Obiectivul Dan Culcer – note lărmuitoare*

  Am mai spus-o: îmi place să mă gîndesc că breasla scriitorilor a dat un număr mare de disidenți, nu de informatori. Din păcate, gorniștii, trompetiștii, șoptilicii au fost mulți. Și mă tem că mai nimeni n-a scăpat de note informative, de sesizări pe linie de filaj; predilect, rebelii, recalcitranții, refuznicii. Rapoartele sursarilor, de informare/dezinformare, arată raporturile dintre oameni. Rivalitățile profesionale luau calea Securității. Ura de clasă proletară, moștenită de la agitpropii staliniști, devenită ură de clasă intelectuală, era motorașul acestor exerciții de stil ale condeierilor socialiști. Prozatorii exersau delațiunea ca ficțiune; poeții devoalau poetic și precis, în numele „discursului îndrăgostit” de Ceaușescu; dramaturgii puneau în scenă vinovății, din intrigă și iubire de prieteni; eseiștii livrau essays, pe seama confraților; lingviștii de-codau sensuri absconse în mesajele subiectului; semioticienii receptau semne subversive dinspre emițători, ca să-i usture semni…ficatul, cum foarțează Foarță. Căutau sugestia metatextuală, subtextul, dedesubtul, în orice cuvînt (discurs), ca să-și slujească Genitorii ocrotitori: Securitatea – mamă și PCR-ul – tată, îngrijindu-se părintește de ascensiunea lor socială. Lacanian, celălalt, străinul de mine, se afla în centrul meu, știind nu ce spun, ci ce vreau să spun.
Metoda de lucru a Securității asta era: valorizarea colaboratorilor atașați politicii partidului unic; celorlalți, opozanților fie și tăcuți, li se punea în circulație negativul. După tipicul din republica Socialistă a Dosarelor, Dan Culcer era copil de burghez, suspect prin naștere; gafeur din punct de vedere politic; cititor de „uvrajuri prohibarisite”; avea relații cu „elemente dușmănoase” din exil, dar și din „spațiul Helga” (numele de cod al Ungariei). Așa a devenit un număr de dosar și a intrat în atenția indicativului 105-GN. De ce era culpabil Culcer? Pentru că voia, ca redactor la revista „Vatra” să fie la curent, în domeniul sociologiei culturii, cu tot ce era nou pe «meleagurile» putrede ale vestului; pentru că nu se lăsa manipulat ideologic; pentru că nu accepta necritic indicațiile „din cer”; pentru că nu credea în „beneficiile” regimului.
Era suficient și mai puțin pentru a intra în colimatorul atotștiutoarei Securități: o deviere aproape invizibilă era descifrată eficient-operativ. O notă informa că numitul „DINU” ceruse de la Radio France International caseta interviului cu Eugen Ionescu (15.05.’85). Se consuma hîrtie ca „Securițica” să fie înștiințată despre dorința lui Dan Culcer de a se abona la o revistă de desene animate, pentru copiii lui. A fost nevoie, în plină economisire a hîrtiei (lucrările de doctorat se dactilografiau și pe fața și pe dosul filei, la un rînd și jumătate) de 6 fotocopii, pentru ca observatorul să informeze (notă de relații 5402002) că „DINU” primise „un colet de 0,458 kg., cu medicamente, una carte și șapte broșuri”, în 18.04.’85. Și nu se scăpa din vedere nici un pachet conținînd subversiva cafea adevărată și ciocolata capitalistă. Notă informativă se făcea de cîte ori „DINU” primea revista „Prisma” de la Ambasada RFG.
Serviciul de cenzură poștală scotea din circuit și repunea în circuit corespondența. O scrisoare de mulțumire pentru un număr din „Vatra”, venită de la „fugarul” în SUA, Honolulu-Hawaii, Ștefan Baciu (octombrie 1987) era îndosariată la „domeniul legături suspecte cu persoană ostilă din exterior”. Tot suspectă li s-a părut „legătura profesională” cu „Izbășescu Gh. din orașul Gh. Gh. Dej”.
Dintr-o epistolă către Mircea Handoca, Securitatea a aflat că un text de Ioan Petru Culianu a fost scos din pagină și „clasat definitiv”, pentru că vorbise la o masă rotundă a Europei Libere. „Oberii” de la „Vatra” refuzaseră și un text despre „Spiritualitate” de Liviu Antonesei (1985).
Alte atitudini inconvenabile ale lui Dan Culcer? Lui Gh. Crăciun îi semnalează o tînără prozatoare de tradus: Hertha Müller, „ușchită entre timp”, cum notează personalizat ortografic sursa, deci dușman declarat, ca toți cei de afară. Lui Ștefan Baciu îi trimite „o listă de critici, nu tovi”, urmînd ca poetul să le expedieze cărțile lui, cu „conținut necorespunzător”, desigur.
Iată și lista Culcer:
1. Grigurcu – rubrică „Familia”
2. Mircea Iorgulescu, „România literară”
3. Dan C. Mihăilescu – rubrică în „Transilvania”
4. Mircea Scarlat, „Viața românească”
5. Alex. Cistelecan, „Familia”, Oradea.
Cei citați nu inspirau încredere, erau supravegheați de poliția politică, așa cum i se spune astăzi, ajunsă la un efectiv uriaș. în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, nemulțumitul era asimilat adversarului de idei; cel care spunea un banc subversiv sau asculta și comenta posturi străine de radio devenea element activ anticomunist, de unde și uriașa arhivă informativă. Reapăruseră în rapoarte termeni staliniști ca instigator, alarmist, defetist, obscurantist, parazit (al societății multilateraldezvoltate), defăimător (al realizărilor).
După ce îi eliberează cu hîr cu mîr pașaport pentru un colocviu la Cerisy la Salle, august '84 (Dan Culcer se anunțase cu o comunicare despre utopia negativă a lui Orwell), Securitatea îi confiscă biletul de tren trimis în plic de Fundația pentru întrajutorare intelectuală europeană. încăpățînatul „DINU” face autostop o săptămînă, de la Oradea la Paris. Cei nedevotați cauzei erau ținuți departe de evenimentele internaționale, congrese, simpozioane; românul Culcer trebuia stopat să ia parte și la un Congres de românistică (Paris, 1986). Recomandările pentru o bursă, o călătorie de documentare, pentru un premiu erau strict cenzurate. Cui n-a trăit „iepoca” aceste interdicții, din ce în ce mai multe, îi par de domeniul SF. Am auzit doi copii, în tramvaiul de Baza 3, comentînd spusa învățătorului: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce să n-aibă voie?”.
„Adevărul, asertează Boileau, poate, uneori, să nu fie verosimil”. Cetățenii RSR n-aveau drept la pașaport turistic decît o dată la doi ani; se bucurau cînd primeau din vest o cutie cu lapte praf. Organul Mamă, Mama Securitate, funcționa doar ca mamă a sculelor ei. Ea, Securitatea, superviza funcția în clanul dominant, stabilea „aportul” social al insului, îl promova ori îl excludea după plac. în Dosarul de Urmărire Informativă al lui Luca Pițu, la post-scriptum, ofițerii l.o., ajutați de diverși popești (informatorii din „Al.I. Cuza”) decideau să fie barat profesional. Iar sistemul era de neînvins. Culcer l-a învins numai prin emigrare, obținînd reușită socială ca azilant. Pînă atunci, i s-a creat o atmosferă insuportabilă; simțea un ochi în ceafă ca o țeavă de revolver; după moartea lui Romulus Guga, a fost „operat” de la o numire meritată ca secretar general de redacție la revista pe care o fondase în 1971, „Vatra”.
Cînd Maria Mailat s-a stabilit în Franța, acțiunea informativă asupra  lui Dan Culcer a devenit și mai temeinică: trebuiau interceptate toate scrisorile, conform unei adrese din 1987: „Vă rugăm din nou să cereți toate numele folosite de cei doi soți, altfel materialele vor scăpa. Pînă la cererea dvs., Noi (cu majusculă, nota mea, Magda U.) am luat unele măsuri de evitarea scăpărilor”. T.O. (tehnica operativă) a Securității presupunea alte modalități de intervenție. Avansate. Maiori și colonei citeau scrisorile soției (obiectul muncii) către soțul ei, după ce îl anunțase (ian. 1987) că vrea să rămînă în Franța și îi cerea să i se alăture. Subiect: îndemn la emigrare. Diverși căpitani, locotenenți colonei, generali-locotenenți trebuiau să știe ce „uneltea” cu soția, ca să-și reîntregească familia, să-și strîngă copiii la un  loc. „Dănuț” îi scria lui „Merișor”, iar securiștii făceau expertize grafologice să afle dacă „Dănuț” e tot obiectivul Culcer Dan Constantin, redactor la „Vatra”, domiciliat în Tg. Mureș, str. Ciucaș nr. 2. Ce-i comunica soțul soției sale? Să încerce la Gallimard „dacă sînt interesați de scrisori inedite ale lui B. Fondane (secii ortografiau Fondone, nota mea, Magda U.) și I. Voronca. Or, Gallimard era considerată editură ostilă, ca și Flammarion, ca și Surkamph. De remarcat frecvența erorilor de gramatică în turnătoriile surselor, fie ele cadre didactice universitare; defectuos se exprimau și cei care cereau sancționarea obiectivului, tradiție în Securitate. Col. Pantiușa, acel James Bond (Bondarenko sau Bodnarenco) al ei, se rostea: „Cel mai mare dușman este lipsurile noastre”.
La Plenara din 22-25 aprilie 1968, nimeni altul decît N. Pleșiță ceruse corectarea Constituției privind inviolabilitatea corespondenței, prin decret. Dilema lui Ion Stănescu era: oprim materialele dușmănoase sau închidem plicul fără a lăsa urme?
Iată că „urmele” ofițerilor acoperiți, care lucrau la poștă, în telecomunicații, au rămas. însă tov' gen’al Pleșiță s-a consolat cu pensia-i uriașă, pe măsura meritelor, ba chiar se mai găsește cîte cineva  care vrea „să plîngem de mila sufletelor prihănite”.
Nu mai era perioada sîngeroasă a Securității, „sabia ascuțită a dictaturii proletariatului”, cînd funcționau din plin mecanismele terorii (mulțumesc, Romulus Rusan!) pentru reprimarea anti și necomuniștilor; cînd torționari sadici ucideau „bandiți” cu ușurința cu care își tăiau unghiile; ciomăgeau pînă la moarte, scoteau dinți cu patentul, călcau în picioare, turnau fecale pe gît, „botezau” cu capul în tinetă. „Nu contează nici mînă, nici picior, nici chiar capul, decretase Nicolschi. Informații să iasă”. Din '49, scrie Marius Oprea (în Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente. 1949-89, Polirom 2002), în Securitate se introduseseră „întrecerile socialiste”, la Direcția Anchete penale. Și tot atunci, cel recrutat informator preciza în Angajament că, dacă nu-l respectă, va fi judecat și condamnat de la 8 la 12 ani de închisoare „pentru tăinuire și neanunțarea organelor”, conform art. 636. în lunga noapte a consilierilor sovietici, anchetatorii aveau un chestionar: lîngă întrebare era și răspunsul care trebuia dat. Secu recomanda pedeapsa Completului de judecată, care se supunea indicației. Iar articolele publicate de „Scînteia” lui Silviu Brucan erau literă de lege pentru Secu.
în anii '70 metoda lampă-n ochii „banditului” și bătaie pînă declara ce voia Securitatea să declare apusese. Instrumentele de represiune violente, create cu ajutorul neprecupețit al NKVD, fuseseră epurate după plenarele din '67 și '68, pentru „abateri grave”. Locotenent colonelul Augustin Albon nu mai omora deținuți la Canal, cu lopata sau călcîndu-i cu calul alb: „Cu gamela să săpați Canalul, bandiților!”. Fusese chiar arestat și închis la Jilava, condamnat la 25 de ani, din care executase doar 2-3. A ajuns inspector al croitorilor din Centrocoop. Iar Mișu Dulgheru, supranumit împăratul, șeful Direcției Anchete din MAI, fusese trecut în rezervă cu gradul de soldat și lucra la I.C.A.B. îi supraveghea pe gunoieri, pînă să plece în Israel , la începutul anilor '80. Arestările se făceau nu după vină, ci după forța de muncă trebuitoare la Canal. Dacă tov. Hosu, director general al „drumului fără pulbere” avea nevoie de 5000 de oameni, îi telefona lui Teohari Georgescu, care comanda lui Dulgheru de la Anchete să facă rost de vinovați – din fiecare regiune, un număr anume. Trierea – în lagărul de la Rahova.
La evenimentele din decembrie 1989, Al. Drăghici a fost văzut pe culoarele CC, gata să ocupe un loc în structurile noii puteri, ca victimă a lui Ceaușescu. Doar Ion Iliescu intrase în CC prin debarcarea lui Drăghici! Gen. col. Nicolae Doicaru, fost șef D.I.E., fost prim adjunct al ministrului de Interne, apoi ministru al Turismului, apărea și el, în 22 decembrie, la TVRL, să se prezinte ca „arestat, deblocat și urmărit în permanență”. în fond, dacă Brucan a revenit pe ecran ca profesor de disidență, de ce n-ar fi revenit și Doicaru? Singurul inculpat, după cîte știu, în „procesul comunismului” a fost Nicolae Briceag (croitor cu 4 clase). „Ca de moarte nu-mi aduc aminte”, repeta el la întrebările procurorului. în 1954 omorîse un om pentru că-l deranjase de la masă pe Drăghici. Autor al multor crime, a fost judecat, după 1989, dar a murit necondamnat, în 1998. Rămînem cum am fost: sub pecetea tainei.
După acele plenare ceaușiste, se iviseră alte metode de convingere. Declarațiilor smulse prin tortură le-au luat locul declarații prin presiune. Citez din Regulamentul Securității: „Recrutarea se poate realiza și pe bază de date compromițătoare”. Pe urmă te duceai să torni de bună voie. Protocronul delațiunii benevole, pe tăblițe de săpun, în „laboratorul” Pitești, dăduse „roade”. Principiul lui Thales, pantha rei, totul curge, se toarnă ca apa, funcționa nesmintit. „Elementul ostil” nu mai era lichidat, ci supravegheat și pedepsit. Dosarul-lacrimă și atașamentul partidnic erau cele două condiții pentru o poziție de vîrf. Sistemul stimula delațiunea: n-aveai „potențial informativ”, n-aveai nici potențial social. îți blocau cariera, te „rotau” din locul tău de drept într-unul situat mai jos pe scara ierarhică, îți opreau pașaportul, îți forțau demisia ori îți desfăceau contractul de muncă cu litera i și te desemnau arestat la domiciliu (forțat).
Cînd cereai prea asiduu cărți de la librăriile free (Galerie Lambert, Librairie 123), Organa te convoca la sediu. Un diversionist ca Dan Culcer obținea din occidentul putrefact cărți de sociologia culturii, iar bieții ofițeri trebuiau să afle cine dreac, așa cum ar spune Viorel Padina, o fi Alexis de Tocqueville sau Michel Foucault, cel care scria despre „sistemul penitenciar în Franța și în străinătate”.
Cartea a rămas, pînă la căderea Ceaușescului, sub continuă suspectare, a constituit o continuă amenințare pentru coloneii cu diplome „pe puncte”, ca și uniformele. Se mai instruiau audiind „de la distanță” cursurile universitare pline de noxe ideologice. Cercetau „materialul analitic” Luca Pițu. în faza de restricție domiciliară, Luca rîdea de lenții-supraveghetori, dînd la maximum radioul fixat pe Europa liberă, să-i informeze/culturalizeze. Ce bătaie de cap le-o fi dat cu epistola adresată Mariei Mailat, în 25 iulie 1987 și semnată Costel Pricopsitu, Str. Rezistenței Vesele, 2 Mai! Numărul casei: 1984. Cît și-or fi bătut capetele de colonei să-l afle pe „filosoful scrisorii către un prieten îndepărtat”. Nu te răzvrătești cînd îți pierzi libertatea, dacă nu te-ai simțit niciodată liber; n-ai nevoie de ea, dacă n-ai avut-o. Noica a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru corespondența cu Cioran. Din același lot, Streinu și Sergiu Al.-George, la 7 ani, Steinhardt la 12, Paleologu la 14, pentru „discuții dușmănoase” și „relații cu străini”.
îi și văd pe seci consultînd dicționare, să ia cunoștință de reveria romantică ori de dualitatea sodomizator – sodomizat.
Blanchot? Alt dreac! Ca și „magistrul M.U.” Moliei, constată Pricopsitu în scrisoarea deschisă de Secu, începe să-i placă naftalina, capitulează masochist, așa cum „popolul cuțo-vlah” se obișnuiește cu „UBU-cur-eștescu”. „Există ceva scandalos în indestructibilitatea victimei”, care „se învață cu mai răul”.
Și ce i-o fi enervat pe l.o-iști (lucrători operativi, vă rog!) că poliglotul Luca numai limba de lemn nu reușise s-o învețe!
Odată descoperit, emițătorul-expeditor Luca Pițu s-a pricopsit: scrisoarea a fost capsată în corpul de documente privindu-l pe turbulentul universitar iașiot, la capitolul „întreține legături cu fugari”. încă o dată, vigilența surselor din Catedra de franceză a fost confirmată: agenta Carmen mîrțîise că vînatul Pițu recomandă studenților „lecturi necorespunzătoare” din „pornograful Apollinaire” ori din „homosexualul Artaud”. Altfel, profii care plecau în vest cu „instrucțiuni speciale” s-au ajuns, post-socialist, în fruntea catedrelor, decani, prorectori…, iar șefii lor, ca Boțîrlan, Ciurlău, Volf, Negru, Andronache și alții, au văzut la televizor cum Securitatea a murit, trăiască S.I.E.!
„Un CV de informator este un plus într-o carieră publică din România”, constată Dan Culcer. Și exemplifică, în „Asymetria”: Nicolae Mihoc, actor, candidat la alegeri pe lista PD-L, a fost unul dintre cei care l-au turnat, sub numele de cod Marcel Popa. Actorul, atunci student la „Institutul de Teatru” în Tg. Mureș, relata în informativa-i notă, zvonul că Dan Culcer voia să emigreze. Cu ocazia alegerilor din 2008, una dintre fiicele candidatului a parodiat Tatăl nostru în scop electoralnic: „Tatăl nostru care ești în PD-L/ Sfințească-se candidatura ta/ Vie deputăția ta (…) Pîinea noastră cea de toate zilele/ Dă-ne-o nouă astăzi/ Căci îți vom ierta și noi păcatele tale/ precum ne vei răsplăti și tu pe noi”.
Toxinele emise de Securitate au infestat definitiv societatea civilă, cu ajutor, în unele cazuri, chiar de la Comisia Adevărului, CNSAS. Puterea Organei de a șantaja ar fi fost anihilată doar printr-un Nürnberg II. Măcar dacă responsabilii cu munca operativ-informativă ar fi avut parte de sancțiunea lustrării.
Ce-ar mai fi de făcut decît să recitim, în Dăruind vei dobîndi, predica-diatribă a monahului Nicolae Delarohia contra „spurcatului turnător” și-a „păcatului turnătoriei”, „dintru mișeleștile păcate cel mai scîrbavnic”? Steinhardt a fost – zice-se – înconjurat de cca. 70 de turnători, de la purtători de camilafcă la factori poștali, de la înalte fețe bisericești la prieteni-scriitori.
Iubire și milă pentru cei care ne-au trecut existența prin filtrele Securității? Ba oroare și dezgust.
  Magda Ursache
 
* „notă lărmuitoare (vorbă – valiză) – larmes, lacrimi, larmă, lămuritoare – despre personaje și vremuri” (Dan Culcer)