Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 32 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Radu Dragan : Efortul meu intelectual : transgresarea unidirectionalitatii
    Scris la Wednesday, July 11 @ 18:01:47 CEST de catre asymetria
    Transversale
    Radu Drăgan (născut 9.IX.1955, București) este arhitect, antropolog, eseist, poet. Reluam, cu acordul sau, interviul acordat lui Marius Vasileanu.
    A absolvit Institutul de Arhitectură (1982). Publică versuri în revistele "Amfiteatru" și "Luceafărul" și debutează editorial cu volumul de versuri Marea transparență (1979; Premiul pentru debut al Editurii Albatros). Între 1982 și 1990, practică arhitectura la Romproiect și Proiect București. După ‘89 este asistent, apoi conferențiar la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu". În ianuarie 1990, fondează revista "Arhitext"; publică aici, ca și în "Arhitectura" și "Revista de istorie și teorie literară", eseuri și critică literară. Arhitect în mai multe agenții de arhitectură și decorațiuni interioare, face un doctorat în antropologie socială și etnologică la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris și altul în știința religiilor ), la École Pratique des Hautes Études, tot la Paris. Colaborează la "Dilema", "Contrapunct", "Tribuna", "Cotidianul" ș.a.
    Din 1990 este colaborator permanent la "Junalul literar"(București), unde publică articole în marginea actualității.
    O primă culegere de eseuri, Ființa și spațiul (1992), dezvăluie preocuparea predilectă a autorului - hermeneutica spațiului. Muntele înflorit. Contribuție la o hermeneutică a imaginarului (1998) este o cercetare analitică a spațiului simbolic în mai multe texte alchimice de la sfârșitul Renașterii. Fără nici o tendință spre tracomanie, patru din cele cinci studii care compun volumul se referă la mitul magului Zalmoxis. Autorul evită, de asemenea, să caute configurații spațiale în spatele structurilor gândirii. Lumile răsturnate (2000), traducere în limba română a cărții Les Mondes renverses, apărută la Paris în 1999, este o analiză comparativă a spațiului ca reprezentare socială, pe baza cercetărilor autorului în satele vâlcene.

    SCRIERI:
    Marea transparență, București, 1979; Ființa și spațiul, București, 1992; ed. (Symbols and Language in Sacred Christian Architecture), tr. Cristina Ilina Sălăjan, New York, 1996; Muntele înflorit. Contribuții la o hermeneutică a imaginarului, București, 1998; Les Mondes renverses. Etude sur la representation de l’espace de la societe traditionnelle, pref. Paul-Henri Stahl, Paris, 1999; ed. românească (Lumile răsturnate), tr. Roxana Pitea, București, 2000.



    «Efortul meu intelectual se înscrie în această încercare de a transgresa unidirecționalitatea spiritului modern.»

    Marius Vasileanu:
    - Radu Drăgan, ai terminat Arhitectura ca șef de promoție, ai lucrat la un important institut… Ce te-a făcut să pleci în Franța?
    Radu Dragan : - Da, am terminat facultatea ca șef de promoție. Visul meu atunci era să fiu profesor. Nu eram însă membru de partid. Era aproape incredibil, eram primul din an și mă întrebam cum de sunt lasat să termin facultatea și să nu fiu membru de partid: era de neconceput în acele vremuri! Ei bine, nimeni nu mi-a propus-o niciodată. M-am întrebat de ce. Am presupus că aveam un dosar la Securitate. In 1979 am publicat volumul de poezie “Marea transparență”. Cartea fusese premiată de un juriu pentru debut... Cu puțin timp înainte, câteva din aceste poezii fusesera publicate în revista “Amfiteatru”. Câteva zile după aceea, în celebra sa emisiune de la Europa Libera, Virgil Ierunca a comentat favorabil aceste câteva poezii. După câteva zile, am început să primesc telefoane de la diferite persoane care se recomandau cu nume absolut fanteziste… Am presupus întotdeauna că era vorba de Securitate. De altfel se știa pe atunci că oricine despre care se vorbește la Europa liberă intră imediat în colimatorul Securității. Nu am nici o confirmare, acum câțiva ani am cerut să-mi văd dosarul, mi s-a răspuns după foarte mult timp că nu s-a găsit nimic…. Repet, sunt niște presupuneri. În orice caz, am terminat facultatea ca șef de promoție, si în acel an au existat două posturi în învățământ. Doi absolventi trebuiau să rămână asistenți în facultate. Nu am fost printre ei căci nu eram membru de partid; au fost alesi doi activisti, unul dintre ei e acolo si acum, celalalt a emigrat….
    Ei bine, nu am putut să-mi îndeplinesc acest vis decât după revoluție. Imediat în 1990, când s-a organizat, pentru prima oară după zeci de ani un concurs de admitere în învățământul superior de arhitectura, m-am prezentat și în aceeași zi în care am susținut acest concurs pentru postul de asistent în facultate, a mai fost un al doilea concurs pentru o bursă de studii de un an în Franța. Era vorba de acea inițiativă care s-a numit “500 de burse pentru Europa de Est”. Am candidat și am obținut și bursa și postul de asistent. Un timp după aceea, prezentându-mă la la Serviciul Personal al Institutului de Arhitectură pentru a-mi depune dosarul și a deveni cadru didactic, mi s-a spus că nu pot fi asistent pentru că voi pleca în Franța. Pur și simplu, șeful personalului, care era si securistul Institutului, a refuzat sa ma angajeze. Eram pe atunci arhitect la “Proiect București”. Puțin timp după plecare, am fost dat afară de la “Proiect București” pentru absențe nemotivate… Conducerea de atunci a institutului îmi ceruse să semnez angajamentul că o dată întors voi lucra încă doi ani acolo, ceea ce am refuzat spunând: nu sunteți voi cei care îmi oferiți această bursa, nu văd de ce as avea vreo obligație față de “Proiect București”… Cert este că am fost dat afară pentru absențe nemotivate.
    - Păi nu știau că ești plecat cu bursă?!
    - Bineînțeles că știau. Eu am plecat din România pe 13 decembrie 1990. Practic, la un an după revoluție. Era o perioadă în care cel care pleca era foarte prost văzut. Și era și mai prost văzut cel care voia să se și întoarcă. Țin minte că unul din profesorii mei de la Facultatea de Arhitectură mi-a spus atunci: Radule, nu pleca, nu este bine! Faptul de a fi trecut peste acest sfat și de a fi plecat a fost socotit, presupun, un afront. Asa am plecat la Paris.Trebuie să spun că nu mi-am pus nici o clipă atunci în mod serios problema că voi rămâne în Franța. Am plecat cu această frustrare, după ce implorasem conducerea instituției și șeful personalului să mă angajeze. După revoluție mi se propusese să preiau revista “Arhitectura”, am refuzat pentru că voiam să inventez ceva cu totul nou, ceva ce nu mai exista. Asa am înființat ziarul “Arhitext”. Înființasem un ziar, obținusem ceea ce visasem, un post în învățământ. Nu aveam nici un motiv să rămân în Franța. Mai târziu, ziarul “Arhitext” a fost preluat într-o manieră neelegantă de altcineva, unul dintre cei pe care tot eu îi adusesem acolo….
    - Revista era o inițiativă privată?
    - Infiintasem o societate cu mai mulți acționari. Atunci, în naivitatea mea, nu am vrut să-mi arog titlul de șef al publicației. Am vrut să fac o publicație colegială. Am făcut o casetă redacțională în care eram trecuti patru sau cinci redactori, în ordine alfabetica, si înainte de a pleca în Franta am creat un comitet de onoare în care i-am cooptat pe profesorul Grigore Ionescu, pe Șerban Cantacuzino și pe Alexandru Beldiman, sperând că ei vor deveni un fel de mentori care să dea ziarului o greutate pe care nu o aveam noi, cei încă foarte tineri. Visam să fac o publicație foarte deschisă, care să fie nu numai de arhitectură, să fie de arte vizuale, muzică, cinema. O publicație deschisă și bazată pe schimbul cultural, care să nu discute numai despre probleme de arhitectură. De altfel, la ora aceea era și foarte greu pentru că arhitectura buna era foarte puțină. Deci am fost înlăturat pur și simplu din revista pe care o creasem. Mai mult decât atât, a avut loc o așa-zisă ședință a acționarilor, la care bineînțeles că nu am fost invitat, ședință în care s-a mărit capitalul social pentru a se oferi părți unei persoane din afara acestui grup. Și am fost semnat în fals – o ilegalitate flagrantă. Deci am fost dat afară de la “Proiect București” pentru absențe nemotivate, am fost înlăturat din ziarul pe care îl creasem. Între timp, cu prima ocazie când am venit în România, în februarie '92, m-am dus la Facultate. Am întrebat ce se întâmplă cu postul pe care îl câștigasem. Pur și simplu mi s-a refuzat angajarea.
    - Ai spus că bursa era numai pentru un an de zile?
    - Bursa a fost pentru un an de zile. Dar, din punctul de vedere al celor care au acordat-o, Ministerul Transportului și Locuințelor din Franța, a fost, trebuie să spun cu o oarecare dezamăgire, un gest oarecum formal. Pentru că ei ne-au acordat această bursă (care de fapt a fost numai de sase luni, am aflat asta odata ajunsi la Paris), după care fiecare putea să facă aproape ce voia. Cine a vrut să facă ceva a făcut. Cine nu, putea să se plimbe cât era ziua de lungă.
    - Dar probabil trebuia să produci un proiect final…
    - În mod normal așa ar fi trebuit. În prima zi când am ajuns acolo am fost întrebați ce proiect avem fiecare. Eu am spus ce voiam să fac, aveam un studiu pe care voiam să-l scriu și care de fapt s-a concretizat mai târziu în cartea “Muntele înflorit”. Mi-am petrecut tot acest rastimp la Biblioteca Națională. Locuiam într-o suburbie nordică a Parisului. Dimineata luam metroul, ajungeam la bibliotecă șI ramâneam acolo pâna seara. Duminica, când era închis, mergeam la Centrul Pompidou. Practic, îmi petreceam șapte zile din săptămână din șapte în biblioteci. Am început să citesc atunci alchimie - un vis mai vechi. În România fiind, începusem un studiu despre alchimie, nu aș putea să spun ce anume mi-a provocat acest interes. Ba da, probabil Eliade, plus alte lecturi care m-au incitat să răscolesc puțin mai adânc în acest subiect destul de misterios și controversat. Însă la Biblioteca Academiei din București, care era singura bibliotecă care își merita cu adevărat numele în acea perioadă, cărțile de alchimie pe care le-am putut descoperi erau foarte putine, sase-sapte titluri. Restul erau fie la secret, fie pur și simplu nu existau. Deci am început să studiez alchimia. În paralel, m-am înscris la un master de antropologie sociala la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, sub conducerea lui Paul Henri Stahl, pe care îl întâlnisem la București cu puțin timp înainte de a pleca, la un simpozion la Muzeul Satului. Spunându-i că voi merge la Paris, mi-a dat numărul sau de telefon și mi-a spus să-l caut. Asa m-am înscris la acest doctorat, pe care l-am facut sub îndrumarea profesorului Stahl. Deci am început să studiez în paralel antropologia și alchimia. Cam așa s-a întâmplat. Pe de o parte m-am văzut respins din toate locurile unde aveam rădăcini în țară. Pe de altă parte, a fost acest doctorat care începea să se contureze și care era un vis mai vechi. Am început să fac această cercetare din ce în ce mai serios, am venit foarte des în România în acea perioadă, alesem ca teren de cercetare Oltenia și Țara Loviștei. Am venit câțiva ani la rând, am făcut cercetări de teren acolo.
    - Care au fost concluziile acestor cercetări, ce ți se pare remarcabil, ca antropolog, apropo de Țara Loviștei?
    - Sunt foarte multe lucruri de spus. Subiectul meu a fost reprezentarea spațiului în societatea traditionala. Ca să sintetitez o parte din concluziile acestei cercetări, modul de a funcționa al acestei societăți este foarte diferit de cel al societății urbane moderne. Pe de o parte, există o diferenta extrem de importantă, desi greu sesizabila, între cele două tipuri de societati. Pe de altă parte, ca indivizi, noi toți păstrăm în subconștientul nostru o serie întreagă de elemente care provin din acest substrat al societății tradiționale. Există încă în noi un mod de a percepe lumea, care nu este deloc al societății moderne, si trăim această separare, această rupere de modelul tradițional al existenței ca pe o dramă interioară de care foarte rar ne dăm totuși seama. Asta este una din marile probleme ale lumii moderne.
    - Spuneai la un moment dat, ca să intrăm în probleme concrete, despre modalitatea fascinantă pentru mine, sigur a mai fost studiată și de mulți alți antropologi, aceasta a așezării satului pe axa nord-sud… Are aceasta vreo trimitere, vreo implicare în modernitate. Este omul modern atins de această problemă?
    - Ca să sintetizez, problema asta este faimoasa problemă a societăților dualiste. Trebuie spus că, dupa Lewis Morgan, societățile dualiste au fost studiate de antropologii de la începutul secolului XX, care au studiat societățile tradiționale din Australia și din America de Nord. Apoi, Lévi-Strauss a descoperit asemenea structuri dualiste în America de Sud, la indienii din Brazilia. Aceste cercetări confirmau existența societăților dualiste în ceea ce ora aceea erau numite încă societati primitive, adica care dispuneau de o tehnologie foarte puțin avansată. Societățile tradiționale dualiste în Europa au fost foarte puțin cercetate. Eu am fost frapat de faptul că unele din mărturiile pe care le-am întâlnit în satele românesti vorbesc despre “satul de sus” și “satul de jos”, de “cei de sus” și “cei de jos”. De multe ori această structurare dualistă are un suport geografic, dar nu întotdeauna. Este foarte interesant ca acestui tip de organizare spatiala i se asociază o serie de practici sociale legate de căsătorie, de momentele festive ale anului, că grupurile tineri de colindători se structurează respectând această organizare dualistă a satului și mai ales, este foarte interesant ca în anumite cazuri această structurare are o conotație morală: cei de sus sunt considerați mai buni, mai inteligenți, mai bogați, în timp ce cei de jos le sunt inferiori. Ideea mea este că acest tip de structurare permite o dinamică a societății care face ca cele două grupuri să fie mereu în competiție. Uneori există bariere bine delimitate între cei de sus și cei de jos, marcate cu o piatră de hotar.
    - Să subliniem că această exemplificare se întâmplă nu neapărat într-o zonă deluroasă sau muntoasă, ci și în câmpie.
    - Absolut. De multe ori satele sunt asezate pe o câmpie perfect orizontală unde nu există nicio justificare geografică a acestui dualism spatial. Lucrurile astea se întâlnesc și în Moldova, unde avem documente din timpul lui Ștefan cel Mare. Sunt alte mărturii pe care le-am cules în zona pe care am studiat-o, Oltenia și Țara Loviștei. Această structurare face ca organismul care este satul să funcționeze, pentru că există două jumătăți care sunt tot timpul în competiție. Dar acest fenomen este destul de dificil sesizabil, pentru că lucrurile erau deja uitate când am ajuns să le cercetez. Foarte puțini țărani mai știau, de exemplu, într-un sat din Oltenia, că aceste două jumătăți existasera cândva. Doar un bătrân învatator își mai amintea, și mi-a arătat locul unde era cândva piatra de hotar care separa cele două jumătăți.
    - Și totdeauna cea de sus era mai bună, mai curată decât cea de jos?
    - Cei de sus aveau reputația de a fi mai bogați, mai inteligenți, mai buni. Cei de jos căutau să-i egaleze sau să demonstreze că nu sunt mai prejos.
    - Și noii veniți de cele mai multe ori se așezau în partea de jos?
    - Asta este destul de discutabil. Modul cum se așează într-un sat noii veniți depinde destul de rar de partea de jos și partea de sus, dar în orice caz, altadata, noii veniti erau greu sau deloc acceptati.
    - Nu vi se pare straniu că există în mistica iudaică așa-numitele “ape de sus” și “ape de jos”? Primele sunt cele care aparțin Cerului și celelalte aparțin Pământului. Mi și ma sunt cele două conjuncții fundamentale care le corespund. Conjuncția mi în limba ebraică însemnând și, este conjuncția care unește, pe când ma este conjuncția sau, cea care desparte. Fiind corespondentele apelor de sus și apelor de jos, cerului și pământului. Știu că vă te ferești de comparații de tipul acesta, dar totuși este inevitabil să nu-ți vină în minte…
    - Lévi-Strauss scrie undeva că dualismul este înainte de orice psihologic. Nu știu dacă putem rezuma întreaga, enorma complexitate a structurii dualiste la aspectul psihologic. Dar cred că este destul de plauzibil că, pur și simplu, întreaga noastră funcționare mentală este condiționată în mare măsură de imaginea dualistă a lumii care se concretizează sub diferite forme, extrem de complexe, de variate, de la o cultură la alta. Eu mă feresc de apropieri pe care le consider forțate între religia iudaică și structura dualistă a unui sat Bororo, de exemplu. Nimic nu ne autorizează să facem astfel de comparații, chiar dacă luăm în considerare structura dualistă a însăși raționalismului omenesc.
    - Iertată-mă, aici nu este neapărat un pattern iudaic fiindcă îl găsești la chinezi șI în multe alte locuri. La chinezi este Cerul Anterior și Cerul Posterior… Așa încât fără a trimite nicidecum la o tradiție primordială - eu nu am această obsesie -, se regăsește în mai multe locuri ale lumii.
    - Se găsește în foarte multe locuri și este aproape indubitabil că modul nostru de a înțelege lumea este determinat într-o măsură foarte importantă de această organizare. O să vă dau un exemplu care îmi place foarte mult și pe care îl dau de multe ori pentru a explica această structurare dualistă. Știți că la baza logicii computerelor este logica lui unu și zero. Întreaga enormă complexitate a calculului matematic care stă la baza calculatoarelor, care sunt indispensabile astăzi, este o structurare dualistă, unu și zero, sau cu alte cuvinte plus și minus. Există multe alte tipuri de logică matematică. Ei bine, de ce structurarea dualista? Răspunsul meu este: pentru că este cea mai simplă. A avea un pol plus și unul minus ajunge pentru a ne construi o imagine coerentă a lumii. Asta nu înseamnă că lumea este dualistă. Înseamnă numai că reprezentarea dualistă este cea mai simplă, cea mai comodă, cea mai eficace, pentru că fiind simplă ne permite să ne construim o imagine coerentă a lumii. Nu înseamnă că lumea este așa. Modul de funcționare a creierului nostru face ca dualismul să reprezinte un mijloc simplu și eficace pentru a ne reprezenta o lume altfel de neînteles.
    - Am intrat inevitabil într-un spațiu care-ți este foarte aproape, cel al antropologiei religiei. Și trebuie să spunem că după doctoratul de care aminteai, ai mai făcut unul în istoria religiei…
    - In Franța nu exista pe atunci (lucrurile s-au schimbat între timp), un termen pentru a depune lucrarea de doctorat. În general se considera că trebuie să fie cel puțin trei ani, pentru că altfel teza nu este ceva serios. În general, la un doctorat în Franța se lucrează între trei și cinci ani. Se consideră că trei ani este un minim. Între timp, împins de nevoile existenței, am început să lucrez.
    La un moment dat, am avut un fel de remușcare, dându-mi seama că aveam totuși o cantitate destul de impresionată de material antropologic și m-am hotărât să scriu totusi această teză. Am susținut-o în 1997, după care a apărut un fel de gol intelectual. Nu mai aveam motor, ca să zic așa, dupa acest doctorat de antropologie.
    - Între timp trăiai în Franța, ca arhitect, ca să îți câștigi existența?
    - În toată această perioadă, am lucrat în diferite agenții de arhitectură. Dar era o existență cotidiană care nu îmi oferea acea hrană sufletească care era cercetarea, studiul, care mă ținuseră, ca să zic așa intelectual vorbind, în viață timp de ani de zile. Am scris atunci “Muntele înflorit”, care conține câteva studii, în mare este vorba despre o paralelă între marile teme ale alchimiei si mitul lui Zalmoxis, care reprezintă o încununare a unei cercetări foarte îndelungate, o sinteză a tot ceea ce s-a scris despre Zalmoxis, si un text la care tin foarte mult, care descrie felul în care mitul lui Zalmoxis a fost repus în circulație în Renaștere de către hermetiști, începând cu Marsilio Ficino si Pico della Mirandola, Pico fiind prietenul mai tânăr al lui Ficino, care trăia la curtea lui de Cosimo de Medicis. Zalmoxis a avut o carieră fulgurantă și extrem de interesantă în ezoterismul renascentist, carieră care s-a prelungit până la Tomasso Campanella, la începutul secolului XVII.
    - Care sunt dovezile – fiindcă afirmația este foarte curajoasă?
    - Ficino si Pico avut acces la aceleasi texte pe care le cunoaștem și astăzi, Platon în primul rand. Și la acel număr relativ important de autori ai antichității târzii care au scris despre Zalmoxis. Au avut același surse ca și noi.
    - Numai că puteau foarte bine să pornească și de la alt personaj care să fi avut un traseu similar. Ai putea să spui, exagerând un pic, că există un algoritm care se regăsește în diferite forme și în alte spații spirituale, prin care se vorbește despre moartea sau ascunderea maestrului și revenirea sa în lume, este o chestiune relativ uzuală… Inclusiv mitul lui Osiris…
    - Mitul lui Osiris a jucat un mare rol în constituirea mitologiei crestine, pentru că este legat de moartea și învierea bobului de grău. Mitul unui zeu care moare pentru a renaște periodic nu este tipic zalmoxismului, el se regăsește în foarte multe culturi si sub diferite forme, este un mit tipic societăților agrare. Însă ceea ce a fascinat la Zalmoxis nu este atât acest mit tipic pentru societătile de cultivatori, centrală aici este ideea inițierii. Acești geti “care se fac nemuritori”, după cum scrie Herodot – iata ceea ce i-a fascinat pe greci si a stârnit interesul hermetiștilor din Renaștere, pentru că problema nemuririi în Renaștere nu era privită ca o problemă insolubilă, ci ca o problemă căreia i se poate da un răspuns. Renașterea a reluat pe un alt palier problema nemuririi, dar nu a nemuririi ca fenomen ciclic, ci ca o nemurire care poate fi câștigată în mod individual, cu condiția să se dispună de inițierea necesară. Marsilio Ficino este cel care a publicat primul, la cererea lui Cosimo de Medicis, textele lui Platon în Occidentul care nu cunoscuse pâna atunci din textele platonice decât Timaios. El este cel care, comentând celebrul astazi pasaj din Charmides, a repus în circulație mitul lui Zalmoxis. Meritul de a fi introdus în ezoterismul occidental pe Zalmoxis îi aparține în egală măsură lui Pico della Mirandola. Plecând de la Pico, marii hermetiști ai Occidentului renascentist au făcut din Zalmoxis un mare mag alături de Abaris Hiperboreanul, Zarathustra și Hermes Trismegistos.
    - De la asta a pornit a doua ta teză de doctorat?
    - Afara de un mic text care se cheamă Barbarul în imperiu, care discuta mitul lui Zalmoxis în epoca lui Justinian, dar contine câteva trimiteri la istoria contemporană, acesta este, dacă vrei, esența cărții “Muntele înflorit”. Mi-am spus atunci că nu ar fi mare lucru dacă aș face și această teză de alchimie, pentru că aveam deja o documentație considerabilă. Mi-am zis: am făcut un doctorat, pot să-l fac și pe al doilea. Și m-am apucat de treabă. Între timp începusem să frecventez Ecole Pratique des Hautes Etudes, si să-mi potolesc interesul pentru alchimie și ezoterism. Așa s-a născut această teză de alchimie, care se cheamă “La Pierre-Dieu”, în românește (dar în românește sună prost), “Piatra-Dumnezeu”. Cartea este în curs de traducere la Editura Paidea.
    - Între timp ai revenit la postul mult visat, ca profesor invitat la Arhitectură, la București…
    - Am scris între timp împreună cu Augustin Ioan o carte care se cheamă “Ființa și spațiul”, în care fiecare avem o secțiune compusă din câteva studii. Această carte a fost după aceea tradusă în engleză și publicată în Statele Unite cu un oarecare succes, pentru că uitându-mă la un moment dat pe internet am văzut că este recomandată în bibliografia pentru doctoratul de filozofie al unei universității americane, tot așa cum cartea mea de antropologie am văzut-o recomandată ca obiect de studiu într-o universitate franceza. Cartea avea titlul “Espace du corps, espace du monde”, în româneste a fost tradusa cu titlul "Lumile răsturnate”, tot la Paideia.
    Da, am revenit la Arhitectură, unde mi s-a propus să fac un curs optional de antropologie urbană. Acest curs l-am făcut un singur an pentru că anul următor nu au mai fost candidați. Trebuie să spun că antropologia urbană este o ramură a antropologiei generale care este în mare parte datorată Școlii din Chicago și care astăzi studiază problemele antropologiei în spațiul urban, în orașele moderne. Nu am un mare entuziasm pentru antropologia urbană, mi se pare că este o ramură a antropologiei generale, care nu știu dacă își merită existența ca disciplină separată. Spun asta cu riscul de a-mi atrage oprobiul comunității antropologice... După care, în anul următor mi s-a propus să fac un curs de antropologie generală pentru studenții de anul patru de la Institutul de Arhitectură din București. Am făcut acest curs timp de vreo cinci ani, numărul studenților crescând exponențial. Dacă în primul an am avut 30 de studenți, în ultimul an, care a fost anul trecut, am avut cam 100 de studenți. Există un real interes pentru antropologie. Am ținut câțiva ani si un curs la masterul de spațiu sacru.
    - Mi s-a părut foarte interesant acel curs pe care l-ai ținut despre tradiția discretă, nu neapărat ezoterică, din spațiul românesc, curs susținut la Sorbona la catedra unde ai făcut ultimul doctorat.
    - Urmare a acelui doctorat în istoria religiilor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Această scoala are printre foștii profesori pe Mircea Eliade, care la sugestia lui Dumézil a ținut timp de câtiva ani cursuri ca profesor invitat, înainte de a pleca la Chicago, tot aici a ținut cursuri Nicolae Iorga. Am ținut într-un prim an un curs despre cosmogoniile alchimice, subiect foarte interesant, după care anul trecut am făcut, la sugestia lui Jean-Pierre Brach, care este actualul titular al catedrei, un curs despre ezoteriștii români. Titlul este “Contribuția ezoteriștilor români la ezoterismul occidental”. Un editor francez mi-a propus să scriu o carte pe aceasta tema, sa vedem…
    - Este aceeași catedră pe care a condus-o până nu de mult Antoine Faivre?
    - Exact. A fost profesorul și îndrumătorul meu la doctoratul de la Sorbona. Ceea ce m-a uimit este că există un real și erudit interes al specialiștilor în domeniu pentru ezoterismul românesc. Acest interes provine într-o anumită măsură de la Eliade, dar mai ales de la Vasile Lovinescu, Mihai Vâlsan șI parintele Scrima. Acest interes extraordinar al ezoteriștilor români pentru René Guénon , care este un personaj extrem de controversat, dar o figura centrala a ezoterismului occidental modern, a făcut ca specialiștii în domeniu din Occident să fie extrem de interesați de geneza și evoluția ezoterismului în România.
    - Să precizăm că la catedra de la Sorbona toate aceste studii focalizate pe ezoterism, fie și pe ezoterisme, se fac indubitabil la modul cel mai științific posibil, după criteriile istoriei religiilor…
    - Titulatura exacta a catedrei este “Istoria curentelor ezoterice în Europa moderna si contemporana”. Sunt ezoterisme și ezoterisme. Ezoterismul nu este neapărat cărțile despre tarot și toată această literatură pseudoezoterică care împânzește librăriile și bibliotecile lumii, ci este un studiuștiințific, extrem de documentat, care analizează fenomenul ezoterismului de pe pozițiile unei cercetări universitare extrem de serioase. Nu este vorba de ezoterismul popular modern, care este tipic mișcării New Age…
    - Așa cum, de pildă, profesorul Moshe Idel are cursuri de cabala în universitățile occidentale la fel se întâmplă la Sorbona.
    - Absolut. De altfel, Moshe Idel a tinut cursuri la catedra unde am predat.
    - Care sunt planurile tale de viitor, ai spus nu poți să stai pe loc, la ce lucrezi acum?
    - Grea întrebare. Adevărul este că nu sunt un exemplu de urmat. M-am risipit în direcții aparent puțin convergente - antropologie, istoria religiilor, arhitectură, literatură. Dacă vrei, eu cred că sunt un fel de vestigiu nereușit al mitului omului universal care nu prea mai are căutare în ziua de astăzi, un fel de relicvă intelectuală a acestui om total care a dispărut și care în ziua de azi este o rara avis. Mă simt de multe ori mai contemporan cu eroii mei Pico și Ficino decât cu omul de astazi care este robul hiperspecializării și al unei societăți din ce în ce mai materialiste și lipsite de această viziune universalistă care a dispărut după Renastere. Pentru că eu cred ca, până la urmă, omul nu poate fi încorsetat într-o disciplină strictă. Este, poate, pur și simplu vorba de curiozitatea intelectuală. De fapt, cred că sunt un exemplu tipic al acestei categorii intelectuale care refuză spiritul unidirecțional, dar care a eșuat într-o lume prea puțin dispusă să accepte această polivalență a spiritului. De altfel, ca să dau un exemplu amuzant, la un moment dat aveam trei curriculum vitae: unul de arhitect, unul de antropolog și unul de cercetător în domeniul istoriei religiilor. Aveam foarte mare grijă ca în fiecare să apară foarte puțin din celelalte pentru că, din păcate, o spun cu tristețe, pentru lumea care mă înconjoară, este un exemplu de neseriozitate să fii interesat de atâtea domenii care par divergente.
    - Toate acestea au însă un liant profund…
    - Au, dar pare neserios în lumea de azi, atât în Occident, cât și aici în țără, pare neserios cineva care se interesează de atâtea domenii. Oamenii sunt obișnuiți să-ți catalogheze semenii. Cutare este scriitor, cutare e filozof, cutare e arhitect, cutare e ziarist, cutare e medic. Unul care se intereseaza de prea multe domenii pare un exemplu de neseriozitate, când de fapt este vorba de curiozitatea spirituală, de interesul pentru tot ceea ce este mai profund în om.
    - Au fost influențate producțiile tale legate de arhitectură după ce ai terminat aceste doctorate? S-a văzut ceva în munca, în creativitatea ta ca arhitect?
    - Din interior privind lucrurile, fără îndoială că există undeva o rădăcină, un fir conductor, dar mi-e greu să spun că se vede cu ochiul liber. Nu, n-aș crede. Sigur că, din punctul meu de vedere, unitatea lor sunt eu însumi.
    - Cel puțin în anumite spații ale Asiei, mă gândesc la India, la Japonia, la islamul clasic, cel care era un înțelept era și un pic poet. Poate fiindcă ai produs și poezie, în cele din urmă numitorul comun poate fi și poezia…
    - Poate. Nu stiu dacă sunt întelept, nu prea cred, oricum lucrurile astea, cartile si clădirile multe-putine pe care le-am făcut există, nu sunt ezoterice, si nici nu aș putea spune că am produs poezie ezoterică, nici că m-am ocupat în mod poetic de ezoterism. Cred că am încercat să mă ocup și de antroplogie și de studiul ezoterismului într-un mod cât se poate de științific folosind uneltele și metodele care sunt proprii acestor discipline. Dacă vrei un răspuns, există o tendință în știința contemporană, care se cheamă transdisciplinaritate - cred că mă înscriu destul de bine în această încercare a unora din savanții lumii contemporane care și-au dat seama că aceste bariere între discipline sunt absolut artificiale, si care încearcă prin studiile și lucrările lor să transgreseze aceste bariere pentru a regăsi într-un fel această unitate originară a spiritului care nu poate fi încorsetat într-o disciplină sau alta. Însă lumea de astăzi nu este încă coaptă pentru a accepta această transdisciplinaritate, care este ceva evident, dincolo de orice îndoială. Dar, repet, trăim din păcate într-o lume care este din ce în ce mai împinsă spre hiperspecializare. O lume în care omul devine imperfect, unidirecțional. Efortul meu intelectual se înscrie în această încercare de a transgresa unidirecționalitatea spiritului modern. În ce măsură sunt un exemplu reușit sau eșuat...
    Associated Topics

    Societatea de mâine


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 9

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.46 Seconds