|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 25 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Ion Nete. ESTIMP, CÂND NAPÂRLESC SERPII Scris la Saturday, April 04 @ 16:56:12 CEST de catre asymetria |
Vacarmul asurzitor părea că
prevestește sfârșitul lumii. Nu se auzea nimic clar. Doar un vuiet
dezlănțuit, adunând laolaltă răpăitul bătăilor de toacă, dangăte de
clopote, pocnituri de puști, zdrăn-gănituri metalice.Și un
“vaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiiii “oftat cu deznădejde de întreaga
suflare a satului.De-odată m-am trezit că stau față în față cu mine. Apostrofându-mă : vezi unde m-ai a-dus ? Nu te bucuri ? Căutând, vinovat, un răspuns, am simțit, deodată, nevoia să știu ce e cu ghimpele în- fipt în sufletul meu, prin ce mărăciniș al vieții mă alesesem cu el. Mai mult decât orice, aș fi vrut să-i cer iertare sufletului, că îl rănisem atât de crunt și să-l întreb dacă ne mai putem împăca vreodată. Când o fi fost ? Când o fi fost ? Și-acum, cu mine, ce-o să fie ? am declanșat rafala autointerogărilor prin care singur nu-mi dădeam răgaz nici să respir. Uite ce ai făcut, uite unde m-ai dus !!!, aruncam răsteli în gol până m-am îngândurat întratât că am ajuns să mă rog ca moartea să mă ducă în ispită. Uluit de vorba care îmi ieșise din gură, mi-am dat seama că invocasem tocmai ceea ce mă îngrozise cel mai mult în viață și, în-spăimântat de nebunia făcută, chiar în clipa aceea am simțit pământul fugindu-mi de sub picioare. Ca și cum nici el nu mă putea răbda cu un păcat așa de greu și voind să scape de mine, mă azvârlise în gol. Ion Nete. ESTIMP, CâND NĂPâRLESC ȘERPII Nu credeam să-nvăț a muri vreodată (M. Eminescu : Odă în metru antic) Vacarmul asurzitor părea că prevestește sfârșitul lumii. Nu se auzea nimic clar. Doar un vuiet dezlănțuit, adunând laolaltă răpăitul bătăilor de toacă, dangăte de clopote, pocnituri de puști, zdrăn-gănituri metalice.Și un “vaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiiii “oftat cu deznădejde de întreaga suflare a satului. De-odată m-am trezit că stau față în față cu mine. Apostrofându-mă : vezi unde m-ai a-dus ? Nu te bucuri ? Căutând, vinovat, un răspuns, am simțit, deodată, nevoia să știu ce e cu ghimpele în- fipt în sufletul meu, prin ce mărăciniș al vieții mă alesesem cu el. Mai mult decât orice, aș fi vrut să-i cer iertare sufletului, că îl rănisem atât de crunt și să-l întreb dacă ne mai putem împăca vreodată. Când o fi fost ? Când o fi fost ? Și-acum, cu mine, ce-o să fie ? am declanșat rafala autointerogărilor prin care singur nu-mi dădeam răgaz nici să respir. Uite ce ai făcut, uite unde m-ai dus !!!, aruncam răsteli în gol până m-am îngândurat întratât că am ajuns să mă rog ca moartea să mă ducă în ispită. Uluit de vorba care îmi ieșise din gură, mi-am dat seama că invocasem tocmai ceea ce mă îngrozise cel mai mult în viață și, în-spăimântat de nebunia făcută, chiar în clipa aceea am simțit pământul fugindu-mi de sub picioare. Ca și cum nici el nu mă putea răbda cu un păcat așa de greu și voind să scape de mine, mă azvârlise în gol. întâmplarea m-a năucit de-a binelea. Mă vedeam smuls din lume și luat de puhoiul apelor în revărsare. Așadar, piaza rea care mă tot urmărea de atâta vreme se apropiase și acum mi se arăta, ieșind chiar din hăul aflat în rana vie făcută de ghimpele din sufletul meu. La care, simțindu-l cât e de întristat, mi-era și frică să mă gândesc. Dar nici să-l părăsesc nu îndrăzneam. Era ca și cum mi-apăruse în față un suflet străin, zbătându-se în chinuri. Iar eu nu mă simțeam în stare să-i sar în ajutor. Neputința mă parali-za. Numai că, în același timp, cu amorțeala ei amețitoare, mă și ademenea cumva. Presimțeam că avea să mi se arate ceva la care mă așteptam de multă vreme, fără a ști anume ce. Până acum, mai mult bănuisem existența unei umbre părelnice, despre care știam doar ceea ce fantezia mă ajutase să plăsmuiesc, făcând legătura cu legenda biblică a creării omului. îmi închipuisem cum Dumnezeu, luând pumnul de țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață.Și s-a făcut omul ființă vie. A privit creatura care îi ieșise din mâini și când era gata să spună că e bine a apărut Diavolul. Doamne, zice Diavolul, eu cu ce mă aleg din lucrarea Ta ? Cum așa ? s-a șters bucuria de pe chipul Domnului, ca la o rea presimțire. Chiar acum ai gătat omul care îți va sluji numai Ție, mă înșel ? Deloc, doar e copilul meu, cui ai vrea să-i dea ascultare ? Păi, Doamne, așa de repede ai uitat din ce l-ai făcut ? Din ce puteam să-l fac decât din țărână ? întocmai, Doamne, din țărâna care se află și în stăpânirea mea, sau nu mai e valabilă înțelegerea la care am convenit ? Cum de nu, odată ce am stabilit, așa rămâne în vecii vecilor ! Și-atunci ? s-a mâniat Diavolul. Atunci, ce ? s-a făcut Dumnezeu că nu pricepe des-pre ce e vorba. Eu, cu ce mă aleg, Doamne, dacă recunoști că l-ai făcut pe om și din țărâna mea, chiar așa, să nu am niciun drept asupra lui ? Poate că ai dreptate, i-a răspuns Dumnezeu mâhnit că, văzându-și creația nu mai putea spune cu inima împăcată că e bine. Cum ți se pare că ar fi mai potrivit să pro-cedăm ? Știu eu, a ezitat Dracul, vrând să arate că nu se gândise cam s-ar putea face și el stăpân a-supra omului. N-ai nicio idee ? s-a mirat Dumnezeu, care știa că Dracul nu-și băga niciodată coada fără să știe ce urmărește. Atunci, hai să ne înțelegem și acum, l-a îndemnat, împăciuitor, Dumnezeu. Cum ? și Dracului i s-au aprins ochii de curiozitate. Simplu, meștere Satana, să lăsăm la alegerea omului, de cine o să vrea el să asculte ! Mărirea-Ta, s-a burzuluit Dracul, vrei să pari plin de bunătate și înțelepciune, după cum ți s-a dus vestea în lume, dar,știi bine că eu nu mă las păcălit cu una cu două. Târgul Tău seamănă cu un steag alb, și apreciez asta, dar ce ascunzi în spatele lui ? Nimic, a răspuns Dumnezeu cu blândețe. Așteaptă și-ai să te convingi singur. Nu, Mărirea-Ta, s-a împotrivit Dracul. E mai bine să lămurim lucrurile din capul locului. îmi surâde și mie să-i dăm libertatea de a alege. Nu- mai că aș vrea să-i fiu mereu în preajmă, nu cumva să Te apropii, fără știrea mea, de el și dup-aia să pretinzi că tot ce a făcut a fost izvodit de capul lui. Cam cum ți-ai închipuit că i-ai putea sta mereu în apropiere, să-l poți supraveghea ?s-a arătat Dumnezeu, în continuare, dispus să ajungă la împăciuire. Mărirea-Ta, aș putea să mă prefac și eu în umbra chipului pe care L-ai făcut după asemănarea Ta, și o să-i stau mereu agățat de picioare, primești ? Așa să fie, meștere Satana. Acum că ne-am înțeles, să știi că nici eu nu am încredere în tine. Mi se pare că ai pus la cale cu totul altceva decât pretinzi, mă înșel ? Nu, Mărirea-Ta, dar, acum, că am căzut la înțelegere, mai are rost să-ți dezvălui ceva ? Fă-mi hatârul, de data, asta și spune-mi, i-a cerut Dumnezeu. Bine ai spus, Mărirea-Ta, că totul pornește de la neîncrederea dintre noi. După ce Ți-am văzut lumina din ochi când te uitai la omul pe care abia îl făcusei, mi-am dat seama că orice târg sau rămășag am face, tot ai să încerci să mă depărtezi de el. Dacă în timpul vieții n-ai s-o poți face, atunci cu siguranță, când o fi să moară n-ai să-l lași pe pământ și îl ridici, alături de Tine, în slăvile cerului. Așa plănuiai sau nu, Mărirea-Ta ? Așa mă gândisem, aveam chiar un loc anume pregătit pentru el, a recunoscut cu adevărat mâhnit Dumnezeu. Vei fi nevoit să-Ți cam schimbi planurile, a triumfat Dracul. Știi de ce ?a prins a hohoti cu dispreț : pentru că eu n-am să-i mai dau drumul niciodată de picioare. O să mă târăsc toată viața după el, dar, odată și odată, tot o să fie întreg al meu ! Așa să fie, a încheiat Dumnezeu, supărat, dar c-o ultimă tocmeală ! Să fie primită, a râs iarăși Diavolul, ia să vedem, care ar fi aia ? Asta să fie ultima înțelegere dintre noi, meștere Satana. Jur pe mine, Mărirea-Ta, c-așa va fi ! Astfel s-a ajuns ca Dracul, prefăcut în umbră, să se țină agățat de picioarele oamenilor, așteptând răbdător până îi ia cu totul în stăpânirea lui. Numai că și el, îmbătat de izbândă, și-a făcut iluzii, crezând că astfel o să pună mâna și pe sufletul lor. N-avea cum să știe că nu va putea împiedica suflarea dumnezeiască să se întoarcă, înapoi în cer, învăluită în caerul luminii, ca într-o gogoașă țesută de vier-mele de mătase. *** Ca să fiu sincer, de aceea eram liniștit, cât timp vedeam umbra stând la locul ei, chiar dacă bănuiam c-avea să-și arate colții odată și odată. Nu știu dacă, fără să-mi dau seama, îngrozit de vacarmul în care mă pomenisem, în acel moment de slăbiciune, îi făcusem vreun semn din care să înțeleagă că aș avea nevoie de ajutorul ei. Dar nici nu-mi închipuisem că, chiar dracul fiind, putea să mi se înfățișeze așa de iute. Starea pe care o trăiam se asemuia aceleia prin care știam că sunt puși să răzbată vitejii de prin povești când au de ales între a intra sau nu în încăperea tainică unde se află pitit acel semn menit să le pecetluiască soarta. într-atât mă năucea gândul că, dintr-o clipă în alta, urma să fiu și eu supus unei astfel de probe, încât, pur și simplu, nu știam dacă voi putea să-mi înfrâng curiozitatea de a trage măcar cu coada ochiului, să văd ce se află în spatele ușii zăvorîte. Nu mi se întâmpla pentru prima oară în viață să văd că nu mai sunt stăpân pe mine. De altfel, ori de câte ori mă gândeam la mine, nu vedeam decât un copil sperios c-o să fie prins că nu legumește din codrul de pâine primit de pomană, prin rostul gardu-lui, de la Tomița, mătușa care, pentru a crește pe Nuța și Gonde, orfanele lui Bălteanu, cel dus în lume, gătea pentru familia vecinului nostru Zorete. Imediat, s-ar fi iscat o hărmălaie, năspustindu-se toți ca cio-rile asupra lui, rușinându-l : hupitul, hupitul, acum nu mai are cu ce să mănânce o strachină de știr ! De aceea, aș fi dat cu bucurie orice să mă aflu acum oriunde în lume, numai acolo, unde mă poticnisem, nu. Tremuram, neștiind ce avea să mi se întâmple. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să aștept. Ca înfometatul, adulmecând mirosul mâncării adus de boarea vântului. Oasele înghețate mă țineau drept în picioare. Prins ca-n mreje, doar prin ochii lotiformizați și aprinși de mirare, dădeam semn că sunt în viață. Altfel, dacă mă zărea careva, m-ar fi privit ca pe o ciudățenie a naturii. împerechindu-mă, după încremenire, cu stanele de piatră. Fără soclu. Surprinderea fiindu-i sporită de faptul că mă descoperea în locul unde se aștepta cel mai puțin să vadă așa ceva. Adică exact acolo unde eram, în mijlocul camerei. Până și inima care bâcâia să-mi spargă coșul pieptului se înstrăinase de mine. Eram așa de singur că nu mai aveam curajul să dau drumul niciunui oftat, darămite țipătului disperat care-mi frigea gâtul. Către cine să le fi îndreptat ? Apoi, brusc, frământarea s-a limpezit. Dar, cum anume n-aș putea spune. Ceva mă făcea să cred că urma să aflu cum mă pricopsisem cu ghimpele din suflet. Cât timp colindasem pe-aiurea, să mă fi uitat oare, în vreun loc unde nu mi-era îngăduit ? Așa cum li se întâmplă trecătorilor noptateci care, orbecâind prin întuneric, calcă prin locuri rele, de rămân pociți pe viață. Ideea mi s-a părut de-a dreptul năstrușnică ! Ciudățenia pe care mi-o pironisem singur sub frunte îmi sporea și mai mult starea de nesiguranță. N-aș fi putut să spun nici dacă sunt treaz sau visez. Atât m-a tot iureșit până mi-a tulburat și puterea de a-mi închipui ceva. Ca, dintr-odată, dinainte mea să se întindă o pajiște prin care se vânturau fel și fel de arătări. în rătăcirea lor bezmetică, păreau că vor să se adune laolaltă numai pe mâinile mele. Părea un stol de fluturi. Mi-am amintit cum îi văzusem când eram mic, zburând mult timp în gol, chiar deasupra petecului de nămol zvântat din albia mătcii pe care stătu-seră înainte de apariția mea. Tulburați de trecerea mea în fugă, fluturii roiau orbește ca și cum dispăruse nisipul umed pe care își odihniseră cu o clipă mai devreme aripile multicolore. Și, ca să-mi pierd cu desăvârșire cumpătul, înfricoșat de ceea ce mi se năzărea, mi-a trecut prin cap că avea să se întâmple ceva cu mintea mea de vreme ce, odată cu fluturii, prin fața ochilor mi se vânturau pagini din Cartea Sfântă. Exact acelea unde citisem, cu o seară înainte că, atunci când Cel de Sus vrea să piardă pe cineva, prima oară, îi tulbură mințile… *** Adevărul e că, întotdeauna, simțisem că mie, față de alții, îmi lipsește ceva. Pe lângă că eram firav, cu păr de vulpe și ochii roșii de cât plânsesem când eram mic și mă lăsau singur încuiat în casă, dar ceea ce nu bănuia nimeni, cu ei vedeam și noaptea, ca pisicile. Din gură îmi curgea mai tot timpul sânge și pe deasupra mai aveam niște mișcări greoaie, ca și cum mă temeam să alerg, nu cumva să mi se împrăștie oasele din chingile scheletului. De fapt, n-am fost de la început așa de neîndemânatic. Mi-amintesc că într-o vreme mă zbenguiam ca un pui de drac. Sărmana mamă Gadalina Presură mă ținea numai în blesteme, ca pe o adevărată iazmă. Mai lasă-l în plata Domnului, o pilduiau femeile. Ațipește, mai bine sau, ca să-ți fie de folos, întâi mănâncă și-apoi trage, acolo, un pui zdravăn de somn. Odihnește-te cumva,și-ai să vezi că și el o să ți se pară altfel, că după atâta alergate să te ții pe urmele lui n-ar fi de mirare să și înnebunești. Atâta aer înghit alergând că nici nu-mi trebuie demâncare. O gură de apă, dacă iau din când în când, păcălesc foamea. Iar de odihnit m-oi odihni destul acolo la ghial, le răspundea, gâfâind, din fugă. La ghial, pentru Gadalina însemna cimitirul,știam pentru că de mai multe ori o auzisem seara, rugându-se : Doamne, îndură-te, odată și ia-mă la Tine!Cât mai ai de gând să mă ții încurcată, n-am plătit destul pentru păcatele mele ? Ia-mă, Doamne, nu vezi cum am ajuns, nici umbră pământului nu mai fac ! Abia îmi mai târâi picioarele iar sufletul mi s-a împuținat de tot, că dacă răsuflu odată tare îl dau afară din piept ! Cât o să mă chinui cu păcătosul ăsta, pe care mi l-ai dat pe cap ? Poate că la ruga ei, a dat Dumnezeu să vină într-o zi furtuna care m-a prins în vârtejul și după ce m-a smuls din ascunzișul făcut în vârful tufanului, m-a purtat prin slăvile cerului, plimbându-mă timp îndelungat prin bolovanii norilor. Când am revenit pe pământ, oamenii se uitau la mine uimiți. Nu-și credeau ochilor c-am rămas întreg și nevătămat după ce vârtejul m-a slăbit din strânsoarea, dându-mi drumul la pământ. Mă priveau ca pe puiul de găină scăpat din ghearele uliului. Thie-thie, thie-thie, thie-thie, icnise doar Grozil Idecican, râzând înecat, așa cum o mai facuse în văzul lumii doar atunci când, vrând să-și bată joc de el, pușlamalele din sat l-au ales cioban cu toate că la noi nu găseai nici mă-car o oaie de prăsilă. A trecut atâta timp de atunci că nici mie nu-mi vine să cred că am trecut prin așa ceva mai ales că vârtejul mă smulsese din vârful tufanului stingher, răsărit în curte și păstrat de-a lungul timpu-lui să țin loc stâlpului de gard. Acolo sus, în vârful lui, mi se părea că sunt într-un loc fermecat. Singurul unde mă simțeam fericit, dându-mi iluzia că am ieșit în afara lumii. în legătură cu el am mai multe întâmplări pentru că au fost zile când m-am avântat ca un disperat căutându-i înălțimea ameți-toare să am de unde să-mi dau drumul în gol. Speram ca, legănându-mă mai întâi tare de tot, desprinzândumă de vârf, puteam ajunge direct în vălureala pufoasă a albas-trului ce unduia ademenitor ca marea cea mare. Așadar, cei care s-au nimerit în ziua aceea să fie de față, își făceau cruci peste cruci și cam de pe-atunci au început să mă privească altfel. Parcă furtuna care iscase vârtejul nu m-ar fi răsucit pe mine cât îi răsucise pe ei! își schimbaseră până și felul de a mă lua la ochi, căutând să vadă cum arăt cu adevărat. Așa că, dacă mai înainte, când mă fugăreau copiii, strigându-mi : zboară, zboară, Presuroi, bătrânii râdeau de se prăpădeau, se întorsese vremea să-i aud luându-mi apărarea : mai lăsați bietul copil în pace, vreți să-l zăpăciți de tot. Strigau tare, chipurile că le-ar fi milă de mine, dar li se vedea bucuria pe chip că n-au un copil așa de împiedicat. Și într-adevăr, după ce vârtejul mă dădu-se de câteva ori peste cap în aer, îmi pierdusem orice pic de siguranță, atât din picioare cât și din mâini. Uneori uitam pur și simplu să merg. Trebuia să mă așez iute jos în mijlocul drumului, înainte ca picioarele să mi se înmoaie ca lumânările aprinse. Zăceam minute în șir acolo în țărână în timp ce prin minte mi se vântura chipul lui Garamia, bețivul pe care îl ocoleau toți cei din Chisamera. De multe ori apucasem să-l văd, mai ales duminica, cum înainta pe mijlocul drumului, opintindu-se în salturi de câte doi-trei pași după care se oprea să-și tragă sufletul și să-și îmbărbăteze picioarele : Hai, duceți-l pe Garamia acasă ! Mai aveți puțin, nu vă moleșiți. Răbdați, uite, vedeți, coloșa e casa,țineți-vă drept, oleacă mai avem! Hai, acum, hai, înainte, marș ! Voios, că-i mai reușise încă un salt, slobozea un chiot al cărui ecou răscolea văile până dincolo de Dimonaș, trecând peste Dealul Grădiștei și Poiana Rudarilor. Ca Garamia o să ajung, mă scuturau fiori de frică și, îngrozit, săream în picioare, apoape gata să le zoresc așa cum îl auzisem tocmai pe cel de care mă temeam să nu ajung la fel ca el. Cât despre mâini, niciodată n-am fost sigur că pot ține ceva cu ele. Așa că de câte ori eram trimis cu ulciorul nou în zorii zilelor mari, ca de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, să-l umplu cu apă neîncepută de la un izvor aflat tocmai sub Fagul trăznit, să ne spălăm cu to-ții pe față, după obicei, înainte de a pleca la biserică, să fim plăcuți Domnului, chiar de izbuteam să-l aduc întreg până la poartă, cum făceam primul pas în curte întotdeauna sfârșeam să mă împiedic de ceva, făcându-l țăndări. Era ca un ritual la care eram supus an de an deși, de fiecare dată, mă poticneam cu precizie de ceas elvețian. Mi se părea curios că nu se supăra nimeni, dimpotrivă, parcă mă lăudau și drept răsplată, îmi făgăduiau să mă trimită iarăși, când o să fie zi de sărbătoare. Tot de pe-atunci, nici cu vorbitul nu mă prea descurcam. Mai mult bâjbâiam printre cuvinte. Ca și cum, după cele văzute prin văzduhul încărcat de nori furioși, nu mă puteam hotărî pe care să le aleg mai întâi. Așa că uitam de mine, tot repetându-le, prefirându-le printre dinți, așa cum fac țigăncile, trecându-și tăciunii aprinși dintr-o palmă în alta în timp ce îi descântă să alunge duhurile rele și să desfacă fel și fel de farmece și legături sau deocheturi. Până la urmă, din ce vroiam să spun ajungea să nu mai poată fi înțeles nimic. Ar fi de spus că în legătură cu beteșugul care îmi împiedica vorbele să se aleagă unele de altele dădusem semne chiar de la veni-rea pe lume, tot așa bolborosind în loc să plâng. Mai apoi, ridicându-mă pe picioare, cum dam ochii cu oameni străini, mă și întorceam cu spatele la ei. Iar dacă vreunuia îi trecea prin cap să-mi ceară “ia, spune frumos la nenea, cum te cheamă, mă țâncă ?” ,înainte de a-i încropi răspunsul, aplecam mult capul în piept, căutând să nu mi se vadă niciun pic fața. încă de pe-atunci, instinctiv, aveam groază de schimonoselile pe care eram nevoit să le fac până a mi se auzi graiul. Iar înălțarea în aer nu făcuse decât să-mi încrânce-nească și mai mult scâlcierea fălcilor. Răspundeam bolborosind cuvintele, cu pauze îndelungi, doar, doar, cicălitorul, săturându-se de așteptat, avea să-mi dea pace. De regulă se întâmpla să fie câte un catâr din aceia care ținea morțiș să-mi audă glasul,și-atunci, înfuriat de tortura lui, o zbugheam iepurește, lăsându-l cu gura căscată. *** Faptul că mă născusem în pagubă, cu ceva, față de ceilalți oameni, mi-era limpede, așadar, de când lumea. Dar nu-mi puteam închipui ce poate fi cu ghimpele din suflet!Răvășeala era cu atât mai mare cu cât îl descoperisem după ce păream împăcat cu gândul că așa mi-a fost dat să fiu. Trebuia să mă mulțumesc cu câte ceva, ca și sticletele, ale cărui pene fuseseră vopsite cu resturile rămase de la celelalte păsări ale cerului. Așa mi-a fost sortit să fiu, mă îmbărbătam. Liniștindu-mă, oarecum, că nu mă descurc ca lumea cu mersul, înaintând mai totdeauna pieziș, dibuind îndelung, ca orbul cu bastonul alb, până să mă conving că sunt pe drumul cel bun. Obișnuindu-mă să mă simt stingher și fiecare pas, indiferent de situația în care mă aflam, să-l fac după ce îmi luam toate măsurile de precauție. Mai întotdea-una pășeam cu mersul pisicii care se strecoară în așa fel încât nimeni să nu-și poată da seama că e în veșnică pândă. Obligat să mă tot furișez, am ajuns să cred că nu trăiesc în lume ci într-un fel de lavirint, cum auzisem că i se spunea temniței făcută sub un munte din ostrovul Critului. Săpată cu acel meșteșug ca ori pre cine slobozea întrânsa să nu mai poată găsi ieșirea. închipuirea mea nu numai că trăsese întreaga lume în acea încurcătură de galerii subterane, dar mă făleam în sinea mea, spunându-mi că-i sporisem ciudățenia prin faptul că, pe deasupra, o alcătuisem chiar din oameni transformați în plante carnivore. Odată ajunși acolo, în loc să se ajute, căutând o scăparea, se urmăreau gata a se înșfăca la cea mai mică neaten-ție. Botezându-l labirint carnivor mi se păruse că mă despăgubisem singur față de lume, ajungând, cu tim-pul, să cred că chiar îi ghicisem adevăratele păcate : basseța, invidia și răutatea. Acestea mi se lămuriseră în timp, mai ales după ce am văzut de ce este în stare omul să-i facă omului. Numai rău și nu-l iartă pentru nimic în lume. Nici gând să-i lase vreo șansă, în afara celei a stingerii din viață. Chiar și cel care se amăgește că pronia l-a ajutat să se prindă de firul miraculos cu care speră să iasă la liman, odată intrat în labirintul flămând e sucit și răsucit în așa fel încât până la urmă să-și dea duhul. Mult mai târziu, tot dintr-o carte, am aflat despre grozăviile ce se întâmplau pe vremea lui Ulise cu cei ajunși să treacă printre Scila și Caribda. Capăt de drum pentru multe vieți ! De-atunci mi s-a părut că labirintul carnivor, fie rostit numai și în gând, aprindea și mai mult misterul păcătos al vieții, înlesnind să-ți închipui și apariția mâinii oarbe, preocupată doar să rostogolească bobii sorților în așa fel încât fiecare nou născut să fie stigmatizat ca minorit sau majorit, după cum era placul voinței supreme. Cu o astfel de descoperire, pe care o păstram sub pecetea tainei, folosind-o doar pentru a mă consola, ajuns la anevoințe, eram sigur c-aș fi lăsat cu gura căscată pe toți visătorii lumii care nu obosesc propovăduind că viața e o punte și odată ajuns pe ea nu-ți rămâne decât să te încuri ca vițeii până ajungi la poarta lângă care te întâmpină Sfântul Petru cu buzunarele încărcate cu mere, nuci, covrigi și portocale. Eram sigur că aș fi întors lumea întreagă pe dos, cu toți oamenii ei despre care preoți, farisei, cărturari și saduchei îmi făcuseră capul calendar că ar fi sărmane al-bine, umblând încărcate cu faguri plini, având în loc de miere, iubire și mângâiere. Fiecare rabdă în așteptare să audă pe cineva plângând ca să-i sară în ajutor. în ceea ce mă privește, oricât m-am chinuit să văd cum arată un astfel de blând-voitor, n-am dat de urma niciunuia ! în schimb, pretutindeni, moaște din belșug ! Chiar dacă și pentru un copil e limpede că vremea de a căuta salvarea de la niște rămășițe de oase, fie ele păstrate pe pat de smirnă și tămâie în cutii aurite sau argintate, pitrocite prin apă sființită și cu oricâte strădanii ale corurilor de bărboși în odăjdii aurite în a le înviora, oficiind slujbe peste slujbe, a apus demult. Fiind, după cum am spus, împăcat cu cât aveam, n-am înțeles la ce ar fi bună vederea sau atingerea acelor rămășițe pământești, adica partea cea mai împovărată de păcat a omului. Doar așa stă scris și în Cartea Sfântă, să ne îngrijim de salvarea sufletului și nu de a face poftele trupului ! Și-atunci, mai poate fi de înțeles amăgirea cu vreo posibilă minune întârziată, încât să dai cu capul de pământ sperând ca astfel o îndupleci să iasă la vedere, de parcă ai umbla cu putregaiuri din acelea care ajung uneori să lumineze pe timpul nopții ? Nimic nu mă poate convinge dar nici împiedica să cred că folosul se află cu totul altundeva decât își închipuie ce-i care nu ostoiesc în a-și frânge cu atâta ardoare genunchii la pământ. Nici dacă, despre puterile miraculoase cu care ar fi fost înzestrați cândva de Cel de Sus acei aleși dintre oameni, s-au ticluit întâmplări întrecând orice închipuire ! Mă îngrozesc gândindu-mă de-ar fi să se întâmple o nouă pogorâre a Fiului, ce ar face văzând negoțul de azi din Casa Domnu-lui și auzind câți vorbesc pretinzând că au chemare să-I păstreze Cuvântul ? Mai mult ca sigur că Iisus s-ar preface în Yigrec. Urmarea, fiind ușor de închipuit, dacă ne duce gândul la Sodoma și Gomora, la saci și cenușă ! Probabil că, tot gândind așa, adică punând la îndoială orice putere a moaștelor, am căzut în păcat. Iar de aici n-a fost nevoie decât de încă un pas până a ajunge chiar să hulesc. Și, mărturisesc, c-am făcut-o înrăit, fiindcă nu puteam pricepe cum bunul Dumneze care ne are în veghe, atunci când te afli în suferință, nu-ți dă nici măcar un semn de alinare!Am lămurit mai târziu nedumerirea, descoperind că îmi îndreptam nădejdile spre Tatăl, în numele căruia se sacrificase Fiul, preamărindu-L. în schimb, El, de- acolo, din înalt, nu-i sărise în ajutor, rămânând, surd la plânsul cu lacrimi de sânge și strigătul deznădejduit :Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ? Același Dumnezeu ne-ascunde multe tai-ne precum cea întâmplată pe Muntele Nebo, de unde, lui Moise i s-a arătat Pământul Făgduit poporului ales, fără ca lui, care îi era conducător, să i se îngăduie să intre ! Dacă nici Moise, prin tot ce făptuise și cât se sacrificase nu era îndreptățit să ajungă acolo, chiar dacă a spart tablele, atunci, simplul închinător la ce mântuire se poate aștepta ? Să ne mai mirăm cum de le vin oamenilor năstrușniciile de câte se arată în stare ? Știu precis și sunt gata să depun oricând mărturie, jurând cu mâna pe inimă, după câte am pătimit, că se înșeală amarnic ce-l care își pune nădejdile în semeni, amăgindu-se c-au fost făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. E posibil să fi fost așa, dar nu după chipul bunătății ci al mâniei. Altfel, de ce în lume prima grijă pe care o ai e să te ferești de oameni ? Cât de înșelătoare poate fi amăgirea că numai la adăpostul copacilor poți vedea încăierări care pe care, doar pentru a se stabili cine sfâșie primul prada. La fel te poți aștepta și din partea semenilor, că nu ostenesc o clipă în a te împinge spre gura flămândă a lavirintului carnivor. Până și la zi de sărbătoare nu se sfiiesc să se laude cu numărul victimelor ! Cum la astfel de isprăvi asupra semenilor nu râvneam, felul meu de a fi și însingurarea m-au obligat să-mi caut prin alte părți aliați de încredere. După câte pățisem, fiind sigur că prin lume n-am să-i găsesc, m-am văzut nevoit să trec pragul închipuirii, furișându-mă în ascunzișul din vârful tufanului, uitat, parcă nu întâmplător, de Dumnezeu tocmai în gardul de lângă curtea casei noastre. *** Prima oară, când îndrăznisem să mă mai sui până în vârful lui, era aproape să mor de frică, privind în jos. Se întâmplase într-o zi de sărbătoare la început de primăvară, când se obișnuiește ca fiecare copil să pună o bucată de pâine într-un cuib descoperit în vreun pom, să aibă păsările cu ce se întrema la ieșirea din iarnă. Nu știu dacă avea cum să-mi treacă prin minte că tocmai acolo sus urma să-mi petrec mult timp de atunci înainte, adunând cele mai fericite clipe din viață. Ferit de vederea lumii ! O altă întâmplare a făcut ca, într-una din dimineți, rămas singur acasă, pe când îmi pierdeam vremea sărind de pe o ulucă pe alta, să aud un câșâit. Ascultând mai bine am deslușit un nume, spus mai mult șuierat :Kruri, Kruri ? Ruri, Ruri ! Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că era o pasăre. Spre deosebire de cuc, ea nu numai că se striga singură, dar își și răspundea. Abia am zărit-o, din cauza iuțelii cu care țopăia dintr-un loc în altul, agățându-se de scoarța zgrunțuroasă de pe tulpina tufanului. Mersul acela în zig-zag îl mai văzusem la o ciocănitoare. Numai că aceea nu se strecura întruna ci, în răstimpuri, apoi, proptindu-se în coadă, isca rafale de păcănituri, băgând în sperieți vietățile din ascunzișurile scoarței de care avea nevoie să se hră-nească. După ce da iama prin gângănii, se așeza chiar în vârful tufanului și scotea un chiuit victorios, pre-lungit :thui, thui, thui, thui, thui, prin care își anunța, probabil, sosirea pe alt copac. Ispita de a vedea proaspătul oaspete al tufanului cât mai de aproape, m-a îmboldit să mă cațăr grabnic printre crengi, într-o cursă de urmărire. Când o pierdeam din vedere, scotoceam frunzișul crengilor, imitându-i cârâitul șuierat : Kruri, Kruri ? Ruri, Ruri ! De-abia când am ajuns sus de tot, de aproape, pasărea, mi s-a părut, după penajul galben-roșcat și cu pete brune închis, că e un fel de Strigă. La iuțeală, speriată că îi luam seama, a zvâcnit drept spre înaltul cerului. O clipă doar am apucat să-i văd aripile înfoiate, pătate mult cu alb, de parcă le preschimbase înainte de zbor, făcând-o acum asemenea fluturelui-cap-de-mort. De-atunci nu am mai văzut-o și nici strigătul nu i l-am mai auzit. *** într-una din zilele dogoritoare de vară încât se vedea în zare cum începuse să se topească aerul, după ce o șleahtă de copii mă obligase să umblu îmbrăcat în boji ca paparudă, înnebunit de rușinea îndurată, stropit, în râsete, cu găleți noi aduse de cei care, adunați în jurul fântânii din răscrucea drumurilor, sperau să înduplece norii să nu-și risipească apele prin alte părți, în loc să arunc straiele din boji cu care mă învălui-seră din cap până în picioare, am urcat în vârful tufanului. Și acolo mi-am aranjat din boji un adăpost. Un fel de covercă turtită, între crengile cele mai din vârf. Bozule, mă bozesc ție și te dăruiesc cu pâine și sare și nouă mătănii făcute din picioare, odăjdiile tale de rele mă ferească, pentru că numai tu, Bozule, nu mă duci în ispită, cerându-mi să-mi fie frică de tine. Te bucuri de mine așa cum sunt, nu mă ameninți cu iadul și nu mă supui la cazne, cerându-mi să-ți fiu ascultăro, blând și smerit. Tu ești mereu încre-zător în mine și mă faci să fiu la fel, nu mă bântui cu tot felul de spaime ! Acum îți încredințez sufle- tul pentru totdeauna, mi-am șoptit rugarea, născocită pe loc. Dorința pe care o aveam în gând era să mai văd măcar odată pasărea Strigă. Aș fi dat orice s-o aud cum se strigă și își răspunde :Kruri, Kruri ? Ruri, Ruri ! Iar, ca să fiu sigur că Bozul n-o să aibă îndoială față de cuvântul meu, l-am mai întărit cu încă un jurământ :De-o vei aduce, mă închin ție!Jur că n-am să te uit toată viața ! în așteptarea acelei păsări sau fluture, ce-o fi fost, am ajuns să-mi petrec aproape întreaga zi acolo în bătaia vântului. Oricât s-a chinuit, biata mama Presură, să mă sperie că, dacă nu cobor iute, o să mă trăznească Dumnezeu. Vino, mă, jos, nu mai sta acolo bârâcat în tufan, n-auzi cum bubuie ? Vântul bate tot mai întețit a ploaie, n-auzi sau ești surd ? Trăznește-l, Doamne, că blestematul ăsta îmi mănâncă sufletul de vie, bocea disperată. Iar eu, ca să-i arăt cât de bine mă simțeam,știind că acolo nu mă mai putea ajunge cu nimic, nici chiar cu blestemul, măcar în loc să tac îi mai făceam și în necaz : Vezi, uite că nu mă trăznește, poți să te rogi cât vrei ! Nu mă trăznește ! Poți să-l strigi pe Dumnezeu până crăpi ! De azi încolo, am scăpat de toate amenințările voastre ! *** Așa m-am obișnuit să mă refugiez acolo sus chiar și după ce am fost sigur că n-am să mai dau cu ochii de Kruri, Kruri. Numai șuierătura ei chemătoare a rămas în închipuirea mea. în schimb, sim-țindu-mă din ce în ce mai mult la adăpost, acolo sus, am dat frâu liber fanteziei. Dus de aripile ei, odată m-am trezit tocmai în cer. Mi-a aținut calea, cu brațele deschise larg ca să mă poată aduna la piept, buni-cul Cilică. De fapt, cumva, el mi-a dat curaj să sar din vârful tufanului, arătându-mi, în închipuirea mea, locul dintre brațele lui. Acolo unde îmi plăcea să-mi îngrop capul când eram mic și necăjit. Dimineața, mă ridica din pat, îmbiindu-mă : hai, uța, uța, pupați-aș picioruțele și mânurițele. Iete-te, ce larg ți-am deschis portița ! Și, cules din pat de mâinile lui, făceam saltul cu care mă aducea la piept, lipindu-mă atât de tare c-aș fi putut să mă vindec de orice supărare, întârziind acolo. Acum, ce faci, nu-mi mai deschizi larg portița !,m-am mirat, odată ajuns în cer. Păi, tu nu vezi că n-am unde să te mai prind ? s-a arătat mâhnit cum nu-l mai văzusem. Parcă se mira că după ce pe-trecusem atâta timp împreună nu observasem ce mai rămăsese din el. Nici urmă de mișcare la cheotorile gurii, care altădată se întindeau aproape să-i ajungă la urechi. Sărmanul, i-am plâns de milă, amintindu-mi cât de greoi se mișca, chinuindu-se să-și țină trupul voinic în echilibru pe ciotul din lemn de cireș care îi ținea loc de picior. Când pornea să meargă se opintea de parcă s-ar fi cărat singur în spina-re. Văzându-mă abătut sau poate că-mi citise și gândul care îmi amintise de el viu, m-a liniștit pe loc, zicând : N-ai teamă, c-aici, sus, îmi priește al naibii de bine!Știi, de multe ori vine și Dumnezeu și-mi u- dă ciotul, păcat că nu-l vezi ! Avem timp din belșug, aici e cu totul altfel, nu așa ca jos la voi, pe-acolo, pe pământ. La primăvară, dac-o să mai vii, o să vezi că înfrunzește iar la vară când mai treci pe aici o să te las să culegi un sân de cireșe. Să nu mai alergi ca lihnitul după gogleze prin grădinile oamenilor. Știu că ți-e greu când poftești ceva și nu găsești. Păi nu-i văd aici toată ziua pe frații mână-lungă Ful-ger și Fluieraș,ăia de-ți intrau în casă prin acoperiș sau prin beci. Acum nu mai au unde să dea lovituri c-aici nu sunt case și ca să nu-și piardă îndemânarea, colindă prin toate colțurile, poate or să găsească de vreun pom, fie și dud, măcar cu atâta să se aleagă ! Măi ți-amintești cum i-am prăjinit o dată, să-i dau jos din dudul în care agățasem culmea pe care dormeau găinile ? Prinzând curaj din felul în care mă primise atunci bunicul, mi-am plăsmuit o droaie de umbre pe care le numeam după cum vroiam și împreună cu ele, acolo sus, puneam la cale ghidușiile după care tânjeam. Astfel, închipuirea a început să ocupe locul de taină al vieții mele, devenind poarta de aur pe care o puteam desfereca la un semn pentru a păși prin tărâmuri necunoscute, fiind, în același timp cufărul în care păstram tot ce mi se părea că e fără de preț, pornind de la gânduri, întâlniri, o- biecte sau pur și simplu închipuiri prin care îmi plăcea să zăbovesc simțind că mă lecuiesc de necazuri. Poate așa am făcut un alt pas greșit care m-a îndepărtat și mai mult de lume, trădând faptul că, pe locul unde ar fi trebuit să se afle încrederea în oameni, lăsasem să se cuibărească trufia. Altfel, nu aș fi îndrăznit să imit, fie și numai prin încropirea unor fantasme, lucrarea petrecută în cea dintâi clipă a Creației. în adâncul sufletului meu stăruia ceva pe care nu știam dacă am să ajung vreodată să-l deslușesc pentru a vedea dacă îmi era străin sau mă avea în paza lui, ferindu-mă de rele. Oricum, păcătuisem îndeajuns dând nume la umbre și împăcându-mă cu ele pentru a colinda până și prin slăvile cerurilor și se cuvenea, așadar, să ispășesc. Iar, în ultimul timp, semne după semne nu încetau să-mi dea de veste că vremea ispașei venise ! *** Mă predasem și acestui gând, așa cum o făcusem în fața morții, deși nu mă consideram vino-vat cu nimic pentru faptul că, cel puțin în partea noastră de lume, intrarea în viață este aidoma afundării într-o pădure fără sfârșit unde oricând ți se poate întâmpla să te trezești îmbrățișat de urs. Dacă nevoia nu-ți dă răgaz și te împinge înainte, nu-ți rămâne decât să te rogi să-ți vină mai repede clipa stingerii din viață - ursul are silă de stârvuri -, și să-ți blestemi nenorocul de a te fi născut viu ca să te chinuie fri-ca în loc să sălășuiești de la bun început în împărăția prefericiților de dincolo. Numai că, la fel ca venirea pe lume, nici trecerea dincolo nu e așa de simplă după cum obișnuiesc preoții să ne amăgească. Așa cum la naștere îți prinde bine sprijinul unor brațe iubitoare, tot așa și la ieșirea din lume ai nevoie de aceleași mâini iubitoare, care să te susțină când ai de făcut saltul …Numai ajutat de ele te poți menține în slăvi până ce sufletul își reamintește mersul plutitor. Mi se pare că am atins niște lucruri mult prea gingașe și mai departe de atât nu pot să merg, așa că, dacă o să aveți răbdare până ajung cu destăinuirile la locul potrivit, făgăduiesc să vă dezleg cum văd eu taina mâinilor prin care le e dat să se salveze sufletelor, atunci când părăsesc pământul. De fapt, impulsul tainic să încredințez neapărat scrisului întâmplarea halucinantă prin care am ajuns să-mi retră-iesc viața, a fost tocmai acela de a împărtăși prin ce împrejurare m-am ales cu ghimpele care îmi ținea sufletul în țeapă. *** Știam, dinainte, că n-aveam să mă bucur prea mult, desfătându-mi atenția cu proiecții năstrușnice și încropind întâmplări care, chiar dacă mă țineau cu sufletul la gură, mă scoteau în afara lu-mii, făcându-mă să uit unde trăiesc. Asupra pericolului care mă pândea, crezând că pot trăi apărat de platoșa fantomelor, primul care mi-a dat de înțeles a fost domnul Bunăoară, cum îl porecleam pe primul meu pro-fesor de istorie, refugiatul privit de toată lumea ca un ciumat pentru că războiul se terminase demult dar el rămăsese lângă oameni, ca o cicatrice pe corp, refuzând să-și mai aducă aminte de pe unde se rătăcise. în loc să-și caute casa și locul de baștină, se încăpățâna să stea, ca o piedică în calea lumii dornice să dea uitării grozăviile care fuseseră aproape gata s-o nimicească. Mi-l amintesc de parcă l-aș fi întâlnit, dar nu în visul cel mai frumos pe care l-am avut în via-ța mea. La vederea lui, prima oară, m-am simțit fulgerat de un fior. Câteva clipe aproape că n-am știut de mine, așa m-am pierdut cu firea. Apoi, am pățit ca animalele sălbatice când, din senin, își pierd simțurile și nu se mai feresc de pericol. Așa, brusc, m-am îmblânzit și eu. Cu toate că, din adâncul sufletului, ceva mă îndemna să fug cât mai departe de el, i-am rămas aproape, uneori chiar agățându-mă de el ca scaiul. Nu mai știam ce să fac ca să-i intru în voie. Oricât căuta să mă țină la distanță, rușinându-mă cu orice prilej că sunt cel mai nătâng copil cu care avea de-a face și nici prin gând nu-i trece să-și piardă vreme cu o astfel de arătare fără minte, făcută anume să nu poată învăța nimic. Alteori, făcea aluzii că unii copii au venit pe lume doar pentru a se împiedica alții de ei. Și, ca să vă fie limpede ce vreau să vă spun, lămu-rea, dar nu înainte de a-și rosti încrâncenatul “bunăoară”, desfășurând o adevărată teorie : sunt ca treptele de la scară, înțelegeți acum, bunăoară, ce vreau să zic ? Adică, făcute pentru a te ajută să intri pe ușa școlii. Venea iarăși cu un bunăoară, ca o răsuflare după un urcuș greoi, ca să-și poată continua demonstrația : îți ștergi, bunăoară, tălpile bocancilor pe ele, dar asta nu înseamnă că ar avea vreun merit. Nici în cazul urcării și nici în cel al curățirii. Pur și simplu, rostul lor e să stea grămadă, una peste alta. Nici că le pasă ce are să li se întâmple. Părându-i-se că nu a fost atât de convingător, apela la pilda cârdului de boboci. Mai întâi, întrebând : Știți ce se întâmplă, bunăoară, dacă se rătăcesc bobocii de gâște ? Astfel presupunea că ne pune istețimea la încercare. Dar nu lăsa timp să scoată careva o vorbă că-și răspundea singur : umblă pe câmp, până dă vulpea peste ei. Și-atunci ? dramatiza. Bobocii se strâng iute unul în altul știind că între ei e unul mai tăfălog. Li se pare lor că dacă ar lua-o la fugă, acela ar rămâne în urmă, fiind o pradă ușoară pentru vulpe. Numai că șireata, în loc să se sperie vă-zând mormanul făcut de ei, aproape că îi vine să le mulțumească. Adunându-se grămadă, o scuteau să mai alerge după fiecare în parte. Chiar și atunci când clasa întreagă pricepea cine era tăfălogul, încăpățânat în ambiția mea, nu mă clinteam de lângă el, sorbindu-i cu lăcomie vorbele. Mă mulțumea și numai acel bunăoară, chiar cu orice ar fi spus, indiferent că ne aflam la predarea lecției sau la vreun taifas întâmplător. Cu cât vedeam că se ține de parabole, ferindu-se să-mi zică direct ce avea cu mine sau pur și simplu, la sfârșitul teoriei, să mă arate cu degetul, că despre mine era vorba -, cu atât îl bâzâiam mai tare. Ba chiar am născocit și eu o parabolă. Dându-i drept tâlc părerea că pisicile sunt mai inteligente decât oamenii, dovada fiind că o parte din apucăturile lor au fost preluate de aceștia. Să nu fiu învinuit și nimicit că vorbesc aiurea, le-am ce-rut să-și amintească fiecare ce face pisica, după ce prinde șoarecele. Cu toții au fost de acord că se re-trage cu el frumușel într-un colț al camerei și acolo îi dă drumul dintre dinți. Ca și cum i-ar spune : nu-ți fie frică, mă plictisisem și m-am jucat și eu, oleacă, cu tine. Acum, na, ești liber. Poți să pleci.Și când șoarecele înghețat de spaimă continuă să stea în loc, cu blănița cuprinsă de tremurături, pisica îl mână, blând, cu lăbuța, având ghearele băgate în teacă. Hai, mă, n-auzi odată, m-am jucat, ce naiba te-a apucat frica, de ești gata să mori ? Hai, acu du-te, vreau să-mi trag sufletul după cât ne-am alergat. Și, poc, îi atinge o labă ceva mai tare. Ca trezit din zăpăceală,șoarecele cade în cursă. încercând s-o ia la sănătoasa. Bi-neînțeles că n-apucă să facă prea mulți pași că se trezește iarăși între labele pisicii, înfuriate. Aha, pare să-l muș-truluiască, păi, tu, chiar vroiai să fugi ? Ei, află că pentru așa ceva nu mai pot să te iert, oricât aș vrea! Cât ai clipi, îl ronțăie cu blană cu tot. Și, asta-i marea scofală,șoarecele mâncat de pisică, am fost zeflemisit pe loc. Atunci le-am aruncat ceea ce îmi închipuisem c-ar putea fi marea bombă : păi, nu dintr-un astfel de comportament s-au inspirat oamenii când au înscenat fuga de sub escortă. Cel mai temeinic pretext pentru a șterge urma crimei. E de-ajuns să se spună “fugă de sub escortă “ ca să nu mai fie nevoie de alte justificări. Ascultând ce scornisem, Bunăoară nu s-a arătat impresionat de loc. Dimpotrivă, parcă l-am întărâtat și mai mult. De-atunci, a ținut și mai abitir să folosească orice prilej pentru a mă face să mă simt ca un neajutorat și să-mi fie rușine de mine. Făcea tot posibilul să-mi dau seama că nimerisem din întâmplare tocmai acolo unde nu meritam să fiu. în pauzele dintre pildele lui, nu de puține ori, îl auzisem aproape răcnind la ceilalți copii :Treceți, mă, odată peste el ! Cât îl mai răbdați ? De n-aveți curajul s-o fa-ceți, îl fărâm eu în picioare. Aveți ambiția să ajungeți cineva în viață ? Dacă, da, atunci, lăsați-l, descoto-rosiți-vă urgent de el ! O să vă facă urcușul și mai greu ! De-aia s-a agățat ca o gânganie de voi ! Altfel, cum să răzbată unul ca el ? Cine să aibă în ziua de azi nevoie de un tăfălog ? La ce-ar putea folosi ? Vă fac atenți, pentru ultima oară, deschideți ochii înainte de a fi prea târziu ! Cu debilul ăsta fizic o să avem numai necazuri ! Auzindu-l, reacționam mai stupid ca și musca pe care, cu cât te îndârjești s-o alungi, cu atât devine mai bezmetică, nimerindu-ți uneori chiar în gură sau ochi. Ca și cum numai pe-acolo și-ar găsi scăparea. Cred c-am ajuns, până la urmă să-l pun și eu pe el în încurcătură pentru că, de câteva ori, în timp ce aprofunda istorii de genul celor cu tăfălogii și treptele de prisos ale scării, schimba brusc vorba și îi sim-țeam privirea aruncată ca un patrafir peste întreaga suflare din clasă, așteptând parcă să ne spovedească. Mustrat, poate, de conștiință, că întinsese coarda prea mult. Nu știu precis dacă faptul că acceptam fără crâcnire să fiu umilit îi dădea satisfacție sau, dimpotrivă, îl pusese pe gânduri. Ce mult trecuse de când mi s-au întipărit în minte cuvintele cu care a început prima oră de istorie, fermecându-ne : “închipuiți-vă, bunăoară, că vedeți dinaintea voastră un câmp imens înconjurat de văi și dealu-ri. De-o parte un furnicar de soldați, bunăoară, iar de cealaltă, alt furnicar. Se deosebesc doar după uni-forma pe care o poartă. în schimb,și unii și alții, se agită, bunăoară, ca un stol de lăcuste flămânde, pre-gătindu-se să-și ia zborul în căutarea lanurilor înfrunzite de grâu sau orz”. Și când așteptam, cu sufletul la gură, să vedem ce se va întâmpla în povestea cu cele două furnicare agitate, a tăcut. Așezându-se pe scaun, de la înălțimea catedrei, ne privea cu ochii sfredelitori. Nu știu dacă fiecare dintre noi, dar eu sigur am simțit o strângere de inimă, crezând că îl deranjasem în vreun fel. Am început să ne foim în banci, căutând în dreapta și stânga, înainte și înapoi. Poate desco-perim motivul care îl supărase. Eram temători că începusem anul cu stângul. Ceea ce nu putea fi de bun augur. Firesc, negăsind nimic, ne speriasem și mai tare. Se vedea după felul în care ne foiam de parcă ardeau băncile de sub noi. “Ei, așa vă vreau !,s-a bucurat profesorul, făcându-ne să amuțim. Da, adevărat vă spun, că așa am vrut să vă văd. Agitați, bunăoară ! La fel ca armatele de care începusem să vă vorbesc.” Aerul de mulțumire îi ieșea prin ochii pe care îi ținea larg deschiși ca și cum ar fi vrut să ne adune în privirea cu care ne învăluia. Apoi, înviorat de felul în care ne învârtise, a continuat, întrebându-ne : “Despre ce credeți că am început să vă povestesc ?” Liniște de mormânt. “încă odată, vă întreb, despre ce credeți că am început…” Un război, a răzbătut o șoaptă timidă dinspre băncile din spatele clasei ! Din doi pași, Bunăoară a fost în mijlocul clasei. Stând drept, după ce și-a împreunat mâinile pe piept, ne-a zis chiar așa : “Adevărat vă spun, răspunsul, bunăoară, e întocmai cel pe care îl așteptam !” Continuând să stea în aceeași poziție, profesorul a poruncit celui care vorbise să vină în față. Nimeni n-a îndrăznit să se miște. Ca și cum s-ar fi așteptat și la un astfel de gest,și-a reluat pendularea printre bănci explicându-ne : “Voit mi-am început expunerea lecției cu acel câmp de luptă imaginar și știți de ce ? Simplu, azi o să facem cunoștință cu istoriile. Da, da, azi facem cunoștință cu istoriile “! Cuuuu -ceeeeeeeeeeeeee ? au izbucnit vociferările. Nu puteam crede că era vorba de mai multe istorii cât timp ne aflam în posesia unui singur manual. “Vă înțeleg nedumerirea. Aveți răbdare și le lămurim pe îndelete. Ia, să vedem mai întâi cum o să răspundeți dacă sunteți întrebați ce e istoria ?” ????????????????????,doar semnul întrebării se putea citi pe chipurile din bancă. “Nu trebuie multă filozofie ca să știi, a adăugat înainte de a apuca să respirăm. Fiind vorba, în fapt, de un șir de conflicte. Așa cum au apărut, odată cu lumea, vor pieri, bunăoară, tot odată cu sfârșitul ei. Fiecare popor, bunăoară, asumându-și existența în arenă, de fapt se angajează, indirect, să fie părtaș la a-ceastă luptă continuă. Mânat, fie de pofta unor noi cuceriri, bunăoară, de impulsul măririi sau pur și simplu nevoit să facă față amenințărilor decăderii. Sunt popoare care cred, bunăoară, că numai în puterea lor stă adevărul și dreptatea, menirea lor în lume fiind aceea de a înfrunta răul, pe care îl văd, bunăoară, manifes-tându-se în diferite ipostaze chiar printre popoarele vecine sau de-aiurea. Unele, bunăoară, s-au obișnuit să domine, îndrăznind orice. Altele, bunăoară, s-au săturat să mai tragă în jug și pretind schimbarea posturii lor în arenă. După cum vedeți, surse de conflict, bunăoară, sunt și încă din belșug ! Aprinderea lor într-o luptă devenind posibilă în orice clipă. Așadar, cheia mersului înainte, pentru istorie, bunăoară, se află în luptă ! Sau război, cum doriți s-o denumim. Iar atunci când începe lupta, ca popor, n-ai încotro, trebuie să intri în horă. Ar fi de-ajuns, bunăoară, să spui o singură dată NU că să regreți amarnic tot restul vieții. Un astfel de gest nu se iartă niciodată. Pentru că o dată ce ai spus NU, bunăoară, ori de câte ori vei avea de-a face cu ceilalți vei da seamă. O să citiți, bunăoară, despre țări care-și justifică retragerea din luptă prin înalte rațiuni de stat ! Minciună ! Lașitate. Ipocrizie. Neputință. Lipsă de bărbăție. Tot de lașitate sau oportunism e vorba și atunci când, bunăoară, un popor tărăgănează, amânându-și prin fel și fel de tertipuri intrarea în luptă, deși aliații îl imploră s-o facă rapid. Cele mai nedemne popoare, însă, se predau, bunăoară, fără împotrivire, pretextând că astfel evită primejdia dispariției ca neam. Viclenie și perfidie ! Celui care, în loc să pună mâna pe arme, bunăoară, i se pare mai la îndemână să spânzure o năframă albă în vârf de băț, altfel spus “ nu vă osteniți să ne cuceriți că ne predăm de bunăvoie ” , i se cuvine cu a-supra de măsură disprețul, după cum o spunea, bunăoară, și poetul. De-a lungul timpului, au fost situații când, aflate în pericol, unele popoare au recurs, bunăoară, la subterfugii precum acela cu amenințarea atacatorilor cum că : nu vă putem da nimic din ceea ce ne cereți, dar aveți mare grijă cum vă purtați cu noi că, grație stăpânului nostru, împăratul cutare, nimeni nu are voie să se atingă, darămite să ne încalce tărâmul… Cercetați harta și o să găsiți, bunăoară, numeroase țări al căror teritoriu îl poți acoperi cu unghia degetului mare, pentru unele nefiind nevoie nici de atât. Oare, ele cum de n-or fi pierit de-a lungul istoriei ? Simplu, în stare de luptă, în loc să spună nu, bunăoară, n-au pregetat să pună mâinile pe arme ! Iar lupta le-a dat onorul de a exista, bunăoară, pe mai departe. Revin, întărind, bunăoară, ce v-am spus mai înainte : dacă spui o dată NU luptei, istoria nu te mai ia în seamă niciodată !Ți-ai pierdut încrederea și așa rămâi pe vecie ! Și-acum, vine capcana la care nu v-ați așteptat : Așadar, istoria, în mod normal, ar trebui, bunăoară, să prezinte lupta, exact ca pe o operație matematică : numărul trupelor de-o parte și alta, strategii folosite, pierderile suferite, învingătorii, învinșii, urmările stipulate în tratatul încheiat. Ei, aflați de la mine că, în realitate, bunăoară, treburile nu sunt chiar ortodoxe. Lupta poate fi pornită dintr-un capriciu, dintr-o ambiție, un fel de revanșă, în urma unei jigniri oficiale, în baza unor pretenții teritoriale, din nevoia unei ieșiri vitale la mare sau, pur și simplu, pentru a pune stăpânire pe un teren mănos, bogat în anumite resurse sau fiind de o importanță strategică deosebită. Dibăcia diplomației, bunăoară, constă în abilitatea cu care se pricepe să ascundă adevăratele motive, făcând istoria oficială în care depun mărturii doar sursele asupra cărora convin învingătorii. Aceștia, bunăoară, dictează textul, respectiv melodia, iar învinșilor nu le rămâne decât să joace după ea. De aceea se spune că uneeori istoria oficială este coafată și cam ipocrită. Legea războiului, bunăoară, e lege, cela ce biruie, odată cu victoria câștigă și dreptul de a dicta cum să se scrie istoria. Iar ceea ce scrie atunci negru pe alb devine dogmă pentru o bună perioadă de timp. Vă mai pot spune așa ca fapt divers, bunăoară, că despre același război, pot fi scrise și istorii neoficiale, fie de către învinși sau alți amatori, istorii romanțate, de regulă, făcute de ahtiații după curiozități, istorii hieroglifice, bunăoară, ilustrate. Pot fi adunate între două coperți fel și fel de curiozități chiar orele astrale considerate că au hotărît destinul luptei ! în oricare dintre aceste istorii pot fi strecurate, bunăoară, documente inedite, în stare să schimbe și cele mai sigure păreri sau să dezvăluie înțelegeri tainice, cumpărări de conștiințe, trădări sau pur și simplu vinderea unor date sau documente strategice. Ghinionul face ca tot felul de asemenea istorii, oricâte amănunte senzaționale ar pune în circulație, să ră-mână, bunăoară, simple cărți de lectură și, poate, uneori, subiecte de discuții aprinse. Dar fără să aibă cel mai mic efect asupra rezultatului cu care s-a încheiat confruntarea. Lectură, atât și nimic mai mult. Isto- ria fiind aceea care ne învață, bunăoară, că omul nu învață nimic din istorie. Așa se întâmplă ca mereu în istorie să-și dea mâna cugetele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunile, vânzările de părinți și frați, nerușinările, pizmele, hulele, trufiile, invidiile și toate celelalte ușurătăți ale lumii ! Ca să nu mai vorbim, bunăoară, că, normal ar fi ca erou să ajungă doar cel ce supraviețuiește prin nume faptei de vitejie pe care a săvârșit-o. Urmăriți paradele militare, bunăoară, ceremonialuri și festivități și o să vedeți eroi în carne și oase ! Luați-o ca o regretabilă contradicție în termeni, de care tot istoria se face vinovată ! N-a descoperit, bunăoară, tratatul prin care să învățăm cum să ne dezbărăm de ceea ce ne învață deși știe că nu putem învăța “. Așa de plăcut aducea vorba încât era o plăcere să-l asculți și aproape sigur că dacă ne spunea că are nevoie de ucenici eu aș fi fost primul gata să-l urmez chiar dacă ar fi fost să merg până la capătul pământului. +++ Imprudent, sau, mai degrabă, molipsit de înfocarea cu care își ținea pledoariile, i-am dezvăluit închipuirile mele cu privire la fața ascunsă a lumii. Arătându-mă îngrijorat că, la adăpostul tenebrelor se inventase o nouă armă de care se foloseau sudiții în năucirea oamenilor pentru a-i ține adunați în turma pe care s-o poată mâna după cum le era voia. Cum să te aștepți la bine din partea sudiților, care și atunci când fac daruri …,mă avântasem într-o figură de stil, ca să-i demonstrez lui Bunăoară că sunt la curent cu mitologia greacă. - Arma fiind ? mi-a curmat, sec, elanul. - Moaștele ! - Sudiții,ăștia, de unde i-ai scos, bunăoară, de pe ce planetă ? - Sunt aici, printre noi, de multă vreme, nu știați ? am prins iarăși curaj, sperând că-i stâr-nisem interesul. - Bunăoară, cum pot fi recunoscuți ? - Simplu. Au luat portul ierarhilor noștri, ca să se poată împreuna cu ei. Umblă laolaltă și slujesc împreună iar oamenii nici n-au habar la cine se închină și-a cui mână o sărută ! - Chiar așa ? Bunăoară, sudiții și ierarhii, fiind împreună, știu unii de alții ? - Nu întotdeauna. - Și-atunci ? -Și-atunci, ce ? - După ce se recunosc ? -Au un semn. Mai bine zis un cuvânt. Când e rostit de un sudit, cel aflat de față pricepe că e vorba &hel |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |