Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Doctrina Populara (proiect) pentru Partidul Poporului

Economia oligarhică postdecembristă
Prin “reforma” economică, concepută şi aplicată de statul postdecembrist, în România a fost construită o economie oligarhică, a cărei principală caracteristică constă în aceea că aproape întregul capital utilizat în economia românească se află în proprietatea privată a unei minorităţi, a unei oligarhii, constituită din mafia guvernanţilor, marea majoritate a cetăţenilor neavând nici un fel de capital în proprietate.
Continuarea aplicării “reformei” va conduce la intrarea în proprietatea oligarhiei guvernanţilor a întregului capital utilizat pe teritoriul ţării, cetăţenii români urmând să fie transformaţi în sclavi slariaţi ai acestei oligarhii.
Prin aplicarea “reformei”, societatea românească a fost polarizată: sus se află oligarhia guvernanţilor, îmbogăţiţi prin furt şi înşelăciune, iar, dedesubt, marea masă a populaţiei, care trăieşte în sărăcie absolută.
în România nu există o clasă mijlocie, care să-şi câştige bunăstarea din muncă şi din capital, clasă care constituie osatura oricărei societăţi democratice autentice.
A fost creat un sector “privat” al cărui capital provine, în cea mai mareparte, din capitalul de stat, însuşit prin furt şi înşelăciune, şi ai cărui proprietari sunt membrii ai clasei politice, “foşti” şi “actuali”, “la putere”, sau “în opoziţie”, precum şi “sponsorii” acestei clase politice, indivizi îmbogăţiţi tot prin jefuirea capitalului de stat, sub oblăduirea guvernanţilor, care sunt furnizori de mită şi şpagă pentru guvernanţi şi neplătitori de taxe şi impozite la bugetul de stat.
în economia românească postdecembristă, orice încercare a românilor de rând de a pune pe picioare agenţi economici cu capital privat, care nu s-au supus ordinelor şi birurilor impuse de mafia statal-oligarhică, a fost sortită eşecului, falimentului.
Aşa se face că, după două decenii de “reformă”, România dispune de un capital egal cu cel de care dispunea la sfârşitul anului 1989, lucru reflectat în nivelul produsului intern brut al ţării, care este sub cel din 1989. Acumulările de capital făcute de întreprinzătorii privaţi care au scăpat falimentelor nu au reuşit să compenseze distrugerile capitalului de stat provocate de guvernanţi.
A fost distrus nu numai capitalul acumulat după 1989 de către cetăţenii “liberi”, “nedisciplinaţi”, care n-au acceptat “colaborarea” cu mafia statală, n-au acceptat “reforma”, mita şi şpaga, cât şi o bună parte a capitalului acumulat înainte de 1989.
Economia oligarhică a fost creată prin jaf, prin furt şi înşelăciune, prin sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor şi îşi va continua existenţa tot prin jefuirea şi sărăcirea populaţiei. în economia oligarhică, nu se îmbogăţesc cei care creează bogăţie, ci cei care fură bogăţia de la alţii.
În economia oligarhică, legea nu este făcută de către statul clasei mijlocii, al clasei care creează bogăţia, avuţia, capitalul, ci de către statul clasei oligarhice, clasă care nu creează avuţie, ci îşi însuşeşte avuţia creată de restul populaţiei, complet lipsită de proprietate şi, în consecinţă, şi de puterea de a-şi impune legea care să-i apere interesele.
Economia oligarhică este o economie neperformantă şi ineficientă. în economia oligarhică, capitalul, avuţia productivă, adică avuţia care produce avuţie, nu se însuşeşte prin muncă, inovaţie şi economisire, ci prin hoţie şi înşelăciune.
Proprietarii capitalului însuşit prin hoţie şi înşelăciune nu au nici un fel de răspundere pentru modul în care este utilizat capitalul. Pierderile de capital, datorate proastei utilizări şi administrări, nu se recuperează prin crearea de capital nou, prin muncă, inovaţie şi economisire. în economia oligarhică, pierderea de capital se acoperă prin redistribuire, adică prin trecerea veniturilor şi capitalurilor create de cei mulţi în proprietatea oligarhilor.
Economia oligarhică este mai rea, mai ineficientă chiar şi decât economia statală, comunistă. în ultimă instanţă, statul comunist răspunde cu propria sa existenţă pentru pierderile de capital cauzate de proasta utilizare şi administrare.
Noi considerăm că românii vor scăpa de sărăcie numai dacă vor reuşi să înlocuiască economia oligarhică creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică şi performantă.
Spre deosebire de economia oligarhică, în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, în economia democratică, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economie se află în proprietatea majorităţii cetăţenilor.
În economia democratică, există şi o clasă socială constituită din cetăţeni foarte bogaţi – de regulă mari inovatori, sau moştenitorii acestora – şi o clasă constituită din cetăţeni foarte săraci – cei care nu vor să muncească. Amândouă aceste clase deţin procente minoritare în ansamblul populaţiei.
în economia democratică, marea majoritate a cetăţenilor îşi câştigă existenţa şi bunăstarea atât din muncă, din salariu, cât şi din capital, din profitul ce i se cuvine pentru capitalul pe care îl are în proprietate. Această mare majoritate formează clasa mijlocie, clasa socială care constituie structura de rezistenţă a societăţii democratice, formată, în principal, din salariaţi, care sunt şi proprietari de capital financiar – acţiuni, obligaţiuni, depozite bancare, etc. – la care se adaugă şi micii întreprinzători, proprietari care-şi administrează singuri capitalul.
Nu marii patroni, marii miliardari deţin în proprietate cea mai mare parte a capitalurilor naţionale ale ţărilor democratice, bogate şi prospere ale lumii – cele din America de Nord, din Europa de Vest, din Asia de Sud-Est – ci marea masă a salariaţilor.
Această clasă mijlocie – formată din milioane de mici acţionari, de titulari de conturi bancare, de poliţe de asigurări – deţinând cea mai mare parte a capitalului naţional, deţinând puterea economică, deţine şi puterea politică.
în ţările cu economie democratică, statul îşi primeşte puterea de la clasa mijlocie şi exercită puterea în interesul acestei clase.
Clasa mijlocie – salariaţi, mici întreprinzători – îşi câştigă bunăstarea din salariu, cuvenit pentru efortul de a munci, şi din profit, cuvenit pentru sacrificiul de a economisi. Clasa mijlocie nu-şi câştigă bunăstarea din furt, mită, sau şpagă.
Deţinând puterea economică, clasa mijlocie are şi puterea politică de a-şi construi un stat care să-i apere interesele, un stat care să-i apere sursele bunăstării sale – munca şi capitalul – un stat care să apere şi să cultive munca, inclusiv forma superioară a muncii – inovaţia, şi spiritul de economisire, un stat care să împiedice accesul la avuţie şi bunăstare prin furt şi înşelătorie.
În România, economia democratică ar fi putut fi creată imediat după abolirea regimului comunist, prin trecerea întregului capital naţional acumulat până în anul 1989 din proprietatea indiviză, a întregului popor, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, o împroprietărire care ar fi creat o clasă mijlocie capabilă şă-şi creeze propriul stat, care să-i apere interesele, să apere munca naţională şi capitalul naţional, singurele surse ale bunăstării întregii populaţii.
Guvernanţii postdecembrişti au încălcat dreptul de proprietate al cetăţenilor, au încălcat dreptul naţiunii române de a dispune de o clasă mijlocie puternică, au încălcat dreptul naţiunii române de a trăi în democraţie şi bunăstare, au conceput şi aplicat “reforma“ lor, prin care s-au autoîmproprietărit cu capitalul cetăţenilor, s-au îmbogăţit, au sărăcit populaţia, au construit un stat mafiot şi o societate bolnavă, care cultivă dispreţul faţă de muncă, dispreţul faţă de lege, dispreţul valorilor morale, o societate care cultivă hoţia, înşelătoria, corupţia, mita, şpaga, egoismul, violenţa.
Ce mai putem face acum, în anul 2010?
Ceea ce trebuia şi puteam să facem şi în 1990, adică să împroprietărim cetăţenii ţării cu capitalul naţional acumulat până în 1989, să creem o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, o clasă mijlocie puternică, capabilă să creeze un stat democratic şi o societate democratică, singurele compatibile cu cele existente în ţările avansate ale Europei.
Statul român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a furat prin Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat şi distrus şi capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi neînstrăinat, încă.

2.3.4. Educaţia. Şcoala.
În concepţia noastră, educaţia are ca scop formarea capacităţii individului de a accede la cultura creată de înaintaşii lui şi de a participa şi el la procesul creator de cultură, de a deveni şi el creator de cultură, fie ea materială, sau spirituală. Procesul de educaţie începe la naştere şi se termină odată cu plecarea nostră din acestă lume. Familia este laboratorul în care începe formarea nostră ca oameni, ca fiinţe raţionale, capabile să asimileze şi să creeze valori materiale şi spirituale, prin care să ne realizăm propria personalitate. La contactul cu părinţii şi cu bunicii noştri se formează primele cristale ale scheletului viitoarei noastre personalităţi. De la părinţi şi bunici hoţi şi excroci nu putem învăţa cinstea; de la părinţi şi bunici leneşi nu putem învăţa munca; de la părinţi şi bunici infractori nu putem învăţa respectul faţă de lege; de la părinţi şi bunici analfabeţi nu putem învăţa cultura; de la părinţi şi bunici criminali nu putem învăţa iubirea pentru semeni; de la părinţi şi bunici care şi-au însuşit averea prin hoţie şi înşelăciune nu putem învăţa spiritul de economisire şi respectul proprietăţii, etc. Statul democratic trebuie să-şi asume obligaţia de a oferi cetăţenilor săi educaţia de care aceştia au nevoie pentru a se realiza plenar ca fiinţe umane.
Statul democratic îşi începe rolul educativ în societate, nu cu nou-născuţii, ci cu bunicii şi părinţii acestora. Statul democratic are datoria de a-şi îndeplini atribuţiile legislative, executive şi judecătoreşti în aşa fel încât nici un copil să nu se nască şi să nu crească având ca părinţi şi bunici hoţi, excroci, infractori, criminali, etc, ci, dimpotrivă, toţi copiii ţării să se nască şi să crească în familii de oameni culţi, cinstiţi, harnici, cumpătaţi, cu respect faţă de lege şi cu iubire faţă de semeni. Statul democratic românesc trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a organiza şcoala pentru toţi copiii ţării. Această atribuţie nu poate fi lăsată la latitudinea nici unei alte componente a societăţii româneşti. Sectorul privat poate prelua şi participa la toate etapele procesului de educaţie, dar statul trebuie să rămână responsabilul ultim şi sigur pentru cuprinderea în acest proiect a tuturor copiilor ţării. Statul democratic trebuie să asigure obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, gratuitatea învăţământului secundar şi superior, pentru toţi copiii ţării care doresc să-şi continue studiile, care câştigă, prin examen, acest drept. Statul democratic are obligaţia să folosească întregul potenţial oferit de tehnologia modernă – televiziune, internet, etc – pentru a organiza sistemul naţional de învăţământ secundar şi superior, astfel încât toţi tinerii ţării să poată absolvi liceele şi facultăţile pentru care optează şi pentru care dovedesc abilităţile necesare.
Educaţia tinerei generaţii de români nu trebuie să fie, în nici un fel, dependentă de averile şi veniturile părinţilor. Statul democratic trebuie să asigure accesul la educaţie pentru toţi copiii ţării.
Şcoala românească trebuie să dispună de baza materială de care are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile: are nevoie de clădiri, cu încăperi spaţioase, curate şi luminate, de mobilier, de calculatoare, de rechizite, etc. Şcoala are nevoie de dascăli bine pregătiţi şi bine plătiţi.
Pentru a avea şcoli corespunzătoare, statul are nevoie de bani. Statul condus de guvernanţi al căror scop este propria îmbogăţire prin jefuirea cetăţenilor nu va avea niciodată bani suficienţi, nici pentru educaţie, nici pentru alte servicii publice. Numai o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, este capabilă să producă suficientă avuţie, suficiente venituri, din care o parte suficient de mare să poată fi preluată la bugetul statului, pentru finanţarea serviciilor publice, inclusiv a sistemului de educaţie.
2.3.5. Sănătatea. Spitalele.
Viaţa, bunul nostru cel mai de preţ, depinde direct de sistemul sanitar al ţării, de sistemul de îngijire a sănătăţii cetăţenilor. în toate ţările civilizate ale lumii moderne, organizarea sitemului de îngrijire a sănătăţii populaţiei intră în atribuţia statului. Este dreptul cetăţeanului de a-şi alege modalitatea concretă de a se asigura împotriva riscului de îmbolnăvire, dar este obligaţia statului de a asigura, prin lege, obligativitatea cetăţenilor de a contribui la un fond sau altul de asigurare a sănătăţii, fie el public, sau privat, de a organiza sistemul sanitar al ţării.
Dacă toţi cetăţenii care câştigă venituri sunt obligaţi să contribuie la finanţarea sitemului de îngrijire a sănătăţii, atunci toţi trebuie să aibă acces la medicamente şi la servicii medicale. Statul democratic are obligaţia de a asigura educaţia sanitară a tuturor cetăţenilor ţării. Nu numai în şcoală, ci toată viaţa. în loc de poveşti şi filme de groază, sau “dezbateri” politicianiste, posturile naţionale de mass-media pot furniza cetăţenilor ţării cunoştinţe şi sfaturi medicale care să-i ajute să-şi construiască o viaţă cât mai sănătoasă şi cât mai îndelungată.
Este de la sine înţeles că, oricât de bine ar fi organizat sistemul de îngrijire a sănătăţii dintr-o ţară, el nu va putea furniza medicamente şi servicii medicale decât în limita resurselor financiare de care dispune. O ţară în care salariul, respectiv venitul mediu este de 2000 Euro/lună, va furniza cu totul alte medicamente şi resurse medicale decât o ţară în care venitul mediu este de 100 Euro/lună. în plus, într-o ţară în care principalul scop al guvernanţilor este propria îmbogăţire, prin jefuirea cetăţenilor, şi resursele financiare destinate serviciilor de sănătate pentru cetăţeni – resurse mai mici sau mai mari – fac obiectul jafului.
După 1989, în România, veniturile cetăţenilor, în loc să crească au scăzut, ajungând la mai puţin de 100 Euro/lună, în timp ce în ţările europene a crescut continuu, ridicându-se la peste 2000 Euro/lună. Micşorându-se producţia naţională, adică veniturile cetăţenilor, s-a micşorat şi partea din aceste venituri disponibilă pentru îngrijirea sănătăţii populaţiei, a scăzut, în mod corespunzător, şi calitatea serviciilor medicale furnizate cetăţenilor ţării.
în cei 18 ani de “reformă” a sistemului sanitar, în România, numărul spitalelor a scăzut, mii de bătrâni au murit şi continuă să moară cu zile din lipsă de medicamente, ţara înregistrează cea mai înaltă rată de mortalitate infantilă din Europa, ţara are cel mai mare procent de bolnavi de SIDA, de sifilis şi de multe alte boli. în România postdecembristă nu s-au construit spitale, dar s-au construit adevărate palate pentru sediile caselor de sănătate. în România posdecembristă nu sunt suficienţi bani pentru cumpărarea medicamentelor, dar mii de “oameni de afaceri” din camarila guvernamentală au devenit miliardari din “comerţul” cu medicamente.
Statul român trebuie să-şi asume obligaţia de a construi şi un sistem sanitar sănătos pentru cetăţenii ţării. Un astfel de sistem va putea fi realizat prin înlocuirea economiei oligarhice cu o economie democratică, performantă, şi prin înlocuirea statului securisto-mafiot cu un stat democratic, creat de cetăţeni şi pus în slujba cetăţenilor. 2.3.6. Familia. Copiii. Tinerii.
Familia reprezintă celula de bază a oricărei societăţi omeneşti. în familie ne însuşim valorile morale fundamentale, pe baza cărora ne vom clădi întreaga viaţă.
în familie şi de la familie învăţăm să vorbim, să gândim, să muncim, să creăm, sau, dimpotrivă, să furăm, sau să înşelăm. în familie şi de la familie învăţăm să respectăm legea, sau s-o încălcăm, să ne respectăm semenii, sau, dimpotrivă, să-i călcăm în picioare.
De calitatea şi sănătatea familiilor noastre depinde calitatea şi sănătatea copiilor noştri, a noastră, a tuturor.
Numai o familie sănătoasă din punct de vedere economic poate asigura nu numai resursele materiale, dar şi valorile morale şi spirituale necesare pentru creşterea şi dezvoltarea echilibrată a copiilor. în familiile cu venituri insuficiente, copiii vor suferi nu numai de insuficienţa mâncării, a îmbrăcăminţii, dar vor avea de înfruntat şi influenţa nefastă primită din partea unor părinţi afectaţi de sărăcie, de boli, de alcoolism, de droguri, părinţi care, mai devreme sau mai târziu vor ajunge la despărţire, la destrămarea familiei.
în goana lor după propria îmbogăţire, guvernanţii români postdecembrişti au făcut din economia românească una dintre cele mai neperformante economii de pe continent. Au degradat capitalul naţional ca să-l poată acapara la preţuri de nimic. Au diminuat, astfel, substanţial, capacitatea de producţie a ţării, au adus în stare de sărăcie absolută marea majoritate a familiilor româneşti împiedicând, astfel, numeroşi tineri români sî-şi întemeieze familii şi să crească copii.
Milioane de familii de români şi milioane de copii ai acestor familii nu au mâncare suficientă, nu au locuinţe corespunzătoare. O bună parte din membrii acestor milioane de familii este afectată de alcoolism, consum de droguri. în loc să ofere ţării tineri viguroşi, capabili să creeze avuţie şi cultură, aceste familii oferă şi ţării şi Europei un număr din ce în ce mai mare de infractori şi criminali. Puterea de cumpărare a alocaţiilor pe care copiii României le primesc de la statul postdecembrist nu mai reprezintă nici o treime din aceea pe care o primeau de la statul comunist.
în plin secol XXI, sute de mii de copii de români sunt vânduţi şi folosiţi ca sclavi pe proprietăţile profitorilor “reformei”. Sănătatea şi stabilitatea societăţii româneşti îşi află temelia în sănătatea şi stabilitatea familiilor care o compun. Statul democratic are obligaţia de a asigura protecţia familiei, a sănătăţii şi stabilităţii acesteia.
Statul democratic trebuie să furnizeze cetăţenilor săi serviciul de planificare familială. Prin acest serviciu, toţi cetăţenii ţării trebuie ajutaţi să înţeleagă şi să cunoască avantajele de care se pot bucura în interiorul familiei, dar şi consecinţele neplăcute pe care le pot genera divorţurile, sarcinile nedorite, un număr prea mare de copii, etc.
Statul democratic îşi exercită atribuţia de protecţie a familiei, în primul rând, prin construirea unei economii performante, capabilă să asigure venituri suficiente pentru toate familiile ţării. O ţară cu o economie neperformantă nu va avea, niciodată, familii sănătoase şi stabile, nu va avea copii fericiţi.
Modalităţile prin care statul poate şi trebuie să intervină în protecţia familiei şi a copiilor ţării depind tot de capacitatea de performanţă a economiei naţionale.
Dispunând el însuşi de venituri suficiente, furnizate de o economie performantă, statul democratic poate interveni în sprijinirea familiilor în momente de criză ale acestora – şomaj, lipsă temporară de venituri – în asigurarea de alocaţii sau deduceri fiscale pentru copii, de burse, pentru elevii şi studenţii merituoşi, ale căror familii nu dispun de venituri suficiente, ca şi în sprijinirea creşterii şi educării copiilor lipsiţi de părinţi.
în concepţia noastră, statul nu trebuie să încurajeze acei părinţi care refuză să muncească şi doresc să-şi câştige veniturile necesare propriei existenţe prin naşterea unui mare număr de copii, de pe urma cărora să beneficieze de alocaţii bugetare. Statul trebuie să sprijine copiii orfani şi găsirea pentru aceştia a unor familii adoptive, în mijlocul cărora ei pot primi o creştere mult mai bună decât în orfelinate şi case de copii.
Este obligaţia statului democratic să sprijine toate organizaţiile civice care se preocupă de ajutorarea familiilor şi a copiilor – fundaţii, asociaţii, etc.
Considerăm că statul democratic are nu numai obligaţia de a asigura protecţia şi educaţia tuturor copiilor ţării, dar şi sprijinul tinerilor de a se integra cât mai armonios în societate. Statul îţi îndeplineşte această obligaţie prin instituirea unui sistem eficient de burse, prin care să sprijine toţi tinerii ţării, ai căror părinţi nu au venituri suficiente, să-şi termine studiile, dar şi mai târziu, prin instituirea unui sistem adecvat de creditare a construcţiei de locuinţe pentru tinerii căsătoriţi. 2.3.7. Seniorii ţării.
“Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere”. Una din numeroasele expresii sintetice ale înţelepciunii românilor, ale civilizaţiei româneşti.
Prezenţa seniorilor, a bunicilor, în mijlocul familiei adaugă acesteia un factor suplimentar de forţă, de sănătate, de stabilitate şi înţelepciune. Seniorii, vârstnicii noştri, aduc în educaţia noastră cele mai preţioase cunoştinţe, cele bazate şi izvorâte din experienţă, din viaţă.
Cunoştinţele şi învăţămintele pe care le căpătăm de la seniorii noştri sunt cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai puţin deformate şi denaturate de depozitarii şi difuzorii extrafamiliali de informaţii.
Bunicii noştri pun la baza relaţiilor cu noi iubirea lor totală şi absolută, dumnezeiască, pentru proprii lor urmaşi. Bunicii noştri ne-au făcut, din start, cel mai frumos cadou pe care-l putem primi în această lume: viaţa, pe care ne-au dăruit-o dând naştere propriilor noştri părinţi.
Bunicii noştri, ai celor care avem norocul să-i avem în casă, ne fac, zilnic, cadou zâmbetul lor plin de dragoste şi bunătate, ca şi sfaturile lor înţelepte şi încurajatoare.
Din multul sau puţinul pe care-l au, din pensiile, sau veniturile lor, mai mici, sau mai mari, bunicii noştri ne bucură cu darurile pe care-şi permit să ni le facă, fie ele simple jucării, sau importante moşteniri.
Pentru marea majoritate a românilor anului 2008, bunicii lor sunt cei mai săraci oameni din Europa. Cei mai mulţi sunt lipsiţi de proprietăţi, iar pensiile lor de-abia le asigură traiul de la o zi la alta.
Seniorii României anului 2008 sunt cei care, tineri fiind, s-au trezit cu ţara invadată de comunişti. Unii dintre ei s-au ridicat împotriva ocupantului şi au înfundat puşcăriile. Toţi au fost aduşi la sapă de lemn, toate averile lor şi cele ale părinţilor lor fiind confiscate sau naţionalizate de ocupantul comunist.
Seniorii României anului 2008 au trăit în economia şi în societatea comunistă. Li s-a interzis dreptul de a fi proprietari de capital. Pentru 20, 30, 40 de ani, din veniturile create prin munca lor, o treime a fost preluată de statul comunist şi investită îm bănci, fabrici, uzine şi combinate, o uriaşă avuţie productivă, un uriaş capital, “bunuri ale întregului popor”, în realitate bunuri administrate în folosul partidului şi statului comunist.
Din veniturile create de actualii seniori ai României, o bună parte au fost preluate de statul cominist, drept contribuţii de asigurări sociale, cu care s-a acumulat un uriaş fond de pensii, care ar fi asigurat venituri decente pentru întreaga viaţă a acestor seniori ai României.
Statul român postdecembrist a confiscat şi a “consumat” fondul de pensii acumulat din contribuţiile actualilor seniori ai României. Acelaşi stat român a trecut din proprietatea întregului popor în proprietatea sa, a statului, întregul capital acumulat din veniturile actualilor seniori ai României.
Prin “reformă”, adică prin “privatizare”, capitalul naţional acumulat până în 1989 a fost şi continuă să fie trecut în proprietatea guvernanţilor şi clientelei lor politice şi financiare.
în loc de pensii decente, seniorii României primesc “pomeni” de la guvernanţii atotputernici, adică cei care le-au furat veniturile, fondurile de pensii şi capitalurile.
Marea majoritate a seniorilor României nu pot trăi bucuria de a lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor lor rodul muncii şi al agoniselii lor de o viaţă. Acest rod le-a fost furat de guvernanţii postdecembrişti prin Legea 15/1990, prin legile, ordonanţele şi hotărârile guvernamentale referitoare la privatizare.
Noi considerăm că este o datorie de onoare a noului stat popular românesc să repare această mare nedreptate făcută actualilor seniori ai României, să sancţioneze această abominabilă crimă săvârşită cu premeditare împotriva a milioane de oameni nevinovaţi. Ne angajăm să reparăm această nedreptate prin despăgubirea tuturor cetăţenilor României pentru capitalul trecut în proprietatea statului postdecembrist prin Legea 15/1990.
Prin această despăgubire, nu numai că se vor pune bazele unei economii performante, propulsată de o clasă mijlocie puternică şi prosperă, dar se va acorda şi seniorilor ţării rolul şi locul pe care îl merită într-o societate democratică şi civilizată.
Seniorii României anului 2008 trebuie să-şi recapete nu numai capitalul, avuţia care le-a fost furată de statul postdecembrist, nu numai pensiile la care sunt îndreptăţiţi prin contribuţiile reale pe care le-au făcut de-a lungul vieţii, dar ei trebuie să se bucure şi de onorurile ce li se cuvin pentru sacrificiile pe care le-au făcut, privaţiunile pe care le-au îndurat, acumulând avuţie şi asigurând continuitatea noastră în glia strămoşească.

2.3.8. Informaţia publică.
Pe lângă informaţia tehnică, care-l ajută pe om să fie mai productiv şi mai eficient în activitatea sa de producere de venituri, prin care îşi asigură accesul la bunăstare, omul este şi consumator de informaţie culturală, care-i asigură accesul la civilizaţie, precum şi consumator de informaţie publică, prin care îşi asigură accesul la libertate. Informaţia publică este informaţia referitoare la viaţa societăţii în care trăieşte individul, la organizarea şi funcţionarea statului, la relaţiile dintre stat şi cetăţeni, la relaţiile dintre cetăţeni.
Informaţia publică îl ajută pe individ să ia decizii politice, să-şi formuleze opţiunile politice, să voteze, să-şi exprime acordul sau dezacordul faţă de un partid politic sau altul, faţă de o guvernare sau alta, faţă de o persoană publică, sau alta.
Informaţia publică îl ajută pe individ să-şi execite cel mai important dintre depturile sale civile – dreptul de a-şi alege societatea în care să trăiască, de a-şi alege statul şi persoanele care să-l guverneze.
Informaţia publică joacă un rol crucial în viaţa omului modern.
Cetăţeanul primeşte informaţia publică prin mass media, ansamblul instrumentelor şi instituţiilor de culegere, prelucrare, stocare şi difuzare a informaţiilor – presă scrisă, radio, televiziune, internet. Informaţia publică difuzată prin mass-media poate fi corectă sau falsă. Poate fi completă sau incompletă. Cei care stăpânesc mass-media – presă scrisă, radio, televiziune – le pot folosi pentru a furniza cetăţenilor informaţii false, prin care să le manipuleze voinţa, să le câştige aprobarea sau dezaprobarea pentru o acţiune sau alta.
Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia teroroştii atacă televiziunea naţională şi, din acest motiv, cetăţenii sunt chemaţi să apere televiziunea, cetăţenii vin în apărarea televiziunii şi peste 1.000 dintre ei – tineri – sunt măcelăriţi, fără ca, vreodată, să fie găsit vreun terorist, care să fi atacat televiziunea în cauză.
Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia industria românească este “un morman de fiare vechi”, care poate şi trebuie vândută pe doi lei. Industria românească va fi vândută pe nimic, dar, după vânzare, combinatele siderurgice de la Galaţi şi Târgovişte se vor dovededi a fi printre cele mai competitive din lume.
Manipularea conştiinţei şi voinţei politice a cetăţenilor, cu ajutorul informaţiei publice, produce omului modern şi societăţilor moderne pierderi şi distrugeri enorme, mult mai mari decât razboaiele, sau cele mai puternice dezastre naturale.
în România, statul postdecembrist a pus stăpânire pe o bună parte a mass-mediei şi a ascuns adevărul despre lovitura de stat, despre conţinutul şi obiectivele reale ale aşa-zisei reforme. A minţit poporul nu numai cu televizorul, dar şi cu radioul, şi cu ziarele pe care a pus stăpânire treptat, aproape complet. A manipulat voinţa politică a poporului şi a obţinut voturile cetăţenilor în alegerile “libere” din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, a obţinut puterea de a aplica “reforma”, care s-a concretizat în pierderi de capital şi de venituri de zeci de ori mai mari decât cele cauzate României de cele două războaie mondiale, în reducerea cu două milioane a populaţiei ţării, în fuga din ţară a altor milioane de tineri, în dispariţia prematură a mii de nou-născuţi şi de bătrâni morţi cu zile din cauza lipsei de medicamente, în aducerea la sapă de lemn a marii majorităţi a românilor.
Aceste monstruozităţi nu ar fi existat dacă Românii ar fi avut parte de un stat democratic, de o Constituţie democratică, care să le apere şi să le respecte drepturile, printre care şi dreptul la informaţie, dreptul la adevăr.
Constituţia din 1991, ea însăşi un instrument de manipulare a conştiinţei şi a voinţei politice a cetăţenilor, deşi stipulează dreptul la informaţie al cetăţenilor, nu garantează, de fel, acest drept şi nu stabileşte răspunderea statului pentru cazurile în care acest drept este încălcat, în care cetăţenii sunt minţiţi şi înşelaţi, chiar de către statul care ar trebui să le garanteze accesul la informaţia adevărată, corectă şi completă.
Prin afirmaţii vagi, de genul “dreptul persoanei la informaţie nu poate fi îngrădit”, “autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor”, “mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” nu se poate garanta dreptul cetăţeanului la informaţie.
Din această cauză, cetăţenii României nu au aflat nici până astăzi, 2008, adevărul despre “revoluţia” din decembrie 1989, despre “teroriştii” care au măcelărit pe cei peste 1.000 de tineri martiri ai neamului, despre conţinutul şi obiectivele “reformei” prin care a fost jefuită şi distrusă economia naţională. Din această cauză, cetăţenii români au fost induşi în eroare şi au votat menţinerea la conducerea statului român a celor care le-au omorât copiii în decembrie 1989, i-au deposedat de capitalul naţional acumulat până în 1989, le-au înjumătăţit salariile şi pesiile, i-au sărăcit şi batjocorit.
Pentru ca astfel de crime să nu se mai poată întâmpla, trebuie ca naţiunea să dispună de servicii publice de mass-media – presă, radio, televiziune – deosebit de puternice şi absolut independente faţă de guvernanţi, faţă de partide şi faţă de alte grupuri minoritare ale societăţii. în concepţia noastră, serviciile publice de mass-media – televiziune, radio, presă scrisă – trebuie să fie complet independente faţă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, Prefecturi, Primării, etc. Instituţiile care furnizează aceste servicii trebuie să se afle în subordinea Avocatului Poporului, persoană publică independentă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, etc.
Parlamentul nu trebuie să aibă puterea de a adopta vreo lege care să autorizeze vreun organ al puterii executive a statului - consiliu, sau comisie pentru audiovizual, etc. – să-şi dea avizul, acordul, sau aprobarea pentru autorizarea (licenţierea) înfiinţării de persoane juridice furnizoare de servicii de mass-media – televiziune, radio, publicaţii de orice fel – sau să sancţioneze, să ridice licenţa pentru vreun astfel de furnizor.
în statul democratic, numai instanţele judecătoreşti pot avea puterea de a autoriza înfiinţarea unei persoane juridice cu caracter privat, care poate furniza servicii de mass-media, acordarea şi ridicarea licenţei de funcţionare pentru astfel de furnizori de servicii. Parlamentul poate avea puterea de a adopta numai acele legi prin care să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii care împiedică exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii false, neadevărate, care să îi inducă în eroare pe cetăţeni, să oblige toate organele puterii de stat – legislativă, executivă, judecătorească – să pună la dispoziţia cetăţenilor, la cererea acestora, informaţia publică deţinută de aceste organe ale puterii de stat.
în statul democratic, cu excepţia informaţiilor deţinute de organele de stat al căror obiect de activitate îl reprezintă siguranţa statului şi siguranţa naţională, respectiv a informaţiilor referitoare la activitatea acestor organe ale statului, nu există nici un fel de informaţie deţinută de orice alt organ de stat, sau referitoare la activitatea oricărui alt organ de stat, care să reprezinte secret de stat, adică informaţie la care să nu aibă acces cetăţenii ţării.
2.3.9. Serviciile publice locale.
Organele administraţiei publice locale – primării, consilii locale şi judeţene – constituie o componentă a statului democratic şi ele au ca scop furnizarea de servicii publice de uz şi interes local către cetăţenii comunităţilor pe care le reprezintă: construcţia şi administraţia căilor de comunicaţii publice – drumuri, şosele, străzi; transportul public local; alimentările publice cu apă; iluminatul public; servicii publice de canalizare şi termoficare; construcţia şi întreţinerea parcurilor şi grădinilor publice; păstrarea ordinii şi liniştii publice; serviciile de stare civilă, etc.
Noi considerăm că, prin Constituţie, organele administraţiei locale trebuie să dispună de întreaga putere legislativă şi financiară de care au nevoie pentru a fi capabile să furnizeze cetăţenilor servicii publice de cea mai înaltă calitate.
Organele administraţiei publice locale nu pot dispune de puterea de a adopta şi aplica legi, hotărâri, decizii, sau măsuri de orice fel, prin care să fie încălcată Constituţia şi legile adoptate de Parlamentul ţării. Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt componente ale ţării. Ele trebuie să se supună legilor ţării, tot astfel cum ţara, în calitatea ei de componentă a Uniunii Europene, se supune legilor Uniunii.
Statului democratic nu-i poate fi indiferent modul în care funcţionează organele administraţiei publice locale, modul în care acestea îşi exercită puterea şi responsabilităţile încredinţate lor prin Constituţie şi prin legile ţării. Prin structuri teritoriale adecvate – prefecturi – statul democratic trebuie să supravegheze activitatea primăriilor şi consiliilor locale şi judeţene şi să aducă în faţa instanţelor judecătoreşti orice acte ale acestora care încalcă prevederile Constituţiei şi ale legilor ţării.
Conţinutul şi calitatea serviciilor publice furnizate cetăţenilor de primării şi de consiliile locale şi judeţene depinde, neîndoielnic, de abilităţile de administratori şi de gospodari ale celor aleşi în funcţiile de primari şi consilieri, dar şi de resursele de care aceştia dispun pentru finanţarea serviciilor publice. Oricât de bun gospodar ar fi cel ce candidează la funcţia de primar, el nu va oferi cetăţenilor străzi fără gropi atâta timp cât nu va dispune de banii necesari reparării străzilor. Ori, banii de care dispun primăriile şi consiliile locale nu depind nici de voinţa, nici de bunăvoinţa primarilor şi consilierilor, ci de rezultatele economice ale agenţilor economici care funcţionează pe teritoriul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării, de capacitatea acestor agenţi economici de a produce locuri de muncă, de a produce avuţie, venituri, din care o parte să fie preluate la bugetele primăriilor şi consiliilor locale, sub formă de taxe şi impozite. în nici o localitate – comună, oraş, sau municipiu – nu vor putea funcţiona agenţi economici cu activitate performantă, atâta timp cât economia naţională, în ansamblul ei, este una oligarhică, neperformantă, în care mecanismele pieţii, ale sistemului economic, sunt astfel concepute încât să favorizeze nu producţia, creaţia de avuţie, ci hoţia, redistribuirea avuţiei în favoarea grupurilor mafiote. Primarii şi consilierii locali nu au puterea de a crea agenţi economici performanţi, nici la nivel local, nici la nivelul întregii ţări. Ei au însă puterea de a influenţa votul concetăţenilor în desemnarea celor cărora Constituţia le încredinţează puterea de a adopta legi, adică puterea de a crea o economie performantă, sau una neperformantă, o economie creatoare de avuţie şi bunăstare pentru toţi, sau o economie de pradă, de îmbogăţire a unei minorităţi, prin jefuirea majorităţii.
Noi ne propunem să înlocuim economia de pradă creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică, funcţională şi performantă, o economie capabilă să asigure suficiente resurse financiare nu numai pentru cetăţeni, ci şi pentru primăriile şi consiliile locale, pentru finanţarea serviciilor publice locale furnizate de ele cetăţenilor ţării.
Construcţia economiei democratice nu poate fi realizată cu “baronii” economiei de pradă, cu primari şi consilieri care s-au îmbogăţit în perioada postdecembristă, prin sărăcirea celor care i-au ales în funcţii publice.
“Baronii” locali postdecembrişti nu ştiu şi nu vor şti niciodată cum funcţionează o economie democratică, productivă. Ei ştiu cum se construieşte şi cum funcţionează economia de pradă, ştiu cum să fure, cum să se îmbogăţească înşelându-i pe cetăţeni. Normal şi firesc, ei vor face ceea ce ştiu, ceea ce au învăţat să facă.
Noi propunem cetăţenilor o soluţie realistă pentru creşterea resurselor financiare de care pot dispune primăriile şi consiliile locale şi judeţene pentru finanţarea serviciilor publice locale. Aceste resurse vor fi asigurate prin adoptarea şi aplicarea imediată a Legii despăgubirii cetăţenilor pentru capitalurile naţionalizate de statul postdecembrist prin Legea 15/1990. Cu banii obţinuţi din despăgubiri, cetăţenii vor putea înfiinţa, în toate localităţile ţării, zeci de mii de societăţi comerciale cu capital privat, vor fi create milioane de noi locuri de muncă, vor asigura, astfel, creşterea veniturilor realizate de agenţii economici din toate localităţile ţării, inclusiv a veniturilor bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării.
2.4. Rolul statului în economie.
într-o democraţie adevărată, viabilă, statul are un rol important în economie, dar el nu este agent economic, nu este proprietar de capital, nu este capitalist. Numai cetăţenii sunt capitalişti, proprietari de capital.
Statul capitalist este cea mai mare şi mai sigură sursă de corupţie în întreaga istorie a umanităţii.
în concepţia noastră, statul are în proprietate numai bunuri de interes public – clădiri publice, străzi, drumuri, parcuri, etc – bunuri care îi sunt necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, acelea de a adopta şi aplica legea şi de a furniza servicii publice.
Statul democratic nu este creat pentru a desfăşura activitate economică, pentru a produce bunuri şi servicii, prin a căror valorificare – vânzare – prin mecanismele pieţei – să obţină un venit mai mare decât costul cu care au fost produse bunurile şi serviciile respective, adică să obţină un profit. în democraţie, activitatea economică este rezervată exclusiv cetăţenilor. Statului i se rezervă rolul de a adopta şi de aplica legi care să reglementeze raporturile ce se stabilesc între cetăţeni în desfăşurarea activităţii economice.
Statul român va fi obligat ca, în timpul cel mai scurt, să treacă în proprietatea cetăţenilor întregul capital pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990. El trebuie obligat să dea înapoi cetăţenilor capitalul pe care l-a furat de la aceştia. Statul va avea obligaţia să administreze cu răspundere acest capital, astfel încât cetăţenilor să li se restituie întreaga valoare a capitalului de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990.
În domeniul economic, statul democratic trebuie să fie investit, prin Constituţie, cu puterea de a adopta şi aplica legi care să reglementeze:
-        asigurarea economiei naţionale cu monedă stabilă;
-        înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici;
-        organizarea şi funcţionarea pieţelor: de mărfuri şi servicii, de bani, de valori mobiliare, de asigurări;
-        formarea şi utilizarea veniturilor statului – bugetul de stat;
-        protecţia capitalului;
-        protecţia muncii;
-        protecţia mediului înconjurător.
2.4.1. Monedă stabilă. Economie fără inflaţie.
Naoi considerăm că statului popular românesc trebuie să-i fie încredinţate puterea şi obligaţia de a pune la dispoziţia economiei naţionale moneda, banii de care economia are nevoie – fie ei lei, sau euro. Statul are obligaţia să asigure stabilitatea monedei pusă la dispoziţia agenţilor economici, precum şi un nivel decent al dobânzii percepute de stat pentru această monedă – dobânda care determină, practic, nivelul tuturor dobânzilor practicate în economie.
Constituţia statului popular trebuie să prevadă clar care sunt răspunderile şi care sunt sancţiunile ce se aplică Băncii Naţionale în cazul în care inflaţia depăşeşte un anumit nivel.
Guvernatorul Băncii Naţionale trebuie ales prin vot popular. Prin lege, vor fi stabilite condiţiile de studii, experienţă şi performanţă care trebuie îndeplinite de candidaţii la această funcţie. 2.4.2. Pieţe curate, cu lege, fără guvernanţi şi fără speculanţi. Considerăm că statul român trebuie investit cu puterea şi obligaţia de a legifera utilizarea banilor în economia naţională, Banca Naţională a României având puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea băncilor, respectiv modul în care acestea respectă legea. Parlamentul nu poate, însă, să adopte nici o lege prin care Banca Naţională a României, ori alt organ al statului, să capete puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea băncilor, ca şi a altor instituţii de credit, pentru numirea sau revocarea conducătorilor acestora, sau puterea de a aplica sancţiuni, de orice fel.
Banca Naţională a României, ca şi orice alt organ de stat împuternicit, prin lege, cu atribuţia de a aplica legea, va avea numai puterea şi obligaţia de a supraveghea, adică de a urmări, de a observa eventualele încălcări ale legii, de a le prezenta instanţei judecătoreşti competente să constate încălcarea legii şi să aplice sancţiunea prevăzută de lege.
Băncile trebuie să acorde numai credite pentru care dispun de capitaluri de aceeaşi valoare şi cu acelaşi termen.
Statul român are obligaţia să asigure un sistem naţional unitar de garantare şi asigurare a tututror depozitelor bancare ale cetăţenilor – persoane fizice şi juridice.
Statului român îi vor fi încredinţate puterea şi obligaţia de a legifera modul de organizare şi funcţionare a pieţelor de capitaluri şi de asigurări, va acorda Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare (CNVM), respectiv Comisiei de Supreveghere a Asigurărilor (CSA), puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea operatorilor de pe pieţele de capitaluri şi de asigurări – proprietari de valori mobiliare, societăţie de servicii financiare, fonduri de investiţii, societăţe de asigurări, brokeri, intermediari, etc – respectiv modul în care aceşti operatori vor respecta prevederile legii, dar, ca şi în cazul Băncii Naţionale a României, va interzice dreptul Parlamentului de a adopta legi prin care CNVM, sau CSA, sau orice alt organ de stat, va căpăta puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea de persoane juridice pe pieţele de capitaluri, sau de asigurări, pentru numirea, sau revocarea conducătorilor acestora, sau pentru a aplica acestora sancţiuni, de orice fel.
Şi conducătorii acestor instituţii de supraveghere a sistemului financiar vor trebui aleşi prin vot popular, dintre cei care îndeplinesc condiţiile de studii, experienţă şi performanţă.
Pe pieţele de capitaluri, vor fi interzise tranzacţiile speculative, adică acelea în care cumpărătorul nu face dovada că posedă banii – numerar sau depozit bancar – necesari pentru efectuarea plăţii.
2.4.3. Impozite şi taxe limitate. Bugete echilibrate.
Statul democratic primeşte, de la cetăţeni, prin Constituţie, puterea de a impune acestora, cetăţenilor, obligaţia de a contribui – prin taxe şi impozite – la constituirea resurselor financiare ale statului, necesare pentru finanţarea activităţii diverselor organisme ale statului, plata salariilor celor aleşi de popor să exercite puterea statală, ca şi a specialiştilor pe care aceştia, cei aleşi, îi angajează pentru a-i sprijini, cu cunoştinţele lor, în exercitarea puterii. Statul român postdecembrist s-a autodotat cu o putere nelimitată de a obliga cetăţenii să plătească impozite şi taxe, astfel încât s-a ajuns ca, din totalul veniturilor create de cetăţeni, mai mult de jumătate să fie însuşite de stat – prin impozite şi taxe - cetăţenilor rămânându-le mai puţin de jumătate din ceea ce au produs. Cetăţenii români muncesc mai mult pentru stat decât pentru ei şi familiile lor.
Este o situaţie absolut inadmisibilă.
Noi considerăm că puterea statului de a impune taxe şi impozite trebuie limitată. Cuantumul tuturor taxelor şi impozitelor impuse de stat şi de autorităţile publice locale pentru propria lor funcţionare nu trebuie să depăşească 30% din veniturile create de cetăţeni, din valoarea nou creată în economie.
Statul trebuie obligat, prin Constituţie, să funcţioneze cu bugete echilibrate, fără deficite, în care cheltuielile să nu depăşească veniturile constituite.
De asemenea, el trebuie obligat să asigure funcţionarea economiei naţionale cu o balanţă comercială externă echilibrată, cu o balanţă de încasări şi plăţi echilibrată.
Constituţia trebuie să precizeze taxele şi impozitele care pot fi impuse cetăţenilor. Guvernanţii nu trebuie să inventeze noi taxe şi impozite. Să se mulţumească cu cele prevăzute în Constituţie. Ei trebuie să-şi folosească imaginaţia pentru a găsi noi căi de reducere a cheltuielilor bugetare.
în concepţia noastră, statul nu trebuie să aibă puterea de a transforma veniturile bugetare în capital, de a utiliza aceste venituri pentru a face investiţii în economie, în afara situaţiilor excepţionale, precizate în Constituţie.
Temporar, statul român va avea puterea de a administra capitalul care a intrat în proprietatea sa prin legea 15/1990, sau alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern ulterioare acesteia. El va avea obligaţia ca, treptat, să vândă acest capital, să-l transforme în bani, şi să-l transfere, în mod gratuit, în proprietatea cetăţenilor, prin finanţări de proiecte de investiţii propuse de cetăţenii care nu au participat la jefuirea economiei româneşti în perioada 1990-2008. Considerăm că trebuie interzisă utilizarea sumelor de bani obţinute de stat din vânzarea de capital pentru finanţarea cheltuielilor bugetare. Aceste sume vor putea fi utilizate numai pentru investiţii în sectorul privat, al cetăţenilor.
2.4.4. Agenţi economici creatori de avuţie.
Statului român trebuie să-i fie încredinţată puterea şi obligaţia de a da legi prin care să reglementeze înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici. Nici o astfel de lege şi nici un alt act emis de organele de stat nu vor putea, însă, condiţiona înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici de vreun “aviz”, “acord”, sau “aprobare” din partea vreunui organ de stat, altul decât instanţa judecătorească împuternicită prin lege să autorizeze înfiinţarea agenţilor economici.
Organele puterii executive ale statului – sanitar-veterinare, de protecţia a mediului, etc – trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a supreveghea activitatea agenţilor economici, de a urmări dacă aceştia respectă sau nu prevederile legilor. Ele vor avea puterea şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti orice încălcare a legii şi de a solicita aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Nici un organ al puterii executive – inclusiv Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Garda Financiară, Poliţia, etc – nu trebuie să aibă puterea de a constata încălcarea legii şi de a aplica sancţiunile prevăzute de lege. Această putere aparţine numai instanţei judecătoreşti competente.
2.4.5. Protecţia capitalului
Economiile naţionale moderne se deosebesc între ele prin performanţă. Unele economii naţionale sunt mai performante decât altele, adică produc mai multă avuţie, mai multe bunuri şi servicii, pe cap de locuitor, decât altele, asigurând cetăţenilor lor mai multă bunăstare.
Performanţa este determinată de valoarea capitalului de care dispune fiecare naţiune şi de forma de proprietate asupra cestui capital.
Cele mai performante economii naţionale nu sunt cele care dispun de mari bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Există ţări care dispun de puţine bogăţii naturale, dar care au economii foarte performante – vezi Japonia, Olanda – şi există economii naţionale care dispun de mari bogăţii naturale, dar au economii mai puţin performante – vezi Rusia, ţări ale Orientului Mijlociu, ale Africii, sau, mai aproape, România, care, din punct de vedere al resurselor naturale, este una dintre cele mai bogate ţări ale Europei, dar care are o economie neperformantă, fiind una dintre cele mai sărăcite ţări ale continentului. Performanţa unei economii naţionale depinde, într-adevăr, de calitatea tehnicii şi de calitatea forţei de muncă utilizate pentru producţia de bunuri şi servicii, dar aceşti doi factori – tehnică, forţă de muncă – depind, la rândul lor, de capitalul acumulat şi utilizat în economie.
Capitalul este cel care face diferenţa. El este cel care determină performanţa economică.
Capitalul este avuţie, adică bunuri rezultate din activitatea economică, bunuri care nu sunt consumate, ci sunt economisite, pentru a fi utilizate la reluarea ciclului economic, pe o scară mai largă, în care să se realizeze venituri mai mari, care să aducă şi profituri, şi salarii mai mari.
Capitalul este constituit din bunuri – fabrici, uzine, clădiri, maşini, echipamente, etc – bunuri productive, capabile, împreună cu forţa de muncă, să producă bunuri şi/ sau servicii cerute de consumatori, prin vânzarea cărora se obţin venituri – salarii şi profituri. Omul economiseşte, astăzi, adică acumulează capital, deoarece economia, societatea, îl recompensează pentru sacrificiul lui de a nu consuma, de a economisi o parte din ceea ce a obţinut astăzi, pentru ca şi el, şi societatea să producă mai mult, şi să obţină mai mult, mâine.
Cele mai performante economii moderne sunt cele în care s-a acumulat mai mult capital, cele în care cetăţenii, sprijiniţi de statul lor, au reuşit să creeze şi să sporească, necontenit, valoarea capitalului naţional.
Capitalul, odată acumulat, se păstrează. El are capacitatea de a se reproduce, de a se autogenera. Capitalul nu se consumă, nu “dispare” ca urmare a faptului că este utilizat. Prin sistemul de amortizare şi de deducere a costurilor din veniturile impozabile, consumabile şi economisibile, la sfîrşitul fiecărui ciclu economic, capitalul se “recuperează”, el rămâne disponibil pentru un nou ciclu, cu aceeaşi valoare şi în aceeaşi proprietate.
în mod natural şi firesc, în societatea democratică, capitalul intră şi rămâne în proprietatea privată a celui care l-a creat, care a economisit o parte din veniturile lui, transformându-o în capital. în societăţile nedemocratice, creatorii de capital sunt deposedaţi de opera creaţiei lor, capitalul intrând – şi rămânând – în proprietatea altora, a hoţilor de capital.
Cel care a devenit proprietar de capital, dacă este un om normal, adică raţional, aşa cum este marea majoritate a oamenilor, nu-şi distruge propria avere, rămâne proprietar de capital şi transmite această calitate tuturor urmaşilor săi. în mod natural, fiecare ciclu economic începe cu capitalul utilizat în ciclul anterior, plus capitalul economisit în acel ciclu. în mod natural, în noul ciclu, utilizându-se mai mult capital, se vor produce mai multe bunuri şi servicii, vor fi mai multe bunuri destinate consumului, va creşte bunăstarea populaţiei, vor fi mai multe bunuri care vor fi destinate economisirii, pentru acumularea de capital, pentru îmbogăţirea fiecărui cetăţean în parte şi a naţiunii în ansamblul ei. în loc să sporească de la un an la altul, capitalul se poate diminua, şi, odată cu el, şi posibilitatea de sporire a bunăstării şi prosperităţii populaţiei.
Capitalul naţional poate fi diminuat, distrus, printr-o catastrofă naturală – cutremur de pământ – sau printr-o catastrofă naţională – bombardamente din partea unei forţe militare agresoare străine.
Capitalul poate fi, însă, distrus şi de cetăţeni, sau de statul lor. într-o ţară în care capitalul se află în proprietate privată, cetăţenii pot să-şi vândă capitalul – clădiri, fabrici, maşini, echipamente, etc. – iar cu banii obţinuţi pot juca la cazino, sau pot face o excursie pe lună, după care vor ajunge la sapă de lemn, împreună cu întreaga lor naţiune, dacă toţi au procedat la fel. Am subliniat cuvântul pot, deoarece istoria nu cunoaşte nici o naţiune în care cetăţenii, având capitalul în proprietate privată, să fi procedat la distrugerea propriei lor averi, a sursei propriei bunăstări.
Omul, individul, este o fiinţă raţională, inteligentă, responsabilă. Un om normal, sănătos, în deplinătatea facultăţilor mintale, nu-şi va distruge, niciodată, sursa propriei sale bunăstări – capitalul. Istoria recentă ne pune, însă, la dispoziţie un exemplu în care capitalul unei naţiuni a fost distrus nu de către cetăţeni, ci de către statul naţiunii respective.
Este vorba chiar despre statul român postdecembrist. în perioada postdecembristă, prin aşa-numita “reformă”, respectiv prin politica economică concepută şi pusă în practică de statul român, capitalul naţional al României, acumulat până în 1989, a fost distrus în proporţie de aproape 50%. După 1989, în România, nu s-a mai acumulat nici un strop de capital nou. în această perioadă a funcţionat nu o economie capitalistă, în care să se acumuleze capital, ci o economie de pradă, o economie care le-a permis guvernanţilor să se autoîmproprietărească cu capitalul creat de cetăţeni de-a lungul istoriei.
în momentul loviturii de stat din decembrie 1989, cea mai mare parte a capitalului naţional – fabrici, uzine, bănci, etc, – se afla în proprietatea comună, a întregului popor, numai o mică parte aflându-se în proprietatea diverselor forme de cooperative, sau în proprietate privată.
Era un capital deosebit de valoros: atât ca volum, el fiind constituit prin acumularea unei treimi din veniturile realizate de toţi cetăţenii ţării, pe o perioadă de o jumătate de secol, plus capitalul acumulat până în 1948, cât şi calitativ – fabricile şi uzinele româneşti fiind înzestrate, la acel moment, cu tehnologii care se aflau deasupra mediei nivelului tehnic mondial.
Dacă, în 1990, acest preţios capital ar fi intrat în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, el nu s-ar fi diminuat, ci, dimpotrivă, ar fi crescut continuu, ar fi făcut ca producţia naţională, PIB-ul, veniturile, profiturile, salariile şi pensiile românilor să crească de la un an la altul.
Intrarea acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, în 1990, ar fi creat o puternică clasă mijlocie în România, singura temelie socială a democraţiei. Guvernanţii români din anul 1990, aceiaşi, în marea majoritate, şi în anul 2010, au refuzat trecera capitalului naţional în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, hotărând, în total dispreţ faţă de popor, să-şi treacă acest capital în propria lor proprietate privată, prin înşelarea poporului.
Deoarece le-a fost teamă să se autoîmproprietărească, pur şi simplu, au trecut, mai întâi, capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea statului, prin Legea 15/1990, apoi, au pus la cale trecerea aceluiaşi capital din proprietatea statului în proprietatea privată, a lor, a rudelor şi prietenilor, prin legile aşa-zisei privatizări prin vânzare. Au constatat, repede, că valoarea capitalului românesc era aşa de mare că, dacă ar fi trebuit să îl cumpere la valoare, la adevăratul lui preţ, ar fi fost imposibil. Nu aveau de unde să-şi procure atâţia bani într-un timp atât de scurt, adică în timpul propriei lor vieţi.
în plus, ei ar fi constatat că atunci când ar fi terminat de privatizat, adică de vândut întregul capital real al ţării – constituit din fabrici, uzine, bănci, etc – statul ar fi rămas cu capitalul pe care l-a avut la începutul privatizării. A înstrăinat fabrici de 200 miliarde dolari, dar are depozite bancare tot de 200 miliarde dolari. Trebuia conceput şi pus în aplicare un sistem prin care capitalul să îşi piardă valoarea, să poată fi “cumpărat” la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lui reală, un sistem prin care banii încasaţi din vânzarea capitalului să nu fie reinvestiţi, ci consumaţi, astfel încât la sfârşitul privatizării să nu mai rămână nimic din capitalul iniţial.
Sistemul, având la bază manipularea cantităţii de bani în circulaţie, adică inflaţia, a fost conceput şi aplicat cu profesionalism şi cu sânge rece. în condiţiile în care producţia a scăzut, au fost aruncate pe piaţă cantităţi din ce în ce mai mari de bani, care au făcut ca preţurile curente să crească în ritmuri de 100-150% pe an. între timp, fondul de amortizare a fost calculat şi reţinut folosindu-se preţurile vechi, astfel încât, după 3-4 ani, din fondul de amortizare calculat şi reţinut pentru un autocamion nu s-au mai putut cumpăra nici roţile acestuia.
Prin acelaşi sistem, agenţii economici cu capital de stat au fost înglodaţi în datorii, fiind aduşi în incapacitate de plată, în stare de faliment.
în acest fel, “reformatorii” economiei româneşti au diminuat, an de an, valoarea capitalului naţional. Cu valoarea capitalului diminuată dramatic, fabricile, pe care românii le-au cumpărat, în anii ’80, cu milioane şi miliarde de dolari, au fost “vândute”, în anii ’90, pe câţiva dolari.
Automat, diminuarea capitalului utilizat în economie a determinat şi diminuarea capacităţii de producţie, a veniturilor, a salariilor, a pensiilor, apariţia şi creşterea sărăciei pentru milioane şi milioane de români.
Aşa se face că “reforma”, “privatizarea” a avut ca efect nu numai exproprierea, jefuirea cetaţenilor români de capitalul acumulat până în 1989, dar şi distrugerea unei însemnate părţi a acestui capital. Jaful n-a putut fi realizat decât însoţit de distrugere. Moştenirea cea mai gravă a celor 20 ani de “reformă”, nu este inechitatea, constând în aceea că unii cetăţeni, puţini, s-au îmbogăţit, nemeritat şi nemăsurat, iar alţii, marea majoritate, au fost aduşi în cea mai cruntă sărăcie, ci faptul că avem mai puţin capital, mai puţină capacitate de a produce bunuri şi servicii. Noul stat democratic românesc trebuie să-şi asume răspunderea de a proteja capitalul naţional, de a adopta şi aplica legi care să facă imposibil furtul de capital, pentru a împiedica distrugerile de capital şi diminuarea valorii capitalului utilizat în economie. Statul democratic românesc poate şi trebuie să-şi spijine cetăţenii în efortul acestora de a crea noi capitaluri, prin neimpozitarea veniturilor economisite şi investite, atât a celor reprezentate de profituri, cât şi a celor reprezentate de salarii. Până la transferarea în proprietatea privată a cetăţenilor a întregului capital însuşit de statul român prin Legea 15/1990, statul are obligaţia de a administra cu răspundere acest capital.
2.4.6. Protecţia muncii
Oamenii nu au creat şi, cu siguranţă, nu vor putea crea o forţă producătoare de avuţie la care să nu participe munca, consumul omenesc de energie fizică şi/ sau cerebrală.
Orice maşinărie, orice robot, orice structură tehnică creată şi/ sau folosită de oameni este rezultat al muncii omeneşti.
Nu există avuţie, nu există bunuri materiale folosite de om pentru satisfacerea nevoilor sale, fie ele de subzistanţă, fie de cel mai sofisticat lux, care să nu fie rezulat al muncii omeneşti. Chiar şi natura, mediul natural, în care ne ducem viaţa, este, din ce în ce mai mult, dependent de muncă. Chiar şi calitatea aerului pe care îl respirăm, sau calitatea razelor solare cu care ne încălzim, depind de munca pe care omul o depune pentru protecţia aerului, a atmosferei pământeşti.
Datorăm mult inovatorilor, semenilor noştri, care, înzestraţi în mod deosebit de Creator, dar şi prin multă, multă muncă, au creat şi creează, pentru ei, dar şi pentru noi, minunate structuri tehnice, care ne permit nouă, celor mulţi, să producem, în aceeaşi unitate de timp, din ce în ce mai multe bunuri, mai multă avuţie, pe care, apoi, să o putem folosi, pentru a ne spori propria bunăstare.
Oricâtă inovaţie avem şi vom avea, oricât de mare este şi va deveni capacitatea noastră de producţie ca urmare a inovaţiilor, tot va trebui să producem bunuri, avuţie, tot va trebui să muncim, adică să consumăm propria noastră energie(fizică, cerebrală) pentru a pune şi a ţine în funcţiune tehnica, pe care tot noi am creat-o, tot prin muncă, cu ajutorul căreia să realizăm bunuri şi/ sau servicii, adică avuţie.
Inovaţia sporeşte forţa productivă a muncii, dar nu elimină, niciodată, complet, munca, din procesul producerii avuţiei. Informaţia multiplică şi capacitatea de inovaţie şi capacitatea de muncă.
Informaţia nu înlocuieşte şi nu elimină nici inovaţia, nici munca, din procesul de creare a avuţiei. Dimpotrivă, utilizarea completă şi eficientă a informaţiei necesită un efort suplimentar de inovaţie şi de muncă.
Piaţa nu creează avuţie.
Avuţia se creează numai în producţie, prin muncă.
Atâta timp cât funcţionează corect, atâta timp cât este reglementată să funcţioneze corect, piaţa asigură alocarea eficientă a resurselor şi redistribuirea avuţiei în favoarea inovatorilor, stimulând progresul, sporind eficienţa cu care sunt utilizate resursele în procesul de producţie a avuţiei.

Nota: Urmează partea a III-a

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.60 Seconds