Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 47 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Amelia Mo. Dupa zid este ascuns&a gradina iernii
    Scris la Wednesday, July 07 @ 13:27:49 CEST de catre asymetria
    Biblioteca Babel ameliamo scrie "După zid este ascunsă grădina iernii.

    (Proză -un fragment)

    Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mișcare. Devine un fir sticlos și uscat ce se târăște după tine; melcul ești tu pentru el. Acasă e prea multă liniște, praf și dezordine. Privești cum se adună pereții în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simți cum te sufocă.




    Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mișcare. Devine un fir sticlos și uscat ce se târăște după tine; melcul ești tu pentru el. Acasă e prea multă liniște, praf și dezordine. Privești cum se adună pereții în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simți cum te sufocă.

    Vezi cu ochii minții, prin fereastra închisă, doar localizarea spațială a timpului. În mintea ta el are un loc special pentru acum. Nu are o formă precisă, dar e acolo unde ești tu; la tine-n apartament sau poate pe stradă. Are un loc pentru mâine și câte unul pentru fiecare anotimp. Locurile sunt fixe le vezi doar printr-un geam fictiv. O fereastră ce seamănă cu oricare altă fereastră, doar că nu-i palpabilă decât pentru cuvinte. Ai senzația mentală că le poți parcurge spațial, fără nici o potecă, trecând de la un anotimp la altul.

    Primăvara este un desen japonez, cu flori roz de cireș și un cer cu stoluri de păsări călătoare în zbor. Vara se întinde peste un câmp cu graminee și maci, sub un cer albastru cu nori în formă de pescăruși, totul într-o fierbinte lumină solară. Ajungi apoi, acolo unde se cațără pe un zid o viță sălbatică cu fructe mici și negre, iar frunzele ei sunt colorate în roșu, verde și galben. Acolo te oprești; ai ajuns la toamnă.

    După zid este ascunsă grădina iernii. Nu-mi place să merg mai departe. Privesc peste zid. Iarna e doar ceva alb și rece; doar zăpadă. E împărțită în fragmente, corespunzătoare fiecărei luni în parte. Noiembrie e cenușiu, scris cu litere negre de tipar și ploaie. Decembrie are litere argintii agățate de brazi cu ghirlande de colinde. Ianuarie, un alb de ninsori și vânt; februarie e mocirlos și cercul s-a închis. Ai ajuns din nou la primăvară. Primăvara este atât de scurtă; florile ei astăzi sunt și mâine sunt doar petale, scuturate pe jos. Vara te arde, iar toamna este acolo, undeva. Dar, deocamdată este încă iarnă, aici, la tine în casă, cu nopțile ei ce nu se mai termină, nici măcar dimineața. Te strângi în tine așteptând să se lumineze, să nu te mai gândești la noapte și la localizarea timpului.

    Și atunci când așteptările erau de mult în hibernare, acolo, pe măsuța lui de lemnn lăcuit, a sunat telefonul. A sunat telefonul și Anei nu-i venea să creadă. Cine putea să o mai caute, acum, când nu mai era nimeni și nu mai avea pe nimeni, în preajmă. O voce slabă în receptor încerca să glumească, așa cum făcea altădată; era Dan.

    - Io eram! Ți-a fost dor de mine? Dacă ți-a fost dor vino să mă vezi.

    - Unde ești? În țară? îl întreabă cuprinsă de bucurie. Trecuseră cinci ani de când plecase și era primul semn pe care-l dădea.

    - La țară, în niciun caz. Știi că nu-mi place decât civilizația. Sunt la odihnă și tratament. O prostie; sunt la spital pentru niște analize. Și… am nevoie de tine!

    Inima Anei sare. Ana se grăbește. Timpul începe să se grăbească și el; dintr-o dată, își dă seama că timpul a devenit acum pentru ea ca o sanie care a luat-o singură la vale. Metroul pleacă până să coboare ea scările; până va veni altul vor trece alte minute. Timpul fuge bezmetic împiedicându-se de tramvaie și de stopuri iar Ana se întorce în stația de autobus. În fine reușește să se urce și să se agățe cumva de o bară. A ajuns. Se grăbește să coboare. Este împinsă și împinge la rândul ei. A ajuns la spital. Dan o chemase. Dan are nevoie de ea. Dan a chemat-o și ea se bucură. Boala lui Dan i-a adus din nou împreună. Destin?

    Lemnul e cald, lemnul e viu, ca amintirea sevei care a curs cândva prin el. Curgerea vieții se desenează în ceea ce au devenit linii ornamentale circulare și în lumina maronie multiplu reflectată în ochii tăi. Cărțile de pe rafturile bibliotecii aduc o notă statică, de echilibru și de calm. Biroul poate prea mare și prea încărcat cu hârtii puse dezordonat, contrabalansează starea de calm, cu neliniștea spațiului în mișcare, a reorganizării structural mentale corespunzătoare întrebărilor și răspunsurilor, cuvintelor și a tăcerii. Tăcerea pregătește cuvintele și ele pot suna ca un verdict, de viață sau spaimă. Îl aștepți cu răsuflarea strânsă în jurul gâtului, ca o funie, din ce în ce mai micșorat în tine, mai pierdut în dorința de a nu mai gândi, de a eluda spațiul și timpul, de a trece peste momentul prezent, înainte sau înapoi, ce contează, numai să nu mai fie, aici, numai să nu mai fie, acum, să fie ieri sau să fie mîine sau să nu mai fie niciodată.

    - E foarte grav! afirmă profesorul. Mă mir că nu sunteți internat. Cum de v-au lăsat fără nici un tratament și v-au dat drumul acasă în această stare?! Internare de urgență. Acum! Vă dau și o rezervă.

    Vocea lui are inflexiunii grave. Este de o sobrietate ce te cutremură. Verdictul este clar și pentru ceilalți medici, de la celălalt spital unde mai fusese internat și de unde i-au dat drumul acasă: incompetență. Dan simte cuvintele profesorului cum îl învelesc în gheață și se prăbușesc în interiorul lui, alunecând ca pe un topogan, spre centrul ființei care încă mai este fierbinte. Nu mai simte nimic; timpul în sfârșit se oprise iar el vrea acasă. Vrea acasă, așa cum vroia când era copil și îl supăra cineva sau ceva, iar el știa că acolo, acasă, e în siguranță.

    - Astăzi e sâmbată, bâigui el, nu pot să vin luni? Să mă obișnuiesc măcar cu ideea.

    - Poate,.. cum doriți! Sigur,.. se poate și luni; deși ar fi mai bine, azi! Încuviințează profesorul, cu o voce al cărui timbru solemn se stinge ca un chibrit aruncat în apă, într-o sfârâire slabă și o urmă de fum.

    Ana nu reușește să-l convingă pe Dan să rămână pe loc, în spital. Se încăpățâna să mai treacă pe acasă. Să mai pună în ordine câte ceva, zicea el. De fapt vrea doar să fugă. Este acel reflex spontan, animalic de a fugi din fața pericolului, de a te ascunde. Dar unde te poți ascunde de ce este în tine? Nu poate să creadă că este real. Senzația este de imponderabilitate, de plutire într-un soi de neant, în care te vezi pe tine, ca spectator, încleștat cu brațele de scaun ca și cum ți-ar fi frică să nu fugă de sub tine. Și nu vrei altceva decât să dormi și să te trezești ca în orice zi oarecare, fie ea și cea mai urâtă din viața ta, dar nu cea de azi. De ce ? De ce asta i se întâmplă tocmai lui ? Nu fumează, nu bea cine știe cât și doar din când în când, la vreo ocazie specială. În ultima vreme fuseseră cam multe e adevărat.

    Nu știa de ce îl apucase așa un dor de tinerețe, de viață, de distracție. Părăsind-o pe Ana, credea că părăsise trecutul și putea să-și caute tinerețea. A naibi tinerețe, ca orice lucru pierdut, nu ai prea mari șanse să o regăsești. Dar nu se putuse abține, o simțea în preajmă ca o foșnire de frunză din copacul acela de gingko biloba, din parcul de la Paris. Mereu chipul fetei aceleia, pe care o întâlnise acolo, reprezenta pentru el tinerețea. Ce s-o fi întâmplat cu ea ? De ce nu avusese curaj atunci, să alerge și să o oprească. Se gândise că este deja angajat, se gândise la Ana. Atunci, simțise că ar fi fost un ticălos dacă ar părăsi-o pe Ana. A făcut-o însă mai târziu, ca un gest necontrolat, un gest sinucigaș. I-a părut rău, i-a fost rușine, de el și de ea și de viață. Și a început să-ți caute consolarea în câte un pahar de coniac. Și dacă nu o găsea în primul, încerca în al doilea, până când timpul se topea ca o bomboană de mentă în gură și vârsta rămânea să sforăie în pahar și era din nou tânăr și o putea lua de la început, până a doua zi de dimineață, când se trezea mahmur și singur. Crezuse că un bărbat zdravăn, ca el, nu putea fi bolnav de ceva complicat. Vreo indigestie acolo. Îi vor face niște analize de rutină de unde o să reiasă că este sănătos tun. Parcă-l auzea pe doctor cum o să– i spună: – Hai că n-ai nimic, colega. Du-te acasă. Odihnește-te și mănâncă cumpătat. De mâncat îi place să mănânce bine, considera mâncatul un fel de artă a bunului gust, la propriu. Nu îl deranjase nimic cu adevărat alarmant până atunci. Și-ar fi dat totuși seama și el. Avea câteodată impresia că îl supără cureaua de la pantaloni. O mai lărgea puțin; niciodată nu fusese el omul care să strângă cureaua. La spitalul de urgență îi dăduseră drumul acasă după trei săptămâni, ca staționar. Doctorul îi zisese să aștepte, să vadă cum o să se mai simtă. Nu se simțise cu nimic mai bine, așa că venise aici, la acest spital. Aici aflase că e grav. Dintr-o dată totul se răsturnase! Și viața se pusese cu susul în jos, cu fața spre groapă. Nu poate deloc să înțeleagă așa ceva. Dacă s-ar întoarce în mediul lui de lucru, poate totul ar reintra în normal, se gândește. Meseria lui este ceva stabil și reconfortant. Chiar dacă trăgea din greu, nu simțea efortul… Însă acum, nu mai poate să meargă singur nici măcar până la baie. Dacă ar lucra din nou, gândurile s-ar concentra pe ce are de făcut și poate s-ar și vindeca. Sau dacă și-ar fi revăzut măcar grădina. Grădina lui de acasă, de la părinți. De câte ori dorise ca să se ducă acolo, dar niciodată nu avusese timp pentru așa ceva. Preferase să stea în străinătate. Doctorul ăsta îi pare atât de sigur pe el. Cu siguranță va rezolva și problema lui.

    Profesorul era important; era mare! Înalt, masiv, dar fără să fie gras, cu ținută dreaptă. Pășea cu pași serafici, printre muritorii de rând ce se înghesuiau la ușa lui, să îl vadă. Mai bine zis, să îi vadă. Si el vedea doar un ansamblu de insecte în mișcare. Se îmbrăca în negru. Ținuta sobră, elegantă dar cu o ușoară nuanță sport, îi scotea în evidență importanța. Se reliefa de la distanță. Și îi făcea plăcere să țină o distanță, între el și restul. Se vedea cum crește; crește, în timp ce tu îl privești iar el te ignoră. Părul alb-gălbui, ușor ondulat, mersul ce denota siguranță, figura foarte preocupată, toate păreau să spună: eu știu totul, de mine depinde totul. Eu, sunt totul. Oh, voi insecte care circulați în jurul meu; furnici pentru care eu trebuie să gândesc, să vă salvez din prostia voastră. Viața voastră depinde de mine, dacă ați ajuns aici la secția pe care o conduc eu. Eu decid. Deci numai eu pot vorbi. Voi tăceți și ascultați și mai ales nu îndrăzniți să mă contraziceți! Trebuie să vă supuneți. Impresie.

    Este luni dimineață, ora șapte și deja înghesuială la internări. Sunt oameni mulți veniți din toată țara. Unii erau sosiți încă de la ora cinci. Alții, dormiseră în parcul spitalului sau în mașini. O internare înseamnă așteptare și formalități. Ore de stat în picioare, certuri fără rost, nervi, disperare și speranță. Dan este obosit. Se simte rău. Nu mai poate să stea pe un scaun în sala de mese a secției. Are nevoie de un pat, dar, încă nu se eliberase niciunul. Ana apelează într-un târziu la Profesor. Îi amintește de promisiunea făcută înainte cu două zile.

    - Nu pot să vă dau o rezervă, chiar dacă v-am promis,- spune acesta cu un ton sec, iritat. Eu nu pot să îmi dau afară bolnavii. Descurcați-vă și nu îmi mai faceți probleme. Nu este singurul bolnav grav.

    Ana aleargă prin toată secția pentru a afla cine va pleca în ziua respectivă acasă. Și află: un bătrân de 92 de ani, urma să fie externat. Se întoarce victorioasă. Profesorul nu este deloc mulțumit. Nervos și deranjat, aprobă instalarea lui Dan în rezervă. Ana pune un plic cu „recunoștiință anticipată” în buzunarul halatului asistentei șefe. Acum începeau analizele. După primele rezultate concluzia generală fusese din nou: „e grav!” O perfuzie a fost pusă, se va da ulterior și un tratament și va fi consultat, a doua zi, de chirurgul care urma să îl opereze. Era mai mult ca sigur nevoie și de o intervenție chirurgicală.

    Trecu o noapte. Dimineața devreme Ana era prezentă la spital. S-au făcut alte analize. Bolnavul fu transportat în sus și în jos, așteptând pe la ușile diverselor laboratoare și cabinete. Se mai puse o perfuzie. Trecuse de prânz. Profesorul nu își făcuse încă apariția. Era ocupat cu o delegație străină venită în spital.

    Ana și Dan discută. Despre ce altceva decât despre competența deosebită a Profesorului. Ce noroc să ajungă pe mâinile unui asemenea medic competent și sufletist. Dan este vesel, Ana mulțumea lui Dumnezeu, speranța deschisese aripi colorate de fluturi. Să crezi că poți să trăiești, când, cu două zile înainte, moartea își fluturase și ea aripile; este minunat. Perfuzia picură cuminte. Este primul flacon din cele patru care trebuiesc administrate. La un moment dat, asistenta îi anunță că sunt convocați în cabinetul profesorului. Ana se duce în grabă. Desigur este ceva important. Înaintea ei intră o tinerică zglobie care trăgea drăgălaș, un geamantan pe rotile. Este, după exclamația de bucurie a ambilor, o bună cunoștință a profesorului.

    - Așa cum am vorbit la telefon, am adus-o pe mama de la Timișoara; să-i mai facem un control și niște analize. Nu că nu s-ar simți bine, dar nici nu au ce să strice. Mama s-a mai și îngrășat… poate mai dă jos ceva – gungurește fătuca alintându-se. – Uite-o, este aici. O doamnă între două vârste, cu un picior și ceva în vârsta a treia, elegantă, corpolentă, își face apariția pe ușă.

    - Așteptați puțin, mai am ceva de rezolvat, le spune profesorul, cu o înclinare, elegantă, din cap. Întoarce privirea spre Ana și îi cere unei asistente să îl aducă și pe Dan. Fătuca împreună cu mama sunt poftite alături în cabinet. Profesorul îl mai consultă o dată pe Dan, ce fusese adus pe un scaun rulant și cu perfuzia după el. Îi mai face o ecografie. Ana privește în jur; câteva picturi sunt expuse pe pereți. Este și o gravură de Marcel Chirnoagă. Făcea parte dintr-o serie mică, aveau și ei una acasă. Dorind să fie amabilă, îi lăudă colecția de artă. Profesorul îi răspunde blazat: - Mda.

    Ana plusează:

    - Știți și noi suntem colecționari.

    - Da?! se miră Profesorul.

    - Eu sunt pictor, specifică Ana, pentru a da o motivație.

    Profesorul, cu un ton superior:

    - Prea mulți pictori doamnă. Sunt prea mulți cei care s-au apucat azi de pictat. Tot soiul de necunoscuți care se cred artiști.

    Ana nu se simte lezată. Dacă asta este părerea profesorului, treaba lui.

    - Am să vă ofer un catalog ca să vedeți ce fac, îi spune totuși, împăciuitoare.

    - Nu este nevoie, nu mă interesează! mormăie nepoliticos profesorul. Apoi îi ia deoparte pe Ana și Dan, în camera secretarei:

    - Să nu audă femeile ce discutăm, nu e treaba lor.

    În exprimare pare misogin, se gândește Ana.

    - Uitați care este problema, zice el sobru adresându-se lui Dan: dumitale îți fac transferul la Spitalul la care ai mai fost. Ai să pleci acum și te rog să eliberezi rezerva și să aștepți salvarea în sala de mese.

    Se ridică demn și pornește spre cabinetul său, de unde se auzea cotcodăcitul celor două doamne. Înainte să intre pe ușă, le face totuși un hatâr: le dă o carte de vizită pentru șeful secției de la celălalt spital. Dar acesta nu trebuie să îi dea nici un telefon, nu este cazul:

    - Știți este un fel de înțelegere tacită între noi, Profesorii. Ne trimitem pacienți fară a mai da explicații la telefon, spune în timp ce îi întinde cartea de vizită. Conștiința lui este mulțumită, nu conta ce va fi mai departe. Ce dacă celălalt profesor era poate plecat în concediu. Aici, El este „Profesorul”

    Ana este disperată. Aleargă pe scările spitalului să îl caute pe chirurgul care ar fi trebuit să îl consulte și eventual să îl opereze pe Dan. Măcar o părere… Poate îl lua chiar la el în secție. În fața cabinetului nu este nimeni. Are emoții. Bate la ușă. Niciun răspuns. Mai bate o dată și se roagă în gând: Doamne fă să fie aici! Tot nimic. Atunci încearcă ușa să vadă dacă este încuiată. O deschise și văzu expuse pe pereții cabinetului o serie de caricaturi și desene. În față ușii un afiș mare, ce îl prezenta pe inventatorul nu știu cărui aparat. Ana înțepenește în ușă; doctorul este acolo, vorbește la telefon. Nu o bagă în seamă. El este prea mare, ea prea mică, insignifiantă… Dar ea nu vrea să plece. Este prea disperată. Trebuie să îi vorbească. Este ultima șansă pentru a nu fi venit degeaba la spitalul acela. Doctorul își vede în continuare de convorbire. Apoi în semn că o văzuse, se întoarce spre ea enervat:

    - Îți place să asculți convorbirea mea particulară! îi spune pe un ton sarcastic.

    Ana înțelese. Pleacă fără să mai spună un cuvânt.

    Cobora scara cu pași târșâiți; zidul devenise cenușiu și cețos, ochii i se cufundaseră parcă într-o apă tulbure și avea o senzație îngrozitoare de neputință . Aceeași stare de milă și neputință pe care o mai avusese cândva, cu mulți ani în urmă. Un spital, saloane cu mulți bolnavi, personal medical, doctori, un profesor, indiferență. Asistase fără să vrea la moartea unui copil. Fusese studentă pe atunci. Un copil al unui om sărman care mai avea încă vreo nouă acasă. Un copil al unui vidanjor, ce venise o singură dată să îl vadă. Cu hainele lui jerpelite și cizmele înalte de cauciuc, cu șapca în mână, stătea în fața ușii, ne îndrăznind să intre și spunându-i copilului său doar atât: „tată, tu să fii cuminte și ascultător.”A plecat apoi făcându-și cruce și spunând ca pentru sine:„voia Domnului”. Copilul avea ocluzie intestinală. În salon mai era un copil cu același diagnostic. De ei nu se apropia nimeni. Erau copii de oameni săraci. Părinții celui de al doilea copil, făcuseră probabil până la urmă, rost de bani. Atitudinea personalului medical față de el se schimbase, erau plini de zâmbete și a fost operat. Celălalt, era copilul la care nu mai venea nimeni… Era ca o pasăre cu aripile frânte care se zbătea. Asistentele strigau încercând să îi pună masca de oxigen. Aripile păsării fâlfâiau neputincioase. Capul îi era dat pe spate. Nu mai avea putere să strige. De prea mult timp strigase și nimeni nu voise să îl audă. Acum se agitau toți în jurul lui. Într-un târziu apăruse și un doctor; cel care era de gardă. Nimeni nu vroise să îl opereze. Nici măcar profesorul pe care, părinții copiilor de care se ocupase îl numeau, Dumnezeu. Dar el nu se ocupa de cazurile, „banale”. Imaginea aceea se scrijelise în mintea ei, ca un desen monstruos pe scoarța unui copac, în creștere. Acum, alt spital, alt profesor, doar o altă poveste.

    A venit o salvare. O salvare ce îl duce pe Dan înapoi la spitalul la care fusese tratat sau mai bine zis netratat, după spusele Profesorului. Se pare că Profesorul uitase acest mic amănunt. O salvare care scutură îngrozitor. Și țiuitul ei, ca al tuturor mașinilor de salvare, este înfiorător. Pare că urlă: atenție trece moartea, deocamdată a altora. Hiiii! Hiiiiiiiiii…! Hi.



    Nota: Așteptăm alte proze de la acest autor și o clarificare a numelui care pare incomplet.

    Asymetria
    "

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.65 Seconds