Infarct
de Paul Goma
Editura Curtea Veche, 2008

într-un interviu publicat marți, 18 august, în Evenimentul Zilei, Ion Vianu, cunoscutul medic psihiatru care a semnat în 1977 Apelul lui Paul Goma, declara: „Goma nu este renegat de intelectuali, el îi reneagă, în numele unor criterii morale absolute, pe care cred că nu le putem aplica altora decât nouă înșine. Dar, la Judecata Istoriei, și oricâte cusururi ar avea, el rămâne cel care a spus «nu» în ‘77. Ce mai știu e că nu mă împac cu ideile lui politice actuale“.
Așadar, ce avem aici, în acest succint portret făcut lui Goma de fiul lui Tudor Vianu? Imaginea unui solitar de cursă lungă, cu principii morale pe care majoritatea scriitorilor criticați de el nu le suportă, chiar dacă scriitorul român trăitor la Paris nu face decât să pună faptele trecute și prezente pe o hârtie destinată viitorului. De ce „Nu“-ul contemporan al lui Goma ar fi mai puțin valid decât „Nu“-ul interbelic al lui Ionescu? Pentru că, opinez eu, nu rezistăm la examenul propriei conștiințe - una asediată de vină și îndoială - și reacționăm doar ca oameni de hârtie, dispensați de o Etică ce ne pune în încurcătură. Viața e un pic mai subtilă chiar și decât literatura.
Cine citește „Infarct“, cea mai recentă carte originală a lui Paul Goma, apărută la „Curtea Veche“, în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu, poate sesiza liniile de forță ale „renegării“, așa cum o numește Ion Vianu.
în contrapunct cu vocea personajului feminin al cărții, soția sa, Ana Maria, cea căreia i se depistează în 2001 un infarct făcut în România în anii terorii, autorul rememorează momentele arestării din 1977, luna petrecută în arestul Securității de pe Rahova, torturile îndurate, ordonate de canalia cu grad de general Nicolae Pleșiță, felul în care prietenii cei mai buni, printre care îi enumeră pe Virgil Mazilescu, îl evită, rumoarea produsă în rândul scriitorimii române - care se comportă mult sub demnitatea numelui de scriitor. Un București anemic, preocupat să subviețuiască și să îndure este descris remarcabil de un scriitor anticalofil, deloc preocupat de gloria momentului și de laurii acordați de coterii interesate. Singurul care a răspuns apelurilor soției, după ce a fost ridicat de securiști, a fost Nicolae Breban, care a avut măcar curajul să vorbească la telefon cu o femeie disperată, rămasă singură, cu un copil de doi ani, incapabilă să se apare în fața crimei organizate de regimul comunist.
Așa că este ușor de înțeles de ce Paul Goma rămâne și astăzi intransigent, în plină uitare a istoriei și în plin furor al dosariadei care dezvăluie, iată, din ce în ce mai mulți scriitori români dispuși în epocă să colaboreze cu Organul. Se poate înțelege, omenește, efortul lui Octavian Paler de a se prezenta pe sine și pe colegii de breaslă (cam otova, dar fie) în postura de „rezistenți prin cultură“: „n-am avut toți curajul unui Goma, unui Dorin Tudoran, dar nu ne-am comportat ca niște viermi“. Poate că da, dar nici ca niște intelectuali al căror loc este în Agora, iar nu la Curtea Regelui (cum se întâmplă, din păcate, și azi). Se știe, viermii nu primesc onoruri și nici nu le cer.
Paul Goma a depus mărturie despre lipsa de libertate a românilor în acei ani în piața publică, nu în cafenelele unde toți curajoșii luptau cu Ceaușescu, știind că, dacă vorbele de curaj vor rămâne acolo, nu vor păți nimic.
Narațiunea lui Goma, armonios dozată, simplu și eficace scrisă, în tonuri de memorialistică literară, reține, în încercarea de a rememora suferința celei iubite, inclusiv infarctul făcut de o breaslă de creatori pentru care durerea de inimă ar fi fost dată, mai degrabă, de solidarizarea cu cel numit de germanii de la Suhrkamp „Soljenițîn al românilor“. Este o anamneză dureroasă atât pentru autor, cât și pentru cititorul sensibil la lipsa de reacție a societății civile românești dinainte de 1989. Mai bine zis, sensibil la lipsa acesteia. Invers, ei au preferat să-și protejeze inimile și conștiințele și au aderat la muțenia impusă de partid, l-au exclus pe Goma din Uniunea Scriitorilor, au intrat într-o conspirație a tăcerii care a culminat chiar cu interzicerea sa ca scriitor timp de 20 de ani. Publicarea unor romane ale lui Goma în afara țării, la edituri prestigioase, li se părea multora un afront la creația personală, iar pentru Mircea Dinescu, de exemplu, tovarăș de gândire literară cu Marin Preda și Ion Băieșu, Goma putea fi apostrofat la o masă a restaurantului USR cam așa: „Bă, Goma! Marele scriitor fără cărți!“.
Asta, în condițiile în care în momentul interdicției de publicare, Goma avea romane publicate la Gallimard, la Suhrkamp, la Rizolli, adică la unele dintre cele mai importante edituri din Occident.
Astăzi, Paul Goma este în continuare, în ciuda cercului de tăcere care s-a închis în jurul său, un autor care nu uită, nu tace și se arată fidel adevărului.
Al său și al nostru.
Ediția de autor apărută la editura condusă de Grigore Arsene mai cuprinde romanele „Adameva“, „Gherla-Lătești“ și „Roman intim“.
Nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui român care vrea să cunoască „intim“ un mare scriitor și o mare conștiință.