Who's Online
Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Restituiri: Dragos Visan. Ion Caraion fata de Brâncusi. Spatialismul poetic european
Scris la Sunday, March 21 @ 09:30:57 CET de catre asymetria |
Ion Caraion față de Brâncuși și spațialismul poetic european
Masa
tăcerii. Simpozion de metafore la Brâncuși (antologie
de texte, prefață și traducere de Ion Caraion), editura Univers,
1970
Brancusi. Emulația
lui Caraion față de Brâncuși și spațialismul poetic european
S-au
făcut atâtea speculații despre drumurile lui Ion Caraion încă de
la sfârșitul deceniului al șaptelea în Polonia, Germania, Franța,
Belgia, Luxemburg, Elveția. Aceste călătorii s-au soldat cu
adunarea de material literar-artistic pentru o carte despre Brâncuși.
Două
scopuri au avut vizitările unor scriitori străini și corespondența
asiduă cu mulți alții: închegarea de prietenii strânse îndeosebi
cu marii poeți din Apus (pentru o eventuală stabilire în
străinătate a lui Ion Caraion cu toată familia sa) și strângerea
de pagini omagiale despre viața, opera sau geniul lui Constantin
Brâncuși. Cităm din “Prefața” volumului Masa
tăcerii. Simpozion de metafore la Brâncuși (Univers,
1970) : “Unele dintre contribuțiile ce alcătuie « antologia
» se ocupă de omul Brâncuși, altele de artist sau de opera
acestuia, altele sunt compoziții de sine stătătoare dedicate doar
sculptorului (și câteodată țării acestuia), ca un omagiu.”1
în
urma efortului întreprins, a rezultat o carte cu aspect de album.
Paginile, coperțile, ilustrațiile, desenele sunt tehnoredactate în
cele mai bune condiții, putând să stârnească și astăzi invidia
celor din domeniul artelor vizuale. Dar frumusețea antologiei constă
în faptul că toate textele scriitorilor sunt culese “la cald”
dintr-o Europă despicată de cortina de fier, chiar pe timpul celei
mai tensionate perioade prin care trecea regimul comunist. Ceaușescu
tocmai se împotrivise Uniunii Sovietice, nevrând ca România să
trimită și ea trupe în 1968 ca să spulbere fenomenul “primăvara
de la Praga”. Sovieticii au stat până la sfârșitul anului 1979
cu armata la graniță, gata să ne ocupe, exact ca pe cehi și
slovaci. Așadar,
“Simpozionul de metafore” – Masa
tăcerii la care am
spune c-au stat cavalerii condeiului din foarte multe țări
europene, mai ales vestice, centrale și nordice – este chiar un
simpozion al libertății de exprimare, un fel de “conspirație”
cu semnături îngemănate, atât din spațiul concentrațional
comunist, cât și din statele democratice. Zidul Berlinului, ridicat
ca o rană sângerândă în piatră sau ca un pumnal străpungând
pieptul Europei, sfida prea tare întreaga creație sculpurală a lui
Constantin Brâncuși, pentru ca admiratorii libertății, în primul
rând poeții, să nu încerce primii dărâmarea sa. Iată cum îl
prezintă Ion Caraion, cel care a fost cu ideea boicotării
kitsch-ului Zidul Berlinului, pe Brâncuși, autorul nesfârșitei
coloane ori a unui axis mundis ce îngemănează poetic și antologic
(adică prin toate artele – scrise, nescrise, muzical-versificate,
vizuale, kinetice) vechea tradiție europeană cu modernitatea,
Orientul cu Occidentul, arta continentelor australe cu Hiperboreea
lui Eminescu și Nichita Stănescu:
“Brâncuși?
– Imagine el însuși de mare poet și promulgator versificând
păgânătățile. Iar poeții sunt nervii lumii. Fără ei, lumea ar
fi un trup amorf și acefal. Fără poeți, trupul omenirii ar semăna
cu o colecție de mădulare aptere ori cu o frunte veșnic proptită
în pământ.
Prin
Brâncuși, spiritul românesc a pătruns ca un sfredel în plasma
circuitelor universale.
în
toate sensurile și supozițiile, arta lui pare mai ales o ipoteză a
altitudinilor și a vaselor de jertfă în care ard arome, unind prin
coloane de fum palpabilul cu nevăzutul. Și pare, nu mai puțin, un
solar sistem de vase comunicante ce-și amestecă fără contenire
reflexele fluidității împlinind o esență indefinibilă, oricât
de sistematică și de temerară, într-o rețea de complexități,
minimalizând însăși ideea de interpretare și cariind –
înlăuntrul acestei rigori – prestanțele.
[...] știa să fie simplu într-o civilizație ce
uitase măreția simplității; întors prin biografie (Brâncuși
are așa de puțină biografie!) la obârșiile lui și explicat –
prin ele numai – cu tendință rudimentar; fire de șugubăț și
de mehenghiu; reținut ori sociabil; supus alteori exegezei
complicate care (și ea) l-a trecut prin felurite continente și l-a
tot adâncit îndărătul vremii celei mai de departe, Brâncuși
seamănă până la urmă doar cu sineși, cuprinzându-și
prisoselnic și urmașii peste care își revarsă hegemoniile
clarității. La umbra luminii lui intens calme, se prosternă
moderni și clasici.
S-a născut în România, a trăit o jumătate de veac
în Franța, e mai cunoscut decât oriunde în America (bogată,
numeric, în peste jumătate din piesele lui), s-a oprit meditativ
asupra unor învățăminte tibetane și toți cei câți evaluează
metodic ambasadele artelor i-au asociat aceleia pe care o profera el
preludii din pictura și sculpturile Africii, din sculptura și
picturile Oceaniei.
[...]
Dar bucuria și înfrânarea, în conștiința lui, înfruntările și
postul, au stat mereu pe talere egale, ca-n ajunul absoluțiunii.”2
Ion
Caraion, recepta creativ în clipele strângerii textelor străine
chiar spațialismul lor poetic, de care este vizibil influențat și
pe care îl modifică experimentalist, fiind primul poet român
recunoscut peste hotare pentru inovațiile graficii și sonorității
poemelor sale. Prin urmare această antologie a literaturii despre
Brâncuși poate fi privită și drept prima carte de vizită
europeană a spațialismului poetic pătruns la noi, a letrismului
care diseminase aproape la modul sculptural în corpurile textuale
ale poemelor postbelice.
La
sfârșitul deceniului al șaptelea, V. Grecu va populariza în
România, odată cu Ion Caraion, curentul spațialismului poetic,
într-un cunoscut studiu publicat în “România literară”,
citând fie din manifestele lui Pierre Garnier din revista Les
Lettres, fie din
teoria lui Janecek despre “poezia fonică” și comentându-le
inegalabil. Trebuie să ținem cont că Ion Caraion era la acea dată
secretarul de redacție al “României literare” și se îngrijise
din 1967 de orice subiect privind cultura europeană, semnând foarte
multe traduceri, eseuri. în corespondența sa cu Nicholas Catanoy
aflăm că atunci Ion Caraion a intenționat de fapt să sincronizeze
poezia noastră cu orientările cele mai novatoare ale Apusului, să
facă din “România literară” dar și alte reviste din țară un
fel de reviste internaționale, cum fusese “Agora” tipărită de
el și de Virgil Ierunca în 1947. Nu știm cât de mult l-a
sprijinit Ion Caraion pe V. Grecu să realizeze articolul intitulat
“Spațialism și poezie concretă” (de pe 2 ianuarie 1969), însă
meritul său ar fi că i-a oferit întreg materialul de studiu prin
traducerile sale din poeții spațialiști, concretiști, letriști:
“Termenul
general de spațialism (în care sunt incluse noțiunile de timp, de
structură și de energie) înglobează acum poezia concretă,
fonetică, obiectivă, vizuală, fonică, cibernetică, serială,
permutațională, verbofonică – seria rămânând, bineînțeles,
deschisă. Voi cita mai jos, pentru conturarea celor spuse, din
“Poziția 2 a spațialismului” – publicată de P. Garnier, la
10 sept. 1964, in nr. 33 al revistei Les
Lettres:
«
Spațialismul nu înseamnă numai punerea în valoare a
posibilităților vizuale și acustice ale limbii, ci și comunicarea
unei vibrații care pune în mișcare și în acțiune toate
particulele. De unde apariția unui dinamism – modificarea unei
mișcări naturale a particulelor lingvistice prin intervenția unei
forțe (energia psihică a autorului și energii aparținând limbii
însăși dar până acum neexploatate). [...]
Spațialismul,
de fapt, n-are ca scop comunicarea, ci creația. Aceasta se comunică
apoi prin simpla ei prezență.
Spațialismul
se situează așadar nu la nivelul societății, ci la nivelul
universului.
El
nu recunoaște nici codificarea, nici convenția, nici analiza, ci
experimentarea, redarea, geneza.
El
este revoluționar și îndreptat spre un viitor nelimitat.
De
aceea noi posibilități apar fără încetare. »
[...]Cele
mai aprofundate cercetări în materie de poezie
fonică au fost
efectuate de cehul Janecek, sub imperiul convingerii că muzica și
cântecul sunt în strânsă legătură cu limbajul. Pentru el,
cuvântul și fraza nu erau doar niște simple elemente, ci în
interiorul lor distingea tonul, ritmul, durata, sentimentul pe care-l
inspira, intensitatea și rapiditatea pronunțării, deci, în alți
termeni, emoția celui care vorbește. « Poezia fonică în
ansamblul său – afirmă Janecek – este exploatarea poetică a
acestor elemente ale cuvântului sau ale frazei, în afara oricărei
convenții ». La baza poeziei fonice stau fonemele și, în general,
toate sunetele emise de organele vocale ale omului, lucrate la
magnetofon, pentru a crea un spațiu sonor. Același neobosit
magnetism este indispensabil poeziei
fonice, care se
compune direct pe banda magnetică, frazele și cuvintele fiind luate
drept obiecte și centri de energie auditivă.”3
Mulți
critici români n-au fost de acord cu acceptarea acestui nou mod
vizual și auditiv de-a exhiba depoetizant
o atitudine frondistă, protestatară, cosmopolită. în rânduri
memorabile din aceeași “Prefață” Ion Caraion face o propagandă
mascată chiar “poeziei concretiste” italiene, letrismului
francez – pe care avea să le modifice substanțial în placheta sa
Deasupra
deasuprelor,
publicată în același an cu “Simpozion de metafore la Brâncuși”,
Masa tăcerii:
“Cu această « antologie » închinată marelui Brâncuși,
îndrăzneți ai unor experiențe lirice care merg de la poezia
concretistă și letrism până
la empireele formelor clasice; eseiști care îndrăznesc totul sau
care se străduiesc să demonstreze totul; paladini
ai directității revoluționare;
voci filtrate mistic; opalescente cadențe; pene
ciufulite; stilouri
tandre; stilete care
și-au pierdut conjurații;
creioane de reporteri fără astâmpăr, andrele
dantelând ciudat;
evocatoare priviri; buze
cu gesticulații suple;
lucizi pe care-i năpădesc sentimentalismele; ace
țipător ascuțite;
foșniri delicate; filamente
aprinse brusc se
confruntă, se încrucișează, tresar în substanța filelor din
mâna dumitale, confrate și cititorule, și-și lasă,
dăruindu-ți-o, strălucirea lor de spirit – în chip de lame
și de raze – să năpădească literele.”4
Perechile
sintagmelor de mai sus sunt de fapt antinomiile și extremele artei :
unii poeți și eseiști preferă o expresivitate ultragiantă, alții
una clasică, (neo)modernistă. Felul cum începe și termină
enumerația, cu ultrașii spațialismului și letrismului din poezia
postbelică, denotă faptul că și Ion Caraion ar face front comun
cu aceștia; adiacent, cum teoretizase Geo Dumitrescu venind în 1967
ca redactor-șef la “Gazeta literară” și transformându-i
radical formatul (chiar de la titlu) în ceea ce-i și acum “România
literară”, se refuză în volumul Masa
tăcerii orice
urmă, orice clișeu al poeziei jdanoviste, patriotice –
nemaioperând în toate paginile antologiei brâncușiene principiul
“omul cu foarfecele” (cenzura, comanda literară).
Dacă
ar fi să găsim, din punct de vedere eseistic, modelele pe care le
urmează “Prefața” lui Caraion, ele sunt G. Călinescu și T.
Arghezi, trecuți însă printr-o filieră suprarealistă, deoarece
frazarea fantastico-onirică aduce mai mult cu cea a lui Gellu Naum
și Virgil Teodorescu. Prefațatorul, care-și zice “ornitomantul”
– cel care se crede Magicianul, prima arcană a tarotului – știe
să vândă marfa, nu doar gazetărește, anecdotic, ci și printr-o
identificare-adeziune de ordin fenomenologic, față de orice
discursivitate europeană spectaculoasă:
“Moment de instantanee și culori, propice derutei.
Dar derutei superioare.
Căci
o măduvă incomprehensibilă căptușește simultan cu lună soarele
cuvintelor, luminând – ca într-o ședință de ornitomanție –
orfic, profilul unui singular patriarh al păsărilor și
infinitului. Și dintr-o dată viitorul e pretutindeni.”5
Ca
teoretician și practicant la noi al spațialismului poetic, Ion
Caraion execută o mișcare de translație de la obiectul vizat în
antologia sa – opera în piatră, lemn, bronz și alte aliaje a lui
Brâncuși – înspre subiectele, oamenii în carne și oase care o
văd, o admiră, o sintetizează la modul literar-artistic. Chiar pe
Constantin Brâncuși îl consideră mai mult decât artist plastic,
dându-i supranumele de sculptor al “eternității”, pentru că a
făcut o operație de înfrumusețare nealterând chipul naturii, al
gândirii, al formei – după cum se exprimă poetul Ion Caraion în
volumul bibliofil, desenat de el însuși, Deasupra
deasuprelor. Tot în
această “Prefață” a Mesei
tăcerii – a
recviemului de poezii și eseuri pentru Brâncuși – sculptorul
român este numit “apologetul paradisului”, un artist prin
excelență creștin, care ne-a oferit cu dalta și ciocanul o altă
parte a treia, sau o ipostază treimică, a Divinei
comedii, celebrată
în tripticul ansamblului de la Târgu-Jiu.
Ion Caraion este și-un fin psiholog, nu doar un simplu
emul al artei sculptorului Constantin Brâncuși, care a dialogat cu
absolutul:
“Nu
a lăsat narațiuni în marmură, nici snoave în piatră, nici
discursuri în bronz; acerb, alegoric, fără ucenici și calfe, ca
pe fiii plantelor – vântul, și ca pe rugăciuni – extazul, a
cioplit permanențe și a proorocit deveniri. Netezindu-le
ani și ani. Cu propriile-i degete. Cu propriile-i exigențe. Singur.
Căci el sculpta eternitate. Și cu eternitatea discuți singur.”;
“E
prea mult rai în Brâncuși, ca să poți – din exegeză în
exegeză – deveni, sub magistratura lui, apologetul paradisului și
al poemului cunoașterii. Adâncul adâncurilor nu se poate
interpreta.”6
Hiperbola-paradox
“adâncul adâncurilor” este un fel de nadir teluric, al miezului
pământului și înțelepciunii
față de expresia simetrică și antitetică din titlul volumului de
versuri Deasupra
deasuprelor al lui
Ion Caraion, care apare la editura Litera, într-un tiraj foarte mic,
fiind astăzi o mare raritate chiar pentru bibliofili.
Sandro-Kej
Ǻberg (Suedia) dedică poemul “Lui Brâncuși” (pp. 14-15) – o
caligramă. Invocația retorică și grafică e adresată
increatului, informului din “ou”, de-o perfecțiune excelent
paginată la începutul Mesei
tăcerii, de parcă
ar fi și o “Poartă a Sărutului” pentru această antologie. Oul
păcălește ochiul prin “luciul” său, însă poate să-și
trimită în sculptura brâncușiană “vocile-nvelișului
formelor”. Se observă turnura expresiei în traducerea românească
a lui Ion Caraion.
Lumea,
ca domeniu referențial, e pentru oul
(sfera brâncușiană) “haos” și “absurditate”, un amestec
“de graiuri”, față de “tăcerea” sau strigarea “la sine”,
în limbajul pietrei, care se datorează “glasului artistului”.
Spectatorii “Simpozionului de metafore” sunt îndemnați de
poetul Sandro-Kej Ǻberg, în finalul poemului: “ascultați așa
cum ascultă brâncuși cu/ urechea lipită de luminoasa coajă a o/
ului s-auziți șoaptele vieții ce știa i/ rumpe spre a-i
preschimba/ lumii chipul.”
E vorba de-o poezie fonică, unde se despică vocalele
de cuvintele-coajă, cu o tonalitate descendentă, după modelul
ciocnirii de Paști sau al îngustării formei oului spre bănuțul
său.
Héctor P. Agosti (Argentina), în “Brâncuși” îl
aseamănă pe sculptorul postmodernității cu Sfântul Ioan al
Crucii, scriitor bisericesc al Apusului, care aculta “muzica/
inefabilă a « singurătății sonore »”, pe când “Brâncuși
ne inundă/ cu sonora lui liniște./ E o muzică [...]/ senină, ca
și cum ne-am simți deodată aidoma primului/ om de la purcederile
lumii”. (pp. 16-17). Finalul poemului este filogenetic, prin
metafora umanizării operei brâncușiene, precum și a puterii ei
de-a reverbera în adâncul conștiințelor: “Iar liniștea se
populează de muzici,/ deoarece Brâncuși face ca omul să se nască/
în înfiorare.” (pp. 18-19).
Max Alhau (Franța), folosind oximoronul, realizează o
interpretare hermeneutică a “Sărutului” (“Le baiser”), cu
cele două jumătăți care se unesc în piesa sculpturală “Poarta
Sărutului” din ansamblul de la Tg. Jiu. Masculinul și femininul,
Yang și Yin, sunt contrariile care se atrag, “ca începutul,/
întrucâtva, al facerii lumii, când bărbatul s-a născut din humă
și caută femeia, ca să se-mprăștie-n trupul ei.”
Gerald
Besinger (R.F.G.) realizează, în tehnica spațialismului poetic, o
“Poezie ermetică”
(“Hermetisches Gedicht”), intuind că discursul trebuie să fie
“modern” pe măsura “dragostei” feline, pe care o degajă
orice sculptură brâncușiană, precum soclul stâncii pentru leu:
“cine ești tu
asemenea
leilor ești pentru mine” (pp. 54-55) ;
“am
scris doar
ești asemenea leilor
eu
mă dizolv în tine
(mă revărs)
tu
Nu vrei să mă mănânci.” (pp. 56-67).
“L’oiseau
de Brancusi” a lui André Castagnou este, de asemenea, un poem
vizual, prin dispunerea începuturilor tuturor versurilor precum
jetul de la stropirea
unei grădini de către fecioara lui Edgar Degas: “Asta-i o
poveste/ și când veni amiaza/ o neasemuit de frumoasă fată cu
ulciorul pe cap/ intră în grădină/ și picură pe trandafir
câțiva stropi de răcoare,/ pe trandafirul hohotind de soare./ E-o
poveste, aceasta:/ lepădați-vă grijile toate la uși,/ iată
povestea lui Brâncuși.” (pp. 96-99).
În schimb, poemul “Bei Brâncuși, zu Zweit” al
poetului de origine românească Paul Celan, tradus cu titlul “La
Brâncuși, în doi” de către Ion Caraion, ascunde o
discursivitate a retragerii (cathabazis), o pledoarie a morții ca
identificare cu actul artistic, cu actul receptării valorii unei
capodopere. “Toiag” fermecat, bastonul lui Brâncuși este numai
un pretext poetic pentru P. Celan de-a reprezenta enigma trecerii
peste timp: “Dacă piatra aceasta/ ar mărturisi/ ce taină
ascunde:/ aici, chiar lângă/ toiagul acestui moșneag,/ s-ar
deschide ca o rană/ în care te-ai afunda/ solitar,/ departe de
strigătul meu, o dată cu/ ele – cioplitele, albele” (pp.
100-101).
Finalul creează ambiguitatea, între sculpturile albe
și oasele celor doi artiști. Limbajul prin excelență thanatic al
lui Paul Celan parafrazează, ironic și demitizant, puterea
toiagului dat lui Moise de către Iahve. La fel, piatra nu poate
vorbi măiestrit; materialul preferat al lui Brâncuși, piatra,
absoarbe șlefuirea parțială a formei ei naturale și, brusc, “s-ar
deschide ca o rană”, sau ca un cavou, pentru a înghiți
materialitatea lumii, transsubstanțiind platonic ideile, “ele –
cioplitele, albele”.
Thomas
Fitzsimmous (S.U.A.), în poemul “On first meeting a Brancusi”
(“întâlnind întâia oară un Brâncuși”)
își imaginează, privind sculptura “Zbor” expusă “undeva la
NY” (New York) că îl regăsește pe autorul ei, la vârsta când
era adolescent, în România. Spațialismul poetic se resimte în tot
aspectul vizual, ca un dans latino-american, din textul poemului:
“mă uitam
într-o
cameră și
zdup
strălucitoare înaltă limpede zveltă și
arcuită
o întâmplare preschimbând simplu
de jur împrejurul său spațiul îl
răsucea
îl dansa
în
spre
mine
numele lui atunci era așa
cred Zbor
și El trăiește acum așa
bănui pentru vre-
un lucru
bătrân
și împlinit mie-mi
un prim sărut”
(pp. 132-133).
Într-un interviu pe care Ion Caraion l-a acordat în
ultimii ani de viață, îi mărturisea prietenului său, scriitorul
elvețian Vahé Godel, că activitatea sa de traducător al poeziei
din Occident a avut un rol hotărâtor pentru cunoașterea propriului
discurs literar, sincronizat mai ales cu spațialismul poetic
(concretismul) din Italia, Franța și alte state. întrebarea
primită din partea lui Vahé Godel – cel care l-a îndemnat să se
stabilească în Elveția – nu-l pune în încurcătură pe Ion
Caraion, pentru că el chiar nu poate “să aleagă” din poeții
europeni preferați pe unul sau câțiva care să-l fi “influențat”
direct, de la toți având câte ceva de învățat în diverse
etape:
“V.G.:
Ați tradus numeroși poeți occidentali – europeni și americani.
Diversitatea alegerii frapează fără îndoială: Lautréamont,
Valéry, Rilke, Cendrars, Perse, Reverdy, Jouve, Michaux, Pound,
Edgar Lee Masters, Frénaud, Queneau, Emmanuel... De
care dintre acești autori vă simțiți mai aproape? V-au influențat
în vreun fel sau altul ?
I.C. :
Traversăm cu toții imense « păduri de simboluri » care ne
ascultă și « ne observă cu priviri familiare » – iar noi
înșine le percepem
cuvintele mai mult sau mai puțin confuze, chemările mai mult sau
mai puțin tenebroase…
Până
și poezia cea mai impenetrabilă arde o claritate teribilă, care
își urmează coacerea așteptând să
fie culeasă…
Originea,
învecinarea și singurătatea sunt apanajul fiecăruia.
Dar există vecinătăți periculoase... – cu atât mai dureroasă
și mai profundă este atunci singurătatea.
Purtăm în noi bogăția experienței tuturor poeților
lumii – de la Profeții Vechiului Testament până la poeții de
azi, cei al celui de « al treilea testament »... Chiar și în
republicile literelor, vai, filogeneza acoperă ontogeneza...
Există
oare originalitate? Nu sunt deloc sigur, dar rămân convins că încă
nu s-a spus totul.
Compunând
un eseu despre Bacovia, care este cel mai bun poet simbolist român,
am simțit imboldul să-i citesc aproape pe toți marii autori ai
poeziei universale, din secolul XVIII până în zilele noastre.
Aceste lecturi mi-au permis să descopăr, nu fără emoție, că
toți oamenii sunt într-o măsură sau alta niște exilați. în
pofida distanțelor, în spațiu și timp, în pofida diferențelor
naționale, culturale și lingvistice, vocile, cuvintele poeților
relevă ciudate înrudiri, asemănări singulare – uneori chiar și
în structurile gramaticale, metaforice și silogistice... Așadar,
în toate lucrurile fundamentale există, s-ar spune, un fel de
‘plagiat’ ereditar și misterios – în care ai fi tentat să
recunoști amprenta dorinței de a fonda o relație universală, pe
care omul, oriunde ar fi fost, a încercat-o dintotdeauna...
Tributar
arhetipurilor, modelelor fundamentale, poetul nu e mai puțin capabil
să găsească un limbaj care să-i fie propriu rămânând totodată
inteligibil, o limbă în același timp precisă și nuanțată.”7
Dragoș Vișan
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|