Isabela Vasiliu-Scraba
Mircea Eliade, victimă predilectă a
duplicității
culturii oficiale din România
Motto:
“Cultura nu poate fi învinsă, nici îngenunchiată, nici anulată”
(Vintilă Horia)
Intr-un studiu anterior,
observând manipularea imaginii lui Eliade, diminuată să ajungă a
fi comparabilă (sau chiar inferioară) unui Culianu, umflat de
Patapievici până peste poate (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Eliade si Culianu
în universul minciunii post-decembriste), semnalasem câteva din subterfugiile
în prezentarea autorilor
Dicționarului religiilor scos de
Humanitas. Printre altele, observasem tactica de a enumăra cât mai
puține din lucrările de istoria religiilor publicate de Mircea Eliade
hărțuit
(1) la Chicago cu telefoane prin care era acuzat
fără jenă că ar fi “fascist”. Necunoscutul care-i telefona din
Israel ținea să-și manifeste de fiecare dată mirarea
că operele unui fascist sînt publicate si că “fascistul” Eliade nu a
fost dat încă afară de la universitate (v. rev.
Origini, Romanian
roots, vol. X, nr.11-12, noiembrie-dec. 2006, p. 54).
Ciuntirea operei științifice
a lui Mircea Eliade, practicată în 1993 la publicarea
Dicționarului
religiilor pentru a fi adusă la dimensiunea operei discipolului
Culianu, în principal autor a trei cărți de istoria religiilor publicate
la Paris cu spijinul lui Eliade
(2) am sesizat-o si într-un alt volum,
Jurnalul (1970-1985) lui Eliade
, publicat de Humanitas în 2004. De
data aceasta s-ar putea vorbi nu de o ciuntire, ci de o radicală “desființare”
(prin omitere) a operei stiințifice eliadești. Căci în prezentarea
autorului din pagina a doua a volumului este trecută doar “cronologia
operei beletristice”.
Pentru cine parcurge
fragmentele
din jurnalul lui Eliade îngrijit de Handoca, lucrul apare cât se poate de
ciudat. Pentru că “necesitatea existențială a narațiunii”
(p.293), care la Eliade s-a manifestat prin scrierea de povestiri si romane, nu
poate fi satisfăcută de o operă memorialistică. Jurnalul, e
drept, conține pe alocuri informații de istorie literară, date despre
geneza unor povestiri (
Uniforme de general,
Incognito la Buchenwald, etc.) si romane (
Pe strada mântuleasa si
Nouăsprezece
trandafiri, dedicat Ilenei și lui Ioan Cușa). Dar cititorul nu rămâne
cu figura literatului. Introdus în laboratorul de creație al istoricului
religiilor, el va fi fascinat de intensitatea cu care Eliade și-a
trăit destinul, de creativitatea ieșită din comun a universitarului
onorat de confrați.
Pe drept sau pe nedrept, dintr-o imesă operă
de o viață în care fiecare minut a fost roditor, nu scriitorul a impresionat
mediile academice occidentale, ci tocmai istoricul religiilor despre opera
căruia editorul se “sfiește” să scrie în pagina a doua de
prezentare a autorului jurnalului publicat.
De fapt, volumul scos de
Humanitas poartă titlul impropriu de
Jurnal, 1970-1985. In
Franța, publicarea jurnalului eliadesc din care fuseseră decupate multe
referiri la contemporani, s-a făcut sub titlul de “
Fragments d’un
journal” (vol.I-III, 1973, 1981, 1991). Insuși Eliade, după
vizita la Chicago pe care i-o face Ana Blandiana, menționează că
mai pe larg despre vizită a scris într-un alt caiet (op.cit., p.158).
Asadar, fragmentele de jurnal publicate de Eliade în timpul vieții nu
indică doar decupările de fraze operate de editor cu acordul
autorului, ci si informatii în mod voluntar trunchiate de autor în epoca
duplicității regimului de la București, care pe de-o parte
excludea gândirea lui Eliade din cultura română, cum excludea si gândirea
lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau), si pe de
altă parte exercita presiuni “de cumpărare” a lui Eliade prin diferiți
mesageri.
Această epocă a
duplicității oficialilor de la București nu-i trecută. Dovada
o găsim în chiar sumara biografie de pe pagina a doua a
Jurnalului 1970-1985.
Aici directorul Editurii Humanitas, “uită” să specifice calitatea
de suplinitor al lui Nae Ionescu avută de Eliade între 1933 si 1938. In
schimb, în fragmentele de jurnal, Mircea Eliade se auto-prezintă ca
“asistent al lui Nae Ionescu si colaborator la ziarul
Cuvântul” (v,
Jurnal,
vol. II, Ed. Humanitas, 2004, notația din ziua de 24 aug. 1974, p.176). Intr-o
scrisoare din 24 martie 1981 (anul când a fost premiat Elias Canetti), Eliade consemna
că imediat ce ar primi premiul Nobel, ar zbura la București,
să-și proclame “identitatea de scriitor român”. Apoi s-ar duce la
Cimitirul Belu si ar acoperi mormântul lui NAE IONESCU
(3) cu florile
lui favorite (v.
Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p.227).
Dar cenzurarea numelui
profesorului Nae Ionescu în prezentările lui Eliade din volumele scoase de
Humanitas după 1990, poartă aceeași “pecete stilistică”
(vorba lui Blaga) cu prezentările lui Mircea Vulcănescu pe
cărțile acestuia apărute la Humanitas, unde nu se suflă o
vorbă de
farsa de proces în urma căruia Mircea
Vulcănescu a fost întemnițat sub acuzația de “fascist” (v. Iosif
Constantin Drăgan,
Antonescu, mareșalul României si
războaiele de reîntregire, ed. I-a 1986, ed. II-a 1996, pp. 617-618).
De la Editura Humanitas (fosta Editură Politică dinainte de 1989)
cititorul află că Mircea Vulcănescu “a fost judecat si
condamnat”, de parcă ar fi fost vorba de procese desfășurate în
conformitate cu normele juridice europene si nu de
farse judiciare, cum
au fost ele în realitate. (v. Mircea Vulcănescu,
Bunul Dumnezeu
cotidian, Ed. Humanitas, 2004, p.2 si vol. :
De la Nae Ionescu la
“Criterion”, Ed. Humanitas, 2003, p. 2).
Să revenim însă la
istoricul religiilor si la cărțile acestuia. Cum oricine poate
observa deschizând la pagina a doua orice volum ce-l are drept autor pe Eliade,
de fiecare dată când Humanitas încropește două vorbe pentru
prezentarea lui Eliade, indiferent de traducător sau de îngrijitorul
ediției, nu vor apărea nicicând trecute distincțiile academice
primite de hermeneutul universurilor religioase (v. Isabela Vasiliu-Scraba
,
Mircea Eliade în cyberspațiu). Ceea ce iarăși vădește
perpetuarea atitudinii duplicitare.
In vremurile terorii
ideologice dinainte de 1989, pe de-o parte Eliade era încontinu calomniat ca
“fascist”
(4) si opera sa era interzisă, iar pe de altă parte
era invitat în mod oficial să revină în România, unde, cu
țârâita, i se mai publica cu greu câte o carte. Teze de doctorat despre
Mircea Eliade ca istoric al religiilor în țară nu se puteau face, despre
indianistul care dormea în tinerețe două ore pe noapte repetându-se
minciuna că ar fi fost “fascist”. Chiar referirea la gândirea lui Eliade
în cadrul seminariilor universitare constituia un pericol (v. Mircea Eliade,
Jurnal,
16 ian. 1978).
Cum bine se știe, de
îndată ce în Occident istoricii religiilor au început să
vorbească de o “
eră Eliade”, oficialii din țară s-au
repezit să-l “curteze” (din 1967) pe universitarul român de la Chicago
trimițându-i nepotul de soră (Sorin Alexandrescu) la un lectorat de
română din Olanda si, publicându-i (din 1969) ceva beletristică,
după ce Sergiu Al-George (din lotul Dinu Pillat) făcuse puscărie
între 1958 si 1964 pentru vina de a fi citit din scrierile lui Mircea Eliade
romanul
La foret interdite (Gallimard, 1955, trad. rom. BPT, 1991).
Tot pe linia
“cumpărării” lui Eliade, “ambasadorul Bogdan” din SUA l-a invitat
“în numele Academiei” să devină “membru de onoare al Academiei RSR”
si să viziteze țara (v.
Jurnal, 16 ian. 1978). Fiind extrem de
inteligent, Eliade nu a căzut în plasa întinsă cu atâta grijă.
El știa bine că cititorilor
săi (din țara ciuntită, ocupată și batjocorită
prin impunerea minciunii cu limba moldovenească diferită de limba
românească), le era interzis accesul la majoritatea operelor sale literare
și științifice
(5), cum interzis le era accesul la
scrierile oricărui exilat
(6) român (Horia Stamatu. Vintilă
Horia, N. Herescu, Vasile Posteucă, Stan Popescu, Scarlat Lambrino,
Grigore Nandris, Zevedei Barbu, etc).
Mircea Eliade nu putuse
să nu observe că din masiva sa operă științifică,
în aproape douăzeci de ani (din 1967) oficialii duplicitari (care îl
curtau atât de insistent) dăduseră drumul doar la cinci lucări:
în 1978 la
Aspecte ale mitului (Paris, 1963), doi ani mai târziu la traducerea
volumului
De Zalmoxis a Gengis-Khan (Paris, 1970), în
1984 la teza
de licență din 1928 (
Contribuții la filosofia renașterii),
iar din 1981, într-un tiraj cu totul insuficient, abia începuseră să
publice primele două volume de ISTORIA CREDINȚELOR SI IDEILOR
RELIGIOASE (vol. I, Paris, 1976) în traducerea lui Cezar Baltag.
E drept că după
1990 au început să fie publicate nu numai cărțile lui Eliade, ci
si ale lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, etc. Dar faptul a coincis cu
masiva dezinformare a virtualilor cititori, că e vorba de “autori
fasciști”, cum apar aceștia în Raportul Tismăneanu publicat de
Humanitas si considerat de Ion Varlam “un document nul si neavenit”. Astfel
că un tânăr îndoctrinat din pruncie, Cristian Cercel (n.1984) si-a
putut da măsura îndoctrinării sale scriind în marginea
cărții lui Sorin Lavric (despre Noica si Mișcarea
Legionară) că Noica, Cioran și Eliade nu și-au recunoscut
greșelile si de aceea “trebuie să-și piardă statutul de
modele” (v. “Observatorul cultural” nr.402).
Acuzatorii lui Mircea Eliade,
dinainte si de după momentul 1989, când îl acuză pe Eliade (sau pe
Mircea Vulcănescu) reproduc (cu sau fără știință)
farsele de procese,
fără legătură cu normele juridice,
prin care a fost decapitată spiritualitatea romănească după
1945. In primul rând ei vorbesc de (I)
o vinovăție a lui Eliade
care nu este, fiindcă nu poate fi,
precis conturată. Nimic
din ce a strâns un Țurcanu în stufosul său dosar despre
“prizonieratul” în timpul istoric al lui Mircea Eliade nu s-a putut coagula în
forma identificării unei anume fapte reprobabile care să fi intrat
vreodată în conflict cu legea. Pentru că însuși faptul de a fi
fost trimis în lumea diplomației românești după de a fost câteva
luni închis în lagăr alături de profesorul Nae Ionescu îi
dovedește pe deplin nevinovăția.
Lăudat cu surle și
tobe de toată mass media post-decembristă, Florin Țurcanu n-a făcut
altceva decât să colecționeze citate trunchiate, brodând în jurul tezelor
lui Zigu Ornea (Orenstein), cel care l-a băgat pe Noica în
pușcărie, ducând un manuscris al acestuia la Securitate (v.
C. Noica în vizorul Securității,
documente
din Arhiva CNSAS
publicate de rev. Obsevatorul Cultural
nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop,
Constantin Noica și
criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si
I. Spânu,
Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7
aprilie 2007). Spusa lui Eliade, după care “numai omul se poate elibera de
timp” (v.
Jurnal, vol.II, 2004, p.312) nu a intenționat nici un
moment să o aprofundeze
(7), deși cartea lui Țurcanu a
constituit o teză de doctorat.
Pornind de la figura de stil
cu “prizonieratul” , Ovidiu Simonca nu a pierdut ocazia să dramatizeze
minciuna care trebuie cât mai bine fixată în capetele seci ale celor care
pot fi manipulați, scriind cu patos: “La Eliade, a opta înseamnă a te
înregimenta de partea răului. Nu este o opțiune pasageră, pe
care să o regrete mai târziu” (v. O. Simonca,
Mircea Eliade si
«căderea în lume », in
rev. Observatorul cultual, nr.305).
Cum s-o fi înregimentat
Eliade de partea răului, nu se știe. După modelul
desfășurării
farselor de procese de la București, în
urma cărora a avut loc genocidul împotriva a sute de mii de români
întemnițați fără vină, nici un acuzator nu-și
bate capul să risipească negura din formularea unor
vinovății neconturate, referindu-se (II)
la fapte concrete, si
chiar nimeni nu se gândește (III)
să aducă dovezi care
să-i incrimineze pe inculpați.
Tot din fraza lui Simonca, apare
si un alt aspect la fel de depărtat de orice normă juridică. Manipulatorii
opiniei publice i-au tot pus în cârcă lui Eliade vinovăția de a
nu se fi apărat de acuzațiile care i-au fost aduse. Ca si în
farsele
de procese regizate de la Kremlin, se consideră că (IV) cel care
nu se apără își recunoște indirect vinovăția. Or,
din punct de vedere juridic, acesta nu constituie o dovadă,
dacă
nu se sprijină si pe alte dovezi. Si cu asta ajungem din nou la
părerea tânărului de 24 de ani (si a altora la fel de manipulați
de mass media post-decembristă): Noica, Cioran și Eliade nu
și-au recunoscut greșelile si de aceea “trebuie să-și
piardă statutul de modele” (v. C. Cercel,
Noica si credința prost
investită, în “Observatorul cultural”, Nr. 402 din 13 dec. 2007).
Note:
- La capitolul
“hărțuirii” lui Mircea Eliade, - pe lângă “Dosarul Mircea
Eliade” (în “Toladot”, Ierusalim, ian-martie, 1972) sau furiile lui Furio
Jesi (Cultura di destra, Milano, 1979) si Alfonso di Nola (în “La
rassegna mensile di Israel”, 1977) din vremea pericolului de a i se
decerna lui Eliade premiul Nobel, pericol ce a durat vreo 10 ani -, ar
mai putea intra “seria de incendii misterioase pe care cineva le
declanșa în biblioteca Regenstein” (apud. Culianu în scrisoarea din 5
aprilie 1975 către un prieten, p.279 în Dialoguri întrerupte,
2004). Iar spre sfârșitul vieții, incendierea bibliotecii lui
Eliade aflată în apartamentul său de la Paris, si incendierea (din
18 decembrie 1985) unor dosare cu scrisori (“nu trebuiesc păstrate
decât scrisorile”, nota Eliade pe 10 aprilie 1975) si alte tipărituri
aflate în biroul său de la Universitatea din Chicago, fapt care,
foarte probabil i-a grăbit sfârșitul, cauzat de o hemoragie
cerebrală. La acestea ar putea fi adăugată, distrigerea
Bibliotecii universitate centrale (BCU) prin incendierea ei în decembrie
1989. Fiindcă ea cuprindea o donație de carte din partea lui
Mircea Eliade, făcută către sfârșitul vieții prin
Ambasada română din America. In inventarul arhivei lui Eliade aflată
în 108 cutii la Biblioteca Regenstein, în cutiile 109-111 se
păstrează resturi din documentele distruse prin incendiul din
1985 (in cutia 109 dosarul 1 conține rămășițe de
documente din 1968-1973, dosarul 2 din 1977-82 si încă 3 dosare
până în 1984, cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu
resturi de documente arse provenite din perioada 1984-1985). Se pare
că paguba nu a fost de loc redusă, mai ales că i-au fost
arse si o parte din scrisorile la care ținea foarte mult, ceea
ce aflăm de la Culianu “Au pierit cărți si scrisori
numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.285). La
această serie stranie de incendii, s-ar putea adăuga “nenorocul”
pe care i l-a adus Adriana Berger dată afară de Eliade după
incendiul din decembrie 1985, persoană de care spera să scape încă
din primăvara lui 1984: “Nu mă pot îndoi acum, că
desfacerea bibliotecii si mai ales, răscolirea manuscriselor si
clasarea corespondenței [de către Adriana Berger, care l-a
atacat cu înverșunare pe considerente de așa zis “fascism”] a
fost o imensă greșală. Poate cea mai gravă eroare din
ultimii douăzeci si cinci de ani” (v.Jurnal, 11 martie 1984). In
acest context, ciudată ne apare însăși trunchierea jurnalului
publicat de Humanitas în 2004 în dreptul anului 1985, când Eliade a mai
trăit până pe 22 aprilie 1986, timp în care n-a încetat
să-și țină jurnalul, în ciuda greutății cu
care scria. Intr-o scrisoare din 6 mai 1991, primită de Culianu de la
prof. Scott, se vorbește de campania anti-Eliade în care Adriana
Berger e “membru puternic”: “o mică cabală care
intenționează cu hotărâre o asasinare postumă a lui
Mircea Eliade” (prof. Scott, în vol. Culianu, Mircea Eliade, Ed.
Nemira, 1998, p. 315) .
- In afară de cele trei
cărți Eros si magie… (Flammarion, 1984), Experiențe
ale extazului (Payot, 1984) si Les Gnoses dualiste de l’ Occident
(Plon, 1990) Culianu a mai scris recenzii, articole de jurnal si volumul în
italiană despre Eliade, elogiat (prin reciprocitate) de Adrian Marino.
Lucrările de istoria religiilor publicate înaintea celor 3 volume se
găsesc înglobate în acestea: “Psyhanodia” (1983) în Eros si Magie
(1984), volum care are si o varianta (din 1978-1979) prin dezvoltarea
licenței de al Bucuresti nepublicată de Culianu fiind
neterminată, dar publicată de Polirom: Jocari serio.
Stiință si artă în gândirea Renașterii; “Iter in
silvis” (culegere de articole aparută in 1981in tiraj redus) a fost
cuprinsă în Experiențe ale extazului (1984); “Gnosticismo
e pensiero moderno: H. Jonas” (1985) în Les Gnoses dualiste …(1990)
etc. In rest, când nu a scris literatură, s-a preocupat de rezumarea
ideilor eliadești privitoare la universurile religioase și de traduceri
(cu inerente modificări) ale cărților sale. Astfel
“Experiențe ale extazului” (1984) devine “Out of this world”
(1991) si I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (1991), iar Les
Gnoses dualiste d’Occident(1990) devine The tree of
Gnosis (1992, trad. H. Wiesner si I.P. Culianu) si I miti dei
dualismi occidentali (1989), etc. Fară a observa aceste “amănunte”,
Mona Mamulea scria că în 1991, “urmașul lui Eliade” ar fi fost
autorul a 15 volume, probabil ghidându-se după spusele lui Culianu
din 1990 (v. rev.22, nr.585) si după editurile romanesti care au
scos traducerile celor trei volume, drept cărți diferite (v. Studii
de istoria filosofiei românești, vol.I, coordonat de I.
Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). In articolul Eliade
si Culianu în universul minciunii post-decembriste, rev. Argeș,
Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.6 (312), iunie 2008, pp. 24-25,
menționasem sprijinul pe care Eliade i l-a acordat pentru a fi
publicat de mari edituri din Franța. De la Chicago el scria
directorilor editurilor Flammarion, Payot si Plon insistând pentru
publicarea tânărului Culianu. La primele două edituri franceze tipărirea
manuscriselor protejatului său a fost condiționată de
scrierea prefețelor, la a treia fiind vorba de publicarea unei lucrări
de popularizare a istoriei religiilor din perspectivă eliadescă,
avându-l trecut drept autor pe Mircea Eliade (v. Dictionnaire des
religions, Plon, 1990). Pe coperta dicționarului de la Paris pe
care discipolul “l-a dus la bun sfârșit după moartea lui Eliade”
(v. interviul din Italia din 1990, în rev.22, nr.862 din 15 sept.-21 sept.
2006) numele lui Culianu apare cu caractere de patru ori mai mici decât
numele lui Eliade. După moartea maestrului, Plon îi publică discipolului
teza de doctorat de la Sorbona pe care acesta o susținuse în 1987 (Les
gnoses dualistes…, 1990). Trecând sub tăcere aceste informații
de istorie literară ținând de motivația publicării lui
Culianu la Paris, unde mediile academice nu l-au apreciat (apud.
Patapievici), Marian Popa scrie că: “tânărul are creditul unor
edituri cu prestigiu” (Istoria literaturii române…, 2001, vol. II,
p.1173”), pentru a fi la unison cu Sorin Antohi (care abia în 2006 a
recunoscut că a fost omul Securității si că nu are
gradul universitar de doctor, după cum a pretins , v. rev 22, 12
aug. 2008) care inventează cum Yves Bonnefoy (căruia în
realitate Eliade îi scrisese de nenumărate ori, v. corespondența
lui Eliade) a descoperit întâmplător manuscrisul lui Culianu prin
sertarele editurii Flammarion si l-a publicat “foarte rapid” (v. Eros
si magie, Postfață, Ed. Nemira, 1999, p.442).
3.
Cineva a avut de curând
curiozitatea să selecteze si să publice în volum toate referirile la
Nae Ionescu din scrierile lui Eliade, fost suplinitor al acestuia la catedra de
metafizică si istoria logicii.
4.
Etichetarea scrierilor dinainte de
23 august 1944 drept “fasciste” a fost însoțită de atacuri la
comandă, maculatură repusă după 2000 în circulație
prin seria nesfârșită de “DOSARE” MIRCEA ELIADE, stupid
subintitulate. De o reală utilitate ne par a fi doar primele cinci volume
(Ed. Curtea veche, 1998-2001), din care se pot citi ecouri în presa
interbelică la scrierile lui Eliade.
5.
Reconsiderarea și publicarea
românilor rămași în exil după 23 aug. 1944 ar fi urmat un
scenariu prestabilit: nimic din scrierile publicate în perioada
interbelică, etichetate drept “fasciste” de cei ce dețineau (si,
probabil, dețin) controlul asupra culturii românești; actualizarea
unor texte nepublicate rămase în țară si, în principal, ceva
traduceri din scrierile tipărite dincolo de Cortina de fier (apud. Marian
Popa,
Istoria literaturii române, 23 aug. 1944- 22 dec. 1989, vol.II, p.
847). Tactica este confirmată de publicarea
Romanului adolescentului
miop în 1989 sub îngrijirea lui Handoca. In cadrul aceleași strategii
se înscrie si volumul din 1982 nepublicat însă decât în 1996: Mircea
Eliade,
Scrieri din tinerețe. Despre el Eliade îi scria (v.
Europa,
Asia, America, Corespondență, vol.II, p. 43) lui Cezar
Ivănescu următoarele: “C. Noica si M. Handoca au depus deja un
manuscris de circa 2000 de pagini: scrierile mele din adolescență si
prima tinerețe si multe inedite” (v.
Mircea Eliade, inedit, în rev.
Origini. Romanian roots, vol.XI, 2007, ian-febr.-martie, No. 115-116-117, p.
72).
6.
Afirmația lui Marian Popa
că “relațiile lui Mircea Eliade cu țara oficială oglindesc
istoria relațiilor exilului cu regimul comunist” (v.
Istoria
literaturii române, 2001, vol. II, p.846) este falsă. Horia Stamatu a
fost atacat de Culianu în revista lui Sorin Alexandrescu în condițiile în
care nici o revistă din țară nu-i publicase din scrieri, iar
după 1990 atitudinea oficială față de Horia Stamatu, “cel
mai important poet al exilului” (V. Ierunca), nu s-a schimbat. In general,
publicarea exilaților neacceptați înainte de 1989 a fost de
regulă ignorată de “cultura oficială” neo-comunistă (v.
scrierile episcopului Valerian Trifa si ale altor figuri proeminente ale
exilului românesc). In schimb, succesul revistelor literare din epoca lui Ceaușescu
ani de zile s-a bazat pe publicarea de traduceri din Eliade, recenzându-se cu
promptitudine orice volum al acestuia tradus în românește. Reintrodus
dinainte de 1989 în cultura română (cu duplicitatea caracteristică
dirijismului cultural) iar după 1990 (cu aceeași duplicitate),
publicat masiv in principal de Humanitas, lui Eliade i s-a acordat o specială
atenție, pe motive pecuniare în primul rând, Eliade fiind un autor bine
vândut, dar si în ce privește asasinarea sa postumă, prin campania
anti-eliade susținută cu scrieri publicate de Humanitas. Se pot
însă menționa si interese culturale suscitate de Eliade. La Iași
în 1993 i-a fost alcătuită o carte (
Arta de a muri, îngr. de
Magda și Petru Ursache) realizată din scrieri eliadești pe
această temă (Ed. Moldova), volum despre care Eliade notase în jurnal
că nu a apucat să-l facă (în Fondul “M. Eliade” de la Secția
de manuscrise a Bibliotecii Regenstein de la Universitatea din Chicago, în
dosarul 1 din cutia nr. 41 se găsesc conferințele lui Mircea Eliade
din 1973 pe tema Mitologiei morții).
7.
In opinia lui Eliade, pentru un
creștin trecutul nu este hotărâtor, “atâta timp cât există
încă viața”, prezentul, “momentul care ne îngăduie oricând
să ne mântuim, să anulăm istoria, să abolim trecutul” (rev.
Indreptar, Muenchen, dec. 1952).