul (personajul tatălui meu vorbește – adică tot d-l Diradurian):
    “ – A, dacă ajungeam general, atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea (112 – față de 1971 – n-ar fi fost oare mai exact? v. supra n. 60, n.m.), n-au fost decât trei generali armeni și niciunul n-am fost eu.
    – De unde știi tu, dudache, ce generali armeni au fost aici în 2000 de ani?
    – Păi, dacă eu, redactor-șef la ziarul armenesc din București, n-aș ști toată istoria armenilor din România, atunci cine dracu s-o știe?
    – Ce generali au fost dudache?
    – Unul a fost generalul Zadic. Ăsta a fost coleg de Academie Militară cu cel care avea să devină Președintele Franței, generalul Charles de Gaulle. A activat în Armata Română și s-a pensionat, retrăgîndu-se să-și petreacă ultimii ani de viață în satul lui natal, lângă Craiova. Iar când de Gaulle a fost aici în vizită oficială, el și-a adus aminte de fostul său coleg de la Academia Militară a Franței, știa că-i pensionat și și-a arătat doleanța de a-l vedea. Bineînțeles, Președintele nostru drag, tovarășul Nicolae Ceaușescu, i-a satisfăcut imediat dorința. A existat o singură problemă. De la Craiova, de la șoseaua națională și până la satul lui Zadic, nu exista drum asfaltat. Președintele nostru a amânat vizita generalului de Gaulle cu două zile, a dat ordin ca în două zile să se facă drum asfaltat de la șoseaua națională până în satul fostului coleg al Președintelui Franței; într-adevăr în două zile s-a executat acest drum și apoi tot cortegiul oficial, cu cei doi președinți, a plecat din București, a ajuns în satul generalului în retragere Zadic și vizita pe care o dorea de Gaulle a avut loc. Al doilea a fost Mardiros Ciomac. Dar ăsta era doctor. Nu a avut legături cu armata în afară de titulatura gen. dr. M. Ciomac. E adevărat, a lucrat în cadrul spitalelor militare. Iar pe al treilea general armean care a existat în armata română, n-am să vi-l spun.
    – E drăcie! s-a mirat sora lui, Satenig. De ce să nu ni-l spui?
    Noi toți ceilalți am sărit pe el să ni-l spună. Fiul său în primul rând:
    – Spune-l, dudache, că ne interesează. De ce să nu ni-l spui?
    Tache n-a vrut să-l zică. Și apoi, în fața întrebărilor potop ale noastre de ce nu vrea să spună, n-a găsit decât o singură ieșire: “Nu vreau”. A găsit ieșirea asta pentru că, pur și simplu, n-avea altă justificare să nu ni-l spună. Dar ca să atenueze duritatea răspunsului său și s-o întoarcă mai în glumă, a adăugat uitându-se la ceas:
    – Însă, mâine la aceiași oră, vi-l spun. Trebuie doar să amânăm. Vă promit că, peste fix douăzeci și patru de ore, vi-l zic.
    – Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara (ba n-am vociferat deloc, acest “dialog” fiind, încă o dată, o “operă de ficțiune” n.m.). Am cu cine semăna. Și la șmecherie și la înțelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Șișmanian! Sună perfect. Chiar și articolele mele de critică din România Literară am să le semnez așa: Generalul Ara Alexandru Șișmanian” (pp. 432-435).
    Hotărît, “memorialistul” își proiectează asupră-mi propriile manii galonarde, rezultatul fiind un fel de auto-satiră prin persoană interpusă ori, mai exact, prin uzurpare de identitate (pentru o analiză a acestei uri de sine proiective, a acestei pseudo-personalități ce nu se poate afirma și care, în fond, nu există decît cu prețul unui permanent transfer, v. supra pp. 31-32, 54).
    Altminteri, pe cîte știu (dar cum nimeni nu cunoaște deplin inima oamenilor, s-ar putea să mă înșel în tot ce nu mă privește direct), nici tata, și cu siguranță nici eu nu suferim de obsesia epoleților și medaliilor. De altminteri, personal găsesc că vanitatea implicată în orice formă de idee fixă ierarhică (nu neapărat militară) – simptom flagrant al unei carențe identitare și al unei personalități cariate de frustrări, de ratări și de dubii – e, pur și simplu, înjositoare. Iar, pe de altă parte, n-am nici un respect nici pentru militarism, nici pentru spiritul cazon. Ca vectori potențiali de război, armatele actuale reprezintă un risc permanent pentru întreaga planetă, singurul sens al conflictelor militare în epoca noastră constînd exclusiv într-un fel de activitate polițistă de înlăturare a delincvenților-dictatori și a regimurilor lor.
    Războiul în sine, însă, rămîne o contingență tragică de care va trebui, cît de curînd, să ne debarasăm pe o planetă complet democratizată și, eventual, politic unificată.
    Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 15:26:47 CET (2967 citiri)
    Citeste mai mult... | 99774 bytes in plus | Scor: 0

    Lecturi critice Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - III


    Și totuși, chestiunea “sifilisului” s-ar putea să se vădească din perspectiva diraduriană oarecum mai complexă. într-adevăr, în “Memorialistică II” “sifilisul” pare să beneficieze de un dublu regim semantic, desemnînd, pe de o parte, maladia bine cunoscută, foarte vindecabilă în sec. XVIII, practic fatală în veacul imediat următor, pe de altă parte, însă, un fel de simptom sau chiar mecanism al genialității. Les grands esprits se rencontrent, desigur, de vreme ce în “Doktor Faustus” pe care nu mă îndoiesc că l-ați citit inestimabile d-le Vosganian, după cum nici d-l Diradurian nu îndrăznesc să cred că-l ignoră, Thomas Mann, sau, în fine, personajul romanesc al diavolului e, în chipul cel mai strict, de aceeași părere. Nu e dară defel de mirare că la pp. 381-388 ale “Memorialisticii” (pasaj prea vast pentru a mă aventura să-l citez integral), unde sifilisul e menționat en bonne part, locul meu fiind luat, de altfel, de d-l Bedros Horasangian, prietenul dintotdeauna și, mă rog, vărul sau unchiul d-lui Diradurian, teribila maladie apare, mai ales, în acest al doilea sens.
    “– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc (d-l B.H., bineînțeles).
    – Nu. 
    – Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai și tu șansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulți alți oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndești boala pe parcurs. 
    – Da’, tu ai sifilis? 
    – N-am.
    – îhî! Deci nici tu n-ai șanse să fii ca ăștia pe care i-ai pomenit.
    – N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues și am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menționați” (pp. 381-382). 
    în fine, după o evocare mai mult sau mai puțin aiuristică a traiectoriei mai sus numiților (furnizați maniacal cu data nașterii și a morții) urmează concluzia, plină aceea de o înțelepciune indiscutabilă, îmi vine s-o numesc “înțelepciunea armeanului cea de pe urmă”.
    “îți spun – tot d-l Horasangian agrăiește –: “Ferește-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio feircire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388). 
    Nu voi mai stărui aici asupra celorlalte insanități, cu atît mai puțin asupra elucubrațiilor cu “Cerbul de Aur”, altă obsesie retorică a “memorialistului”, ce amintesc atît de bine “tehnica de seducție” atribuită d-lui Horasangian (v. pp. 316-331), după cum n-am de gînd să mă opresc la diversele vulgarități și obscenități, la drept vorbind cam repetitive, ce par să reprezinte floricelele de stil preferate ale d-lui Diradurian. Aș putea, cel mult, să-mi exprim mirarea în fața unor sintagme dihotomice de tipul “inginera vieții” / “inginera morții”, ce amintesc formulările oarecum analoge din pseudo-dialogul precedent (dintre “mine” și personajul d-nei Eliza Diradurian) “reclama vieții” / “reclama morții”, la drept vorbind, tot atît de misterioase (v. supra p. 12). Opoziția aceasta dintre “adepții vieții” și “adepții morții”, cu aere de sectă sau de “inițiere” misterică, se lămurește poate cel mai bine prin credo-ul lui Bulă din “Misiunea” d-lui Diradurian, veritabil manual al “stagiului de securist”, după cum “Adevărata față a zeului Ares” era un fel de manual al stagiului militar: 
    “– Vrei să zici că eu nu sunt nobil? Fie cum zici. Nu sunt nobil. Dar nici nu-mi doresc să fiu un nobil ipocrit. Noblețea e ipocrizie. De ce crezi că-i bolnav Mirahorian? Tocmai pentru că tot timpul a fost nobil. A fost un domn. Dacă era mai meschin, dacă trata sexul fără noblețe, dacă era mai jigodie, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de nervi. Dacă ești prea măreț, înnebunești (afirmă ritos locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 n.m.). Mă rog, poți aspira la ceea ce spune Biblia, dar a realiza idealul cerut de ea înseamnă să te țăcănești. Oscar Wilde zice: “Cuvântul cel mai sfânt al Evangheliei este nu te opune păcatului”. Trebuie să fii puțin nemăreț. Totala intransigență duce la boală mintală, la distrugere totală, la război total. Trebuie să faci compromisuri. Chiar și tu faci. Chiar dacă n-o faci în sex, o faci în profesiunea ta de misionard. Lupți să obții o misiune, deși te îndoiești de virtuțile Organizației C. N-ai ce face și atunci vrei să împaci și capra și varza. Nu urmezi cu consecvență o credință. Pe de o parte crezi. Pe de altă parte, nu te poți convinge că e bine să crezi. Și acționezi în consecință. Adică ești în dubiu. Acțiunile și vorbele tale n-au un singur sens. Ai fost și patru ani în Ținutul Rece S. (i.e. Siberia; de ce atîtea palavre inutile pentru ceva atît de simplu! n.m.). Știi bine ce-ai făcut acolo. Ai judecat asupra multor lucruri, ai văzut multe, ai comis crime, ai suferit mult și totuși vrei să te pregătești bine în continuare pentru misiunea ta. Deci nu ești intransigent. Adică faci ce fac și eu” (pp. 325-326).
    Vreau să-l asigur pe “Bulă” Diradurian că o bună viață de familie n-are în sine nimic alienant și că nu reprezintă, cum pare să creadă interesatul, cel mai scurt drum spre balamuc, dimpotrivă, stilul de viață dezordonată al personajului, ca și cel al autorului său, veritabil caz hogarthian, ducînd mai degrabă în această direcție – nu locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 e în măsură să mă contrazică, îmi pare! De asemeni, noblețea nu e ipocrizie decît în cazul ipocriților. E drept, nu mă simt în stare să mă pronunț în privința consecințelor psihice ale realizării idealului evanghelic – mă îndoiesc totuși foarte serios de exactitatea diagnosticului diradurian și nu cred defel că, de pildă, mânăstirile ar fi pline exclusiv de “țăcăniți” deși printre bigoți și fanatici categoria s-ar putea să nu lipsească. S-ar putea spune multe în acest sens, poate prea multe pentru puterea de înțelegere diraduriană ca și pentru cea vosganiană; vă recomand, cu toate acestea, d-lor Une expérience hésychaste singulière de regretatul Marin Tarangul, articol publicat în Actele colocviului “Psihanodia” (vă ofer volumul în schimbul a 55 € plus cheltuielile poștale). Sînt însă absolut convins că intransigența nu duce la boală mintală, dimpotrivă, dezaxarea conștiinței morale ca urmare a compromisurilor, mai mult, infectarea conștiinței cu virusul totalitar pot antrena în această direcție. Intransigența, eroismul chiar nu se găsesc în afara posibilităților normale ale conștiinței umane, în chip firesc, omul raportîndu-se la integritatea sa morală exact așa cum se raportează la integritatea sa fizică; într-adevăr, ce ins normal și-ar vrea amputate fără necesitate membrele doar pentru a le înlocui cu niște proteze, “compromisurile” și “crimele” d-lui Diradurian. 
    în fond, “omul compromisului” ce devine inevitabil un “om al crimei” – din acest punct de vedere, remarca diraduriană e exactă – nu diferă prea mult, și atunci în dezavantajul său, de un ciborg!
    însă chiar și în acest plan, există o diferență esențială între practica accidentală a compromisului și principiul apodictic al compromisului postulat de “Bulă” Diradurian!!!


    *

    Nu e de mirare, în acest context, să-l numim al “devoalărilor fără anestezic” că “memorialistul” ține “neapărat” să mă bage la balamuc, motivațiile invocate în carte fiind, cum am arătat deja și cum poate v-ați convins deja singur inestimabile d-le Vosganian, eminamente fictive. Dar să cităm pasajul în chestie, ultimul din acest pseudo-dialog dintre “mine” și personajul d-rei Altunian: “Omul acesta are nevoie grabnică de spitalizare. Neapărat trebuie convins dudache-Tache să-și bage fiul într-un sanatoriu de boli mintale, să stea acolo vreo șase luni, să i se interzică să citească orice carte, să facă tratament intensiv, poate-poate îi vor trece traumele” (p. 467).  Regăsesc cu plăcere ideile fixe ale d-lui Diradurian – expresii ale unor complexe de inferioritate? – mai ales în privința raportului indisociabil dintre lectură și țicneală (v. supra p. 27 și n. 5) și-mi vine să remarc că mulți cuminți ai totalitarismului cultivau aceeași sănătoasă repulsie pentru carte, deși cei mai mulți dintre ei, toți îmi vine a spune, și-ar fi meritat pe deplin stagiul la balamuc pe care mi-l recomandă, cu atîta căldură, “memorialistul” ce și-a găsit însuși domiciliu acolo, desigur pentru cu totul alte motive. Constat, de altfel, că atunci cînd e vorba de “traumele” mele, constînd după opinia d-lui Diradurian în prea multa și fără îndoială subversiva lectură (!), autorul “Sceleratului” se înfrățește-n opinii – ce părere aveți inestimabile d-le Vosganian? – cu securiștii (nu intru aici în detalii), ce-au vrut să mă interneze în faimosul spital nr-ul 9 ca… “bolnav mintal periculos”,  pe baza unui decret scelerat al “odiosului” (unul în plus!), anume 12/1965, ce permitea “organelor”, în înalta lor masturbare psihopatologică, să închidă la nebuni orice sămînță de opozant al regimului. Multe vieți au fost distruse în felul acesta, de multe ori la propriu, ca acea femeie, mătușa unei prietene a soției mele, juristă de felul ei, ce, văzîndu-se “restructurată” și îndrăznind să protesteze, s-a văzut luată pe sus și închisă în spitalul cu pricina. Cîtva timp mai tîrziu, rudele au fost invitate s-o recupereze și într-adevăr au regăsit-o. în formol! în ce mă privește, am fost sensibil mai norocos, poate pentru că au protestat în scris în favoarea mea d-na Eugenia Oprescu, pe atunci cercetătoare la MLR și, culmea, secretară de partid (ulterior s-a văzut implicată în afacerea “Meditației Transcendentale” în care s-au văzut prinși nu puțini intelectuali români), regretatul profesor Cicerone Poghirc și, mai ales, jurnalistul Levon Kalustian, om extraordinar pe care am avut privilegiul să-l cunosc și care a găsit în acest protest o nouă ocazie pentru verbul său incisiv, atît de stenic.
    Altminteri, țin să-l asigur pe d-l Diradurian – precum și pe dvs., dacă mai e nevoie, inestimabile d-le Vosganian, vreau să spun nu atît în calitatea dvs. de președinte al U.A.R. cît mai ales în aceea de prim-vice-președinte al Uniunii Scriitorilor – că prelungitul contact cu cărțile, studiul aprofundat chiar, nu-i duce la tîmpire sau la sminteală decît pe cei ce erau tîmpiți și smintiți deja, contrarul, vă rog să mă credeți, nu e decît un zvon calomnios lansat de cabala ignoranților, “cabala bigoților” ca să reiau genialul titlu al lui Mihail Bulgakov. Carele și el a scris, dar parcă altfel, despre literați și nebuni…
    În orice caz, mai e nevoie oare să precizez că dvs. înșivă, d-le Diradurian – scuze, d-le Vosganian ! – reprezentați un strălucit exemplu al tezei contrare: aceea a demenței în care poate fi antrenat cel ce-și cultivă cu o prea dogmatică osîrdie ignoranța?!? Pentru că în ciuda perversității pe care o dichisiți ca pe un fel de alibi intelectual – așa cum alții, poate nu prea străini de ideile dvs. își ferchezuiesc corupția ca pe-o prețioasă probă de umanitate – sînteți dement, o știți, nu-i așa d-le Diradurian? Și asta, chit că sau tocmai pentru că demența dvs. e o demență artificială!!!
    Desigur, am putea denunța, aproape prea lesne, în cazul d-lui Diradurian, o delectare în abjecție iute convertită într-un soi de vervă infamă. Căci cum altfel am putea defini această sete de a transforma cele mai teribile experiențe în prilej de nestăvilită batjocură. De altfel, cheia personalității neliniștitoare a d-lui Diradurian, ce amalgamează un intelect banal cu un sentiment moral grav perturbat, inversat chiar, nu în “Memorialistică” se găsește – aici avem numai simptomele – ci, așa cum am văzut deja din citatele de mai sus, în primul său roman, “Cabotinul” (devenit “Sceleratul”), ce pare să-l fi obsedat de vreme ce a redactat, în decursul timpului, trei sau poate chiar patru versiuni (însă nimic nu indică că ultima ar fi cu necesitate cea definitivă). Sau poate, și mai exact, în binomul format de primele două romane, aparent contradictorii, de fapt complementare, “Sceleratul” și “O întîlnire”. în termeni simpli, am spus-o deja, nucleul traumaticei personalități diraduriene este ura de sine, parțial asumată în “Cabotin”, în ciuda motto-ului semi-dement, scris, de altfel, de mînă: «“Mi-ați distrus viața, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)», transferată, printr-un proces devenit de mult clasic, asupra celorlalți (nu vom intra aici în analiza procesului de selecție a “victimelor”, ce cuprinde, fără îndoială, mai multe coordonate, nu toate analizabile), cîmpul textual de aplicație fiind deocamdată definit de “Memorialistică”; ne referim în special la volumul II, unde dezlănțuirea barocă a abjecției atinge niveluri stranii. 
    Și totuși, funcția psihologică a acestei abjecții indiscutabile poate părea destul de ciudată uneori. într-adevăr, “ironia”, oricît de grosolană și cinică, convertirea sistematică a compasiunii umane în zeflemea nemernică, s-ar zice că fac parte, în realitate, din procesul de transfer prin care o structură psihică extrem de fragilă și infantilă, profund dezechilibrată și versatilă, se străduie să legitimeze, în ochii săi, desigur, dar mai ales în aceia ai “lectorului implicit” todorovian, îmi vine să spun ai “tatălui implicit”, deconstrucția cronică, morală și comportamentală, în care s-a lăsat inițial antrenat și, mai ales, în care s-a complăcut. Pentru că transferul de care vorbim este, în primul rînd, un transfer de responsabilitate, trădînd o veritabilă carență identitară. Incapabil să existe prin sine însuși, subzistînd precar numai prin acest joc de travestiuri și false oglindiri, Gabriel Diradurian izbutește să se suporte exclusiv grație acestei tehnici de înveșmîntare în figurile fictive ale celor pe care a decis să-i deteste, tehnică ce-i dă iluzia unei legitimități  morale și a unei îndreptățiri paradoxale a mereu catastrofalelor sale opțiuni și luări de poziție, ce nu se justifică decît în plan fictiv, în raport cu fantasmele pe care și le fabrică singur. Căci “demiurg” al unei fantarealități nutrite de calomnierea identităților pe care le uzurpă sistematic, Gabriel Diradurian refuză distincția fundamentală dintre memorie și imaginație, dintre adevăr și ficțiune, supunîndu-le pe cele dintîi tiraniei nesăbuite a celor din urmă. Rezultatul acestor confuzii deliberate nu se regăsește de altfel doar în tehnica transferului camuflat descrisă mai sus, unde cruzimea cea mai execrabilă nu se mai deosebește prin nimic de hazul inept al sceleratului cabotin, ci poate fi depistată și într-un fel de mitomanie compensatorie unde eșecurile și frustrările iau forma unei paranoide curse după onoruri fictive, ea însăși transferată. Mai simplu spus, așa cum unii suferă de incontinență urinară, d-l Diradurian suferă de o incontinență a minciunii ce se regăsește nu doar în calomnii ci și în cele mai gratuite afabulații (v. infra delirul grandorilor axat pe “cei trei generali armeni”, pp. 91-93, precum și supra n. 24).
    Pusă în scenă prin schema, ea însăși fictivă, a “dialogului”, mai bine zis prin duelul din ce în ce mai acerb al isteriilor abia regizate (ar trebui, de fapt, să utilizez singularul, într-atît e vorba, în fond, de un monolog), această manifestare torențială a elucubrației calomnioase, violent injurioase, antrenează din ce în ce mai rapid (prezentarea de mai sus abundă în asemenea exemple) pierderea progresivă a controlului stilistic ce permitea inițial, de bine de rău, distingerea personajelor unele de celelalte, ca și conservarea unei cît de vagi iluzii de realitate. Ficțiunea se devoră pe sine și devoră marionetele prin care încearcă să devină credibilă – marionete, căci de persoane nu poate fi nici o clipă vorba –, escalada retorică distrugînd convenția dialogală însăși. Finalmente, e din ce în ce mai greu de spus în ce măsură avem de-a face cu o “metodă” sau, mai degrabă, cu o simplă “criză de nervi” stilistică. Violența pamfletară, dacă putem s-o numim astfel, se lovește de altfel de un obstacol insurmontabil: lipsa cvasi-totală de informație a “memorialistului”. Ce să-ți “amintești” cînd n-ai ce? într-adevăr, cum am mai observat déjà (vezi supra, p. 12), vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră și neștiind cum să umple acest vid, “memorialistul” recurge la o substituție dintre cele mai simple. Camuflat sub numele meu dar și sub cel al celorlalți participanți involuntari la abjectul diameron, luîndu-ne cumva locul, prin uzurparea identității, acesta își poate oferi strania eliberare a unei “masturbări” psihologice. Pe de o parte, pentru că G.D. operează pe un dublu registru, ceea ce-i permite de a se debarasa de o fracțiune din foarte vastul stoc al frustrărilor și insatisfacțiilor acumulate în cursul unei vieți țesute din veleități și eșecuri, frustrări și parapon ce, ca atare, nu mă privesc defel, dar a căror exprimare, în formulări impertinente, ireverențioase și extrem de vulgare, îmi este abuziv atribuită. Efectul e un fel de calomniere prin ricoșeu, constituită nu doar din ce se spune despre mine – necunoscîndu-mă decît în chip extrem de superficial, în afară de cîteva vagi elemente, și ele deformate, ce-i vor fi parvenit de la alții, “memorialistul” e, în această privință, privat de material – ci din cele ce sînt pus să le spun despre ceilalți. Pe de altă parte, prin ce sînt puși să spună ceilalți despre mine – în genere, insanități absurde, fără nici o acoperire sau insulte grosolane pe care, la drept vorbind, le-ar merita “memorialistul” însuși, veritabilul autor al ambelor linii discursive, și pe care, în fond, și le adresează cu generozitate – sînt calomniați în special “preopinenții” mei succesivi (mai cu seamă “preopinentele”). Avem, prin urmare, de-a face, cum am mai observat, cu un dublu delir simbiotic – fluxul insanităților ce mi se atribuie nutrind, în reacție, fluxul injuriilor nu mai puțin insane cu care sînt împroșcat, altfel spus, cu un fel de vase comunicante ale elucubrației și abjecției –, demers al unui ins obsedat de o vendettă gratuită, camuflîndu-și stîngaci monologul din ce în ce mai febril prin “dialoguri” niciodată reale și, incredibilă performanță, tot mai imaginare.  O caracteristică extrem de curioasă ce a fost deja remarcată, în chip diferit, de Dana Șișmanian într-un articol pe același subiect, din păcate pînă în acest moment încă nepublicat (cu excepția sitului Internet al Grupului Indepentent pentru Democrație: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573), constă în “insularitatea” acestor pseudo-dialoguri. Curioasă în planul verosimilității, altfel spus al probabilității sau improbabilității efective a acestei atitudini. La urma urmelor, mai mult de jumătate din acest conglomerat pseudo-dialogal e localizată în jurul unei mese dintr-un restaurant brașovean. Or, cu foarte rare excepții, s-ar zice că mă găsesc en tête à tête cu partenerul sau partenera de “discuție” – mai degrabă de insulte –, ceilalți parcă dispărînd, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Curioasă se vădește caracteristica chiar și în plan literar, în măsura în care ficțiunea încearcă să structureze (sau să destructureze, dar asta ne-ar împinge prea departe, ținînd seama de autor și de context) tensiuni persuasive mai mult sau mai puțin “polifonice”, nu un simplu meci binar. în fond, cum să explici că în cadrul unei excursii implicînd șapte persoane (în versiunea “memorialistului”, căci în realitate nu eram decît cinci), colocviul se ține mereu de același tipic binar, fără nici o intervenție, fără vreo reacție spontană a vreunuia din ceilalți participanți și asta în ciuda faptului că “dialogurile” se prezintă de-o manieră din ce în ce mai provocatoare, comportă tot mai multe violențe și extravaganțe de limbaj, urmînd în mod aproape continuu o pantă a virulenței mereu ascendentă. Și cum să explici că nimeni nu se indignează, nimeni nu întrerupe, nimeni nu încearcă să modereze tonul din ce în ce mai iritat și delirurile terminologice, de parcă fiece discuție, dacă mai putem numi astfel aceste incredibile descărcări umorale, ar avea loc pe Marte sau într-o bulă izolantă complet intangibilă. Concluzia acestei meschinării a construcției dramatice nefiind numai irealitatea flagrantă a dezlănțuirii verbale, în același timp schematică și incoerentă, simplă invenție a unui om intoxicat de frustrare și putrefiat de complexe, ci, pur și simplu, lipsa de talent literar. Care combinată cu “amoralismul impenitent” al autorului și cu agramatismul și incultura sfertodoctului (celebra formulă leibniziană “Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” este, de pildă, atribuită lui Kant! v. ”Adevărata față a zeului Ares”, p. 294), formează un cocktail realmente imbuvabil pentru orice lector. Și totuși, ce frapează în aceste divagații, independent de abjecția intrinsecă a calomniilor și insultelor, e mai ales caracterul extrem pretențios – ba chiar “prețios” – în orice caz, flagrant pseudo-filosofic, al considerațiilor.

    *

    După toate cele de mai sus, căci nu pot crede că găsiți materialul faptic insuficient sau neconcludent, sînt constrîns de textul însuși al capitolului 19, dar poate nu numai de acesta, să conchid că împărtășiți gustul d-lui Diradurian pentru “devoalările fără anestezic”, ca să folosim limbajul d-lui Cernat, pentru elucubrațiile abjecte și obscenitățile  “fără perdea”, în termenii mei mai simpli și mai direcți. Altfel ați fi finanțat oare publicarea volumului, inestimabile d-le Vosganian? După cum trebuie că împărtășiți apetitul diradurian pentru calomnia injurioasă, pentru grosolănia joasă, pentru vulgaritatea cu fardul gras și rujul obscen – altfel cum de-ați mai fi “sponsorizat”, ba încă cu fondurile Uniunii Armenilor din România, nu cu onestele parale ale domniei voastre, pubela asta plină cu insanități rînjite ale unui domiciliat permanent la balamuc! Glorios Mecena al defăimării infame, o, inestimabile d-le senator, prim-vice…, prim-viciu…, poli-președinte de comitete și comiții, mă văd constrîns de text să constat că adorați, mai cu seamă, batjocorirea unor persoane nu numai inocente dar și în imposibilitatea fizică sau morală de a se apăra. Femei mai ales: răposata mea mătușă Satenig Bostanian, d-na Eliza Diradurian, ce, de e la curent cu monstruozitățile vehiculate sub camuflaj de preacinstitul ei fiu, oricît ar suferi, eventual, n-are cum reacționa, acuzîndu-și progenitura, cea ce a fost acum 41 de ani d-ra Ani Altunian (regret, dar nu-i cunosc numele actual), căreia îi sînt atribuite pe nedrept nu puține orori verbale. Batjocorită e și d-na Meline Grigorian, într-un chip asupra căruia voi zăbovi ceva mai tîrziu, după cum mama mea, Ecaterina Șișmanian, cunoscută traducătoare și membră a Uniunii Scriitorilor al cărei prim-vice-președinte mai îndrăzniți, nu știu cu ce tupeu, să mai fiți, e “omorîtă” cu circa trei decenii înaintea decesului ei natural (reamintesc, 1996, nu o dată incertă între 1968 și 1971, respectiv 1975, în funcție de datarea excursiei brașovene). Să mai menționez tratamentul la care e supus tatăl meu, cvasi-nonagenar, sau regretatul Așod Șarafian, precum și alte persoane pe care nu le cunosc personal dar pe socoteala cărora sînt relatate cele mai toxice insanități imaginabile!?
    Aș vrea să mă opresc acum asupra tehnicii de calomniere aplicate unui ins ce, dacă ar fi la curent cu atențiile al căror obiect a devenit el însuși, precum și mama sa – atenții datorate, mai trebuie să amintesc, dublei diligențe diraduriene și vosganiene – ar avea, cred, mijloacele și voința de a reacționa corespunzător. L-am numit pe vărul meu, d-l Ștefan Bostanian, un foarte simpatic om de afaceri american. 
    Primele referințe ale “memorialistului” la simpaticul meu văr sînt, de altfel, neutre, cu un ciudat aer de fișă biografică:
    “Cît timp Arșavir și Satenig au lucrat, băiatul mare (sic), Ștefan a absolvit U.C.L.A. (University of California Los Angeles), secția Business, cu o sumă mică de bani a intrat în afaceri, a cumpărat un shop de cauciucuri “recup”, apoi a cumpărat al doilea, al treilea și azi avea 28 de asemenea shop-uri în întreaga arie metropolitană a orașului. Ca să nu plătească taxe mari la câștigurile lor mari, Bostanienii au investit sume mari în blocuri cu apartamente sau case rezidențiale ce aduceau chirii respectabile. Sigur că șeful tuturor business-urilor Bostanienilor era Ștefan. Dar Arșavir era mâna lui dreaptă, de ajutor era și fratele mai mic Garo, și un oarecare rol l-aveau soțiile celor doi băieți; soția lui Ștefan fiind o armeancă din Liban, iar soția lui Garo fiind o armeancă din Iran (fosta Persie). Dar la conturile cu sume mari de bani ale familiei n-aveau acces decât Ștefan, Arșavir și Satenig” (pp. 425-426). Desigur, neutru nu înseamnă exact. Pe cîte știu, dar mă pot înșela, Ștefan a absolvit inițial o facultate de construcții. Ieșise, deci, inginer constructor însă ideea linearității carierei ce i se deschidea înainte l-a îmbolnăvit la propriu, făcîndu-l să traverseze o veritabilă criză de depresiune. Șansa i-a permis însă să-și urmeze “vocația” de om de afaceri. De altminteri, pe cîte știu, nu un shop a cumpărat inițial vărul meu Ștefan ci o mică întreprindere de recondiționare a cauciucurilor ce s-a transformat ulterior într-o întreprindere destul de considerabilă, botezată amuzant “Apollo Tyre”. La această proiecție de mitologie solară se adăugau desigur shopurile și, îmi pare, vreo 16-18 supermarket-uri. După moartea mamei sale o suită de dezastre subite și de investiții imprudente l-au făcut să dea faliment, însă am auzit că recent a început să-și refacă averea. Nu dau aceste detalii pentru că le-aș considera foarte importante, n-aș vrea să vă faceți o idee greșită, d-le Vosganian ci exclusiv dintr-un scrupul de exactitate. Mai la vale, însă, tonul se acrește, sub influența, poate, a “contextului”, vreau să spun, a “pamfletului” pe care “memorialistul” găsește cu cale să-l consacre mătușii mele decedate – mereu sub camuflaj, sper că nu vă așteptați la altceva, o, inestimabile! Astfel d-l Diradurian mă pune să spun următoarele, adresîndu-mă chipurile propriei mele mătuși, d-na Satenig Bostanian: “Am auzit de verișorul acesta al meu, băiatul lui dudache-Satenig (sic!!!). Se pare că știe să scoată bani din piatră seacă. Eu din piatră seacă pot scoate doar lecturi ample, articole și cărți. Ia zi, dudache, cum e orașul tău prăpădit, Los Angeles-ul?” (p. 440).
    Pentru un text de numai 244 de semne densitatea aberațiilor e remarcabilă. Ca să începem cu sfârșitul, în raport cu ce ar fi un “oraș prăpădit” Los Angeles-ul – cu Bucureștiul? Sau, te pomenești, în raport cu Constanța, orașul natal al tatălui lui G.D.? Oricum, pentru cineva care, cândva, cu prilejul unei ore de “dirigenție” fusese acuzat a proslăvi “natura capitalistă” (cazul meu), propoziția e cel puțin curioasă. După cum e complet aberant că “aș fi auzit” de propriul meu văr, Ștefan, pe care-l întîlneam în copilărie practic tot timpul, deși tovarășul meu de joacă era mai degrabă fratele lui mai mic George (“Garo”), Bebe cum îi spuneam noi. De altfel, am locuit cu toții împreună o bună bucată de vreme la bunica mea Eugenia și la bunicul Tomas, mai ales în perioada arestării unchiului Arșavir, iar cînd mergeam la munte mama nu uita să-i ia și pe ei. “Am auzit”… în fond, acest “am auzit” s-ar aplica mult mai bine “memorialistului” însuși ce nu pare să-l fi cunoscut direct pe Ștefan. Las deoparte neghiobiile cu lecturile ample, articolele și cărțile “scoase din piatră seacă” – cum adică? – ca și inepta tentativă de a mă pune în competiție cu vărul meu. Precizez, de altfel, că oricum ar fi acesta, oricare i-ar fi contradicțiile și aspirațiile reale, “omul de afaceri” riscă să fie mai cultivat decît “memorialistul” – poate și decît dvs., d-le Vosganian. O întîmplare asupra căreia nu vreau să zăbovesc, deși, în felul ei, ea însăși trădează profundul și, cumva, bizarul interes pentru cultură (în speță pentru filosofie) al vărului meu, mi-a permis să-i zăresc în treacăt biblioteca, nu una din bibliotecile acelea ordonate, somptuoase și netezi ca niște mobile pe care snobismul le comandă odată cu barul, ci o bibliotecă dezordonată, deci frecventată, modestă ca aparență însă cuprinzînd circa vreo mie de exemplare (în 1984) printre care am putut desluși o traducere engleză din Lactanțiu. 
    Dincolo de acestea, o întrebare liminară pare să se impună: cui se adresează, în fond, vorbitorul și poate mai important, cine vorbește? Cu siguranță nu eu, căci ar fi ridicol să declar c-am auzit de propriul meu văr. Pe cînd, de propriul meu unchi, de bunici, ba și de mama sau tata! Atribuția aparentă nu poate fi decît falsă. Mai mult, raportul vărului meu cu cărțile fiindu-mi cunoscut, cum nu-i este “memorialistului”, n-aș fi putut în nici un caz să recurg la bizara, las’ că și extrem de stupida, opoziție “bani din piatră seacă” – lecturi, articole și cărți extrase tot de acolo! S-ar zice că “memorialistul” se trădează deja, caracterul monologic și imaginar al discursului ieșind la suprafață precum cadavrele înecaților.
    Lucru amuzant și destul de curios, “devoalările fără anestezic” ale “malversațiunilor” infantile ale vărului meu ca și ale “sexualității lui ilicite” – obsesia “memorialistului” de a denunța vicii teribile la copii abia în vîrsta școlarității, sau,  poate  nici măcar, ar merita o analiză mai strînsă (v. supra p. 37 și “M. II”, p. 460) – sînt introduse de ceea ce e prezentat ca debutul prieteniei dintre d-na Eliza Diradurian, mama abjectului “memorialist”,  și mătușa mea, Satenig Bostanian. Mai mult, în limbajul paranoid al lui G.D., această prietenie ce ar data din 1950, debutînd, carevasăzică, “la fix nouăsprezece secole și jumătate de la nașterea lui Iisus Mântuitorul”, s-ar datora, paradoxal, faptului că cea dintîi l-ar fi surprins pe fiul celei din urmă, Ștefan, jucînd poker în clasă.
    Dacă relatarea în sine e, după toate probabilitățile, factual falsă și, în orice caz, de nimic și nimeni coroborată, să încercăm acum a discerne mobilul eventual al acestei invenții complet stupide. “– Ia spune, dudache-Eliza, cum a debutat relația voastră? 
    – Cum a debutat? Să vezi dudache-Ara, l-am prins pe fiul ei că juca poker în timpul orei cu un coleg în clasă și i-am spus să vină cu părinții la mine.
    – E clar! Dudache-Ștefan juca poker încă de-atunci. Și el a venit cu părinții la dudache-Eliza?
    – A venit imediat dudache-Satenig, mama, adică mătușa lui dudache-Ara.
    – Te-ai plâns dudache-Eliza doamnei dudache-Satenig despre ce făcuse dudache-Ștefan? 
    – Sigur, dudache-Ara. I-am zis că fiul ei, dudache-Ștefan, joacă poker în clasă și că să-i spună să nu mai joace chestia asta la școală.
    – Care-a fost reacția lui dudache-Satenig? 
    Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 14:12:05 CET (2948 citiri)
    Citeste mai mult... | 97761 bytes in plus | Scor: 0

    Lecturi critice Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - II


    Nu degeaba în Roma imperială curtezanele aveau atâta trecere sau în Franța civilizată de-a lungul secolelor. De ce crezi că e așa de iubit Beaudlaire (sic!)? Pentru că le-a respectat, apreciat și iubit. El știa unde stă secretul vieții. Și eu îl iubesc la nebunie pe marele poet” (pp. 54-55).
    Mărturisesc că găsesc arhisuficientă documentația privind obsesiile legate de prostituție și delincvență ale “memorialistului” (ce are totuși meritul de-a fi orice, numai “politic corect” nu!), deși romanul său, “Sceleratul” ar fi putut furniza în această direcție un material incomparabil mai bogat. După cum sînt nevoit să recunosc că n-aș fi crezut posibilă includerea mamei autorului în acest sulfuros și foarte ambivalent context fără oribila frază, fals atribuită mie, ce a generat toată această micro-anchetă. Căci e cu siguranță o diferență enormă între “neîncrederea” în genere resimțită de “memorialist” “la vederea faptului că prostituția e extrem de răspîndită și că cele mai onorabile femei din viața de toate zilele își caută lupanare unde vor să-și stoarcă simțurile în orgii demne de epoca de decădere a Imperiului Roman”, și concentrarea acestui tip slab motivat de mefiență, a cărei origine pare să fie aproape exclusiv de tip traumatic (efectul excelentei educații furnizate de frecventarea prostituatelor), asupra propriei sale mame. Un alt pasaj al aceluiași roman, atît de “œdipian” în sensul psihanalitic (ostilitate, eventual motivată de maltretanță, față de tată, atracție dublată de inhibiție în direcția mamei) poate aduce, eventual, o palidă lumină în aceste obscure chestiuni. Personajul – evident, în acest punct situația narativă n-are nimic în comun cu situația reală a autorului – află în chip brutal că ar fi fost conceput de fapt cu o servitoare. Șocul natural suferă însă o distorsiune neașteptată. “I-am mai tras câteva șuturi până când ne-am despărțit. De fapt el a luat-o la fugă ca să scape de pumnii mei. Eu am rămas pe bancă și am început să mă gândesc la ceea ce aflasem. Era, evident, imposibil să fie adevărat. Așa îmi ziceam. Dacă era adevărat, de ce mi s-a ascuns acest lucru? Și totuși Dan nu avea de ce să mă mintă. Mai mult, nu putea avea atâta imaginație ca să scornească o poveste ca asta. Oricât de mult ar fi dorit să mă pună la punct sau să mă jignească, mintea lui nu putea plăsmui un asemenea lucru. Deci, putea fi adevărat. Ba chiar probabil așa era. Și totuși nu-mi venea să cred. Toată viața mea – de abia în clipa aceea mi-am dat seama – era clădită pe credința că sunt copilul tatei și mamei. Ce însemna servitoarea, ce însemna că ea fusese însărcinată, și nu mama? Toate aceste lucruri deschideau în fața mea un domeniu necunoscut pe care îl simțeam foarte primejdios. Simțisem eu și atracții pentru fete până la vârsta aceea, dar am avut atunci, pentru prima oară noțiunea actului sexual. Dacă eram făcut cu servitoarea însemna că tata se culcase cu ea. Și, ceea ce era mai groaznic, era că-mi dădeam seama că în mod normal tata trebuia să mă facă cu soția lui, cu cea pe care o consideram mama mea. Ori, mi se părea un sacrilegiu ca mama mea să facă așa ceva cu tatăl meu. Niciodată nu mi-o închipuisem pe mama ca animal și deodată posibilitatea ca ea să se fecundeze m-a umplut de oroare” (Sceleratul, p. 96).
    Deci șocul veritabil nu pare să constea atît în revelația identității reale a mamei biologice a personajului, și nici în aparenta “declasare” cumva strindbergiană (“fiul servitoarei”), dimpotrivă acestea nu au aerul să-l preocupe, ci în asocierea, la lumina acestei revelații, a ideii de maternitate cu actul sexual propriu-zis, în delocalizarea abruptă a mamei dintr-o zonă intangibil religioasă în sfera femeilor dezirabile și practicabile. Fără a mai intra, analitic, în alte detalii, inutile cînd materia este atît de gingașă, începem, îmi pare, să avem un început de explicație pentru acea oribilă frază prin care fiul își acuză mama de prostituție, chit că n-o asumă ci mi-o distribuie cu o splendidă eleganță mie! Factor suplimentar și poate agravant, inițierea sexuală prin contactul cu prostituatele avînd loc prin medierea unui prieten al d-nei Diradurian, scriitorul Ștefan Popescu (v. “Memorialistică II” pp. 299-301).
    Desigur, inestimabile d-le Vosganian, nu mă așteptam din partea dvs. să întreprindeți o anchetă literară tot atît de atentă ca a mea, însă puțin bun simț, o țîră de prudență (știți formula: audiatur et altera pars) v-ar fi scutit de o mulțime de neplăceri, trebuie să spun, perfect meritate. Căci sînt sigur că bunii dvs. colegi de partid și de senat vor fi încîntați să continue să fie colegii sponsorului unui calomniator, după cum nu mă îndoiesc că d-l Nicolae Manolescu vă va adresa toată aprecierea sa. Și dacă nu ei, mediul scriitoricesc, în genere, o să vă adore știind cam de ce sînteți capabil la o adică. În orice caz, oricare ar fi reacția altora, pot să vă declar fără ezitare inestimabile că pe mine unul m-ați dezamăgit profund și prin poltronerie, și prin furberie, și prin profundă imbecilitate, la urma urmelor, căci există urîțenii pe care numai prostia abisală le poate zămisli! Credeți că nu exista deja destulă urîțenie în România, ca s-o mai adăugați și pe a dvs., ex-excelență ? Sau că se înregistrase un deficit prea mare la capitolul “perfidii gratuite” ? În fine, sper ca prezenta scrisoare deschisă să aducă baremi o briză de adevăr în tot acest univers miasmatic pe care-l întrețineți cu osîrdie.
    Și-apoi! Cumulul tipologic de funcții comportă riscuri pe care nu oricine le poate suporta și între apetiturile dvs. politice și cele literare ar fi trebuit să optați într-un sens sau celălalt, mai ales dacă ne amintim de tristul exemplu al lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, pe urmele căruia pășiți vajnic (mai ales în plan literar, deși trebuie să admit că-l depășiți net ca talent și ca evantai tematic; altminteri, și el poet, și dvs., și el prozator, și dvs. și el mare demnitar, și dvs., ba chiar frumos încrustat cu inestimabile mărgăritare bolșevice, v. supra pp. 8-9). Deja în imprudenta sa prefață la opul memorialistic al d-lui G. Diradurian, pe care nu știu dacă ați citit-o cu atenție – fumurile halucinogene ale dregătoriilor au un efect atît de lamentabil asupra văzului! – d-l Paul Cernat admitea, totuși, că “martorii direcți ai evenimentelor le-ar putea contrazice sau, eventual, infirma” (“M. II”, p. 11). Este cazul! De altfel, scriitor cum sînteți sau cum ați putea fi demisionînd rapid din toate “comitetele și comițiile” pe care le prezidați sau prim-vice-prezidați, ar fi trebuit să remarcați că în spatele tuturor monstruoaselor salve de palavre din capitolul 19, atribuite cînd unora cînd celorlalți, dar semănînd izbitor între ele, se găsește un stil unic, un singur condei, un singur autor prin urmare, toate “dialogurile” topindu-se într-un unic monolog. Monolog ce exprimă o depresiune psihologică convertită într-o furie rece, asasină. Nu mă refer, desigur, atît la un asasinat fizic cît la o certă tentativă de asasinat moral.

    *

    Trecînd peste noianul de palavre atribuite cu fabuloasă generozitate de “memorialist” mie și bietei d-ne Diradurian, sînt nevoit să mă opresc la un alt pasaj de o extremă gravitate nu numai prin conținutul său, indiscutabil abject, ci și prin faptul că nu mă implică în defăimare doar pe mine ci și o persoană îndeobște cunoscută, actrița Tatiana Iekel. Iată pasajul cu pricina. “Știi, nu, nefericită-văduvă-mama mare-dudache-Eliza, ce zice Tatiana Iekel? Că ești o hoașcă bătrînă care vrea să pună mîna pe dudache-Tache? E adevărat că ai intenția asta” (p. 450). Pasajul acesta ce capătă în capitol o dezvoltare complet delirantă (nu văd alt termen), este precedat de un altul (v. “M. II”, p. 411), unde aceeași frază e reprodusă (de astă dată, chipurile, de tatăl meu, Tacvor Șișmanian, poate vă mai amintiți), într-un mod însă ciudat de decontractat și chiar “hazliu”. “Iar o chestie comică a fost constituită de o consecință a faptului că umbla des cu mama mea (e vorba de tatăl meu n.m.). Una din amantele lui, am mai vorbit de asta în volumul I, actrița Tatiana Iekel, fosta soție a lui Florin Piersic, l-a văzut de mai multe ori cu Eliza pe stradă. Și femeia s-a cam supărat. Probabil, ea dorea o relație de mai lungă durată cu Tache. I-a spus despre mama mea:
    – Hoașca asta bătrînă vrea să pună mîna pe tine.
    Redactorul meu șef a reprodus aceste cuvinte într-o întreagă audiență la o petrecere. Toți au rîs, dar partea cea mai hazlie a urmat după aceea: mama mea nu știa ce înseamnă “hoașcă”, cuvânt ce nu-l auzise niciodată în viața ei”.
    Evident, elementul cel mai frapant constă tocmai în această raportare contradictorie la absolut aceleași cuvinte ce într-un caz par să fie considerate ca un fel de glumă bună, accentuată de ignoranța lexicală a interesatei, iar în celălalt ca expresia incalificabilă a unei urîțenii sufletești demne de toate injuriile. Cum se face că d-l Diradurian nu adaugă nici un comentariu acuzator în primul caz, toată afacerea rămînînd un simplu episod comic, și, dimpotrivă, pare să fi uitat complet sensul “hazliu” al lucrurilor cu prilejul celui de-al doilea în care “memorialistul” se străduie să mă prezinte ca pe un fel de monstru de cinism și aroganță? Pe merit oare? Să încercăm să luăm lucrurile de la sursă.
    În primul rînd, propoziția incriminată, oricum am considera-o, comică sau odioasă, e atribuită d-nei Tatiana Iekel. Pentru a o pronunța, aceasta trebuie să fi avut, evident, un motiv. Motivul e dat chiar de autor: Tatiana Iekel ar fi întreținut raporturi intime cu tatăl meu care, în reprezentarea “memorialistului”, ar fi întreținut același tip de raporturi, în paralel, cu d-na Diradurian. Trec peste enorma indiscreție ce nu are aerul a-l deranja cît de cît pe G.D. privind dezvăluirea unui tip de relații a căror evocare nonșalantă în public n-ar fi tocmai, cum să zic, cuviincioasă. Cu atît mai mult cu cît propria mamă a “memorialistului” e direct implicată. Această indiferență sau insensibilitate e agravată și de felul în care d-na Diradurian apare în ambele cazuri: în primul, ca ținta comică a amuzamentului general al unei adunări cam “cu chef”, în al doilea (nu vreau să utilizez calificări directe), ca o persoană de o agresivitate nemăsurată, al cărei limbaj nu diferă de cel ce-mi este atribuit decît prin faptul că pare și este incomparabil mai virulent și mai vulgar. Dar au putut fi pronunțate baremi aceste cuvinte? Că nici o silabă din toate cele cuprinse în abjectul capitol 19, deci nici din cele atribuite d-nei Diradurian, nici din cele atribuite mie, n-a fost efectiv pronunțată, reprezentînd afabulația defăimătoare a d-lui Diradurian, dau hotărît mărturie. Am relatat mai sus aspectele cele mai importante ale celor discutate cu prilejul excursiei brașovene. Ce vreau, totuși, să subliniez acum, e imposibilitatea de principiu a acestei bizare afaceri, cel puțin în termenii în care apare ea în volumul suscitat, singurii la care avem acces. Cred că de-abia acum, importanța unei datări corecte a excursiei brașovene poate fi apreciată la adevărata ei valoare. La data acelei excursii aș fi avut 24 de ani afirmă “memorialistul”. Or, cum m-am născut în 1951 ar însemna că excursia ar fi avut loc în 1975. Ceea ce “memorialistul” nu pare să știe e că în anul școlar 1974-1975 eram profesor de engleză la Pitești, făcînd o navetă zilnică ce-mi devora între 12 și 15 ore pe zi. Timpul de a face vreo excursie! Prin primăvară, ce-i drept, am obținut “negația” din acest post, însă din acest moment și pînă la plecarea din țară – evident și după! – am trăit marital cu actuala mea soție, pe atunci încă Dana Popescu. Tot cu ea și împreună cu un prieten, Radu R. Șerban, fiul compozitorului, am întreprins în vara aceluiași an (1975) o excursie la Blasova, în Insula mare a Brăilei, iar ceva mai tîrziu, numai cu Dana de astă dată, o excursie extrem de riscantă pe la Cotul Vrancei și apoi, după o mică pauză și o deplasare în autobuz, pe Penteleu, Șaptele Izvoare etc. Nici vorbă de vreo excursie la Brașov în 1975. De altfel, cum ar fi putut G.D. să n-o întîlnească pe Dana în 1975, cînd eram practic nedespărțiți, mai ales că domnia-sa pretinde că ne întîlneam mai tot timpul (de sute de ori!) în scopul unic de a conversa despre Dostoievski. (În plus, fie spus în treacăt, în 1975 tatăl meu își cumpărase mașină și învățase să conducă – de fapt, încă din 1973-1974 – ceea ce nu era deloc cazul în 1971). Totuși de ce insistă “memorialistul” în favoarea acestei date? Pentru că în 1971, cînd eram încă student și n-o cunoscusem încă pe Dana, nici tata nu începuse încă a întreține respectivele relații intime cu d-na Tatiana Iekel pe care n-o cunoștea decît din vedere. Ar fi fost deci imposibil ca aceasta să pronunțe fraza în chestie, fie că o considerăm comică sau odioasă, și deci și mie mi-ar fi fost imposibil să repet ceva ce nu fusese niciodată spus. Precizez că și tatăl meu s-ar fi găsit exact în aceeași situație. Deci una din două! Ori fraza în chestie n-a fost pronunțată de nimeni și reprezintă în acest caz o totală invenție a “memorialistului” – una în plus printre multe altele –, ori, dacă totuși ar corespunde vreunei oareșicari realități enunțiative, eventuala “autoare” nu poate fi decît vreo alta din relațiile tatălui meu, în orice caz nu d-na Tatiana Iekel, ce apare în ambele cazuri rușinos calomniată. Fără să mai vorbim de situația d-nei Diradurian, mai ales în cazul dintîi, cînd propriul ei fiu ar fi autorul frazei incriminate.
    La această imposibilitate materială, se adaugă imposibilitatea morală. Tot așa cum nu puteam, pur și simplu, nici gîndi nici formula fraza precedentă, n-o puteam nici repeta, chiar de ar fi existat, ceea ce mi se pare foarte puțin probabil, și chiar de mi-ar fi fost cunoscută, ceea ce contest. În fine, strict factual vorbind, trebuie să spun că eventualele relații mai intime dintre d-na Diradurian și tatăl meu, ce par să constituie miza pasajului mai sus citat, nu mă preocupau absolut deloc, adică tot atît de mult cît și celelalte relații feminine pe care le întreținea. Asta, pe de o parte, pentru că eram prea absorbit de propriile mele căutări și probleme (în fond, obsesia mea, în epocă, era plecarea în India, mai mult sau mai puțin pe urmele lui Mircea Eliade, iar nu niște banale “aventuri” pe care nu le puteam privi decît ca extrem de futile), pe de altă parte, pentru că, fiu de divorțați încă din 1960, avusesem timp să mă obișnuiesc, în mai mult de zece ani, cu situația. În fine, pentru că înțelesesem de mult ceea ce diversele partenere ale tatălui meu, ca și diverșii parteneri ai mamei mele descopereau treptat, anume că amîndoi fuseseră suficient de traumatizați de propria lor căsătorie pentru a nu mai retenta experiența cu altcineva, altfel spus, că amîndoi erau prea îndrăgostiți de propria lor libertate ca să renunțe la ea, chiar dacă ar fi existat uneori tentația; fără să mai vorbim de faptul că, în fond, amîndoi continuau să rămînă prea legați unul de celălalt și de ciudata lor gelozie reciprocă pentru a-și confirma divorțul printr-o recăsătorire. În plus, pretext sau motiv real (probabil ceva din ambele), eram folosit eu însumi ca un fel de protecție contra diverselor tentative ale pretendenților potențiali la căsătorie sau ale candidatelor cu pretenții matrimoniale ce emergeau, ca niște banchize trecătoare, în cursul timpului. O anume rigiditate, ce mă făcea să zîmbesc, modula aspirațiile lor la “amor liber”, inhibîndu-le, cel puțin în planul consecințelor posibile. Astfel, am rămas fiu unic. Nu aveam, deci, nici o pricină de reală neliniște, admițînd că problema m-ar fi interesat, în privința “riscurilor” de recăsătorire ale părinților mei și nici o rațiune de a o considera cu mefiență sau agresivitate pe d-na Diradurian, ființă mai degrabă simpatică și esențialmente benignă, deși, admit, cam gălăgioasă și intruzivă (nu mai gălăgioasă și intruzivă, totuși, decît d-le Meline Grigorian și Pailadzu Sagatelian, prietenele sale, ba chiar, probabil, ceva mai puțin). Lucrurile îmi apar acum diferite – în epoca facultății nici n-aș fi visat să le apreciez astfel – dacă încerc să le abordez din perspectiva lui Gabi Diradurian. (Desigur, în cele ce urmează las complet deoparte orice referință la groasa vulgaritate a expresiei ori la tristele agramatisme de derbedeu sfertodoct). Căci presupun că se găsea, psihologic, într-o postură extrem de inconfortabilă, de unde ambivalența discursului pe care mi-l atribuie, în parte, evident, pentru a-mi dăuna, însă poate într-o și mai mare măsură pentru că, înveninat de anxietate și infectat de dubiu, nu era, pur și simplu, capabil să și-l asume.
    Altfel spus, am impresia, însă această impresie nu mă angajează decît pe mine, că eventualele relații, mai mult sau mai puțin “intime” dintre tatăl meu și d-na Diradurian – dacă “relații intime” vor fi fost! – stîrneau în d-l G. Diradurian o dublă reacție. Pe de o parte, una de respingere acută, poate chiar de repulsie, în măsura în care, ins de o susceptibilitate morbidă, i se părea că depistează mai știu eu ce substrat “mercantil” în subțirimea acestor raporturi. În realitate, dacă am dreptate în deducția mea, această reacție era foarte exagerată. În orice caz, în ce mă privește nu vedeam și nici acum nu văd nimic reprobabil în faptul că, de pildă, tatăl meu acoperea toate cheltuielile legate de acea excursie. La urma urmelor, d-l Diradurian ne ducea cu mașina (Fiatul 124 al domniei sale) absolut pe gratis, iar dacă ar fi trebuit să plătim “serviciul”, ne-ar fi costat, desigur, o sumă considerabilă. Era deci perfect normal ca, de vreme ce întregul grup fusese de acord cu efectuarea ca atare a excursiei, fiecare să ofere ce putea, în raport cu mijloacele: familia Șișmanian, finanțarea excursiei, familia Diradurian, asigurarea transportului iar d-ra Ani Altunian, fermecătoarea-i prezență.
    Pe de altă parte, însă, poate că reacția de respingere ascundea o speranță obscură, legată, mă aventurez enorm afirmînd aceasta, de decesul intervenit în 1969 – cam cu doi ani înaintea excursiei – al tatălui său, Diran Diradurian. Conta în vreo măsură oarecare d-l G. Diradurian pe înodarea unei relații matrimoniale între mama sa și tatăl meu? Mizînd în felul acesta pe o reechilibrare și economică a situației sale familiale? Un astfel de proiect, complet iluzoriu, dacă a existat fie și în formă embrionară, nu poate decît să mă facă să zîmbesc – am arătat mai sus, în termeni din cei mai moderați, de ce. Totuși, o astfel de eventualitate ar explica destul de convingător de ce, încă din “Memorialistică I” (v. p. 149), iar apoi, repetat, în “Memorialistică II”, G.D. se agățase atît de hotărît de ideea morții premature a mamei mele, idee nu calomnioasă în sine, deși în fond necuviincioasă, ci pur și simplu falsă, perfect simetrică însă cu cea a decesului prematur al tatălui său, ceea ce ar explica între altele, cauza pentru care, în mod pur imaginar bineînțeles, pare să fi plasat ambele evenimente cam pe la aceeași dată. Elementul decisiv al acestei predatări imaginare – în contrast semnificativ cu postdatarea excursiei înseși – e furnizat nu de “Memorialistică II” (cartea incriminată) ci, deja, de volumul precedent. Într-adevăr, la pp. 89-90 ale acestuia, “memorialistul” ne comunică un fapt în sine exact (e drept că volumul I al “Memorialisticii” nu debordează de venin calomnios și de abjecție injurioasă ca cel de al doilea), anume că mama, Ecaterina Șișmanian, membră a Uniunii Scriitorilor, traducătoare din rusă nu doar a lui Dostoievski, Leonid Andreev, Panteleimon Romanov ori a Anastasiei Țvetaeva (Amintiri) dar și a unui roman coreean buddhist din secolul XVIII, Visul celor nouă suflete de Kim Man Cijun și chiar, în tinerețe, a Călărețului fără cap de Mayne Reid (menționez ce-mi mai amintesc dintr-o listă de peste 20 de titluri), a tradus “Jucătorul” de F.M. Dostoievski. Or, “Jucătorul” a apărut în vol. 4 al seriei Opere a marelui scriitor rus în 1968. Intervalul definit între această ultimă dată și data reală a excursiei brașovene (1971) cuprinde cu necesitate data decesului mamei mele imaginat de “memorialist”. Ceea ce înseamnă că, instinctiv, acesta a tins să identifice data decesului real al tatălui său cu cea a decesului imaginar al mamei mele: 1969. În sens invers, plasarea falsei morți a mamei tocmai în jurul lui 1969 și nu mai tîrziu (ar fi putut furniza în acest caz alte elemente de datare) reprezintă un indiciu privind data reală a excursiei: 1971 iar nu 1975. De altfel, G.D. nu furnizează direct nici una din aceste două date. Precizează numai că excursia ar fi avut loc cînd aveam eu 24 de ani (1975 de vreme ce sînt născut în 1951), cînd în realitate excursia a avut loc cînd avea el această vîrstă (1971 de vreme ce s-a născut în 1947). Jocul acesta al identităților paralele și al substituțiilor arbirare e una din caracteristicile acestui capitol 19 al “Memorialisticii II”.
    Să încercăm să rezumăm această bizară coregrafie a binomurilor identitare. Unui decedat real (tatăl “memorialistului”) i se opune o decedată fictivă (mama mea, ce a murit, de fapt, abia în 1996); în plus, 1969, data decesului real al lui Diran Diradurian, pare să exercite o atracție deosebită asupra “memorialistului” de vreme ce menționînd traducerea din 1968 a mamei mele (“Jucătorul” de Dostoievski), pare să-i plaseze moartea imaginată în intervalul 1968-1971 – de ce nu, prin urmare, în 1969!
    De asemeni, cu inversiunea corespunzătoare a genurilor, unui văduv fictiv (divorțat real), tatăl meu, i se opune o văduvă cît se poate de autentică, d-na Diradurian. Analogia celor două statuturi, analogie fabricată de G.D. însuși, dar ce mai contează, pare să legitimeze în spiritul acestuia, o apropiere de tip matrimonial între cei doi. Dimpotrivă, menționarea statutului real de divorțat al tatălui meu pare să-l fi stînjenit pe acest puritan subversiv ce preferă, s-ar zice, tihna morală a falsificatorilor. Incidental, ar mai fi de remarcat că tehnica “rezolvării” unei situații critice reale printr-o inversiune fictivă mai apare cel puțin o dată, anume cu ocazia decesului tragic, desigur, al tatălui d-lui Diradurian. E drept, proiecția inversată a situației reale nu e efectuată, în acest caz, prin intermediul “operei memorialistice” ci într-un roman, “Sceleratul” (v. pp. 99-102). Astfel, dacă divorțul real la părinților mei e transformat în decesul fictiv al mamei mele, decesul real al lui Diran Diradurian e preschimbat în roman în divorț fictiv, sau, mai exact, în despărțirea subită și, cumva, inexplicabilă a părinților autorului. Din păcate, acest scenariu ideal ce-ar fi făcut ca doi mari răniți, un văduv și o văduvă, să-și calmeze reciproc durerea printr-o foarte consolatoare căsătorie e, vai, contrazis de realitatea unei relații discontinue, mai degrabă un soi de camaraderie pe care acest hipersusceptibil o interpretează într-o cheie inutil sordidă, calomnioasă în fond (“E foarte perfectabil să faci reclamă vieții, nefericită-văduvă-dudache-Eliza, dar nu știu dacă mergi cu el că-ți face plăcere compania lui, că lui îi face plăcere compania ta, sau ca să tragi un avantaj de pe urma opulenței bătrînului ziarist” – à propos de “bătrînul ziarist” precizez că d-na Diradurian e cam cu doi ani mai în vîrstă decît tatăl meu). Întregul “dialog” ba poate întregul capitol 19 exprimă, agravînd-o, contradicția intrinsecă și cumva insolubilă a acestei duble atitudini. Și totuși, dacă mecanismul postdatării descris mai sus pare destul de credibil, n-aș putea spune că înțeleg prea bine mobilul psihologic al acestui “omor” memorialistic al mamei mele. Antipatia? Dacă despre asta e vorba trebuie să spun că era împărtășită. Cam din perioada urmînd îndeaproape abandonarea studiilor lui universitare, deși nu cred că din această pricină, mama a părut să nutrească o veritabilă repulsie pentru personaj. Era ea la curent cu stilul de viață al acestuia și-l dezaproba? E vorba de vreo obrăznicie față de cunoștiințele feminine ale mamei sale, de genul cărora “cabotinul”, mai tîrziu “sceleratul”, le deținea secretul (cf. supra, p. 16)? N-am știut-o niciodată și, sincer, prea puțin mă interesează. S-ar putea însă ca motivul veritabil să fie legat de tatăl meu. Am văzut mai sus, situația de văduv s-ar zice că i se părea d-lui Diradurian mai onorabilă decît aceea de divorțat. “Pentru că soția sa, Katia, murise, Tache (mereu aceeași nonșalanță a autorului ce-și numește mama simplu “Eliza”, iar tatăl, tot atît de simplu, “Diran”, n.m.) începuse de mult să mănînce numai la restaurant” (p. 412). Datarea acestui deces fictiv în jur de 1969, ne-ar fi plasat pe amîndoi într-o situație simetrică, ce poate convenea psihologic acestui anxios fabricant de paralelisme și “cloni”. Dar am putea totuși să luăm ca reper al decesului fictiv data chiar a divorțului: 1960. La data reală a excursiei aș fi fost deci orfan de mamă de vreo 10-11 ani! La cea fictivă, de circa 15! Și eu care nu știam nimic! Pe de altă parte, s-ar putea ca simpla frecventare, de către tatăl meu, a restaurantelor – vreau să-l liniștesc pe d-l Diradurian, mereu cele mai bune ale Bucureștilor, cu o excepție marcantă totuși, “Athénée Palace unde mult ne place” vorba lui Nichita Stănescu – să i se fi părut cumva reprehensibilă autorului “Sceleratului”. Lipsiți de veritabile criterii etice libertinii (sper că d-l Diradurian nu se va simți insultat de acest termen), ca și prostituatele, de altminteri, pot deveni lesne victimele unui veritabil bigotism moral. În rest, recădem pe teza căsătoriei dintre văduvi. “Am impresia, dar nu sunt sigur, că în acea perioadă Tache a făcut oarecum curte mamei mele. Mama rămăsese văduvă și și Katia murise (s.m.). În orice caz, chiar dacă o căsătorie ar fi fost posibilă între Eliza și redactorul meu șef, ea n-a avut niciodată loc” (p. 409). Încă o dată, va fi sperat d-l Gabriel Diradurian în realizarea acestei “posibilități” complet iluzorii? Iar “omorul” ar fi expresia unei dezamăgiri? Sau simțind latura neplăcută a afacerii – căci dacă mama lui rămăsese într-adevăr văduvă, mama mea trăia – autorul “Memorialisticii” va fi încercat s-o atenueze “simetrizînd” cumva situațiile? Toate acestea sunt posibile deși cumva insuficiente. Nu vreau să scormon o traumă probabil încă sensibilă, cu toate acestea mi-e greu să nu cred că recuperarea tatălui pierdut – un tată detestat totuși de-ar fi să luăm în serios mărturia de la pp. 157-159 ale “Memorialisticii I” ca și teribila scenă de sadism parental din “Sceleratul”, pp. 71-74 (voi reveni poate mai jos asupra acesteia) – reprezintă mobilul profund atît al anticipării decesului mamei mele cît și al întregului atentat calomnios la adresa mea (tentativă de omor moral). Ba de fapt ar mai fi fost un detaliu ce complică tabloul și care, prin legitimitatea lui indelebilă, tulbură fantasmele d-lui Diradurian: eu. Dacă pe mama mea “memorialistul” o “asasinase” dintr-o trăsătură de condei, anticipîndu-i pur și simplu cu aproape trei decenii data decesului (și comițînd astfel ceea ce am putea numi un fals în “acte” publicate), cum ar fi putut G.D. să mă asasineze literar și pe mine, ce mă încăpățînam să trăiesc încă? Măsluindu-mi dacă nu moartea, viața deocamdată, și conferindu-i toate caracteristicile ficționale ale infernului. Prin calomnie și injurie sistematică deci.
    Bineînțeles, fără să uite să mă distribuie chiar pe mine, cel mai calomniat din această carte a calomniilor, în rolul abject al calomniatorului, ceea ce-i oferea, în plus – mereu prin intermediar, desigur! – plăcerea să mă “zdrobească” sub o veritabilă avalanșă de insanități și bolboroseli “etice”, de fapt simple injurii.
    Cîteva elemente ale acestor “bolboroseli”? “Scrânteala nativă” – deci există o alta achiziționată – s-ar completa, în cazul meu, apud G.D., cu o “defecțiune” “majoră” constînd, “evident” din “educația pe care n-a(m) primit-o”. “Eu nu știu ce-a păzit marele-dudache-tatăl-ziaristul-Tache de a scos ca rezultat un așa boschetar?” se întreabă cu năduf “memorialistul”, nu sub nume propriu, nu, ci, brav, sub acela al mamei sale (reziduu comportamental infantil?).
    În mod curios, chestiunea aceasta a “educației” nereușite pare să mascheze și deci, mereu sub camuflaj identitar străin, să permită dezvăluirea unor reproșuri profunde de ordin pedagogic pe care “memorialistul” are aerul că le adresează, în primul rînd, mamei sale (episodică directoare a școlii armene din București, altminteri lipsită de formație pedagogică stricto sensu), sau poate în general părinților săi (relațiile cu tatăl, Diran Diradurian se revelă, atît din literatura cît și din “memorialistica” fiului, prea puțin amene). Accentul cade mai ales pe chesiunea educației sexuale. “Nu mi-am iertat niciodată părinții că m-au lăsat la voia întâmplării și nu mi-au vorbit niciodată despre apariția nevoilor sexuale la un moment dat în viața adolescentului. Mai ales pe tatăl meu care trecuse prin asta, știa că e foarte normal și, dacă el mi-ar fi vorbit în prelabil despre sex, n-aș mai fi trăit acea frică, acea groază, crezând că eu fac o crimă” (“Memorialistică I”, pp. 157-158). Foarte semnificativ, continuarea pasajului asociază resentimentul față de părinți cu cel față de sistemul comunist: “Când am mai crescut am văzut că a nu vorbi despre sex e ceva tabu în societatea comunistă (sic!). Cărțile de educație sexuală erau interzise, nu se găseau decât foarte puține din cele publicate înainte de război, cine le avea nu le dădea la nimeni căci putea s-o pățească de la autorități, odată ce ele erau interzise și, bineînțeles, nici eu nu avusesem acces la nici una dintre ele. Nici pentru asta n-am iertat niciodată societatea comunistă” (p. 158, s.m.). În fine, pasajul final al cărții, extrem de revelator, în ciuda inexactității definiționale pe care o comportă: “Nevoile sexuale m-au luat prin surprindere, simțeam în mine transformări mari și dezechilibrări adânci, am avut emoții conflictuale simultane (definiția schizofreniei în dicționar este: stare de emoții conflictuale simultane), încă de pe atunci mă angajam pe drumul distrugerii nervilor mei. Și, Doamne, era atât de normal ceea ce se întâmpla! În anii adolescenței care a urmat am căpătat un sindrom teribil de vinovăție care n-a dispărut nici astăzi. La acea ejaculare pe care am avut-o atunci, în noaptea aceea, s-a terminat, cred, copilăria mea” (pp. 158-159).
    Nu știu ce dicționar a folosit autorul, dacă realmente a utilizat vreunul, însă definiția DEX-ului este următoarea: “Schizofrenie. Boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea”. Nu sînt nici psiholog nici psihanalist, cu atît mai puțin psihiatru dar mi se pare evident, inestimabile d-le Vosganian, că d-l Diradurian e o persoană nu psihic ci psihologic perturbată, foarte grav perturbată, nu un “schizofren” cum se definește singur ci un ins emoțional tulbure, versatil și destul de fragil deși perfect lucid, pe de altă parte, intelectual vorbind, și deci responsabil de actele sale. E de altfel extrem de semnificativ faptul că d-l Diradurian definește schizofrenia ca fiind o “stare de emoții conflictuale simultane”, dacă ținem seama de obsesia memorialistului de a-l “clona” pe Dostoievski; într-adevăr, la p. 379 a “Memorialisticii II” aceeași formulă apare în legătură cu autorul “Demonilor”: “cum a dus o viață vicioasă (evident de Dostoievski e vorba n.m.) având de-a face numai cu prostituate în timp ce, în ceea ce creea, era numai suflet și sensibilitate; cum din această contradicție pusă pe picioare de el (sic!), din aceste emoții conflictuale simultane (s.m.) s-a angajat pe drumul bolii mintale” (vrea d-l Diradurian să implice că în plus de epilepsie Dostoievski ar fi suferit și de schizofrenie ?). Se ajunge astfel la un paradox. Luciditatea, departe de a reprezenta un factor de echilibru, devine un vector de dezechilibrare, un fel de “de ce nu, de vreme ce e posibil!” pe care și-l adresează în permanență d-l Diradurian. Actul nociv nu e comis din lipsă de discernămînt ci tocmai pentru că e înțeles ca atare. O suită de traumatisme comportamentale profunde, mai ales de ordin sexual, dar nu numai, un fel de carență a autorității în contextul unei psihologii hipersensibile și hiperinfluențabile, și, prin compensație, hipermefiente, decesul brutal al tatălui și altele, ce nu pot fi evaluate din lipsă de informație, combinate cu un factor literar, o înțelegere extrem de eronată a lui Dostoievski, în special a acelui “totul e permis” din “Frații Karamazov”, adagiu, desigur, extras de marele scriitor rus din epistolele apostolului Pavel (1 Corinthieni 6.12), au generat acest tip de comportament moralmente inversat (schematizez mult, evident). Un comportament ce, în același timp, adîncește traumatismul emoțional, furnizînd, în planul acestei “etici inversate”, un fel de “confirmare” superficială (nu cred că numele lui Nietzsche ar trebui evocat în acest context). Rezultă, deci, inestimabile d-le Vosganian, că finanțînd publicarea acestei cărți, defăimătoare nu numai în ce mă privește, ați comis un act extrem de grav nu doar în direcția victimelor afabulațiilor calomnioase și ale elucubrațiilor injurioase ale d-lui Diaradurian dar, într-un sens, față de d-l Diradurian însuși, în măsura în care nu ați putut contribui decît la agravarea dezechilibrului psihologic al acestui ins atît de versatil și manipulabil.
    Alte “resturi”? Reproducîndu-le, trebuie să recunosc că înverșunarea lui G.D. împotrivă-mi prin absurd frizează comicul. Enumăr: “individ incompetent care are hibe mari la ceea ce se numește normal”, “ale cărui divagații mentale și verbale arată ușor că, deși are o diplomă universitară, a băgat degeaba în cap un milion de cărți” (sic!) – reamintesc, în același sens, “educația prăbușitoare” ce mi se atribuie și lecturile excesive: “Cred că ești prea căpos. Ai ajuns așa pentru că ai citit prea mult”, “după ce a citit așa de mult – eu adică n.m. – că a ajuns să aibă toate ideile foarte încurcate, delicvente (sic) și mai ales neclare”, toate bineînțeles cu urmări dezastruoase pentru sănătatea mea mintală și morală –, “care nu e poate depresat dar care îi bagă pe alții la depresie” (nu înțeleg deloc despre ce e vorba!), “un tâlhar, un corsar și un brigand traumatizat” (îi asigur pe d-nii Vosganian și Diardurian că n-am jefuit pe nimeni nici pe mare nici pe uscat, cît despre chestia cu “brigandul traumatizat” misterul e prea profund!), “care stă mereu pe aceleași drumuri care nu duc nicăieri și care au mai fost pomenite” (sic!), “care nici măcar nu acceptă să aibă în picioare niște pantofi ca lumea care îi sînt oferiți în mod gratuit de mătușa sa” (aluzie la un pasaj anterior, nu mai puțin absurd decît acesta v. p. 443 a “Memorialisticii II”), “care are în căpățînă ceva ce seamănă mai mult a babilonie”, “care practică non-stop tot felul de bombardamente aiuristice numai pentru că-i place și-l distrează să bombardeze și care dă-n stânga și-n dreapta la nimereală numai ca să dea. Pentru el e un fleac să se ia de dudache-Așod, de dudache-Tache, de dudache-Gabi, de dudache-Satenig și de dudache-Eliza, să înșire la oameni serioși o grămadă de zevzecisme și nelegiuisme (s.m.), să ia în balon tot ce se poate lua în balon și mai ales ce nu se poate lua în balon” (p. 456). În ultimul pasaj “memorialistul” îmi reproșează vădit tocmai ceea ce-mi atribuie el însuși din propria-i imaginație, toate “zevzecismele” și “nelegiuismele” aparținînd integral autorului “Sceleratului”.
    Două detalii încă. În primul rînd, nici regretatul Așod Șarafian, nici mătușa mea, răposata Satenig Bostanian, inutil și crud batjocoriți (mai ales cea de a doua) de “bombardamentele aiuristice” ale “memorialistului”, nu participaseră la excursia brașoveană și n-ar fi putut, prin urmare, să devină victimele “bombardamentelor” ce-mi sunt calomnios atribuite. În al doilea rînd, mi se pare stranie obstinația cu care această vorbuliță ineptă, “dudache”, creație exclusivă a talentului literar al d-lui Diradurian, continuă să fie utilizată chiar și atunci cînd vrînd chipurile să mă “demaște”, s-ar fi căzut să folosească, prin contrast, un limbaj mai civil decît cel ce-mi este atribuit. Vădit, d-l Diradurian nu poate renunța la “găselnițele” sale literare nici măcar în cazul în care, contextual, îl deservesc!
    Un fel de mixaj tulbure de complex de superioritate și de inferioritate, cocktail psihologic la drept vorbind destul de banal, subiacent deja în pasajele menționate mai sus, îl împinge pe “memorialist”, în travesti “dialogal” bineînțeles, să recurgă la un fel de paralelism burlesc între domnia sa și umilul de mine, paralelism pe care nu prea știu ce-l justifică sau explică. La urma urmelor, pentru funcția de alter-ego de luat la ochi, d-l Bedros Horasangian în dubla sa calitate de scriitor și vechi prieten al “memorialistului”, ba chiar și rudă, sau de ce nu dvs. d-le Vosganian, scriitor, desigur, dar mai cu seamă președinte al atîtor “comitete și comiții”, un veritabil cumulard social, curat “demnitar”, ce mai, ați fi fost mult mai potriviți decît mine, ins obscur, iar în planul relațiilor cu d-l Diradurian însuși abia ceva mai mult decît o simplă cunoștință. Și totuși! Înainte de a cita mă simt obligat să mă scuz pentru toate elucubrațiile, evident calomnioase, ce mi se atribuie și pe care, finanțînd publicarea volumului, ați găsit cu cale să le faceți publice, d-le Vosganian.
    “Nefericita-văduvă-dudache-Eliza e mare pedagogă. O știe toată lumea. A fost profesoară și directoare nefericită-dudache-Eliza. Ea e nemulțumită de educația pe care mi-a dat-o dudache-bătrânul-ziaristul sorții-al morții și al destinului (sic! prin această sintagmă grotesc-parodică e vizat tatăl meu n.m.). He, he! Dar ia să vedem, nefericita-văduva-dudache-Eliza ce educație a dat ea preareușitului ei fiu Gabi? Când ne uităm la nefericitul-dudache-fiul, vedem pe nefericita-dudache-Eliza. Adică etalonul ratării, om care a știut foarte multă matematică (mă rog, acum în orice caz nu mai știe, altfel n-ar afirma la p. 444 că 100 x 100 = 100.000 iar la p. 321 că 300 x 15 = 1500! n.m.) și fizică în mod inutil (nu pot să mă pronunț n.m.), om care a dat cu piciorul unei diplome universitare (nu c-aș vrea să-l contrazic însă cu prilejul excursiei brașovene “memorialistul” părea extrem de încîntat de această ispravă n.m.), un om care n-a putut ajunge nici măcar fotbalist, un om neînsurat la douăzeci și opt de ani (regret, dar la data excursiei G.D. nu avea decît 24 de ani n.m.) – probabil navighează din curvă în curvă –, un ziarist prăpădit la un ziar prăpădit unde ține o cronică muzicală prăpădită și o cronică teatrală prăpădită (e vorba de “Nor Ghiank”, ziar unde eu aș fi vrut să fiu angajat dar unde tatăl meu a refuzat în chip repetat să mă angajeze; am publicat numai vreo 3-4 texte critice traduse din română de unul din redactorii ziarului, afirmația de la p. 468 “Aș mai menționa că Ara… n-a publicat nici măcar un singur articol la “Nor Ghiank” fiind, ca atîtea altele, falsă n.m.), un om care n-a știut să lupte cu viața, în armată n-a primit niciun grad și-a rămas simplu soldat (una din ideile fixe, aș putea spune unul din bizarele complexe de inferioritate ale d-lui Diradurian; tatăl, răposatul Diran Diradurian ar fi avut gradul de sublocotenent și calitatea de comandant de baterie cf. Bogdan Căuș “Figuri de armeni din România” Editura “Ararat” 1997 n.m.), un depresat (la p. 456 sînt eu însumi definit ca “brigand traumatizat” – înțeleagă cine-o putea – și ca ins “care nu e poate depresat – dar îi bagă pe alții în depresie”, altă formulă misterioasă n.m.), un om care a găsit refugiu în scris din motive care nu pot fi lăudabile (nu văd la ce se referă autorul n.m.), un fel de naufragiat care are singura speranță să treacă poate vreun vapor pe lângă el și să-l salveze de la înec, un om care în mod compromițător mi-e prieten (contest hotărît “prietenia”, cît despre voința de a mă compromite e evidentă n.m.). El este egal ea. El este rezultatul geniului pedagogic al nefericitei-văduvei-dudache-Eliza. O întreagă situație! O întreagă deplorabilitate! Și, pac, eu, nefericitul-dudache-Ara, sunt cel care n-am fost bine educat. Pac, țac – krank, bum – nefericitul-dudache-ziaristul vieții și al morții-Tache n-a știut să-mi dea educație. Am absolvit Facultatea de Limbi Orientale, am o diplomă universitară, sunt însurat și nu umblu din curvă în curvă (la data reală a excursiei, 1971, n-o cunoșteam încă pe Dana Popescu, nu puteam deci să fiu însurat cu ea, este în schimb perfect adevărat că din relațiile mele n-au făcut niciodată parte prostituatele, e un simplu fapt ce nu comportă o eventuală judecată de valoare n.m.), n-am vrut niciodată să ajung fotbalist (exact, deși nu văd meritul; oricum, în plan sportiv, îl admiram mai ales pe Ilie Năstase, deși jucam destul de prost tenis n.m.), am făcut armata numai șase luni și am terminat-o cu grad de locotenent (ideea fixă complementară a d-lui Diradurian și care testează simplu cît de puțin mă cunoaște: în realitate n-am făcut armata, am fost scutit pe motiv de boală, o hepatită de care m-am îmbolnăvit în 1972, probabil cu ocazia unei campanii de vaccinare la facultate; nu am prin urmare nici un grad, nici în armata română nici în vreo altă armată din lume n.m.), la mine scrisul e vocație nu refugiu, n-aștept niciun vapor să treacă pe lângă mine să mă salveze…” (pp. 452-453); restul pasajului e prea elucubrant pentru a mai merita citarea.
    În fine, pentru ca peisajul decăderii mele morale să apară complet, nu putea să lipsească, presupun, “alcoolismul”. Pe ce temei? Să vedem ce ne comunică în aceasta privință “memorialistul” (travestit în mama domniei sale, d-na Eliza Diradurian). “Și mai e o chestie: am observat că individul (eu adică n.m.) a și băut deja patru pahare mari de vin fără strop de sifon sau apă minerală. Păi, cum să nu fie asta o situație alarmantă pentru puterea lui de a gândi și o situație de panică pentru noi toți ceilalți, pe care individul îi tot aduce la starea de ou și oțet (sic!). Cred, năucule-nefericitule-dudache-Ara, că nu trebuie să menționez cine-i individul respectiv” (p. 456). Mărturisesc că m-a pufnit rîsul cînd am ajuns cu lectura la “starea de ou și oțet” la care-i “adusesem” pe “toți ceilalți” convivi. Că i-aș fi adus la disperare dacă elucubrațiile ce-mi sunt atribuite mi-ar fi aparținut în adevăr, mai pot înțelege! Dar la “starea de ou și oțet”, hotărît nu! În ce privește “alcoolismul”, nedumerirea mea e deplină. Nu știu dacă “patru pahare mari de vin fără strop de sifon” te pot defini ca “alcoolic” sau nu și nu știu dacă băusem patru pahare la restaurantul acela din Brașov (“Aro” spune “memorialistul”, deși, după amintirile mele, discuția reală la care m-am referit déjà a avut loc la hotel, unde n-am băut nimic). Știu de asemeni că nimeni din cei ce mă cunosc cu adevărat nu m-a tratat de alcoolic, că de multe ori la “ceaiurile” cu prieteni mă ilustram prin faptul că nu puneam strop de băutură în gură (în afară de sucuri sau pepsi) și că tocmai în perioada excursiei și după începusem să renunț treptat la orice alimentație carnată, optînd pentru un vegetarianism din ce în ce mai strict, punctat de posturi săptămînale de 1-3 zile, perioade cînd nu beam decît cafea. Simțeam nevoia unei schimbări în profunzime și descoperisem asceza cu un entuziasm pe care nu mi l-aș fi bănuit. Chiar și acum, cînd am renunțat demult la toate acestea și le contemplu doar cu nostalgie, în afara perioadei sărbătorilor (Crăciun, Anul Nou, Paști) sau a celor cîteva aniversări familiale se întîmplă rar să beau mai des decît de două ori pe lună, și atunci cu măsură.
    Fără să încerc să mai disting injuriile și calomniile de fluxul elucubrațiilor gratuite și renunțînd de a mai discuta neverosimilitatea aserțiunilor ori suprarealismul abject care le traversează, iată o nouă mostră a aberațiilor ce-mi sunt atribuite, pe care o dau mai mult ca pe o curiozitate și ca o probă, poate, a “virtuozității” pe care o pot atinge anumite “exerciții de incoerență”.
    “Dragă nefericită-văduvă-vârstnică-mama mare-babă-dudache-Eliza, hai să dăm cărțile pe față. Pe dumneata te doare în cot de mine. Și folosesc acest cuvânt de “cot” ca să nu stabilesc o altă locație mult mai exactă și mult mai sugestivă unde te doare de mine, nu trebuie să-ți soliciți imaginația ca să găsești locația respectivă; mă rog, pot să-ți dau indiciul că e o locație care nu-i atât de frumoasă precum cotul. Asta-i întreaga problematică, cu asta se ocupă întreaga împrejurare respectivă și actuală (sic!). În locația aceea te doare pe dumneata de mine. Acesta-i adevărul! Asta-i verticalitatea! Asta-i ticăloșia! Asta-i pungășia! Asta-i delicvența! Asta-i inconsecvența! Uite cum în fața întregului Univers și a galaxiei noastre, dudache-Ara e jignit de-o manieră inadmisibilă și irecuperabilă, la restaurantul “Aro” din Brașov! Va să zică, trebuie să cugetăm. Cred că nu e nevoie, nefericită-văduvă-dudache-Eliza, să menționez că și pe mine mă doare de tine în aceiași locație unde te doare și pe tine de mine, locație care – după cum am mai stabilit – nu e exact cotul ci ceva care nu-i așa frumos precum cotul. Iată echitabilitatea! Iată cum se potrivesc perfect lucrurile! Iată cum se dă răspunsul nimerit la o mare jignire! Iată retalierea necesară! Iată situația care e cerută și acuzată de întreaga istorie a mapamondului! Iată cum apare în lume marxismul! Acum nefericita-această redactor-văduvă-dudache-Eliza știe cu precizie locația care joacă rolul de echilibrare în fața rănilor multiple pe care această dudache le-a provocat unui om foarte sensibil, inteligent, cultivat, înzestrat, delicat, subtil, orientat, derutat, bramburit și căruia îi place să vorbească numai ca să vorbească (sic! cine mă cunoaște, cum nu e cazul lui G.D. știe că în societate sunt mai degrabă taciturn! n.m.). Bravo, nefericită-văduvă-mama mare-dudache-Eliza! În plus, sunt și bețiv! Cică beau de mă sparg. Cică patru pahare mari de vin! Păi ce, stă o nefericită-văduvă-hoașcă să-mi numere mie câte pahare de vin beau? Nefericita e incisivă? O interesează multe? Face pe ziarista cu mine? Că ziariștii sunt cei ce vor să știe tot sau cei ce inventează tot felul de minciuni. Căci principala preocupare a ziariștilor e să-și bată joc de toți, să înjure pe toți, să demoleze pe toți, să compromită pe toți și, mai ales să arate că sunt ei deștepți și să nu vină niciodată cu ceva constructiv (s.m.). Iată ziarista-nefericita-văduva-vârstnica-dudache-Eliza! Marele pedagog! Marele redactor al morții! Adică al vieții! Dar am să termin cu ea. Ce-mi pasă mie de o persoană care zice că face numai reclama vieții? O persoană care face numai reclama vieții, deci indirect a optimismului! O persoană aflată în cârca și în slujba optimismului nu poate să vină prea departe de ceea ce se cheamă nerozie. Chiar cade exact pe această noțiune. A, dacă era o persoană care iubea tragedia, deci adevărul, atunci poate locația era alta. Și dacă termin cu ea, de ce naiba trebuie să mă ocup?” (pp. 456-457).


    Nota: Continuare : A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - III
    Scris de asymetria on Sunday, October 28 @ 13:33:02 CET (2718 citiri)
    Citeste mai mult... | 114198 bytes in plus | Scor: 0


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 5.28 Seconds