Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Miruna Lepus.Eminescu despre patura suprapusa

" Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti.2 Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează trădători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice."; scria poetul Eminescu în „Mic curs de istorie naţională” la 16 iunie 1882.
A sosit iarăși momentul ca publicistica lui Mihai Eminescu să fie citită dezihibant și dezinhibat. De către mai tinerii noștri intelectuali. Tocmai fiindcă acum, alte cozi de topor încearcă, în numele unei autocritici care se transformă în penitență umilitoare, să se debaraseze de Eminescu ca de o rușine națională. Nu e vorba de a transforma gazetăria eminesciană în biblie a românismului, deși cei care au mers așa departe sunt de înțeles, căci o fac dintr-un natural reflex de auto-apărare, sensibili la criza identitară pe care o traversăm.
Cele câteva decenii în care aceste scrieri au fost interzise în România vor rămâne o pată de rușine în istoria supunerii la români, dar și în istoria obrăzniciei unor cozi de topor sau a unor venituri care au avut pretenția și puterea, bazată pe armate de ocupație și colonizare, de a interzice românilor să-și citească, să-și cinstească poetul și gazetarul care a participat, prin scrierile sale, ca puțini alții, la cristalizarea conștiinței identitare a românilor. Inainte de a actualiza pripit publicistica eminesciană, înainte de a-l considera expert suprem în domenii pe care, chiar dacă le cunoștea, nu avea cum să le stăpânească, să citim ce a scris și mai ales să vedem dacă, în epoca sa, erau alții mai vrednici și mai lucizi. Perspectiva istorică ne permite să prețuim fluența, acuratețea, forța și impactul acestor analize, opinii lucide și vizionare concomitent. România avea nevoie de ele atunci. Ar avea nevoie și acum, dacă ar mai exista gazetari de asemenea forță și conștiință.
Dan Culcer

Despre pătura suprapusă

În articolele sale Eminescu se revoltă împotriva străinilor ce sărăcesc ţara şi ţăranii şi împotriva oamenilor politici ce le permit acest lucru. Acuzaţiile nu sunt adresate numai evreilor, ci şi „greco bulgărimei” şi simpatizanţilor Austro Ungariei sau Rusiei, întregii pături de „feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjourişti, demagogi”1. Această pătură suprapusă este formată din membri ai unor popoare „bătrâne”, deja viciate, ca de exemplu grecii, care transmit de a lungul generaţiilor corupţia Bizanţului. Poporul român este însă unul „tânăr”, care încă mai poate lupta, care mai ţine încă la adevăr. Această teorie a popoarelor tinere şi a celor bătrâne apare în multe articole ale lui Eminescu din perioada 1881 1883.
Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti.2 Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează trădători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice. Problema cea mare a „invaziei” străinilor în România se rezumă astfel: „cu cât ţara se saturează cu elemente străine, cu atât ea decade economic, intelectual şi moral”3. Numărul articolelor pe această temă este impresionant, iar înverşunarea ziaristului creşte treptat, culminând în 1882 1883. în volumul „Chestiunea evreiască”4, de exemplu, sunt strânse în 250 de pagini articole şi texte ale lui Mihai Eminescu referitoare la evrei: de la date demografice până la afaceri celebre în epocă, cu dezvoltarea pe larg a problemei modificării art. 7. în mai multe rânduri Eminescu afirmă că acuzele sale nu au un substrat etnic sau religios, ci unul economic. Kogălniceanu spunea încă din 1869 că, „în România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată economică.” Eminescu nu învinuieşte evreii de faptul că sunt evrei, sau grecii că sunt greci, ci de faptul că unii dintre ei recurg la mijloace ilegale sau imorale pentru acumularea averilor în detrimentul ţăranilor pe care îi sărăcesc. Poetul nu se ridică împotriva vechilor familii de greci sau evreilor ce trăiesc de câteva generaţii în ţară şi care au fost asimilaţi, ci împotriva păturii nou venite după Revoluţia de la 1848, care nu a fost asimilată, care nu vorbeşte româneşte în familie şi care unelteşte, uneori cu ajutorul puterilor străine, împotriva României.
În 1866, măsurile art. 7 din Constituţie au fost impuse „de instinctul de conservare şi nicidecum de sentimente de intoleranţă religioasă”, după cum se explică în Expunerea de motive a Adunării Deputaţilor din 23 iunie 1879. Naturalizarea individuală fusese posibilă din 1864 până în 1866, interval în care însă nici un evreu nu aplicase.
Art. 7 a fost modificat în octombrie 1879, astfel: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. împământenirea era totuşi individuală (cu excepţia a 1.074 de evrei împământeniţi în bloc în urma participării lor la Războiul de Independenţă), iar cel care o cerea trebuia să demonstreze că este util ţării. Titu Maiorescu îşi argumenta părerea că evreii nu trebuie naturalizaţi în masă prin faptul că „nu putem primi în mijlocul nostru noi cetăţeni decât cu buna primire a ţării”.
Jurnalistul pune şi problema obligativităţii respectării art. 44 din Tratatul de la Berlin, care spune că independenţa ţării este recunoscută numai dacă se respectă punctele deja menţionate. Dacă însă România nu ar respecta aceste puncte, marile puteri nu ne ar recunoaşte independenţa, iar România ar reveni în poziţia ei de dinainte de război, când era vasală Imperiului Otoman. Imperiul însă recunoscuse independenţa ţării la San Stefano şi la Berlin. Neîndeplinirea cerinţelor tratatului ar fi dus doar la nerecunoaşterea independenţei ţării de către unele state, independenţa fiind însă reală. Aici se pune problema intereselor care cer respectarea prevederilor tratatului, şi mai ales a intereselor liberalilor şi cercului lor, care dau drept posibilă chiar invazia străină în cazul în care nu se votează modificarea art. 7 din Constituţie. Eminescu e însă de părere că problema evreilor ar putea fi doar un pretext pentru invazia străină şi, înlăturând un pretext, nu înlăturăm cauza, deci pericolul s ar menţine. Respectarea acestui art. 44 din Tratat e facultativă, ceea ce nu face ca nerespectarea lui să devină un motiv pentru puterile străine de a declara război României.

Revizuirea art. 7 din Constituţie se face la 13 octombrie 1879, în sensul dorit de conservatori, fapt ce arată că lupta lui Eminescu nu a fost în zadar. în urma revizuirii, Eminescu afirmă din nou că rezolvarea problemei evreilor nu se putea face decât în măsura în care ea nu interferează cu interesele economice şi politice ale ţării.
În Moldova numărul evreilor se ridica la sute de mii, pe când în Ţara Românească era doar de ordinul zecilor de mii, ceea ce îi făcea pe parlamentarii moldoveni, indiferent de partid, să fie mai înverşunaţi împotriva împământenirii evreilor. Dacă evreii ar fi fost naturalizaţi în masă, aşa cum doreau liberalii, aceştia ar fi sporit imediat numărul susţinătorilor roşiilor, mai ales în Moldova, unde comunitatea izraelită era însemnată. De aceea, Eminescu este împotriva lui C.A. Rosetti care dorea împământenirea tuturor evreilor, ştiind că majoritatea acestora, având averi însemnate, ar deveni alegatori în Colegiul I şi al II lea5 şi astfel ar putea înclina semnificativ balanţa în favoarea liberalilor.
Numărul evreilor crescuse de la 30.000 în 1848, la 550.000 în 1879, în condiţiile în care populaţia totală era de 5 milioane. Eminescu estimează la un milion populaţia străină ce trăia în România, număr impresionant reprezentând 20% din populaţia ţării. Mare parte a acestor străini se stabileau în oraşe sau ocupau funcţii administrative sau comerciale în sate, agricultura neprezentând foarte mult interes pentru ei. Numărul străinilor ce se stabileau în ţară în fiecare an era de 20.000: „un oraş întreg de exploatatori”6 pe an. Eminescu nu se opune totuşi intrării străinilor în România atât timp cât aceştia muncesc şi nu asupresc ţăranii, atât timp cât nu devin elemente „determinante, dominatoare în statul român.” Populaţia evreiască era în 1831 majoritară în 21 de târguri moldoveneşti, iar în 1838 aproape populaţia exclusivă în 50 de oraşe din Moldova. în 1843 existau 13 şcoli evreieşti în Bucureşti şi 12 la Iaşi, fapt ce arată numărul şi puterea evreilor în cele două capitale. Ziarul evreiesc „Fraternitatea” dă însă nişte cifre mult inferioare celor prezentate de sursele româneşti: 143.000 de evrei în Moldova şi 30.000 în Muntenia.
Conform recensământului din ianuarie 1992, 89.4% dintre locuitorii României erau români, 7.13% maghiari, 1.80% ţigani. Restul de 1,67% erau germani, ucraineni, ruşi lipoveni, sârbi, turci, tătari, slovaci, bulgari, evrei, croaţi, cehi, polonezi, greci, armeni ş. a. Conform recensământului din 2002, românii reprezintă 89,5% din populaţie, maghiarii 6,6%, ţiganii 2%, iar restul minorităţilor 1.9%7. Şi chiar cu o minoritate maghiară (6,6 %) mai puţin însemnată decât cea a evreilor de la 1879 (aproximativ 11% luând în calcul cifrele lui Eminescu), există probleme. În lumina aceasta sunt uşor de înţeles conflictele de interese dintre români şi evrei în a doua jumătate a secolului al XIX lea şi faptul că art. 3 al Constituţiei din 1866 prevedea că ţara nu poate fi colonizată cu „populaţiuni de gintă străină”. La fel, şi versurile lui Eminescu ce prezintă întocmai starea de spirit a poporului prind un nou sens: „De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi s-a
Că nu mai poate străbate
De atâta străinătate.” 8
În „Doină”, cuvântul „duşmani” este utilizat ca sinonim pentru „străini”, ce la rândul său este precizat: evrei, greci, muscali.
„Îndrăgi i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!” 9
Elementul alogen e cel care „strică rostul” până şi în mediul rural, în încercarea de a l face pe român să şi uite ţara, „săracă, ţara, săracă!”.
Alături de Eminescu, Caragiale susţine în articolele sale ideea că împământenirea evreilor nu poate aduce ceva bun, ci doar înrăutăţirea condiţiilor economice din ţară. Senatorul D. Voinov spunea că pentru evrei adevăratul guvern este Alianţa Izraelită, care a avut puterea de a dicta Congresului de la Berlin măsuri ce subjugau interesele creştinilor „cauzei jidoveşti”. Pentru Eminescu, membrii Alianţei Izraelite au trădat ţara prin uneltirile lor în favoarea puterilor străine. Evreii construiesc „o conspiraţiune întreagă contra negoţului român, contra muncii române, contra statului român”10, de aceea Eminescu îl admiră pe Bismarck pentru efortul de a opri invazia evreilor în Germania. Evreul din România nu era în opinia lui Eminescu „evreu românesc”, căci nu adoptase nici limba şi nici obiceiurile româneşti, ceea ce nu îi dădea deci dreptul de a fi naturalizat. Alianţa Izraelită, înfiinţată în 1860, încerca însă să convingă Europa că evreii din România sunt asimilaţi, astfel încât refuzarea dreptului la cetăţenia română să pară o nedreptate.11
Eminescu dă într un articol exemplul Germaniei pentru a arăta efectele acordării cetăţeniei evreilor: „în loc să se germanizeze evreii, s a jidovit presa, literatura, economia şi mişcarea politică în Germania”12. Senatorul I. Lecca aprecia că evreii vor „să invadeze ţara şi s o cotropească în masă”. Carol I îi scria tatălui său încă din 1872 despre pericolul pe care îl reprezintă evreii influenţi din cercurile europene: „N am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România încât să ne silească a li le da.”
P.P. Carp susţinea că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi numai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Tratatului de la Berlin”. Deşi conservator, P.P. Carp este considerat de Eminescu ca luptând cu evreii şi nu împotriva lor, fiind astfel „cu totul izolat şi în contradicţiune cu amicii săi politici cei mai apropiaţi”. „Românul” aduce omagii roşiilor şi statelor europene care au introdus art. 44 în Tratatul de la Berlin, însă îi şi acuză pe conservatori de colaborare cu reprezentanţii altor puteri în problema evreilor.
În studiul „Situaţia demografică în România”13 Eminescu prezintă atât date concrete, cât şi propria sa părere: „Ei (evreii) au intrat în ţară nu ca amici [...], ci ca duşmani”. în urma studierii statisticilor, Eminescu constata că „în oraşele unde or fi evrei mulţi, populaţia urbană se stinge ca prin minune” şi astfel îşi pune întrebarea „de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic şi politic pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea?14”. Eminescu arată prin cifre cum numărul meşteşugarilor şi comercianţilor români scade în favoarea evreilor, aceştia din urmă ajungând majoritari în 17 din 63 de industrii în anul 1878: alămari, argintari, ceasornicari, croitori etc. Românilor le revin meseriile „ostenitoare sau puţin lucrative”.
În „«Fraternitatea» şi ordinea socială a României”15, Eminescu face o analiză obiectivă a evenimentelor şi a transpunerii lor în presă. El spune că „răspândirea zgomotului despre persecuţiuni religioase se datoresc pur şi simplu spiritului de neadevăr al presei dirijate de evrei”. în continuare, Eminescu scrie în „«Cumpăna» şi compensarea muncii”: „noi nu urâm pe evrei. [...] La noi nu au fost persecuţiuni religioase”16. Acest lucru e repetat şi în alte articole: „intoleranţa religioasă n a existat niciodată în România”17, „adevăratele cauze ale urei cu care erau întâmpinaţi erau (în Evul Mediu) ca şi azi sociale şi economice”18. La Eminescu, motivul acuzelor aduse evreilor este unul economic, nu religios: „A crea pentru evrei posibilitatea de a ajunge la drepturi civile şi politice, fără a compromite nici un interes naţional şi economic al românilor [...], iată ţinta la care trebuie să aspirăm cu toţii.”19 Şi mai mult, „evreii [...] constituie un pericol imediat la existenţa economică şi naţională a ţării.”20. Eminescu citează într un articol21 un pasaj din „Gazeta generală” (Augsburg) referitor la evreii din Ungaria, pasaj care vine în sprijinul concepţiei sale: „Chestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă[...]. Chestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională[...] Chestiunea izraelită e în Ungaria curat economică.”. Acest fragment e în perfect acord cu ideile lui Eminescu: persecuţiile religioase sunt un pretext, iar adevărata cauză pentru care mare parte din români nu doresc modificarea art. 7 este economică. Chiar şi Elias Schwarzfeld, un fruntaş al comunităţii evreilor din România, explică, în studiul său „Israeliţii în România”, cauzele apariţiei „problemei evreieşti”: factorii economici. Evreii ruinează şi apoi acaparează afacerile micilor întreprinzători, speculează, dau împrumuturi cu dobânzi imposibil de plătit, sau cum spune autorul „Gazetei generale”: „Un negustoraş sau un cârciumar evreu are într un sat o poziţie analoagă cu Rothschild între puterile mari ale Europei.” Traiul în România a fost scumpit de aceşti „consumatorii neproductivi”22, despre care Kogălniceanu spunea că „sunt consumatori fără a fi producători”. De aceea, evreii n ar trebui „deznaţionalizaţi [...], ci siliţi [...] la muncă, la muncă musculară, la producţie”23. Soluţia pentru oprirea invaziei evreieşti este „organizarea economică şi socială a poporului român însuşi”24, astfel încât societatea să nu permită viaţa unora pe seama altora.
Pentru Eminescu, „rasa de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreiesc”, „îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc” se ocupă cu „traficarea muncii străine”25, ei înşişi dispreţuind munca fizică, şi mai ales agricultura pe care acest popor nu o practică decât arareori. Pe aceste planuri, concepţiile lui Eminescu şi ale lui Hasdeu merg în paralel, cel din urmă spunând că pe evrei îi caracterizează dorinţa de câştig fără muncă, prin speculă şi camătă, ura faţă de celelalte popoare şi lipsa demnităţii26. în „Uzura”27, Eminescu vorbeşte despre sistemul de creditare construit de evrei, sistem devenit legal prin punerea în practică a ideii de „laissez faire, laissez passer” a şcolii manchesteriene. Austro Ungaria a impus prin lege acest principiu, dând libertate totală creditorilor de a încheia contracte cu particulari. Legea a avut însă rezultate catastrofale şi a fost înlocuită în 1877 printr o altă lege pentru Bucovina şi Galiţia. în Bucovina, locul unde se contractau în special datoriile erau cârciumile, cârciumi dirijate în mare parte de evrei. întrucât ţăranii nu puteau plăti mereu datoriile, începând cu 1864, numărul vânzărilor silite creşte alarmant în Bucovina. în România, Codul civil prevedea începând cu 1859 aceleaşi libertăţi pentru creditori. Pentru moşieri a apărut ca alternativă creditul funciar rural, însă pentru ţărani nu exista o astfel de soluţie şi ei au trebuit să apeleze în continuare la proprietari, arendaşi şi speculatori, să şi vândă vitele şi terenurile pentru a şi acoperi datoriile sau pentru a supravieţui în anii cu recolte proaste. Suma totală plătită de ţărani unui creditor putea ajunge la 250% din suma împrumutată. Mare parte dintre creditori, „ca arendaşi, ca cârciumari sau ca prăvăliaşi”28, erau evrei.
Deşi în general Eminescu face numai referiri economice şi sociale în legătură cu evreii, în focul discursului face şi remarci la adresa iudaismului: „rasa evreiască a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului”29.
Eminescu asemăna adesea România cu America în privinţa elementelor străine în general şi a evreilor în particular, prevestind naţiunii un viitor la fel de sumbru ca cel al Americii lipsite de omogenitate etnică. în cazul în care s ar da drepturi depline evreilor, românii ar avea soarta „rasei spaniole din California: moartea prin mizerie şi anemie”. în alte articole Eminescu denumeşte România „America dunăreană”, „Americă a Orientului” şi arată cum acordarea de drepturi străinilor ar duce la „americanizarea României”. în plus, roşii sunt caracterizaţi drept „americani desăvârşiţi”, „naturi californiene”. „Astăzi, graţie liberalismului, am izbutit să facem din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul român se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcia cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale, fără un cuprins real. Astăzi, ca niciodată, putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.”30
În vara lui 1881 Eminescu scrie o serie de articole31 despre „pătura suprapusă”, referindu se la străinii ce trăiesc în Muntenia pe spinarea ţăranului român, străini ce se găsesc în cele mai înalte funcţii ale statului, ce îşi cresc averea din speculă şi care, cel mai supărător lucru, vor să pară români adevăraţi, „patrioţi”. Ei sunt „xenocraţi” de genul lui C.A. Rosetti, Carada, Cariadgi, Serurie, Giani, Pherekydis, Fleva, „necapabili de muncă, leneşi, şi tâmpiţi, maloneşti şi răi”. Pentru a şi susţine teoria degradării economice şi morale a ţării datorită străinilor, jurnalistul citează părerile lui Matei Basarab şi pe cele ale lui Radu Vodă despre grecii din ţară, încă înainte de venirea fanarioţilor. Eminescu face însă deosebirea între familiile vechi de străini care s au stabilit pe pământ românesc acum câteva sute de ani (familia Catargiu în Ţara Românească, familiile Cantacuzino şi Rosetti în Moldova) şi grecii şi bulgarii stabiliţi recent în ţară, care nu au deprins încă obiceiurile şi limba română. Deşi sunt ortodocşi, deşi au cetăţenie română, aceştia nu sunt asimilabili de către poporul român, jucând în Muntenia acelaşi rol pe care evreii îl joacă în Moldova. „Deosebirea e numai că evreii sunt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decât oamenii aceştia”.
De remarcat e faptul că în limba română maghiarii, germanii şi evreii, deci popoarele cu care am avut momente de tensiune, sunt denumite şi prin referiri depreciative [? Nu sunt termeni depreciativi, pot doar fi folosite în contexte deprecitive. Asymetria]: unguri, nemţi, jidani. Cauzele nu sunt în nici unul dintre cazuri religioase, ci politice, sociale, economice.
Acuza de rasism şi antisemitism ce i se aduce lui Eminescu nu este justificată. La baza argumentaţiilor sale se află elementele economice şi politice, şi nicidecum religioase, mai ales că grecii şi bulgarii aspru criticaţi de Eminescu erau creştini ca şi românii. O ţară ce se simte ameninţată din cauza acaparării economiei sale de către străini şi din cauza promovării în funcţii înalte a unor imigranţi, va reacţiona. Şi odată cu ţara vor reacţiona şi oamenii ei de frunte. Campania lui Eminescu împotriva păturii suprapuse are o justificare, nu este un act gratuit de rasism şi nu se îndreaptă exclusiv împotriva evreilor, ci a străinilor ce prădau ţara în general. Aşa cum evreii îşi apără puritatea rasială la nivel de comunitate, nepermiţând amestecarea altor etnii, aşa şi românii şi o apărau pe a lor la nivel de ţară, căci aceasta era comunitatea lor.

Despre România şi români

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu i trece...”32 „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n o iubeşte nimeni, cum nimeni n are puterea de a o iubi.”33 „(Naţia) o iubim sans phrase.”34 Aşa îşi exprimă poetul dragostea de neam şi ţară.
Pentru Eminescu, ca o totalitate de indivizi să se poată numi „una”, să aibă sentimentul solidarităţii naţionale, aceştia trebuie să aibă în comun limba, religia, obiceiurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. Pentru că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea”35, conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură dacă vrem ca poporul însuşi să şi păstreze individualitatea şi astfel să dăinuie. Această teorie l a făcut pe Eminescu să caute toate sursele ce ar putea duce la crearea unei „poezii artistice naţionale”36: istoria românilor, literatura şi cronicile româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cuvintele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt, în călătorii sau la petreceri populare, şi notate cu grijă. în 1869 Eminescu este chiar delegat de societatea „Orientul” să culeagă folclor din Moldova. Opera sa are deci la bază o documentare serioasă, întreprinsă de a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vitejia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelepciunea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea meleagurilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi articolele. Eminescu a conceput chiar şi un proiect de Decameron înfăţişându i pe marii domnitori. Nu l a dus însă la bun sfârşit. Eminescu a vizitat şi a scris despre mai toate provinciile ţării. Moldova este „pământ înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurelor străine, pe ale cărei moaşte sfinte calcă picior străin”37. Cuprins de dorul de casă, poetul îşi imaginează o „căsuţă tăcută mitutică” pe iubita vale natală. Moldova este locul copilăriei, al primelor iubiri, al primei slujbe de gazetar, dar şi al multor dezamăgiri ca bibliotecar, inspector, profesor şi, mai apoi, din cauza bolii. Bucovina a cunoscut o Eminescu încă de mic, când învăţa la Cernăuţi şi când fugea de la şcoală, când publica prima poezie plângându l pe Aaron Pumnul şi când organiza mai apoi serbarea de la Putna. Prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a învăţat la şcoala din Blaj. A apărut mai târziu în faţa justiţiei pentru articolele vehemente publicate în „Federaţinnea” în care enunţa drepturile istorice ale românilor din Transilvania şi îi îndemna pe locuitorii provinciei să iasă din starea de pasivitate.
Odată cu obţinerea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă, Eminescu ia atitudine în privinţa organizării noii provincii şi a respectării drepturilor locuitorilor pentru ca românii să nu facă dincolo de Dunăre aceleaşi greşeli pe care le făceau maghiarii în Transilvania. Poetul ajunge cel puţin o dată şi până la malul mării.
Eminescu şi a iubit ţara, a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sau măcar să nu se schimbe în rău. A fost un adevărat patriot, pentru care „naţionalitatea trebuie simţită cu inima, nu vorbită cu gura. [...] Iubesc poporul românesc fără a iubi semidocţii şi superficialităţile sale”38, franţuzismele proaspăt adoptate, demagogia greco bulgărimii, şiretlicurile şi intervenţiile izraelite. Eminescu scria într un articol din 1879: „E mică ţărişoara noastră [...], dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc [...] S o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre. [...] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării”39. Acest fragment aduce aminte de sfârşitul testamentului lui Ion Moţa: „Să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!”, parafrazat de Radu Gyr în mai cunoscuta variantă: „Să faci, Căpitane, o ţară/ Ca soarele sfânt de pe cer!” (Imnul eroilor Moţa Marin).
Poporul român e prea „blând” şi îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”40, nu se indignează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Este un popor „bun, blând şi omenos”. Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus „sentimentul de demnitate naţională”41, şi păturii suprapuse, formate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro Ungariei, guvernau ţara. într o Românie astfel condusă ar dispărea într un final elementul naţional, iar ţara ar deveni „o Americă sau o Belgie a Orientului [...], o expresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional”42. Ideea este repetată şi sub alte formă: „expresia etnologică e prea mult desconsiderată în favorul expresiei geografice”43 – suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în aceeaşi zonă. Românii trebuie să şi conserve deopotrivă naţionalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdioaselor idei ale veacului.

Eminescu este adeptul teoriei statului natural, în care legile nescrise, bazate pe înţelegeri, pe obiceiul pământului, sunt rezultatul felului de a fi al locuitorilor, putând astfel să evolueze într un ritm adecvat stării de fapt din ţară. „El (progresul) este opera înceată şi înţeleaptă a timpului”44, şi nu rezultatul unor legi împrumutate din Apus. Contractul social nu era pentru jurnalist o ipoteză plauzibilă privind apariţia statului.
Eminescu crede în misiunea României în Peninsula Balcanică, căci toate popoarele acestei regiuni se trag din traci, în ciuda valurilor de cuceritori ce s au aşezat în regiune: „După ce ne am organizat pe temelii statornice şi ne am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român”45. Eminescu şi a dorit un Imperiu Roman al Orientului, numit Dacisches Kaiserreich de agenţii austro ungari, la curent cu visele lui Eminescu.46 Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nostru spune despre români că sunt „limbă cumpenei universului”47. El crede în destinul nostru universal.
Patriotismul jurnalistului a fost privit în mod diferit de contemporanii săi: Hasdeu îl considera pe Eminescu „cosmopolit” într un articol din 1871, când poetul era la Viena; într un studiu din 1891, Grama considera că patriotismul şi iubirea românilor din Austro Ungaria lipseşte cu desăvârşire din opera lui Eminescu; Vlahuţă credea că „Junimea” nu sprijinea sentimentele de patriotism şi naţionalism, motiv pentru care şi Eminescu şi-ar fi pierdut însufleţirea din tinereţe. O parte a contemporanilor l-a considerat pe Eminescu ca lipsit de patriotism, o parte l-a acuzat de şovinism, antisemitism, xenofobie. Dar cel puţin arătau un interes pentru această problemă. Acum e clar pentru toţi că Eminescu e marele nostru poet naţional, însă această siguranţă implică aşezarea lui Eminescu pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi discuţiile despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că Eminescu a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?
Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele poezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din majoritatea operelor contemporane: verva lor şi calitatea mesajului stârnesc o stare aparte: elanul, dorinţa de a face ceva pentru a schimba lumea. Elanul e „un mod existenţial” pe care Ernest Bernea îl enumeră printre „bucuriile plenitudinii”48. E o stare morală pozitivă ce dă forţa şi dorinţa de a începe, de a duce mai departe, de a realiza ceva măreţ. Sunt câteva cărţi care m au făcut să mă simt bine şi chiar mândră de poporul din care fac parte. Prima a fost „Fiinţa istorică” a lui Blaga, pentru că a fost întâia carte care m a uimit – inteligenţa şi cultura acestui autor român erau de netăgăduit. A doua, „Schimbarea la faţă a României”, pentru entuziasmul lui Cioran, dorinţa lui de a scoate România dintre ţările predestinate să aibă un „destin minor”. După cartea aceasta am simţit că trebuie să fac ceva, să ajut cumva măcar la crearea ideii că avem nevoie de un grup de tineri care să conducă generaţia, la fel cum şi tinerii din perioada interbelică i au avut pe cei din Criterion. Ei s au lovit de război şi comunism, noi nu avem scuză. A treia carte a fost o culegere de articole politice scrise de Eminescu, după care mi am spus că nu se poate să nu afle şi cei de vârsta mea despre cum a fost de fapt Eminescu. Ultima carte care m-a „înflăcărat” a fost „Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Iorga, Ceauşescu”, de Ion Coja. Cel mai mult m-a impresionat modificarea prin referendum a Constituţiei în 1989, după ce ultima datorie externă fusese plătită: România nu se mai putea împrumuta din străinătate. Cred că lui Eminescu i-ar fi plăcut această măsură! Şi cred că este ultima măsură luată la noi care i-ar fi plăcut lui Eminescu! Era o palmă dată finanţei mondiale şi un pas spre independenţa economică ce duce la libertate. Căci, cum spunea Eminescu, libertatea nedublată de independenţă economică nu înseamnă nimic.

1 Eminescu, Mihai, „Putrejunea socială şi politică din România”, 22.08.1881

2 Eminescu, Mihai, „Mic curs de istorie naţională”, 16.05.1882

3 Eminescu, Mihai, „C.A. Rosetti şi bilanţul politicii sale”, 4 5.08.1882

4 Eminescu, Mihai, „Chestiunea evreiască”, antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Vestala, Bucureşti, 2002

5 Eminescu, Mihai, „Starea de lucruri în Moldova”, 19.06.1881

6 Eminescu, Mihai, „C.A. Rosetti şi bilanţul politicii sale”, 4 5.08.1882

7 http://moldova.go.ro

8 Eminescu, Mihai, „Doina”, 1883

9 Ibidem

10 Eminescu, Mihai, „Reglementarea situaţiei evreilor în Prusia”, 17.12.1881

11 Eminescu, Mihai, „Statistica ovreilor când vine?”, 08.06.1879

12 Eminescu, Mihai, „Germania şi România în faţa evreilor”, 16.09.1879

13 Eminescu, Mihai, „Situaţia demografică în România”, 01.11.1881

14 Eminescu, Mihai, „Sporul populaţiunii rurale în anul 1877”, ms. 2270, 64r 66r

15 Eminescu, Mihai, „«Fraternitatea» şi ordinea socială a României”, 13.10.1881

16 Eminescu, Mihai, „«Cumpăna» şi compensarea muncii”, 20.10.1881

17 Eminescu, Mihai, „Confesiuni religioase în România”, 01.03.1879

18 Eminescu, Mihai, „«Fraternitatea» şi ordinea socială în România”, 13.10.1881

19 Eminescu, Mihai, „Congresul de la Berlin şi amestecarea în treburile interne ale României”, 08.06.1879

20Eminescu, Mihai, „Măsuri legislative şi protecţia populaţiei productive”, 17.07.1879

21 Eminescu, Mihai, „Chestiunea evreiască în Ungaria”, 07.10.1882

22 Eminescu, Mihai, „«Fraternitatea» şi ordinea socială în România”, 24.10.1881

23 Eminescu, Mihai, „«Cumpăna» şi compensarea muncii”, 20.10.1881

24 Eminescu, Mihai, „Organizarea economică şi socială a poporului românesc”, 21.10.1881

25 Eminescu, Mihai, „Evreii şi Conferinţa”, 09.01.1877

26 Hasdeu, B.P., „Studiu asupra iudaismului”

27 „Timpul”, 24 mai 1879

28 Eminescu, Mihai, „Chestiunea izraelită – Industrie şi comerţ”, 13.06.1879

29 Eminescu, Mihai, „România şi Austro Ungaria”, noiembrie 1876

30 Eminescu, Mihai, „Oştirea română”, „Timpul”, 8.10.1878

31 Eminescu, Mihai, „Pătura suprapusă”, 29.07 03.09.1881

32 Eminescu, Mihai, ms 2257, fila 37

33 Eminescu, Mihai, „Scurtă comparaţie între ieri şi azi”, 22.02.1879

34 Eminescu, Mihai, „Conservarea naţionalităţii... suprema lege”, 27.05.1879

35 Eminescu, Mihai, „România şi Austro Ungaria”, noiembrie 1876, Curierul de Iaşi

36 Chendi, Ilarie, „Eminescu. Material nou de studiu”, în „Preludii. Articole şi cercetări literare”, Editura Sămănătorul, Bucureşti, 1903

37 Eminescu, Mihai, „Camerele de revizuire şi art. 7”, 25.05.1879

38 Ms. 2257 fol. 67, „Adevăratul naţionalism”

39 Eminescu, Mihai, „Misiunea noastră ca stat”, 02.11.1879

40 Eminescu, Mihai, „Pătura suprapusă”, 29.07 03.09.1881

41 Eminescu, Mihai, „România... America dunăreană”, 19.02.1881

42 Eminescu, Mihai, „Pătura suprapusă”, 29.07 03.09.1881

43 Eminescu, Mihai, „Străini de origine română?!?”, 26.01. 1882

44 Eminescu, Mihai, februarie 1882

45 Eminescu, Mihai, „Retrocedarea Basarabiei?”, 21.01.1878

46 Barbu, Constantin, „Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu”, vol. I, pag. 129, Editura Sitech, Craiova, 2008

47 Eminescu, Mihai, apud Ion Coja

48 Bernea, Ernest, „Treptele bucuriei”, Editura Vremea, Bucureşti, 2008

Nota: Capitole din cartea Despre Eminescu si ce am invatat descoperindu-l de Miruna Lepuș. Cartea a fost publicată de Editura Vremea; extrasul apare cu acordul autoarei.

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.80 Seconds