©

în noiembrie 2006, la Colocviul internațional organizat la Paris: «Que faire de l’héritage architectural et urbain des régimes totalitaires? Utilisation et réception des architectures des régimes totalitaires», am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin valoarea sa istoric-documentară  «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» aparținând scriitorului Bujor Nedelcovici. în același an, «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987»  a fost lansată și la Târgul de carte Gaudeamus de la București. într-o zi, am regăsit autorul și bineînțeles, cartea.

Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres în Franța și premiat de nenumărate ori pentru activitatea sa literară în România,  Bujor Nedelcovici este  autor de romane, eseuri, poezii, piese de teatru concretizate în volumele: «Ultimii» Editura Eminescu - 1970, Ed. Universalia – 1999 ; «Fără vîsle» Editura Eminescu – 1972 ; «Noaptea» Editura Eminescu – 1974; «Grădina Icoanei»- Editura Eminescu - 1997; «Zile de nisip» Editura Cartea Românească - 1979, Editura Albin Michel - Paris - 1989 (sub titlul «Crime de sable), Editura Fundației Culturale Române - 1993; adaptare pentru filmul «Faleze de nisip – 1983; Somnul vameșului» Editura Eminescu – 1981; «Al doilea mesager» Editura Albin Michel - Paris - 1985, Editura Eminescu - 1991; adaptare pentru filmul «Somnul insulei» – 1994; «Oratoriu pentru imprudență» Editura Cartea Românească – 1992; «Dimineața unui miracol» - Editura Univers - 1993, Editura Actes Sud - Franța – 1991; «îmblînzitorul de lupi» Editura Albatros - 1991, «Le dompteur de loups» Editura Actes Sud - Franța - 1994, Editura All – 1997; «Aici și acum» Editura Cartea Românească - 1996, Editura All -1998; «Cochilia și melcul» - Editura Allfa – 1997; «Jurnal infidel» - jurnal de exil - Editura Eminescu – 1998; «Iarba zeilor» Biblioteca București – 1998; «2+1» Editura Cartea Românească, 1999; «Le provocateur»  Editura Euroculture - Paris – 2000;  «Jurnal infidel» - Editura Paralela 45 – 2003; «Cartea lui Ian înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat» - Editura Jurnalul Literar – 2003; «Un tigru de hârtie» - Editura Allfa - 2003; ediția a II-a – 2004; «Jurnal infidel» - Editura Allfa – 2004; «Lectorul de imagini, vandalism arhitectural în București 1980-1987» - album foto - Editura Institutul Național Pentru Memoria Exilului Românesc – 2006; «Opere complete», vol. I-VIII - Editura Allfa - 2005-2008.

 în "Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000", Alex. Ștefănescu subliniază: "Bujor Nedelcovici are o gravitate și o bună-credință rar întâlnite la noi, o responsabilitate susținută și duce de mai mulți ani, fără mare susținere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-și amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului".

Cartea «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» cuprinde o serie de documente, articole apărute în presă și mai ales, fotografii inedite ale cartierului demolat în anii ’80 pentru construirea «Casei poporului», exedrelor ministerelor și axei «Victoriei Socialismului», actual bulevard Unirii. 

Fotografiile au fost realizate de autor însuși, în calitate de martor ocular, cu multe riscuri la acea vreme, însă cu toată convingerea în valoarea lor documentară, din împrejurimile și din locuința sa situată în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor, sector 5, de unde ceilalți scriitori «stăteau ascunși și priveau tăcuți vandalismul care se desfășura sub ochii lor. Sunt oameni care privesc și nu văd. Sau văd și vor să accepte inacceptabilul».

Imaginile șocante prezentate în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» , sunt probele incontestabile ale unei catastrofe istoric-arhitecturale contemporane nouă, tuturor, la care am asistat cu pasivitate, teamă și mai ales, lașitate față de propria noastră mutilare. Este o mutilare tragică, conștientă, implacabilă a conștiinței noastre colective, un atac sordid și malefic asupra propriului oraș, destin. Victima este iată, emblema națională, capitala, însuși Bucureștiul, acel «mic Paris» de altădată, un Paris oriental de început de secol, având axa de interes pe Calea Victoriei cu influențele dominante haussmaniene și unde, cândva, un Paul Gottereau proiectează Casa de Economii precum și clădirea Fundațiilor Regale într-o splendidă arhitectură eclectistă sau un Albert Galleron își revendică  dreptul de autor asupra Ateneului Român; un oraș al unei protipendade școlite în Franța, uimite de orașul luminilor, Parisul, acel «conglomerat de universalitate» (Andrei Pleșu), imaginea standard a civilizației umane.

Ce s-a întâmplat cu Bucureștiul, căruia i s-a extirpat coloana vertebrală, însuși patrimoniul său, în fața «delirului de grandoare» la care au participat direct și tacit atâția arhitecți și ingineri?
Cum au putut fi distruse valoroasele situri de arhitectură, sute de hectare din zona Dealul Spirii cu străzile sale vechi, pline de istorie, Uranus, Mihai Vodă, Puțul cu Apă Rece, Cazărmii, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Minotaurului s.a.m.d. ce au fost supuse unei demolări totale ca după un război devastator în care victimă și inamic am ajuns să fim paradoxal, noi înșiși, într-un barbar genocid asupra propriei culturi și moșteniri istorice?
Cum s-a acceptat să se demoleze mânăstiri și biserici, monumente de arhitectură din secolul al XVI-lea ca biserica Alba Postăvari, sau Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Văcărești, Biserica Sf. Vineri și atâtea altele?
Sunt atâtea monumente religioase ale căror demolări au fost aprobate de liderii bisericii ortodoxe, de opinia publică, ingineri constructori, arhitecți.
Câți dintre aceștia și-au făcut în realitate mea culpa după evenimentele din 1989?
Ce fel de arhitectură este aceasta fără discernământ, aceste buncăre contemporane de beton armat, ce nu se raportează decât la megalomanie?

Ce se va întâmpla cu edificiile acestea ieșite din scară și din context, construcții monstruoase, megalitice, construite prin teroare și forță, când vom conștientiza Răul din carnea Orașului ? Orașul este o ființă vie în mișcare, în permanentă transformare, cu rănile căreia va trebui să trăim într-o simbioză cotidiană reală.

Bucureștiul dispărut ne va însoți inevitabil dincolo de istorie, lăsând în urmă cancerul  malign al sistematizării urbane impuse de epigonii societății moderne într-un marș funebru al dezastrului. Un dezastru iminent extins dincolo timpul prezent ce va exploda în viitorul multor generații.

în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» Bujor Nedelcovici propune 62 de fotografii cu totul speciale, menite să ne reamintească marele măcel sfidător al «epocii de aur» în care «primul arhitect» al țării își dorea într-un cult al personalității exacerbat, un alt oraș, printr-o inginerie grotescă, inumană, un palimpsest  urban însângerat, un «spațiu damnat» peste care timpul să își piardă propriile ancoraje, dimensiuni.

Imaginile sunt probele de necontestat în instanța Istoriei, a lașității colective la participarea distrugerii propriului patrimoniu național.
în ce măsură readucerea lor în prim plan va deveni o adevărată resuscitare vizuală a conștiinței românilor, rămâne de văzut.

«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» deține mărturiile dureroase ale amneziei colective de ieri și de astăzi ce ne avertizează de faptul că suntem mult prea departe de o reală «reformă morală»în ceea ce privește Bucureștiul.

©

In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus primul exemplar din romanul "Al doilea mesager", trimis pe căi ilegale și publicat la Paris. Gestul lui – a făcut autostopul de la Geneva la București – m-a impresionat atât de mult, încât m-a inspirat să scriu romanul "Dimineața unui miracol", care îl avea ca personaj chiar pe...Erasm Comet. L-am invitat acasă, în Blocul scriitorilor. A văzut pe fereastră peisajul lunar cu demolări de mari proporții și construcții faraonice. Când i-am explicat despre ce este vorba, mi-a spus cu un glas neliniștit: Trebuie să pleci imediat de aici! Ești în ochiul Ciclopului. Eu i-am răspuns: Crezi că Ciclopul poate fi ucis cu flash-ul unui aparat de fotografiat? Și i-am arătat aparatul și fotografiile, apoi el mi-a zâmbit cu scepticism și amuzament. (...)
Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale în Occident și au fost prezentate de Asociația Patrimoines culturels en danger de la Paris în mai multe expoziții și publicate în ziare și reviste. în Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenței și în care era reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend Magazine a fost publicată aceeași fotografie, însușită de un oarecare Patrick Seymour. Satisfacție maximă (...)
Dupa ce am rămas în exil în Franța, în 1987, la o expoziție organizată de Radu Boruzescu în cadrul Asociației Patrimoines culturels en danger (condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului - în format mărit – mai multe fotografii cu biserici și case demolate, iar protestele împotriva "actelor de vandalism" ce se petreceau în Romania au fost semnate de multe personalități de prestigiu și academicieni din Franța, printre care și Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tăcut și inert la "crimele ce se petreceau în stradă, sub ochii mei" nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbușire. (...)
Ne bucurăm că după 16 ani s-au înființat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România și Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, dar în istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm, necesar și firesc, să privim cu luciditate ce rol vor juca aceste instituții. Ce statut vor avea, ce atribuții și ce competențe? Dacă este vorba despre crimele comunismului, institutul va putea sesiza instanțele judecătorești pentru deschiderea unor procese în cazul unor fapte penale? Se va stabili o zi comemorativă a victimelor și se va include în programele școlare studiul perioadei 1945-1989? Se va pedepsi negaționalismul comunist, se vor cultiva respectul pentru "memoria rănită" și asumarea personală a raspunderii morale și spirituale? Se va înființa un muzeu al victimelor comunismului la București? Dacă în concluziile acestei comisii nu se va declara că în România s-au comis crime împotriva umanității, atunci tot acest efort se va dovedi ineficient pentru că orice persoană învinuită se va apăra invocând prescripția actelor penale. Crimele împotriva umanității sunt imprescriptibile. Cand s-a înființat CNSAS s-a intervenit (Mircea Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele Securității, ca arhiva să rămână acolo unde se afla. Nu cumva prin mijloace ascunse și ipocrite se va sabota această activitate? Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului și a drepturilor omului sunt absolut necesare în România, dar ele nu trebuie să ramână forme fără fond, cum deseori s-a întâmplat. Imi este teama că muntele va naște...un șoarece. (...) Publicarea acestui volum se afla sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita și împotrivirea în fata invaziei violenței și a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit în vizită un prieten care locuia în același bloc. I-am arătat fotografiile pe care le făcusem în cartierul Antim: case demolate, biserici mutate și rămase izolate în mijlocul dărâmăturilor, vile construite la început de secol, unele cu fresce interioare; clădirile unui cartier burghez, așezat, liniștit, care în alte țări ar fi fost păstrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am văzut un cortegiu de mașini oficiale și masini ale miliției, care au oprit nu departe de locul unde trebuia să fie "Piata Palatului Poporului". Sosea în vizită de lucru Marele Inchizitor. Cu câteva săptămâni înainte avusese loc inaugurarea șantierului. Suita și cei doi câini negri Labrador au coborât din mașini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care îl țineam încărcat, am tras perdelele pentru a nu fi zărit de securiștii în civil care priveau în permanență spre blocul în care ne aflam și am inceput să fotografiez. "Trăgeam" imaginile cu încăpățânare, furie și disperare. Aveam senzatia că țin în mână nu un aparat de fotografiat, ci o armă cu lunetă; fiecare imagine urmată de declicul aparatului era un glonț pe care i-l trimiteam în trup.
Dupa ce vizita s-a terminat în acel loc al șantierului, cortegiul și-a continuat drumul pe langa Mânăstirea Antim (care a fost parțial dărâmată) spre Spitalul Brâncovenesc (una din puținele clădiri construite în stil brâncovenesc), care a fost mai târziu demolat. Prietenul meu s-a uitat lung la mine, puțin surprins și nedumerit, apoi m-a întrebat, în timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregătindu-mă s-o developez:
"De ce faci tu toate astea?!" și a arătat spre fotografiile din jurul nostru și spre aparatul pe care îl aveam în mâna.
"Pentru că există!", i-am raspuns eu consternat. "Pentru că sunt martorul acestor... și am în mână un aparat de fotografiat..."
"Și apoi? Ce o să faci cu fotografiile?!"
"Nu știu! Dar nu pot să stau cu brațele încrucisate la piept! Am senzația că așa fac ceva! Fotografiez.... deci mă revolt!"
Am simțit că nu gândim la fel și că drumurile noastre se vor despărți cândva. Acum el este academician la București, iar eu scriitor la Paris. Atunci voia să afle utilitatea gestului, eu însă eram interesat de gratuitatea lui și de imposibilitatea de a fi un martor tăcut și neputincios la acele crime care se produceau în jurul nostru. Nu suportam să văd cum se taie un copac, cum se dărâmă o casă și de aceea încercam să păstrez cel puțin amintirea lor. Când am plecat în exil, am rupt zeci și sute de fotografii de familie, dar nu am putut să distrug acele fotografii care într-un fel nu-mi aparțineau și pe care parcă trebuia să le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate morale al căror martor involuntar fusesem.
Tot în aceeași perioadă, 1984, Biserica Alba-Postăvari (secolul XVI) rămăsese singură și parcă rușinată de toate clădirile demolate din jurul ei. Mai speram că va fi păstrată. Dacă Biserica Vasili Blajennii de lângă Kremlin nu a fost demolată, poate - îmi ziceam eu - și Alba-Postăvari va fi în cele din urmă încadrată în noua construcție.
Mă înșelam. Intr-o dimineață mă aflam în bucătărie, îmi preparăm o cafea. De la fereastră puteam vedea toată piața "Palatului Poporului" care era pustie. De la Mânăstirea Antim (fuseseră demolate turnul și colțul zidului împrejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat) se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Paști. Un buldozer traversa piața si se îndrepta spre Biserica Alba-Postăvari. Am simțit că se va petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit în fața bisericii. Am luat un aparat de fotografiat, am coborât în goană scările și am început să alerg prin noroiul terenului viran care înconjura biserica. Lama buldozerului începuse să muște din zidurile bisericii. Aș fi vrut să strig, să chem pe cineva în ajutor, parcă asistam neputincios la asasinarea unei ființe. Am început să trag fotografiile una după alta. Imediat am văzut câțiva securiști în civil care se adunaseră în jurul meu.
"Ei! Ce faci tu acolo?!" m-a întrebat unul dintre ei cu glas contrariat.
"Fotografiez biserica!"
"Și de ce azi?!"
"Pentru că azi o demolați!"
"Aha! Și ce vrei să faci cu fotografiile?"
Am tăcut, nu știam ce să răspund...
"Vrei să le trimiți peste graniță? In Occident? Lasă că știm noi! Ia dă-mi tu aparatul!"
Mi-a smuls aparatul din mână, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi, apoi mi-a restituit aparatul cu un zâmbet de mulțumire. N-am zis nimic, am luat aparatul și m-am întors repede acasă. Am găsit alt aparat, care spre norocul meu era încărcat cu film, am tras perdelele și am început să fotografiez de la fereastra dărâmarea bisericii. Fotografiam cu furie, cu disperare și cu satisfactia celui care nu poate fi învins nici chiar de brutalitatea și cinismul celor care într-o zi de Paști dărâmau o biserică. După câțiva ani, am realizat ideea pe care mi-o sugerase acel securist în civil: gardienii vieții noastre și ai gândurilor noastre. Am trimis în Germania filmele pe care le făcusem, inclusiv filmul în care era demolarea Bisericii Alba-Postăvari. (...)
Cu vremea, suferințele unei țări și ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra și asupra zidurilor, iar turiștii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piața și Palatul, vor fotografia un Disneyland a la roumaine, fără Mickey și Donald, și vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceaușescu.
Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va reprezenta o așchie înfiptă în trupul unui oraș și al unei țări, cu care vom trăi de-a pururi.
Legile implacabile ale deriziunii și ale uitării își vor face apariția în viitorul nu prea îndepărtat...
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar al memoriei personale și colective, Acesta a fost scopul paginilor scrise și al fotografiilor făcute pe ascuns încă de la demolarea primelor case din vechiul cartier Antim... (fragment din «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» - Bujor Nedelcovici)