Introducere 

Istoria modernă a României este marcată de lupta pentru suveranitate și de încercările succesive de a-și afirma locul între marile puteri. De la constituirea statului modern în secolul al XIX-lea, prin recunoașterea internațională de după 1877, până la integrarea în Uniunea Europeană și NATO, drumul suveranității românești a fost mereu tensionat între aspirația de independență și nevoia de cooperare. Provocarea de fond pentru România contemporană constă în menținerea echilibrului: cum poate un stat de dimensiuni medii, aflat la intersecția unor mari axe geopolitice, să își păstreze libertatea decizională și să fie respectat, fără a cădea nici în izolaționism, nici în dependență excesivă?

Obiectivul acestui eseu este de a identifica calitățile umane, intelectuale, psihologice și politice pe care românii trebuie să le cultive pentru a construi un sistem politic viabil, echilibrat și respectat în regiune, în acord cu dinamica unei lumi multipolare.

Înșiruirea de deziderate care urmează poate să pară vidă, naivă, dacă nu devine o grilă de analiză, de verificare a persoanelor care vorbesc sau doresc să vorbească în numele «intereselor naționale», în numele Statului românilor. E vorba, deci, de calitățile oamenilor politici din România actuală sau viitoare. 

Este o imensă naivitate politică și socială faptul de a decide alegerea sau respingerea unui om politic, cu ocazia alegerilor, exclusiv pe baza promisiunilor acestuia, fără cunoașterea biografiei reale, opusă biografiilor machiate obișnuite, practicate de susținătorii unui om politic, de candidatul însuși, oricare ar fi el. Minciuna, înfrumusețarea, machiajul sunt practici curente. 

Presa de toate culorile participă la aceste acțiuni, fiindcă această presă, în ciuda tuturor declarațiilor de independență, mai ales când ele sunt excesiv subliniate, este de fapt dependentă de finanțatori, de sponsori, de interesele proprietarilor acestor holdinguri, în care producția de presă este subordonată activității comerciale, bancare sau industriale principale.

Cum se pot obține informații corecte despre orice candidat la vreo alegere. Prin încrucișarea surselor de informații. În era Internetului această posibilitate este mai mare decât oricând. Încercați să obțineți astfel de portret sintetice, în mod experimental, prin solicitarea Chat GPT. 

Nu cereți aprecieri politice ci date biografice, schemele de clan, adică înrudirile, implicații, investițiile în capitalul unor întreprinderi, calitatea studiilor, competența profesională. 

Un om politic care nu a lucrat undeva, care nu are altă profesie, exersată, este un balon de săpun, un individ fără experiență socială, total dependent de beneficiile salariale ale politicii. Feriți-vă de astfel de specimene. 

Suveranitatea nu poate fi protejată doar prin arme sau tratate; ea se sprijină pe calitatea umană a cetățenilor. România are nevoie de:

Un sistem politic solid se întemeiază pe educația cetățenilor și a elitei:

III. Calități psihologice 

Suveranitatea se apără și prin caracter:

În spațiul public, calitățile personale trebuie transformate în strategii politice:

V. Capacități de adaptare 

România trebuie să fie capabilă să se raporteze la diverse spații și modele de guvernare:

Un stat matur nu doar se apără, ci și rezistă inteligent:

România între suveranitate și multipolaritate 
România se află astăzi între două paradigme: securitatea colectivă euroatlantică și multipolaritatea globală. 

Analiza lui Dan Culcer (Dosar analitic. De ce SUA și UE se implică sistematic și agresiv în spațiul de securitate și resurse al Rusiei?, publicată în Arhiva Românilor și ulterior preluată pe alte platforme) contestă prejudecata conform căreia Rusia ar fi inevitabil orientată spre expansiune agresivă asupra Europei.

Culcer arată că presiunea geopolitică se manifestă mai degrabă dinspre SUA și UE, care caută controlul spațiului de securitate și resurse al Rusiei. Din această perspectivă, Rusia apare nu doar ca agresor regional, ci ca actor într-o confruntare globală pentru resurse, unde multipolaritatea reconfigurează jocurile de putere. Această interpretare obligă România la luciditate: amenințările nu mai sunt univoce, ci provin atât din Est, cât și din Vest, sub forme diferite – militare, economice, normative sau informaționale.Prin urmare, interesul național trebuie definit ca autonomie decizională inteligent negociată. 

România nu trebuie să fie nici avanpost obedient, nici fortăreață provincială, ci actor matur, care își apără interesele prin cooperare selectivă, rezistență activă și diplomație creativă.Concluzii. Eseul a arătat că viitorul României depinde de cultivarea unui set de calități esențiale: demnitate umană, educație critică, reziliență psihologică, integritate politică, adaptabilitate și rezistență activă. 

Acestea nu sunt doar valori morale, ci instrumente geopolitice concrete. România viitorului trebuie să fie un stat respectat și suveran, capabil să protejeze interesele cetățenilor săi și să participe la arhitectura multipolară globală ca un partener demn, nu ca o anexă.

Spre o inteligență artificială multipolară — între hegemonie cognitivă și eliberare epistemică 

În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea. 

Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan. Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului. 

O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic? Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic. 

Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor. O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite. 

Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional. Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor. 

O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog. Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor. Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența. Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu. 

În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural. Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip. Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora. Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității. Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență.

Este adevărat că și înainte de „trecerea în neființă” a lui ion ilici iliescu erau unii care șopteau pe la colțuri cum că fostul „președinte pentru liniștea noastră” nu ar fi atât de sărac precum (se) pretinde. Ca acum, după ce inevitabilul s-a produs, bârfele să îl așeze pe decedat în poziția de a fi lăsat moștenire câteva milioane. 

Desigur, ca picanterie, opinia publică ar putea înghiți și această gălușcă pregătită - ca și altele în cazul lui i.i.i. - cu mult timp în urmă. Realitatea, cu „ cu puterea de netăgăduit a faptelor” și - aș adăuga eu - a cifrelor, bazate pe „meandrele concretului” arată însă cu totul și cu totul altceva. Arată că i.i.i. a lăsat, CA MOȘTENIRE, o pagubă de 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro. 

Iar cel păgubit este poporul român din momentul în care i.i.i. a promulgat, la 7 august 1990, ca președinte al României, legea 15/1990. „Legea brucan” prin care a fost FURATĂ de la cetățeni întreaga avere acumulată, în proprietate comună, de întregul popor. Proprietate comună consființită de articolele 5, 6 și 7 din Constituția RSR. Articole aflate în vigoare la data promulgări legii 15/1990.

Articole încălcate flagrant/infracțional prin promulgarea respectivei legi 15/1990. Fiindcă din acel moment al promulgării legii, capitalul aflat în proprietatea comună a întregului popor a fost transferat în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL în proprietatea publică și privată a statului. La vremea respectivă, economistul român Dr Constantin Cojocaru estima că averea acumulată în proprietate comună de întregul popor - adică valoarea activelor din economia românească - era de aproximativ 165 000 000 000 (una sută șasezeci și cinci de miliarde) de dolari. 

La care domnia sa adăuga valoarea terenurilor - a celor aflate și ele în proprietatea comună a întregului popor – estimată și ea la cel puțin 10 % din valoarea activelor. Astfel că, la momentul 1990, valoarea capitalului românesc, proprietate comună a întregului popor, se situa între 180 000 000 000 (una sută optzeci de miliarde) de dolari și 200 000 000 000 (două sute de miliarde) de dolari. Aceasta în condițiile în care Dr Cojocaru nu lua în calcul valoarea rezervelor minerale, aflate și ele în proprietatea comună a întregului popor. Rezerve estimate de curând la peste 1 000 000 000 000 (una mie miliarde/un trilion) de euro. Ceea ce, la vremea respectivă, ar fi putut fi 200/250 000 000 000 (două sute/două sute cincizeci de miliarde) de dolari. Așadar paguba produsă poporului român prin promulgarea legii 15/1990 de către i.i.i. și punerea în aplicare a prevederilor ei este de cam 400 000 000 000 (patru sute de miliarde) de dolari. Tâlhăria, jaful - pentru că despre tâlhărie și jaf este vorba câtă vreme furtul a fost comis cu violență: să ne amintim de „teroriștii” din decembrie 1989 și de „minerii” din ianuarie, februarie și iunie 1990 - nu s-au oprit aici. Au urmat „privatizările”, „restituirile” și „despăgubirile”. Urmarea urmării a fost aceea că până în 2015 capitalul românesc, a produs totuși venituri - calculate Dr Constantin Cojocaru - de aproximativ 2 500 000 000 000 (două mii cinci sute de mii/două trilioane și jumătate) de euro. Din care : - peste patru cincimi, adică peste 2 000 000 000 000 (două mii de miliarde/două trilioane) de euro au ajuns – sub formă de venituri din capital - la oligarhii străini și autohtoni. - mai puțin de o cincime, adică sub 500 000 000 (cinci sute de miliarde) de euro au ajuns - sub formă de salarii și pensii - la cetățenii români. 

Așadar, până în 2015, marea majoritate/peste 90 % dintre românii rămași fără capital prin furtul comis de statul român ca urmare a promulgării legii 15/1990 de către i.i.i., au suferit o pagubă de 2 000 000 000 000 (două mii de miliarde/două trilioane) de euro. Și, evident, de atunci paguba s-a mărit proporțional cu trecerea timpului. Astfel că o extrapolare sumară a cifrelor din 2015, ar conduce acum, în 2025 la o pagubă de peste 3 000 000 000 000 (trei mii de miliarde/trei trilioane) de euro. Voi presupune acum (și sunt îndreptățit să o fac) că, în 1990, în locul legii 15/1990, legea brucan, ar fi fost promulgată LEGEA COJOCARU. 

Cea care stipula distribuirea, în proprietate privată, către toți cetățenii îndreptățiți - ca proprietari în comun - a întregii averii acumulate în România până la acea dată. Urmarea ar fi fost nașterea unei economii democratice de piață în locul economiei oligarhice care parazitează Țara de peste trei decenii. Iar prima consecință a punerii în aplicare a LEGII COJOCARU ar fi fost, cu siguranță, o restructurare sănătoasă a activelor. 

Astfel că, în absența „capitalului de cumetrie” care cataloga fariseic intreprinderile românești ca fiind „un morman de fier vechi”, doar o mică parte (probabil între cel mult 10 și 15 % ) din capacitățile productive ar fi trebuit reconsiderate ca atare. Ceea ce înseamnă că dacă un sfert (cel mult o treime) din capitalul românesc inițial - restul fiind distrus – a produs până acum, în 2025, venituri din capital de peste 3 000 000 000 000 (trei mii de miliarde/trei trilioane) de euro atunci, de cel puțin trei ori mai mult capital - rămas nedistrus/funcțional - ar fi produs venituri din capital de până la 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro. 

Venituri care ar fi intrat (și nu au intrat) în buzunarele marii majorități a românilor. Ci au intrat în buzunarele străinilor și ale oligarhilor autohtoni. Iar dacă vom coborâ calculul la nivel individual, vom putea estima că marea majoritate a milioanelor de români ar fi fost în prezent (și nu sunt) posesori ai unor venituri din capital, - acumulate în cei 35 de ani de „democrație originală” - de 500 000 (cinci sute de mii) de euro. Venituri din capital care, evident, s-ar fi adăugat (și nu se adaugă, fiindcă au fost însușite de străini și de oligarhii autohtoni) veniturilor din salarii și pensii. Iar în locul celor 500 000 (cinci sute de mii) de euro, de care sunt lipsiți în mod infracțional, aceiași români sunt bucuroșii/încântații/mulțumiții/veselii/norocoșii/emoționații/entuziasmații/recunoscătorii datori cu suma de 10 000 (zece de mii) de euro pe care fiecare dintre ei urmează să o plătească ca să fie acoperită gaura din bugetul statului. 

Așa că, întrucât în locul LEGII COJOCARU, i.i.i. a promulgat legea brucan, poporul român este fericitul moștenitor al ȚEPEI de 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro. Țeapă pe care i.i.i. - după ce a semnalizat stânga și a făcut dreapta, „cu bune și cu rele” - i-a tras-o, cu „emanații” lui, respectivului popor. Țeapă pe care același popor român a luat-o apoi de la e.c., cu „specialiștii” lui, de la t.b. cu „băieții lui deștepți” și de la k.v.i., cu „raiterii” lui. 

Țeapă care i se trage și acum, în continuare, prin n.d.d. și i.b.

O actualizare după Mihai Eminescu. 

„Ne conduc stârpiturile” – cuvintele acestea, aruncate de Mihai Eminescu într-un articol de decembrie 1877 din Timpul, au fost cândva considerate simple excesuri polemice, o înverșunare romantic-naționalistă. Astăzi însă, ele devin ecoul unei realități resimțite cu disperare, chiar dacă nu întotdeauna articulată limpede: România actuală pare condusă, și nu de ieri, de o clasă politică parazitară, culturalmente sterilă, moralmente colapsată, tehnocratic-incompetentă și cu instincte de colon servil. Nu doar că ne conduc stârpiturile, dar ele nici nu mai au nevoie să-și ascundă „caraghioșenia” sub pretexte doctrinare. În secolul lui Eminescu, această plebe de sus se legitimase prin liberalismul de paradă – o franceză stâlcită și o lustruială universitară. Azi, o face prin simulacrul digital al progresismului globalist, prin rețele de ONG-uri mimetice, prin limbajul managementului corporate transplantat peste statul eșuat. Într-un mod perfid, limbajul tehnocrației și al „reformei instituționale” acoperă aceleași practici: spoieli de formă, haos de fond și o birocrație care, în loc să slujească poporul, îl strivește. O țară cu scaune goale, dar pline de păpuși „Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele”, nota Eminescu. Astăzi, strană nu mai e, dar scaunul de minister ori de agenție guvernamentală este cald și căutat. Umplut nu de merit, nu de vocație, ci de obediență. De rețea. De oportunism. 

Partidele politice nu mai sunt organisme ideologice, ci agenții de plasare în funcții. Nimeni nu mai întreabă ce trebuie făcut, ci cui trebuie să-i fi fidel. Rezultatul? O Românie de manageri de nimic, de consilieri fără pricepere, de lideri fără cauză. Orice sat fără apă are un responsabil pentru digitalizare. Orice spital fără medici are un director care participă la conferințe internaționale. Orice școală fără copii are un consultant pentru „inovare educațională”. Cine plătește pentru aceste posturi și paraposturi, pentru primari, notari și paranotari digitali? Același popor despre care Eminescu spunea că se stinge „de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ”: omul simplu care încă muncește în România, contribuabilul luat de fraier, agricultorul umilit, antreprenorul sufocat, tânărul plecat. „Ce caută acești oameni în viața publică a statului?” Aceasta e întrebarea-cheie a textului eminescian, pe care o repetăm astăzi cu aceeași înfrigurare. Ce caută în Parlament oameni care nu citesc, care nu gândesc, dar semnează legi? Ce caută în ministere tineri crescuți în incubatoare ideologice occidentale, total dezrădăcinați de România profundă, dar convinși că au dreptul natural de a ne reforma? Ce caută în fruntea învățământului, al culturii, al finanțelor, personaje al căror unic merit e loialitatea față de un sistem ilegitim? 

Aceștia nu mai sunt, cum spunea Eminescu, „copiii lepădăturilor Orientului și Occidentului”. Sunt copiii elitei de formol născute după 1990 – produsul unei tranziții în care selecția valorilor a fost înlocuită cu selecția relațiilor. Rezultatul? Un regim de impostură generalizată. Și totuși, nimeni nu produce nimic. Statul hrănește, plătește, tolerează, dar nu cere nimic în schimb. Și pentru că nu cere, e jefuit cu legitimitate. Cultura publică nu mai e despre responsabilitate, ci despre acces. Nu contează dacă ai idei, contează dacă ești „în program”. Dacă aparții. Dacă ai semnat. Dacă ai tăcut la timp. „Liberalii sunt smântâna și temeiul României”? Astăzi nu se mai cheamă liberali. Astăzi sunt „reformatori”, „tehnocrați”, „experți”, „euro-integrați”, „membri ai societății civile”. Dar mecanismul rămâne același: uzurparea suveranității populare de către o clasă de sus care se pretinde iluminată, dar trăiește din privilegii nejustificate și dintr-un dispreț profund față de România reală. Când oamenii reacționează, li se spune că sunt „nostalgici”, „analfabeți funcțional”, „extremiști”, „putiniști”. România este o colonie condusă de propriii servitori 

Iar drama noastră e că acești servitori ai noilor imperii globale nu au nici coloana vertebrală a colaboraționiștilor de altădată. Nu fac pact cu puterea ca să salveze țara, ci ca să-și salveze sinecurile. România nu e doar subjugată economic sau militar – ci mental. Politica noastră e provincială și mimetică, administrația e clientelară, cultura e cvasi-moartă în afara câtorva insule. Nu există un „proiect de țară”. Există doar proiecte personale, programe de finanțare și agenții de implementare. 

Ce e de făcut? Mai întâi, recunoașterea bolii: România e un stat capturat de plebea de sus. 

Nu mai are elite, ci elitiști fără valoare. Nu mai are conducători, ci manageri de impostură. În loc de merit, avem marketing. În loc de lideri, avem parveniți înfipți. Apoi, cultivarea unei elite autentice, născute din muncă, din lectură, din efort moral și intelectual – nu din relații. O elită care să nu trăiască de pe urma statului, ci pentru a-l regenera. Care să coboare în popor, dar nu să se piardă în demagogie. Care să readucă sensul în cuvintele uitate: onoare, datorie, rigoare, verticalitate. În fine, rezistență. În fiecare gest. În fiecare școală bună făcută fără bani de la stat. În fiecare revistă (precum aceasta) care nu scrie la comandă. În fiecare comunitate care se auto-organizează. În fiecare alegere de a nu pactiza cu minciuna, fie ea și „corectă politic”. 

Eminescu a strigat în pustiu în 1877, dar pustia e aceeași. Numai că azi, avem șansa de a nu mai fi singuri. 

Asymetria.org – pentru cei care gândesc vertical, în țara pe orizontală.

Voi aborda cererea în trei secțiuni:

1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa

1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene Alfred Sauvy (1898–1990) a fost un demograf francez cunoscut pentru analiza schimbărilor demografice din Europa. În lucrarea sa "Bien-être et population", el descrie fenomenul scăderii natalității ca fiind paradoxal: adulții evită responsabilitatea de a avea copii pentru a-și conserva stilul de viață. Această observație devine relevantă în contextul actual al Europei, unde multe țări înregistrează o rată a natalității sub pragul de înlocuire (aproximativ 2,1 copii/femeie). Conceptul de "refuz al procreării" poate fi interpretat în termeni moderni prin prisma unor factori precum:

• Urbanizarea și stilul de viață occidental, orientat spre carieră.
• Individualismul și prioritizarea confortului personal.
• Insecuritatea economică și temerile legate de viitorul copiilor.

2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire" Renaud Camus, un scriitor francez, a formulat teoria "marii înlocuiri" ("Le Grand Remplacement"), potrivit căreia populațiile europene sunt înlocuite treptat prin imigrație masivă, în special din Africa și Asia. El vede acest fenomen drept un proces deliberat, încurajat de elite politice și economice care valorizează multiculturalismul. Legătura dintre teoria lui Sauvy și cea a lui Camus constă în scăderea natalității indigene, care este compensată de imigrație. Dacă europenii aleg să aibă mai puțini copii, guvernele, presate de necesitatea de forță de muncă și de menținerea sistemelor sociale, încurajează imigrația. În această dinamică, imigrația devine o "soluție" la o problemă demografică internă, dar și o sursă de tensiuni culturale și identitare. 3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa Pentru a aborda problema suprapopulației și a migrației, ar putea fi utile câteva măsuri:

• Investiții în Educație și Planificare Familială: Sprijinirea programelor educaționale în țările suprapopulate pentru a reduce rata natalității prin conștientizare.
• Dezvoltare Economică Locală: Încurajarea investițiilor occidentale în infrastructură și locuri de muncă în Africa și Asia, astfel încât populația activă să găsească oportunități în țările de origine.
• Politici de Natalitate în Europa: Stimulente financiare pentru familiile care doresc să aibă mai mulți copii, astfel încât să reducă dependența de imigrație.
• Migrație Controlată: Stabilirea unor cote care să echilibreze nevoile pieței muncii fără a altera structura socială în mod brusc.
• Colaborare Internațională: Proiecte comune între Europa și statele africane/asiatice pentru gestionarea fluxurilor migratorii într-un mod care să fie benefic pentru ambele părți.

Aceste măsuri ar putea contribui la o abordare mai echilibrată, reducând presiunea asupra Europei fără a ignora realitățile demografice globale.

             Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie 1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina Truman”). Implementarea acestei doctrine  în domeniul militar a început odată cu  crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de către conducătorii celor 12 state fondatoare.

 Peste o jumătate de secol, poziția lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical. Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I  fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). 

Ca deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat, Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].             

Este de adăugat că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din 7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din 1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. 

În februarie 1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui 1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la granițele Rusiei…Vorbind tranșant, expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță nu pe gustul nostru («decidedly not to our liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean, războiul a devenit cald.

Încă de la 26 iunie 1997, un grup de 50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare prin paritate de armament nuclear „MAD  ̶  Mutual Assured Destruction”). 

Avertismentele “grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă Rusie”.             Într-un interviu publicat în The New York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” 

Astăzi, când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.

[1]George Kennan, A Fateful Error, The New York Times, 5 February 1997, p 23. https://www.nytimes.com/1997/02/05/opinion/a-fateful-error.html

[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO  ̶. I. Războiul Rece.

PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).

Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei.

După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o fundătură din care ori iese, ori piere. 

Din păcate însă nici acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să înțeleagă.

Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse.

Dan CULCER (Continuare)

În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine.

Dan CULCER

Suntem agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât pseudo-soluții. Că am eșuat într-o înfundătură civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș lua dacă aș ajunge la putere — supunându-mă la acest exercițiu numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă. 

"Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității.

În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre.

Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă.

În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta  simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul.

Un eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989. Orbirea oamenilor inteligenți

«Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut 

Un eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța, inițiativa colectivă de fundare a unei Societăți a Scriitorilor Români la Paris. Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect. Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre care nu am luat cunoștință. 

Dar nu doar ei au fost implicați, ci însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă, intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului. 

În acest moment în care un centenar se transformă într-o laudatio fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru istoria literaturii est-etice.

Demersurile pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă, pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare. Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj.