Am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin
valoarea sa istoric-documentară «Lectorul de imagini. Vandalism
arhitectural în București. 1980-1987» aparținând scriitorului Bujor
Nedelcovici. în același an, «Lectorul de imagini. Vandalism
arhitectural în București. 1980-1987» a fost lansată și la Târgul de
carte Gaudeamus de la București. Într-o zi, am regăsit autorul și
bineînțeles, cartea. Marina Nicolaev
«Nu se poate trăi la nesfârșit fără a rosti gândul gândit. Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluții consolatoare, autoamăgiri comode, adica o indiferență ce își caută mereu liniștea, o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinței sau al justificărilor facile de tipul: "se fac și lucruri bune, au ieșit și cărți de valoare". Nu se poate tăcea fără a suporta riscul că timpul să-ți acopere sufletul și condeiul de o tăcere vinovată, sufocată,
într-o ființă bântuită de coșmaruri, îndoieli și deznădejdi. Nu se
poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: și eu
contribui prin resemnarea și pasivitatea mea la răul care se produce,
adică distrugerea culturii și a spiritualității românești. Există o
limită de acceptare, înțelegere și suportabilitate. Sosește o zi în
care trebuie să spui răspicat: Așa nu se mai poate. Vine o clipă a
eliberării și a iluminării. Și pentru mine acest prag a fost atins.
Nu-mi părăsesc nici patria, nici cultura, nici cărțile, nici casa și
nici prietenii. Caut doar un refugiu temporar într-un oraș mare ca o
pădure din care o să ies atunci când vitregiile și urgiile vor trece
peste acele locuri atât de încercate de-a lungul vremurilor ».
Bujor Nedelcovici
în noiembrie 2006, la Colocviul internațional organizat la Paris:
«Que faire de l’héritage architectural et urbain des régimes
totalitaires? Utilisation et réception des architectures des régimes
totalitaires», am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin
valoarea sa istoric-documentară «Lectorul de imagini. Vandalism
arhitectural în București. 1980-1987» aparținând scriitorului Bujor
Nedelcovici. în același an, «Lectorul de imagini. Vandalism
arhitectural în București. 1980-1987» a fost lansată și la Târgul de
carte Gaudeamus de la București. într-o zi, am regăsit autorul și
bineînțeles, cartea.
Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres în Franța și premiat de
nenumărate ori pentru activitatea sa literară în România, Bujor
Nedelcovici este autor de romane, eseuri, poezii, piese de teatru
concretizate în volumele: «Ultimii» Editura Eminescu - 1970, Ed.
Universalia – 1999 ; «Fără vîsle» Editura Eminescu – 1972 ; «Noaptea»
Editura Eminescu – 1974; «Grădina Icoanei»- Editura Eminescu - 1997;
«Zile de nisip» Editura Cartea Românească - 1979, Editura Albin Michel
- Paris - 1989 (sub titlul «Crime de sable), Editura Fundației
Culturale Române - 1993; adaptare pentru filmul «Faleze de nisip –
1983; Somnul vameșului» Editura Eminescu – 1981; «Al doilea mesager»
Editura Albin Michel - Paris - 1985, Editura Eminescu - 1991; adaptare
pentru filmul «Somnul insulei» – 1994; «Oratoriu pentru imprudență»
Editura Cartea Românească – 1992; «Dimineața unui miracol» - Editura
Univers - 1993, Editura Actes Sud - Franța – 1991; «îmblînzitorul de
lupi» Editura Albatros - 1991, «Le dompteur de loups» Editura Actes Sud
- Franța - 1994, Editura All – 1997; «Aici și acum» Editura Cartea
Românească - 1996, Editura All -1998; «Cochilia și melcul» - Editura
Allfa – 1997; «Jurnal infidel» - jurnal de exil - Editura Eminescu –
1998; «Iarba zeilor» Biblioteca București – 1998; «2+1» Editura Cartea
Românească, 1999; «Le provocateur» Editura Euroculture - Paris –
2000; «Jurnal infidel» - Editura Paralela 45 – 2003; «Cartea lui Ian
înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat» - Editura Jurnalul Literar
– 2003; «Un tigru de hârtie» - Editura Allfa - 2003; ediția a II-a –
2004; «Jurnal infidel» - Editura Allfa – 2004; «Lectorul de imagini,
vandalism arhitectural în București 1980-1987» - album foto - Editura
Institutul Național Pentru Memoria Exilului Românesc – 2006; «Opere
complete», vol. I-VIII - Editura Allfa - 2005-2008.
în "Istoria literaturii române contemporane,
1941-2000", Alex. Ștefănescu subliniază: "Bujor
Nedelcovici are o gravitate și o bună-credință rar întâlnite la noi, o
responsabilitate susținută și duce de mai mulți ani, fără mare
susținere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei
contemporanilor, care nu vor să-și amintească ce s-a întâmplat în
timpul comunismului".
Cartea «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în
București. 1980-1987» cuprinde o serie de documente, articole
apărute în presă și mai ales, fotografii inedite ale cartierului
demolat în anii ’80 pentru construirea «Casei poporului», exedrelor
ministerelor și axei «Victoriei Socialismului», actual bulevard
Unirii.
Fotografiile au fost realizate de autor însuși, în calitate de
martor ocular, cu multe riscuri la acea vreme, însă cu toată
convingerea în valoarea lor documentară, din împrejurimile și din
locuința sa situată în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor,
sector 5, de unde ceilalți scriitori «stăteau ascunși și
priveau tăcuți vandalismul care se desfășura sub ochii lor. Sunt oameni
care privesc și nu văd. Sau văd și vor să accepte
inacceptabilul».
Imaginile șocante prezentate în «Lectorul de imagini.
Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» , sunt
probele incontestabile ale unei catastrofe istoric-arhitecturale
contemporane nouă, tuturor, la care am asistat cu pasivitate, teamă și
mai ales, lașitate față de propria noastră mutilare. Este o mutilare
tragică, conștientă, implacabilă a conștiinței noastre colective, un
atac sordid și malefic asupra propriului oraș, destin. Victima este
iată, emblema națională, capitala, însuși Bucureștiul, acel «mic Paris»
de altădată, un Paris oriental de început de secol, având axa de
interes pe Calea Victoriei cu influențele dominante haussmaniene și
unde, cândva, un Paul Gottereau proiectează Casa de Economii precum și
clădirea Fundațiilor Regale într-o splendidă arhitectură eclectistă sau
un Albert Galleron își revendică dreptul de autor asupra Ateneului
Român; un oraș al unei protipendade școlite în Franța, uimite de orașul
luminilor, Parisul, acel «conglomerat de universalitate»
(Andrei Pleșu), imaginea standard a civilizației umane.
Ce s-a întâmplat cu Bucureștiul, căruia i s-a extirpat coloana
vertebrală, însuși patrimoniul său, în fața «delirului de
grandoare» la care au participat direct și tacit atâția
arhitecți și ingineri?
Cum au putut fi distruse valoroasele situri de arhitectură, sute de
hectare din zona Dealul Spirii cu străzile sale vechi, pline de
istorie, Uranus, Mihai Vodă, Puțul cu Apă Rece, Cazărmii, Schitul
Maicilor, Banul Mihalcea, Minotaurului s.a.m.d. ce au fost supuse unei
demolări totale ca după un război devastator în care victimă și inamic
am ajuns să fim paradoxal, noi înșiși, într-un barbar genocid asupra
propriei culturi și moșteniri istorice?
Cum s-a acceptat să se demoleze mânăstiri și biserici, monumente de
arhitectură din secolul al XVI-lea ca biserica Alba Postăvari, sau
Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Văcărești, Biserica Sf. Vineri și
atâtea altele?
Sunt atâtea monumente religioase ale căror demolări au fost aprobate de
liderii bisericii ortodoxe, de opinia publică, ingineri constructori,
arhitecți. Câți dintre aceștia și-au făcut în realitate mea culpa după evenimentele din 1989?
Ce fel de arhitectură este aceasta fără discernământ, aceste buncăre
contemporane de beton armat, ce nu se raportează decât la megalomanie?
Ce se va întâmpla cu edificiile acestea ieșite din scară și din
context, construcții monstruoase, megalitice, construite prin teroare
și forță, când vom conștientiza Răul din carnea Orașului ? Orașul este
o ființă vie în mișcare, în permanentă transformare, cu rănile căreia
va trebui să trăim într-o simbioză cotidiană reală.
Bucureștiul dispărut ne va însoți inevitabil dincolo de istorie,
lăsând în urmă cancerul malign al sistematizării urbane impuse de
epigonii societății moderne într-un marș funebru al dezastrului. Un
dezastru iminent extins dincolo timpul prezent ce va exploda în
viitorul multor generații.
în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în
București. 1980-1987» Bujor Nedelcovici propune 62 de
fotografii cu totul speciale, menite să ne reamintească marele măcel
sfidător al «epocii de aur» în care «primul arhitect» al țării își
dorea într-un cult al personalității exacerbat, un alt oraș, printr-o
inginerie grotescă, inumană, un palimpsest urban însângerat, un
«spațiu damnat» peste care timpul să își piardă propriile ancoraje,
dimensiuni.
Imaginile sunt probele de necontestat în instanța Istoriei, a
lașității colective la participarea distrugerii propriului patrimoniu
național. în ce măsură readucerea lor în prim plan va deveni o adevărată resuscitare vizuală a conștiinței românilor, rămâne de văzut.
«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în
București. 1980-1987» deține mărturiile dureroase ale
amneziei colective de ieri și de astăzi ce ne avertizează de faptul că
suntem mult prea departe de o reală «reformă
morală»în ceea ce privește Bucureștiul.
In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus
primul exemplar din romanul "Al doilea mesager", trimis pe căi ilegale
și publicat la Paris. Gestul lui – a făcut autostopul de la Geneva la
București – m-a impresionat atât de mult, încât m-a inspirat să scriu
romanul "Dimineața unui miracol", care îl avea ca personaj chiar
pe...Erasm Comet. L-am invitat acasă, în Blocul scriitorilor. A văzut
pe fereastră peisajul lunar cu demolări de mari proporții și
construcții faraonice. Când i-am explicat despre ce este vorba, mi-a
spus cu un glas neliniștit: Trebuie să pleci imediat de aici! Ești în
ochiul Ciclopului. Eu i-am răspuns: Crezi că Ciclopul poate fi ucis cu
flash-ul unui aparat de fotografiat? Și i-am arătat aparatul și
fotografiile, apoi el mi-a zâmbit cu scepticism și amuzament. (...)
Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale
în Occident și au fost prezentate de Asociația Patrimoines culturels en
danger de la Paris în mai multe expoziții și publicate în ziare și
reviste. în Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso
Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenței și în care era
reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în
care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend
Magazine a fost publicată aceeași fotografie, însușită de un oarecare
Patrick Seymour. Satisfacție maximă (...)
Dupa ce am rămas în exil în Franța, în 1987, la o expoziție organizată
de Radu Boruzescu în cadrul Asociației Patrimoines culturels en danger
(condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului - în
format mărit – mai multe fotografii cu biserici și case demolate, iar
protestele împotriva "actelor de vandalism" ce se petreceau în Romania
au fost semnate de multe personalități de prestigiu și academicieni din
Franța, printre care și Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci
eforturile de a nu asista tăcut și inert la "crimele ce se petreceau în
stradă, sub ochii mei" nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul
filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu,
Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii
Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbușire. (...)
Ne bucurăm că după 16 ani s-au înființat Institutul pentru Investigarea
Crimelor Comunismului în România și Comisia pentru analiza dictaturii
comuniste, dar în istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm,
necesar și firesc, să privim cu luciditate ce rol vor juca aceste
instituții. Ce statut vor avea, ce atribuții și ce competențe? Dacă
este vorba despre crimele comunismului, institutul va putea sesiza
instanțele judecătorești pentru deschiderea unor procese în cazul unor
fapte penale? Se va stabili o zi comemorativă a victimelor și se va
include în programele școlare studiul perioadei 1945-1989? Se va
pedepsi negaționalismul comunist, se vor cultiva respectul pentru
"memoria rănită" și asumarea personală a raspunderii morale și
spirituale? Se va înființa un muzeu al victimelor comunismului la
București? Dacă în concluziile acestei comisii nu se va declara că în
România s-au comis crime împotriva umanității, atunci tot acest efort
se va dovedi ineficient pentru că orice persoană învinuită se va apăra
invocând prescripția actelor penale. Crimele împotriva umanității sunt
imprescriptibile. Cand s-a înființat CNSAS s-a intervenit (Mircea
Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la
dosarele Securității, ca arhiva să rămână acolo unde se afla. Nu cumva
prin mijloace ascunse și ipocrite se va sabota această activitate?
Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului și a
drepturilor omului sunt absolut necesare în România, dar ele nu trebuie
să ramână forme fără fond, cum deseori s-a întâmplat. Imi este teama că
muntele va naște...un șoarece. (...) Publicarea acestui volum se afla
sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita și
împotrivirea în fata invaziei violenței și a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit în vizită un prieten care locuia în același bloc.
I-am arătat fotografiile pe care le făcusem în cartierul Antim: case
demolate, biserici mutate și rămase izolate în mijlocul dărâmăturilor,
vile construite la început de secol, unele cu fresce interioare;
clădirile unui cartier burghez, așezat, liniștit, care în alte țări ar
fi fost păstrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am văzut un cortegiu
de mașini oficiale și masini ale miliției, care au oprit nu departe de
locul unde trebuia să fie "Piata Palatului Poporului". Sosea în vizită
de lucru Marele Inchizitor. Cu câteva săptămâni înainte avusese loc
inaugurarea șantierului. Suita și cei doi câini negri Labrador au
coborât din mașini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care îl
țineam încărcat, am tras perdelele pentru a nu fi zărit de securiștii
în civil care priveau în permanență spre blocul în care ne aflam și am
inceput să fotografiez. "Trăgeam" imaginile cu încăpățânare, furie și
disperare. Aveam senzatia că țin în mână nu un aparat de fotografiat,
ci o armă cu lunetă; fiecare imagine urmată de declicul aparatului era
un glonț pe care i-l trimiteam în trup.
Dupa ce vizita s-a terminat în acel loc al șantierului, cortegiul și-a
continuat drumul pe langa Mânăstirea Antim (care a fost parțial
dărâmată) spre Spitalul Brâncovenesc (una din puținele clădiri
construite în stil brâncovenesc), care a fost mai târziu demolat.
Prietenul meu s-a uitat lung la mine, puțin surprins și nedumerit, apoi
m-a întrebat, în timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregătindu-mă
s-o developez:
"De ce faci tu toate astea?!" și a arătat spre fotografiile din jurul nostru și spre aparatul pe care îl aveam în mâna. "Pentru că există!", i-am raspuns eu consternat. "Pentru că sunt martorul acestor... și am în mână un aparat de fotografiat..."
"Și apoi? Ce o să faci cu fotografiile?!" "Nu știu! Dar nu pot să stau cu brațele încrucisate la piept! Am senzația că așa fac ceva! Fotografiez.... deci mă revolt!" Am
simțit că nu gândim la fel și că drumurile noastre se vor despărți
cândva. Acum el este academician la București, iar eu scriitor la
Paris. Atunci voia să afle utilitatea gestului, eu însă eram interesat
de gratuitatea lui și de imposibilitatea de a fi un martor tăcut și
neputincios la acele crime care se produceau în jurul nostru. Nu
suportam să văd cum se taie un copac, cum se dărâmă o casă și de aceea
încercam să păstrez cel puțin amintirea lor. Când am plecat în exil, am
rupt zeci și sute de fotografii de familie, dar nu am putut să distrug
acele fotografii care într-un fel nu-mi aparțineau și pe care parcă
trebuia să le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate
morale al căror martor involuntar fusesem.
Tot în aceeași perioadă, 1984, Biserica Alba-Postăvari (secolul XVI)
rămăsese singură și parcă rușinată de toate clădirile demolate din
jurul ei. Mai speram că va fi păstrată. Dacă Biserica Vasili Blajennii
de lângă Kremlin nu a fost demolată, poate - îmi ziceam eu - și
Alba-Postăvari va fi în cele din urmă încadrată în noua construcție.
Mă înșelam. Intr-o dimineață mă aflam în bucătărie, îmi preparăm o
cafea. De la fereastră puteam vedea toată piața "Palatului Poporului"
care era pustie. De la Mânăstirea Antim (fuseseră demolate turnul și
colțul zidului împrejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat)
se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Paști. Un buldozer traversa
piața si se îndrepta spre Biserica Alba-Postăvari. Am simțit că se va
petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit în fața bisericii. Am luat
un aparat de fotografiat, am coborât în goană scările și am început să
alerg prin noroiul terenului viran care înconjura biserica. Lama
buldozerului începuse să muște din zidurile bisericii. Aș fi vrut să
strig, să chem pe cineva în ajutor, parcă asistam neputincios la
asasinarea unei ființe. Am început să trag fotografiile una după alta.
Imediat am văzut câțiva securiști în civil care se adunaseră în jurul
meu.
"Ei! Ce faci tu acolo?!" m-a întrebat unul dintre ei cu glas contrariat. "Fotografiez biserica!" "Și de ce azi?!" "Pentru că azi o demolați!" "Aha! Și ce vrei să faci cu fotografiile?"
Am tăcut, nu știam ce să răspund... "Vrei să le trimiți peste graniță? In Occident? Lasă că știm noi! Ia dă-mi tu aparatul!" Mi-a
smuls aparatul din mână, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi,
apoi mi-a restituit aparatul cu un zâmbet de mulțumire. N-am zis nimic,
am luat aparatul și m-am întors repede acasă. Am găsit alt aparat, care
spre norocul meu era încărcat cu film, am tras perdelele și am început
să fotografiez de la fereastra dărâmarea bisericii. Fotografiam cu
furie, cu disperare și cu satisfactia celui care nu poate fi învins
nici chiar de brutalitatea și cinismul celor care într-o zi de Paști
dărâmau o biserică. După câțiva ani, am realizat ideea pe care mi-o
sugerase acel securist în civil: gardienii vieții noastre și ai
gândurilor noastre. Am trimis în Germania filmele pe care le făcusem,
inclusiv filmul în care era demolarea Bisericii Alba-Postăvari. (...)
Cu vremea, suferințele unei țări și ale unui popor se vor uita. Patina
timpului va lucra și asupra zidurilor, iar turiștii japonezi sau
americani vor vizita Bulevardul, Piața și Palatul, vor fotografia un
Disneyland a la roumaine, fără Mickey și Donald, și vor evoca un
Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceaușescu.
Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va
reprezenta o așchie înfiptă în trupul unui oraș și al unei țări, cu
care vom trăi de-a pururi. Legile implacabile ale deriziunii și ale uitării își vor face apariția în viitorul nu prea îndepărtat...
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei
nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar
al memoriei personale și colective, Acesta a fost scopul paginilor
scrise și al fotografiilor făcute pe ascuns încă de la demolarea
primelor case din vechiul cartier Antim... (fragment din
«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987» -
Bujor Nedelcovici)
Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987 Editura Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc – 2006 95 pagini ISBN: (10) 973-567-536-6 ; (13) 978-973-567- 536-3
81.75 lei
|