|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 27 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Poeme: Andrei Zanca. Alte noi poeme Scris la Tuesday, May 05 @ 17:21:42 CEST de catre asymetria |
Andrei Zanca, un poet român care traieste în Germania.
andrei zanca cu băgare de seamă ca bărbații trecînd iarna fluviul peste capul pietrelor, oriunde ai fi în această noapte orientală, ajunge un pas dinspre nemișcare ta înspre tăcerea muntelui, mereu în Acum, Aici și Acum, aidoma copilului, și-o știe doar cel agățat deasupra abisului la un pas de moarte, însă noi n-am murit de foame. ne-am vestejit doar, viitorul o pîlnie de vină, cîtă vreme păsuim osebind, osebind înspăimați de tăcerea dintre stînci, făcînd binele doar spre a scăpa de rău, fărădelegea din dorul tainic de bine, preferînd a fi strop fie și-o secundă, deasupra înainte de a ne stinge în masa fluviului, iarna trecut cu băgare de seamă de bărbați peste capul pietrelor și e tîrziu. și cocoșul a strigat a treia oară în această noapte orientală. atît de aproape Si totuși de neatins Cum degetele Cutremurate Pe sticla Rece Dintre doi apropiați In vorbitorul închisorii orice gest ivit din sine mîna întinsă a unui prunc este sacru și mult mai scurtă azi, copilăria și-abia înainta prin arșița verii pe bulevard, trăsura funerară. așezată lîngă sicriu o bătrînă alunga cu o creangă muștele și treceau așa, închiși în lumea lor pe lîngă etaje cimentate, bănci cu sclipăt aurit în vîjîitul automobilelor, taxiurilor, prins în stop-cadrul zorilor convoiul funebru în tropotul doar bănuit al copitelor, și nimeni nimeni în urmă și treceau așa, scoși din vreme adăpostiți în timpul lor sub scutul morții de-a lungul lanului ars de secetă tot mai firav rîul siajul de pulbere peste părăginiri. ziduri năruite. năpădită de iarbă fîntîna. secată. crăpată blana porților în arcuirea de piatră. nimeni. și scîrțîie a singurătate crucea în vînt cum azi cu toții iar cînd le bate la ușa vreunul abia asteaptă să-l vadă plecat zorii întîrzie, singur pe terasa cu mese și scaune a insulei. nici o mașină nu tulbură adîncul sfîrșitului de noapte al verii. doar un biciclist traversează înspre slujba lui matinală podul sub felinarele aprinse peste rîul curgînd curgînd dăruie-mi timpul pădurii, lent surghiunindu-se în răsfirarea de însingurare a cărării la capătul căreia mă așteaptă poemul ori moartea. știu. ne vegheai nevăzut între ferigi atît de firavi pe cerul de vară, încît abia ne mai cumpăneam pe muchea colinei, abia bănuiam degetele-i în mîna-mi aspră și era vremea cînd încă se mai murea pentru un cuvînt deși mult înfrățiți argilei pe atunci. azi, cînd sîngele meu a ostenit într-un murmur aproape tibetan trimite-mi doar o pală de frunze risipite pe cărarea la capătul căreia m-așteptă poemul și moartea podul bătrînelor case, un timp răstignit în pulbere peste păpușa de lemn, cuferele pline cu hainele primilor pași, rămîi pironit de sfială, urmele-furcă al turturelelor în praful gingaș, hieroglife repetabile în mireasma lină a zăpezii, cu smerenie întorcîndu-te înspre scară, învins de irecuperabil niciunde lumea nu-i mai bătrînă niciunde lumea nu-i mai bătrînă ca aici pe malul mării departe de vacarmul și irosirea așezărilor, valuri tălăzuind, dune vălurind falezele urcă-n alb înspre ierburile arse pe înecarea corăbiilor mele mă despovărez, la răspîntia brizelor lasînd în urmă un mal, însumi epavă înturnîndu-se în țipătul pescărușilor an de an cu gleznele tot mai îndunate înspre stîncile fărîmițate de vacarmul și irosirea lumii nicicînd mai bătrînă ca aici pe malul mării te aud suspinînd, deși la cîteva zboruri de pasăre de mine, te văd întinsă în întunericul pustiu al casei, și-n jur ziduri și străzi încleiate-n somn brăzdat, sticla sfărîmată de asfalt, uruitul camionanelor peste pod, lătratul scorojit al cîinelui în lanț, te aud suspinînd, întorcîndu-te cu fața la perete, deși doar la o odihnă de pasăre, departe de tine treaptă cu treaptă coborînd înspre așezare într-un val de aer urcînd înspre pini, fără de gînd în bătaie egală a inimii, polenul verii plutind pe rîu, o voce peste ape mistuind cruce după cruce, să fie sunetul matca frumuseții în raza dintre noi? într-adevăr cum lumina preschimbîndu-se în verde viu se întrupează orice cuvînt coborît ori reîntors din adînc însă, deși purtăm cu toții stigmatul nașterii, oare de ce nu ne recunoaștem, nu ne întîmpinăm în linul abis? singura certitudine este incertitudinea unei anume clipe totul se subțiază necontenit, se mistuie într-o friză sufli în praf, ușor. și-s doar urmele unui surîs mai vechi ca însăși pulberea SĂ FIE SEARĂ să fie răgaz să fie mistuire de chip, încît să exist alături de tot ce ne înconjoară, depărtare apropiere, singurătate ziduri, în zumzetul fratern, și nici o durere pe care să nu o poți străbate întru înlinare și smerenie, ospețind o tăcere ivindu-se în prag ezitînd în umbra temerii ca acestă albină rătăcită în odaie lăsîndu-se pe rotulă ca peste o corolă îngenunchiată de beznă și cum să ieși din hățișul de spini fără a face o reverență morții deratizării de text după dezghețul Letei înlătur cu o mînă ultimele ramuri, doar cărarea-ngălbenită în bura de iarbă. se-ntunecă. se întunecă a răgaz. orice adiere o absență. fiecare parc, visul betoanelor, de pe acum nu e adevărat că morții nu mai răspund. dacă închidem noaptea ochii - beznă decantată de beznă - îi auzim. rămînem întinși. fără de replică. un țipăt de pasăre arcuind întunericul e reverența tăcerii și era unul din cei, care mai amînă moartea pînă ce odaia se golește de binevoitori să fie astfel încît o rugă să nu găsească înduplecare, ci doar să schimbe pe cel ce imploră? cînd în foșnetul de pe acum cernit al înserării mai bate dinspre nord o rază - și-o zărește numai aproapele printre ramuri interogîndu-și îndelung inima, clipă preschimbată într-un sclipăt, sosind dintr-o depărtare nouă necunoscută - ostenită frunză, astfel să fie? - să fie astfel, încît deodată să se lase o împăcare de hău, tăcuta întreținere cu cel pe care-l bănuim iubindu-ne? nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adînc. nu se cerșește la poarta luminii ce presimțire ne face însă să te dăruim atît iubirii cît și morții, roză? departe de mine îmi lipsește tăcerea ta, de neauzit adînciturile în alb ale pașilor sporind-o. urmărindu-mă. ce va să vină, zace-n ninsoarea de pe acum adulmecată a zăpadă netezind dinspre hotare însingurarea ninge ninge, cum ai traversa o reculegere, casele, străzile zidurile, catedrala, există în oprirea cufundată din jur nu mai ești același, tîrziu doar urmele cîinelui înspre poarta crăpată, ninsoarea sombrată de acalmie în pîlpîitul felinarelor abia bănui tăcerea rîului, aici între trestii de-o parte și de alta a insulei, o lebădă aterizînd cu un plescăit, arcuirea podului peste umbre, felinarele mult mai pale în curgere, am închis ochii, departe pădurea foșnea ca o mare apropiată zidul însîngerat de frunza de viță nerăbdare în răbdarea stingerii, fereastra luminată în acalmia întinderii, iar de gîndesc desfrunzire mă însingur, dacă nu-mi închipui cîmp ostenit în vînt pot respira adînc răcoarea înserării ieșind în întîmpinarea ta simplitate și nu ne putem folosi de timp spre a iesi din timp vina legăndu-ne de ieri, teama de mîine, odinioară plecat-am în căutarea sinelui și am găsit lumea nu există granițe. nici delimitări. și fără de sfîrșit, clipa CîT DE MULT trebuie că iubești, odată ce știi totul așteptînd să ne înălțăm, pe rînd mistuindu-ne bezna prin ere rătăcind, abătîndu-ne mereu, deși atîta dor, atîta tandrețe se revarsă peste recluziunea aceasta în timp noi, atît de imprevizibili unde pînă și piatra e mai înfiorată decît o inimă CEAIUL DE TEI răspîndind mireasma arameică a primei cărți din copilărie gustul acelui a fost odată, din murmurul Bunei în orașul îndepărtat, unde singurii cunoscuți zac sub un covor de iederă, rîul un nume cizelat de curgere, iar dacă o iau pe străzile de odinioară pierzîndu-mă în joc cu cei de altădată nu-i așa, că dintr-o anume depărtare toate acestea se răsfrîng în memorie într-o derulare, din care doar eu lipsesc? pesemne, asta ni se-ntîmplă fiecăruia, rînd pe rînd mistuiți în act, cîtă vreme povestea mai are o gură. și e numai iubirea. și e iubire, doar ce mai rămîne după ce-ai ars totul în urma ta ȘI-ACOLO pe întinsul platou, urmele fulgerului într-un stejar bătrîn sub luna plină și-n jur, cît poartă auzul o unduire de iarbă, orice înălțare de chip fiind o coborîre în adînc, orice urcare de munte, o lăsare-n abis oare, ce se trece sub tăcere în spunerea bătrînețea nu mai e ce-a fost? UNEORI plouă ca după o întoarcere din tranșee și-ți bate cineva la geam și-ți pare cunoscut și plouă mărunt ca la o ieșire din sală noaptea, după lăsarea cortinei și tu zaci în contratimpul dintre vocea lui și ropotul egal, apoi cînd ostenit de așteptare, deschizi ochii ești singur în fața ferestrei deschise și ploaia bate înfundat ca tropotul stins al unei solii împlinite ASTFEL pădurile rămîn. îndepărtîndu-se de noi. doar străzile, casele ca unghia unei mîini trudite, mă însoțesc oriunde m-aș opri, pretutindeni durerea mi-a fost busolă pe-acest drum, mereu rămîne o neumblare reîntorcîndu-ne mireasma rozelor din grădina de mult luată de ape, o tandrețe întîrziată, timpul asediat de timp atît de ușor trece totul. viața, atît de lesne am fost uitat nu știu cine, nu știm. bolboroseală. buze înghețate. nu știu cine, nu știm din ceea ce presupunem a ști mai Nimic, ești, oare presimțirea ce ne bîntuie contemplarea nu este însă un ecou urcînd din adîncul abia bănuit în dor? în zadar te retragi printre arbori departe de dezlănțuiri cătă vreme larma e în tine. nu există drum, spre a ajunge-n Acum: cum să ajungi ceva, ce este deja, doamne ce stare de suflet un vișin înflorind surăsul, ca o carte în măna unui analfabet ce amănare de copil lumea, ce risipă de muguri în plin declin al iernii străzi fluturînd sub văntul asfaltat căntul păsării refuzînd migrarea, ce risipă ce amănare de dumnezeu în noi să adormi fără să dormi, veghea pe un fir de păianjen ce-i pulsul contextului temperat de fireasca smerenie a ierbii, cu toții cu toții ne aflăm pe drum. în inima mea rîul timpului a secat. o desprindere definitivă înțelesul distilat de moarte al șoaptelor noastre de altădată în aroma înserată a ramurilor de arțar te presimt și ca un analfabet în fața poeziei rămăn în fața ta închis în boarea medievală a tăcerii străbat lunga noapte polară, neatinsă de nici un pas hăituit, în transa mersului pășesc. pășesc, ca tu să pășești prin mine. extazul e decantare lăuntrică, despovărare. otrava din miere, nectarul din otravă, cum reverberația inimii se reîntoarce transfigurată în culoare, cum orice sentință întărește-n noi conturul umbrei doamne, ce contragere de infinit într-un punct: eu sunt, cel ce sunt într-adevăr, în spatele tuturor simțurilor, auzul: cel surd nu poate împărtăși ce aude, cum cel întors cu ochiul schimbat din adăncul pădurii lumina cum arborele definitiv nu există. există doar modelul arborelui, grație căruia se înlesnește prefigurarea lui: despre splendoare în mijlocul unor oameni, care se sfășie și doar în lumina dăruită poți oferi limpezindu-te fiecare este fiecare, însă în toți e înscrisă O cale-a aflării anevoie de povestit tot ce-am trăit purtat de o anume sete înscrie desenul unei vieți din care transpare lent chipul inimii pentru mine însă, totul ar putea fi cuprins în trei cuvinte: sclipătul depărtat al apelor ... azi, nu mai e lesne să mori în limba maternă, nimic nu poate fi schimbat în memorie amintirile sunt definitive dinspre o liniște a însingurării însă doar iertarea iertarea și gratitudinea răsfrănte într-o devenire dinspre care se poate spune: sunt aici încă și azi, cănd nu mai e ușor să te stingi în graiul matern nu trebuia schimbat nimic în jur, prieteni, trebuia doar să învățăm a ne privi cu ochii inimii, însă cănd doar unul era astfel încăt privirea lui să se zbată-nsăngerată-n sărma ghimpată înveți pe îndelete doar, că și apa mărilor nu se înalță decăt picătură cu picătură că și privirea poate deprinde silabisirea durerii din jur, traversînd-o lin ca un stol de păsări pe atunci însă, moartea ne era încă străină iar azi n-a mai rămas decăt murmurul: doamne, ce temperare de dumnezeu într-o ramură să fie fiecare mărturisire dinspre o nesfârșire de abis un pas mai aproape de moarte, aici unde orice călătorie, orice pelerinaj este o nebănuită lăsare în adânc? despicat totul, în afara iubirii, însăși teama o imploră în țipăt înăbușit unde ispășirea e reîntoarcere înspre ceea ce nu s-a pierdut niciodată, într-adevăr nu există nimic de străbătut. doar lentă trezire. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |