Stimate Dan Culcer, am reflectat cu privire la invitația dvs de a raspunde la chestionarul despre situația socială și economică a sciitorului român, însă trebuie să vă mărturisesc cu oarecare jenă că nu cunosc în amănunt aceste aspecte ale vieții de breaslă. Mi-e teamă că nu le cunoaște cu adevărat și cu exactitate mai nimeni. Să se fi făcut un studiu științific nu prea cred, deși o asemenea sugestie s-ar putea transmite de Conducere facultăților cu profil economic-financiar-social etc, dintre cele multe, de care capitala nu duce nicicum lipsă, ba îi chiar prisosesc. 

Nu e vorba propriu-zis de lipsa transparenței din partea Conducerii, ci probabil e un aspect comun al dezinteresului general față de situația de fapt a scriitorului român, cum același lucru se constată la nivelul întregii națiuni. Statistici nu prea avem, oricât le-ar fi discreditat Disraeli și mulți alții, noi avem sondaje care în cazul concret al starii scriitorului român nu există. Am apelat la blogurile USR și ASB, n-am găsit nimic de acest fel, nu am găsit Raportul dlui Manolescu, poate a fost postat și apoi șters, nu-mi dau seama. Oricum, din ce-am reținut, participând la lucrările Conferinței naționale din noiembrie 2009, Uniunea are în acest moment peste 2500 de membri. Majoritatea absolută sunt oameni trecuți de "o anumită vârstă", deci pensionari. Poate s-a spus și vârsta medie, ea însăși impresionantă. Și am mai aflat că în intervalul 2005-2009 ne-au părăsit cam 400 de confrați. Asta spune mult despre starea de sănătate a breslașilor, trăitori mereu la limita subsistenței, dacă nu sub ea...

Personal nu am mulți prieteni printre scriitori, mai corect ar fi să spun că nu-i mai am, colegii mei de generație ne-au părăsit, din păcate, la vârste cuprinse între 50 și 60 de ani. Despre unii am referit în Himera literaturii... Din câte îmi dau seama, scriitorul trăiește dintr-o mică pensie, la care, ce-i drept, prin eforturile Uniunii s-a obținut o suplimentare de 50%. Nu e de colea, însă această suplimentare se adaugă de obicei unei pensii foarte mici, modice chiar, căci mulți dintre confrații noștri au lucrat prin redacții, prost retribuiți, unii cu jumătate de normă, alții în domeniul presei, plătiți  pentru colaborări, care nefiind impozitate, nu se regăsesc în pensia calculată. Desigur, pe vremea comunismultui, cu legi coercitive, musai să fi fost încadrat în câmpul muncii; nu cunosc decât câteva cazuri de condeieri care s-au sustras înregimentării, mereu pasibili de a fi acuzați de "parazitism"...  Cum o duc toți acești scriitori trecuți de 60 de ani, care nicicum nu se pot încadra azi, este lesne de înțeles. Ei sunt de-o viață povara familiei, ceea ce  este o umilință și o descurajare, un factor care înveninează relațiile. Am constatat asta, cu amărăciune, cu prilejul punerii celor 200 de plăci memoriale: vecinii au reacționat adesea cu ostilitate abia reprimată, din păcate și familiile în chestiune...

Drepturile de autor sunt o simplă vorbă în vânt, din păcate, o sintagmă cu care scriitorul încearcă să-și cârpească demnitatea ponosită. Contractul cu editura se poate revoca oricând, fără a i se plăti autorului daune. Acționarea în instanță nu sperie pe nimeni, căci se cunosc rezultatele. Autorul primește un număr minim de exemplare, de obicei 10, în cazurile fericite 20 de exemplare, iar pentru achiziționarea de exemplare de la editură are o reducere de 20-30 %. E de neînțeles de ce o editură acceptă să plătească difuzorului 35% din costul cărții, iar autorului îi aplică o reducere mult mai mică... Să mai spun că în 90% din cazuri, autorul este cel care plătește apariția cărții sale? Pare împotriva naturii, însă e pe deplin adevărat. El își pierde luni de zile umblând sa se căciulească pe la firme pentru o sponsorizare...Cei dun jur îl privesc pe autor cu mare circumspecție: omul ăsta e dus cu pluta? De obicei tirajul, așa minim cum este, de 300 exemplare, nu ajunge întotdeauna în librării, Difuzorul nu trimite cartea pe piață, librarul nu o scoate pe raft, dacă cele 5 exemplare dintr-un titlu nu se vând în 10 zile, în ritmul unui titlu străin, librarul nu mai solicită exemplare, difuzorul nu mai trimite în rețea, el are socotelile lui, cartea se blochează în depozit - a apărut dar nu a apărut... Editorul însuși se află între ciocan și nicovală, el a aflat deja că nici pentru titlurile care se vând bine, foarte bine, librarul poate să nu-i returneze banii. Ce-i poți face! Să-l acționezi în justiție. Librarul știe că nu o vei face. Timp piersut, bani pierduți... Autorul bate în disperare librariile, câte mai sunt, nu găsește cartea, nu poate afla ce se întâmplă...Din editarea unei cărți românești singurul care poate ieși în câștig este tipograful el musai să primească la poartă contravaloarea tirajului.  Editurile dau faliment în lanț; altele s-au reprofilat, altele sunt menținute doar formal, de-un capriț...

Prin lege, Uniunea nu are voie să controleze drepturile de autor. Există CopyRo, organizație nonprofit, care girează administrarea colectivă a drepturilor de autor și a celor conexe, pentru autori și urmașii acestora. Se consideră că Uniunea a avut un acces de orgoliu imediat după Decembrie 89, când a dorit să rupă cu dependența de stat. Acum a înțeles că s-a pripit,  și că statul e dator să asigure funcționarea unei literaturi, să o mențină pe linia de plutire, măcar de ochii lumii..  Marginalizarea literaturii, a scriitorului este un fapt, nu numai la noi, peste tot în lume, însă la noi situația capătă accente dramatice și cu urmări potențate de instalarea crizei mondiale, aici resimțită cu mai mare duritate. Se dorește augmentarea vizibilității scriitorului, în primul rând prin capacitarea mas-mediei, a televiziunilor, dar și printr-o comunicare adecvată la toate nivelele. Ce poate face Uniunea este să acorde premii anuale, premii ale tuturor celor 15 filiale din teritoriu, să lupte pentru cât mai multe indemnizații de merit - sume echivalente cu 3 salarii medii pe economie; să acorde ajutoare sociale, inclusiv cele de spitalizare și de înmormântare.  Despre casele de odihnă nu se prea mai vorbește, costurile unui bilet la Neptun nu sunt cu mult mai mici decât cele de pe piața liberă.

Și dacă ar fi numai precaritatea mijloacelor de existență ale scriitorului... Dar marginalizarea literaturii, dezinteresul pentru cartea  de ficțiune, lipsa totală a speranței că va exista, oricât de târziu, o redresare a situației sale, toate astea dau sentimentul de fundătură, de colaps, de ratare fără echivoc. A fi scriitor în România primului deceniu al noului mileniu  pare a fi o investiție greșită, nejustificată, o eroare pur și simplu... De ce perseverăm, este imposibil de explicat...

Ion Lazu