În iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer cã, dupã ce lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge, istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane, pentru a vedea și fața nevãzutã, prohibitã pânã atunci, a istoriografiei pe care continuau s‑o slujeascã de pe pozițiile unei metodologii preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea „istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate marcantã a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte, permanentizarea inerțialã a unei istoriografii autohtone dependente de restricțiile „identitarului național”, cãreia i s‑a adãugat, strict logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” sã‑și caute cercetãtori în afara granițelor țãrii, unde inhibiția și „idolii tribului” exercitau o presiune infinit mai scãzutã decât la noi. Așa se face cã teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de americanul Keith Hitchins, cã austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea mai bunã monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilã istorie a BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul sãu, cea mai bunã sintezã monograficã a fostei Regiuni Mureș Autonomã Maghiarã, imensul câștig al acestei diversificãri de specializare constituindu‑l scoaterea din autosuficiențã și adormire a istoricului român de acasã, obligat sã se întrebe dacã, într‑adevãr, disciplina cãreia i s‑a consacrat e așa de peremptorie cum el o știe sau mai rãmâne loc și pentru reconsiderãri. Din categoria lucrãrilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate decât în afara țãrii fac parte și excelentele lucrãri despre biopolitica și eugenia interbelicã scrise de cãtre Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelicã, 2005) și de cãtre redutabilul Marius Turda (În cãutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasialã și selecție socialã în România modernã (Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din englezã de Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cãrți ale anului editorial trecut (alãturi de Filosofia lui Blaga, a Martei Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul cã preocupãrile lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedatã de Eugenism și modernitate. Națiune, rasã și biopoliticã în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopoliticã și eugenism în România, 1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt revelații, deopotrivã cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University, n‑au intrat decât limitat în conștiința publicã, dacã scoatem din ecuație efervescența academicã clujeanã din jurul lui Ciprian Mihali sau preocupãrile specializate pe istoria discriminãrii romilor, ultima fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopoliticã și eugenism. Romii din România interbelicã. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemicã sã devinã completã, cã efervescența autohtonã limitatã stârnitã în jurul Biopoliticii medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulatã de interesul internațional pentru temã, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusã în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios), acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru ca imaginea sã devinã cu adevãrat edificatoare. Timpurile au devenit, cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției identitarului național de dupã 1918, ca alternativã flexibilã la cea etnocentricã, majoritarã din domeniu, ceea ce le mai rãmâne de fãcut celor care se ocupã de preocupãrile eugenice ale perioadei interbelice românești e sã arunce o privire și asupra cercetãrilor eugenice maghiare (unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadã fiind câteva studii rãspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland, 2007), o sintetizare a lucrãrilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István, Benedek László dovedindu‑se a fi necesarã, inclusiv a foarte interesantei lucrãri din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie), dedicatã selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar scoate în evidențã și un alt aspect, esențial pentru metodologia comparatã a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordãrilor confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt cele legate de ceangãi și de secui sunt virtual explozive, lucru demonstrat, între altele, de lucrãrile lui Iordache Fãcãoaru de la noi sau de o sintezã târzie, metodologic discutabilã: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018).

Mai existã un aspect disociativ aici: eugenika maghiarã conferã o importanțã diminuatã înțelesului de „stat eugenic total”, sintagmã foarte importantã pentru eugeniștii români, care și‑au gândit dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforã) pentru un complex de aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e esențialã la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistã pe faptul cã statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologicã a capitalului uman” și cã numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristã (care „niveleazã valorile biologice superioare”), competiția economicã nedirijatã, lãsatã în voia dezvoltãrii libere, sau școala, care, prin egalitarismul de șansã acordat tuturor, fãrã selecție, genereazã „absolvenți slãbiți, deraiați ca fizic, fãrã rezistențã și disciplinã moralã, miopi, fãrã inițiativã și spirit de idependențã, fãrã voințã și hotãrâre, fãrã pregãtire pentru necesitãțile reale ale vieții”. (Nimic nou sub soare astãzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de cãtre Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic, vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșurã în același an), o conferințã rostitã dupã mutarea Universitãții Clujene la Sibiu, unde intelectualii români sunt acuzați cã dau dovadã de „lipsã de sensibilitate etnicã”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logicã constituind‑o necesitatea ca toate acestea sã‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de cãtre consilieri), ca puterea sã se regãseascã „într‑o singurã persoanã reprezentativã a virtuților etnice, dotatã la nivelul cerințelor supreme cu toate calitãțile unui om de stat desãvârșit”. Desigur, în spatele acestor fantasme totalitare se regãsesc toate negativitãțile pe care eugeniștii le incrimineazã: egalitarismul democratic nivelator, reforma agrarã fãcutã în beneficiul tuturor, deja amintita educație neselectivã, modernismul economic (greu controlabil de cãtre eugeniști, fiindcã majoritatea întreprinzãtorilor, mai ales în Regat, erau români interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu în ultimã instanțã politicul. Cu precãdere Marius Turda vorbește la tot pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul (Iordache Fãcãoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu Maniu), omniprezența politicã a lui Sabin Manuilã fiind cea mai interesantã dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al anvergurii, chiar internaționale, însã, în ciuda numeroaselor detalii, unele chiar funeste (cum e cauționarea deportãrii evreilor și a țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cãrți o abordare analiticã obiectivã, științificã, a dialogului cu liberalismul românesc interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai progresului civilizațional antispenglerian, menitã sã îndulceascã tonurile și sã relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune, eugenismul a fost o utopie de nișã în interbelic, lucru recunoscut de cãtre I. Moldovan. Asistãm, dimpotrivã, la o tendințã de a suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumitã dominație eugenicã a discursului public românesc din interbelic, marcatã de câteva cuvinte tari (rasã, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașatã, obiectivã, nu se verificã, eugenicii fiind și rãmânând marginali. Pe ansamblu, am impresia cã existã, la M. Turda, o atracție pentru radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivã, consonantã cu senzaționalismul angajat al academismului occidental, specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creeazã întrucâtva dificultãți cititorului, rasa fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei. Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest glisaj: de pildã, strict statistic, autorul îi dedicã mai multe pagini lui Iordache Fãcãoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului sãu Iuliu Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin discursul politic contondent de dupã 1940, când unii eugeniști fac joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la necesitatea metodologicã de a se defalca etapele și straturile, pentru a se obține o panoramare mai apropiatã de adevãr. M‑a mai surprins și faptul cã, dupã menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citatã în corpul cãrții, deși ea rãmâne, pânã acum, textul de referințã al disciplinei. 

■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic ºi istoric literar, membru al Academiei Europaea