Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 13 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Cora Muntean, Bucurestii, sub dictatura Coronavirus
    Scris la Friday, January 19 @ 09:23:23 CET de catre asymetria
    Memoria
    „Am ajuns, iată, s-o invidiez pe Cora Muntean. Pentru că ea a avut avantajul de a ieși din casă. De a ajunge cu legitimația de reporter nu la Polul Nord sau în Deșertul Gobi, ci în Bucureștiul primăverii lui 2020. Față de cititorul închis în casă, ea a avut avantajul de a ieși pur și simplu pe străzile Capitalei. Ca să vezi  A ajunge pe străzile Bucureștiului a fost timp de două luni o aventură mai ceva decît a ajunge pe Lună. Are însă și al doilea mare avantaj al reporterului. Știe să observe. Acolo unde privirea cititorului lunecă fără să se oprească, reporterul descoperă amănunte semnificative pentru halucinanta atmosferă dată de un oraș care trăiește sucit, mai ceva ca acel Cănuță al lui Caragiale. Pe parcursul documentării, se vîră acolo unde pare mai interzis, mînată de curiozitatea de gazetar, care nu diferă prea mult de curiozitatea omenească pur și simplu, observă ceea ce ochiului obișnuit i-ar scăpa și vorbește despre ea însăși. Reporterul e prin definiție atent la lumea din afară, concentrat asupra lumii din jur pentru a nu-i scăpa nimic din ceea ce rămîne important”.
     Ion CRISTOIU

    Extras din Cora Muntean, Bucureștii, sub dictatura Coronavirus

    MX Editura Mediafax © SC Editura Mediafax SRL, 2020

    La un gard de președinte, la un pas de o încurcătură 

    22 aprilie. Înainte de a mă aventura prin Rahova și Ferentari, căci mă bate gândul să ajung și pe acolo, miercuri am descins în Cotroceni. Cu metroul până la Politehnică, iar de acolo e o aruncătură de băț până la palatul unde stă domnul președinte. Am ajuns înaintea premierului și a miniștrilor cu care avea ședință de lucru, prin urmare la intrarea Leu era o mare foșgăială de trupe: militari, jandarmi și polițiști. Cum eram singura persoana care staționa peste drum de intrare, toate privirile s-au oprit asupra mea. Desigur, nu am avut curajul să trec. De fapt, curaj aș fi avut, dar nu am vrut să mă complic. Parcă și leul din vârful statuii s-a zbârlit la mine. Mi-am zis că ia mai bine fac eu cale întoarsă și merg să văd care-i treaba pe la AFI. Circulau salvările cu sirenele urlând de aveam senzația că sunt în Beirut. La un semafor așteptau două doamne în vârstă, când a trecut o ambulanță SMURD în care și șoferul și cel din dreapta erau în combinezoane albe, cu măști, cu glugi. Sirena chirăia de-ți țiuiau urechile, deși nu era nicio mașină în față. Doamnele s-au închinat de zici că a trecut Preafericitul, apoi una a decis: „Hai să mergem în casă, că poate ne adună de pe străzi ".

    La „Președintele României

    Probleme cetățenești” era închis La mall era dezolant. Nu doar că era pustiu, dar pe lângă că erau ferecate ușile, în fața lor au fost așezate garduri de fier, ca pe stadion, de parcă voiau să stăvilească o invazie a dependenților de shopping. Doar fata frumoasă de pe un banner imens, care făcea reclamă pentru un parfum, părea vie pe acolo. Și porumbeii. Adunați grămadă, nici nu se urneau când treceai printre ei, ba parcă te priveau cu reproș că le calci teritoriul. M-am învârtit cât m-am învârtit în jurul clădirii și am dat și peste un homeless. Stătea pe o bancă și vorbea singur. Instinctiv, m-am îndepărtat când l-am văzut. „Nu sunt periculos, nu vă fie teamă. Sunt plictisit", a strigat el în urma mea. Am decis să merg înapoi la palat. Cred că se terminase reuniunea, că mai era doar mașina armatei în față. Am făcut niște poze de departe și am luat-o în jos pe lângă gard. La poalele dealului, când s-a terminat și imensa curte a palatului, am dat de o poartă pe care scria: „Președintele României. Probleme cetățenești". Evident, era închis, de parcă tocmai atunci se terminaseră toate problemele cetățenilor. Știu, le transmitem online, dar dacă tot eram în zonă, am zis să încerc să le transmit și verbal. Am strigat de câteva ori: „E cineva ?", dar nu mi-a răspuns decât un câine tot mai nervos. 

    Am traversat și am dat de un șir de magazine, toate închise, cu excepția celor care vindeau sicrie. Am scuipat, imaginar, în sân de trei ori și am traversat. La un atelier de reparat pantofi, omul și-a lăsat numărul în ușă „pentru orice urgență". Clar, de la atâta umblat, oamenii chiar își tocesc pingelele. Bag de seamă că meseriașii vor începe să aibă valoare. Mi-a plăcut optimismul din afișul altui magazin, „Închis. Dar vom redeschide”. La Spitalul Universitar era liniște, chiar prea multă liniște. În curte au fost amplasate două corturi mari, probabil pentru pacienți cu COVID, de ordinul sutelor de mii, pe care-i tot anunțau doctorii responsabili cu panicarea populației. Peste drum, ruinele Casei Radio răsăreau ca o pată rușinoasă, pe care nimeni, de 30 de ani, nu reușește să o șteargă. În drumurile mele prin Capitală am întâlnit multe astfel de ruine, unele care ar fi putut deveni niște perle, așa cum au fost odată. Am dat de o biserică, Sfântul Elefterie Nou, o capodoperă a arhitecturii. Chiar este foarte frumoasă, fără a fi opulentă. M-a mirat când am văzut că felinarul de deasupra intrării era aprins deși era ziua-n amiaza mare ; mi s-a părut a fi un far care-și risipește lumina. Pe lateral, în curtea bisericii, printre dalele de beton, a început să răsară iarba. Dincolo de gard, alți porumbei stăteau în tihnă pe iarbă. Mi-am amintit că azi este Ziua Pământului. Peste tot parcă Pământul se bucură că azi sărbătorește singur. Nu mai recurg la retorica potrivit căreia am batjocorit atât de mult natura, fără să ne pese de nimic, doar că azi mi s-a părut că ei îi este mult mai bine fără noi, că eram ca niște musafiri obraznici.

    Cum m-am simțit o clipă ditamai spioana

    Am ținut-o pe Splai, să ajung la Izvor și m-am ghidat după clădirea Parlamentului, pentru că dacă s-ar da un premiu pentru cea mai talentată rătăcită, aș urca sigur pe podium. Și ajung la Institutul Național de Cercetare- Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Fac repede o poză și dintr-o dată aud că strigă cineva că nu am voie. Mă uit pe gard și văd semnul, privesc dezolată la militar. „Mergeți mai departe”, îmi spune el. îi fac un semn amical și plec. Dau de Institutul de Cercetare „Victor Babeș”, unde era pustiu. Doar un domn de la pază uda florile cu un furtun. Iar dau de o poartă tot cu Institutul „Cantacuzino”. Aici era mare agitație, de parcă tocmai descoperiseră vaccinul-minune. Mai mulți militari umblau încoace și încolo. Nici nu am mai încercat să fac poză, doar m-am oprit puțin să mă uit. Când aproape ajung în intersecție, mă trezesc, dintr-o dată, cu trei bărbați în fața mea. Efectiv am trăit pe viu expresia că au răsărit din pământ. Așa cum eu par o doamnă, ei păreau din servicii. „Bună ziua”. „Bună ziua”, răspund eu. „Ce căutați în zonă?” Am vrut să răspund : „Spionez, că am auzit că s-a descoperit vaccinul-minune”, dar am zis că e mai înțelept să nu mă apuce tocmai acum glumele. M-am uitat la haine, să observ vreo umflătură la brâu, dar nu am văzut nimic. „În documentare”, spun eu. „Documentele dumneavoastră, vă rog”. „Cred că mai întâi ar trebui să știu cine sunteți, nu? Cel cu care conversam și-a scos o legitimație și mi-a fluturat-o prin față. Cum eram la distanța fizică, în acest caz și socială, cerută și cum el a manevrat-o în viteză, nu am văzut nimic. 
    Scot legitimația, buletinul și declarația. întinde mâna după ele. „Dacă vreți să vă atingeți de lucrurile mele, vă dau un pic de Mona”, spun eu. Ceilalți doi au intrat în alertă. Bag mâna în geantă și scot flaconul de spirt. Cei doi au luat pe loc repaus. Între timp, văzuseră legitimația de presă, că am pus-o să se vadă. Am despăturit declarația, apoi am arătat buletinul și legitimația. 
    „Sunteți jurnalistă”, constată el. „Da”. „Și ce documentați, nu vedeți că totul e pustiu?”
     „Păi, cum să vă spun, un jurnalist talentat este în stare să scrie ceva foarte interesant și despre nimic, despre pustiu”, îi explic eu. Bine, adevărul este că îmi cam bătea inima. „Și tocmai în această zonă v-ați găsit?” „Să vă explic cum stă treaba. Eu vin de la Cotroceni. De la Palatul Cotroceni, și nu mă descurc deloc cu orientarea, așa că am ținut drumul pe Splai. Habar n-aveam ce este în zona asta. Și nici nu cred că e un obiectiv secret, că dacă era l-ați fi izolat”. „Bine, dați-mi, vă rog, totuși, buletinul”. I l-am dat, s-a uitat o secundă pe el și mi l-a înapoiat. Am scos un șervețel dezinfectant și l-am șters. „L-ați și scanat?”, am întrebat eu zâmbind. Doar că având mască, evident că am risipit degeaba zâmbetul. Ei nu aveau. „Mergeți”, m-a îndemnat el. „Unde veți scrie despre asta ?" „Pe cristoiublog." „A, OK, o zi bună, aveți grijă!" Asta cu „aveți grijă" nu am știut cum să o interpretez. 
    Apoi, ajunsă acasă am deschis mailul și am aflat că „joi, la ora 8:30, premierul Ludovic Orban face o vizită la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico- Militară „Cantacuzino”, la care participă și ministrul Apărării Naționale, Nicolae Ciucă. Apropo de măști și „par o doamnă", deschid două paranteze. Prima, scurtă: pe mine, care sunt „din spate liceu, din față muzeu", purtatul măștii mă avantajează. Nu-mi place, dar decât ridurile… Amintire de pe Șeremetievo A doua, la Moscova, în 2014. M-am coafat, m-am machiat, m-am îmbrăcat la costum. în avion, am nimerit între jucătorii unei echipe de fotbal. Români. Eu eram la margine, doi lângă mine și în jur numai fotbaliști. Ceilalți râdeau și făceau poante, ca băieții. Ăștia de lângă mine ședeau atât de rigizi, săracii, că le era jenă să se manifeste. La coborâre, când am ajuns la controlul de frontieră, mie îmi reține polițistul pașaportul, iese din cușcubeta lui, mă ia de cot și mă pune lângă perete. Lipită. Adică într-un loc în care mă vedeau toți ceilalți care treceau. Când a trecut echipa de fotbal, au făcut jucătorii niște ochi cât cepele. Ce s-or fi gândit? Că sunt vreo traficantă, că ceva nu e în regulă cu mine. Se termină coada, polițistul rus cred că uitase de mine. M-am dus la geam și l-am întrebat ce fac. Mi-a făcut semn să mă întorc la loc. Doamne, dar ce am mai putut pătimi! Mi-am amintit că la ambasadă, când am luat viza, ofițerul mi-a spus că „asta nu vă garantează că veți putea intra pe teritoriul Federației Ruse”. Doamne, dar de ce tocmai eu dintr-un avion întreg ? Văd că vine spre mine un alt polițist, foarte dichisit. îmi spune : „Sunteți binevenită pe teritoriul Federației Ruse!" Văzând privirea mea nedumerită, a adăugat : „A fost aleatoriu". Gazda mea, Vladimir (altul), s-a amuzat teribil și mi-a spus că așa se procedează. Iau din grup o persoană, care pare cea mai inofensivă, și o expun, apoi studiază reacțiile celorlalți și unii pică în plasă când se gândesc că „dacă pe asta au ghicit-o…”, au anumite manifestări care îi dau de gol. Prietenul lui Vladimir, cu care eram la masă, a spus că s-a întâmplat din cauză că „you look like a lady". De atunci, de câte ori mă amuz pe seama mea spun că par o doamnă. Închid parantezele și revin la drum. Am ajuns la Parlament și am constatat că mi-e foarte dor să merg acolo, să stau de dimineața până seara, să discut cu aleșii neamului. Din fericire, am primit informația că începând de mâine putem fi prezenți fizic la lucrările aleșilor. Parcul Izvor era închis, dar după garduri natura dădea un spectacol impresionant. Mi-am amintit de diminețile când veneam de la metrou pe acolo și de fiecare dată mă opream zece minute și ședeam pe o bancă. În drum către tramvaiul din Victoriei, am făcut un popas la anticariatul Târgul Cărții, de la Colțea, și am stat acolo aproape o oră. Nu degeaba, am răsfoit și citit câteva pagini din ultimele apariții. Oricum, într-o lume înțepenită, cărțile ne-au dat posibilitatea de a evada din prezentul aproape apocaliptic.

    Parlamentul a devenit încă o sală a pașilor pierdut  

    23 aprilie. Joi, de Sfântul Gheorghe, a fost prima zi, după 13 martie, în care noi, jurnaliștii, puteam intra în Parlament, la ședința de plen a Camerei Deputaților. Îmi amintesc perfect ziua de 12 martie, atunci când trebuia să fie învestit guvernul Cîțu. Știți toată tevatura, că Florin Cîțu nu a mai venit. Era 12 martie, noul Coronavirus era în floare, însă liberalii și lohannis aveau un singur refren: alegeri anticipate, să scape de ciuma roșie. Simptomele date de boală erau catalogate de președinte drept mofturi. Eu și Marius, un coleg de la TVR, am plecat ultimii. S-au stins toate luminile de la P1, acolo unde e sala de plen, și am plecat pe bâjbâite. Povesteam despre cât de mult ne-am săturat de jocurile făcute de politicieni, apoi ne-am luat rămas bun și am spus „pe mâine". A doua zi nu erau lucrări la Parlament, dar aveau liberalii ședință, după criza cu Cîțu. „Pe mâine" i-am spus și doamnei de la poartă după ce mi-a dat legitimația de acces. A doua zi, vineri, 13 martie, m-am tot sucit și învârtit prin casă până când am zis că nu mai plec. Pe la prânz, îl văd pe premierul demis și interimar, Ludovic Orban, cu toată presa lângă el, flancat de ministrul Sănătății, Victor Costache, și îl aud că anunță senin că e posibil să fie infectat cu noul Coronavirus. De senatorul Vergil Chițac. Mi-am făcut cruce de trei ori. Unu, că îmi pune cu atâta nonșalanță colegii în pericol. Doi, că nu am fost nici luni la ședința de pomină, unde Chițac ar fi dat cu generozitate boala la toată lumea. Așa mă gândeam atunci, sub primul impuls, apoi, încet- încet, am realizat că a fost un circ fără bani și că nu a fost nimeni în pericol. Și un circ prost, că politicienii nu prea reușesc să producă scenarii beton. La câteva zile s-a închis Parlamentul, s-a instaurat starea de urgență, s-a făcut bine și domnul Orban, a devenit premier plin și s-au apucat de treabă cu epidemia.


    De la Bamboleo, la frig și tăcere 

    Parlamentul a mai lucrat online, însă azi a fost ziua cea mare. Recunosc, îmi era dor să merg și abia așteptam. Ca de obicei, am mers cu metroul până la Izvor și am ocolit, că nu am putut traversa parcul. Stăteam la semafor când dintr-o mașină s-a auzit muzică puternică. Julio Iglesias cânta din toți plămânii Bamboleo, iar șoferul dansa la volan. Era o mașină elegantă, iar tânărul domn părea un om de afaceri prosper. S-a făcut roșu pentru el și am început traversarea. L-am privit cu admirație și i-am și zâmbit, dar purtam mască. Oricum, m-a observat că-l studiez și mi-a zâmbit. Am ridicat degetul mare. A scos capul pe geam și l-a acoperit pe Iglesias : „Trăim, doamnă, trăim! Și va fi bine". Atât de mult m-a revigorat muzica, încât m-am trezit urcând dealul și fredonând Bamboleo. Bine, eu nu am voce, dar nu era nimeni pe drum. Am intrat în curte, jandarmul m-a salutat și am plecat către intrarea P1. între timp, în curtea palatului natura colorase cu hărnicie peste tot, era o explozie de primăvară curată. Accesul s-a făcut pe baza unei liste speciale, nu pe acreditare. Mi s-a luat temperatura, 36,2, aveau și măști pentru cei care veniseră fără, mi s-a făcut controlul genții, cel corporal. Mihaela de la presă era jos și avea grijă ca totul să se desfășoare normal. Camera Deputaților are un birou de presă de excepție, chiar se ocupă întotdeauna ca totul să fie în regulă. Mi-a spus să nu folosesc liftul, să urmez pașii de culoare roșie. Cei verzi erau pentru coborâre. Până la P1 sunt vreo trei etaje, dar m-am bucurat să urc scările. În hol, câțiva colegi, mult mai puțini decât de obicei. Scaunele erau răsfirate, în față nu mai era armata de cameramani care-i așteptau pe politicieni la declarații. Era gol și trist. Deoarece ședința de plen începuse, colegii scriau de zor. Din cauza măștilor, nici nu mi-am dat seama dacă salutul era însoțit de un zâmbet. Singura care a învățat să zâmbească cu ochii este doamna de la protocol. A făcut zeci de drumuri cu apă în sală și de câte ori a trecut pe lângă mine i-au râs ochii. Nu erau nici zumzetul de altădată, nici frenezia și nici teroarea de a nu pierde știrea.

    Pierdută în gol 

    Ședința se transmitea pe circuitul TV intern, dar puteam intra și în sală. Nu la balcon, ca de obicei, ci în plen. Unde aveam niște locuri în spate, dar eu m-am prefăcut că nu știu, m-am plimbat printre scaunele goale și am ajuns în față, unde erau prezenți fizic câțiva deputați. Am făcut de multe ori pe proasta ca să pot nimeri unde trebuie, iar când eram prinsă, mă prefăceam că-mi pare rău. Pe domnul Ciolacu l-am mai văzut și am remarcat că este ras, tuns și frezat (probabil soția), dar la restul mă așteptam să văd că „pe umeri pletele le curg râu". Nu, toți erau fercheși, în aceste condiții, m-am simțit mai puțin vinovată că am trișat cu vopsitul părului. M-am sucit și învârtit, era cât pe ce să ajung la Olguța Vasilescu, dar am fost retrasă discret. Măști purtau toți, mai la gură, mai spânzurate de o ureche. Și mănuși negre. Cred că a venit un transport uriaș de mănuși negre, că toți prețioșii sunt îndoliați la mâini. Problema era cu cei care nu erau în sală și erau prezenți online. Ori nu se înțelegea ce vorbesc, ori le pica semnalul, ori nu puteau vota pe tabletă, așa că ședința s-a lungit. Eu am dat o fugă până la Senat. La Cameră, bufetul era deschis, dar aveau doar apă, biscuiți și eugenii. La Senat nu era deschis, iar în sală se făceau probe de sunet, de parcă se pregătea un spectacol. Am urcat în balconul presei și am privit sala. Că era goală, nu mi-a dat fiori. De multe ori e goală și când e sesiunea de declarații politice și participă doar prezidiul și cei care țin discursurile, adică 2-3. Însă, am simțit altceva. Făcând abstracție de orice, Senatul este camera superioară, mie mi-ar plăcea să fie altfel felul cum ne raportăm la cei care se află în fruntea statului. Sigur că mulți dintre cei care s-au perindat prin aceste instituții le-au pervertit și le-au făcut irelevante, dar cred că de aici începe totul. Mi-ar plăcea să avem conducători pentru care chiar să simțim nevoia să ne rugăm. În fine, stând acolo, la cucurigu, și privind sala goală a Senatului m-a cuprins un fel de deznădejde. Că nu avem un far.

    Bucurie nedisimulată sau înțelegere tacită

    M-am întors la deputați, care votau de zor. Cei mai mulți dintre cei de acasă au votat după cum a ridicat liderul de grup degetul, așa cum fac când sunt în sală și există plen. De fapt, am impresia că pe unii, care știu că nu mai prind un mandat, nici nu-i interesează. A ieșit la declarații fostul ministru al Muncii, Marius Budăi. S-a așezat la pupitru, noi la distanță, a spus ce avea de spus și gata. Și el, și noi parcă am răsuflat ușurați că s-a mai bifat ceva. În alte condiții, curgeau întrebările și vorbeam unii peste alții. După ședința Biroului Permanent Reunit, a venit și președintele Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu, la declarații. Mie, Ciolacu mi se pare nefiresc de vesel. Bine, nu chiar ca Ludovic Orban când era liderul Opoziției, care era în stare să facă și o cântare, dar este mult prea zâmbitor. Desigur, gata să dea vina pe liberali, nu că nu ar avea motive, dar parcă s-ar impune să arboreze o mină mai responsabilă. Acum, sigur că-ți vine să chiui când vezi că puterea se duce la vale ca pe derdeluș, dar, parafrazând celebra expresie „It’s the economy, stupid", putem spune : „It’s about of us, stupid !". Și expresia asta e valabilă pentru toți. Apoi, domnul Ciolacu ne-a felicitat că am cutezat să participăm și ne-a întrebat dacă mai avem și săptămâna viitoare curaj. Mie mi-a displăcut total abordarea. Probabil că el nu știe ce ne definește: dacă toată lumea fuge dintr-un loc unde s-a întâmplat o nenorocire și unul singur intră, acela este jurnalist. La final, am plecat fiecare în treaba lui. A fost o zi mult așteptată, dar nu a avut nimic nici din farmecul și nici din zdroaba de altădată. în metrou, m-am tot gândit la asta. Sigur, în afară de distanțarea socială, nu doar fizică, am avut senzația că tragem la un jug fără nădejdea că vom ajunge la capăt. S-au risipit hormonii  Apoi, am realizat că mai lipsea ceva. Acolo, înainte de Coronavirus, mustea de hormoni, iar acum e umbra unei spaime care a anihilat orice pornire. Sexualitatea este foarte bine pusă în valoare în politică și este o armă care nu ratează aproape niciodată. Dintr-o dată mi-au venit în minte tinerele asistente decoltate și transparente care-și făceau de lucru pe lângă politicieni și le aruncau un zâmbet languros și promițător, iar ei își înfrânau cu greu pornirea de a le ciupi de fund. Sau chiar politiciene care, înainte de orice, făceau totul să pară sexi. Îmi amintesc de țăcănitul tocurilor cui pe marmură, care mă scotea din sărite. Sigur, poate părea o imagine frivolă a Parlamentului, însă trebuie să recunoaștem că aproape peste tot sexul, banii și puterea au dominat. Și domină…

    Presa a fost miluită si cu o fluturare prezidențială de mână

    24 aprilie. Citesc toate comentariile pe care le lasă cititorii la articolele mele și le mulțumesc pentru că se obosesc să-mi împărtășească părerea lor. De asemenea, am reacții de la prieteni și amici și mă bucură mult când îmi spun că apreciază simplitatea scrierii și că se simt acolo, în poveste. La îndemnul și cu susținerea maestrului Ion Cristoiu am început această aventură, a prezentării Bucureștiului în perioada pandemiei, din două motive : primul — am știut că pot să realizez un tablou real al acestor vremuri și al doilea — a fost un motiv să ies din casă, să fiu liberă. Abia acum am realizat cât de prețioasă este libertatea și riscul contactării virusului nu mi s-a părut atât de mare, în condițiile în care am luat toate măsurile să nu se întâmple așa ceva. Bine, am mai renunțat la maniile de la început. De aceea, mă bucur că pot oferi, cu mintea și cuvintele mele, o imagine și fotografii ale locurilor unde, acum, puțini oameni pot ajunge. Să nu mă pierd. La ultimul articol, un cititor mi-a scris un mesaj mai lung din care citez : „Va citesc articolele cu mare plăcere și interes. Sunt un pic mai altfel… mai din viața… din strada… din, dintre și despre oameni. […] Tineți-o tot așa, vă felicit, rămâneți în viață acolo unde chiar este viață, nu urcați în « alternosfera » parlamentară și a « politically correct », că din acel moment ați pierdut și mu Iți cititori și v-ați pierdut și pe dumneavoastră!". Și acest mesaj și alte semnale mi-au dat aripi și ambiție. Ce să fac să fie ceva și mai bun ? Și cum stăteam așa și mă gândeam, mă uit pe mail, că primisem un mesaj de la guvern. Aflu că la ora 12:00 premierul și președintele fac o vizită la Unitatea de Suport Medical „Bucureștii Noi”. Adică, lângă mine. la uite, îmi spun eu, ce ocazie minunată să îl văd pe președinte, să constat dacă vibrează și ce ocazie minunată să le împărtășesc și altceva cititorilor decât discursul său, ca de obicei, sec. Să-i descriu trăsăturile văzute îndeaproape, să-i ghicesc emoția, neliniștea, siguranța, poate am noroc să-l și întreb ceva, poate iese o știre. O altfel de știre. Văd că unitatea respectivă e pe Șoseaua Chitila, deci fac și o plimbare. Plec din casă la 10:30. Și o iau pe jos pe șosea, pe acolo nu am fost niciodată.

    Drum lung cu trafic greu 

    Trafic ca la balamuc pe stradă: mașini, camioane, motociclete. în stânga și-n dreapta străzii, curți cu porțile larg deschise unde se vând materiale de construcții. Adică, erau expuse, că n-am văzut picior de cumpărător. Mai erau ateliere de reparat mașini, dar numai la unul am văzut o singură mașină. Angajații ședeau la povești. Ferice de ei, mi-am zis, măcar sunt la muncă. Și m-am dus, și m-am tot dus și nu se mai termina drumul. La 11.29, când am ajuns la Leroy Merlin, am primit mesaj că Orban face declarații după ședința Grupului de Suport Tehnico-Științific. O fi la guvern, m-am gândit eu, că doar nu o fi târât și grupul tehnico-științific la dracu-n praznic, că exact pe acolo mi s-a părut că sunt. Până ajunge el, apuc și eu să dibuiesc adresa, m-am încurajat. V-am mărturisit că sunt expertă în rătăciri, chiar și pe un drum drept cum era acesta. La Leroy Merlin iar abundență de materiale de construcții în curte. Era plină parcarea de mașini. Eu l-am luat la mișto pe ministrul Bode când a zis că e bună pandemia asta că stă lumea în case, iar ei pot construi fără a pune trecătorii în pericol de a le cădea bârne în cap. De-abia aștept 15 mai, să raporteze domnul Bode cât a construit, că parcă zicea că și autostrăzi face și termină și metroul. Bode e ministrul Transporturilor. Fac precizarea, că știu că ultima grijă a oamenilor este să le rețină miniștrilor numele. Cel de la Dezvoltare, supranumit Grindă, nu este atât de chitit pe construcții. Văd în spate o construcție mare. încă se lucra, oamenii erau pe schele. Doar nu l-au chemat pe lohannis să-i arate o lucrare neterminată! Mă duc mai aproape, nimeni pe acolo. Dau un ocol și găsesc un muncitor. îl întreb ce fac acolo și-mi spune că un mall, „va fi cel mai mare mall din zonă". Bravo, exact asta ne mai lipsea, un mall. îl întreb dacă știe ceva de spitalul suport și omul mă privește ca pe o ciudată. „Aici nu sunt spitale, doamnă." încerc să îi explic că nu e chiar spital, că e tot o hală în care vor sta cei cu Covid. „Doamne ferește, doamnă, cum să aducă oameni bolnavi aici, e câmp cât vezi cu ochii." Asta am constatat și eu. Undeva trebuie să fie, îl găsesc eu. Și iar ies la stradă, unde era trafic greu. În prima intersecție am dat de o patrulă de polițiști de la circulație, ea și el. Știam că trebuie să țin dreapta, că pe acolo erau numerele cu soț, iar adresa era la 246. M-am gândit că e mai bine să nu-l întreb pe polițist de spital, de lohannis, că poate nu mă lasă să trec. Vine el la mine. „Doamnă, să treceți pe partea cealaltă, dar nu când se face verde, când vă fac eu semn, da?", îmi spune el. Decât să-i zic că eu nu pe partea ailaltă am treabă, mai bine l-am ascultat și am trecut când mi-a făcut semn ca la mașini. 

    În țarc, la distanță socială mare

    Merg și merg, și merg și văd în zare semnul că se iese din București. Dar am dibuit și clădirea. Din fericire, chiar lângă era o trecere de pietoni. Intru în curte. SPP, câtă floare, câtă iarbă, mașinile negre, bine lustruite erau în rând. Mă ia în primire un agent de pază, ca la Mega. Îi arăt legitimația și-mi poruncește : „Mergeți acolo, în țarc!". Pentru presă se făcuse un țarc legat cu bandă galbenă, la 20 de metri de intrare. Erau câțiva colegi, reporteri, operatori și fotoreporteri. Și-odată primesc alertă pe telefon, că lohannis e live. De fapt, primim toți. Și ne-am scos telefoanele, să-l ascultăm și-l vedem pe președinte, care era în clădirea din fața noastră. El, în față, fără mască, ceilalți, că mai veniseră niște miniștri plus Raed Arafat, toți cu măști. Ziceai că e clubul exorciștilor. Așadar, ei au transmis prin operatorul oficial, a făcut poze fotograful oficial, iar noi ne-am dus să ne facă lohannis semn cu mâna când a urcat în mașină. „Sunt bucuros că ONG-urile, persoanele private au înțeles că este bine să nu lase singur statul", a spus lohannis cu referire că aceștia i-au dat unitatea la cheie. Păi, dacă era mai vigilent domnul președinte ar fi băgat de seamă că toți ceilalți în afară de stat, inclusiv persoane fizice, se dau peste cap să facă rost de echipamente sanitare, măști, ventilatoare, inclusiv mâncare, cafea și transport pentru medici și cadrele medicale. A, face și statul. Dă tunuri prin firmele celor care conduc. Și nici cei din opoziție nu-s mai breji. Latră doar ca să nu se vadă cum bagă în buzunare. Păi, la ce să te și aștepți de la stat ? Au făcut și ei, prin genialul domn Cîțu, un plan de sprijinire a IMM-urilor. Să ia împrumuturi cu dobândă subvenționată. Le-a căzut aplicația la nici o jumătate de oră de la lansare și nici n-au mai reușit să o pornească mai mult de o săptămână. Ghinion, ce să zic. Că a venit acum președintele cu alai să ne asigure că vom avea unde să stăm dacă avem simptome ușoare, grație privaților și ONG-urilor, nu mi se pare mare realizare. În primul rând, că nici naiba nu va merge să stea într-un hangar, într-un spital făcut din cartoane, dacă tușește, îl doare capul și are puțină febră. Nu a zis Arafat că va trebui să învățăm să ne împrietenim cu noul Coronavirus, că sfârșitul nu-i aici ? Sfârșitul virusului.
    Cora Muntean

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.67 Seconds