Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 15 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Note de lectura: Dan Culcer . Sociograme. Succesul literar sau trocurile intracomunitare
    Scris la Wednesday, December 13 @ 19:32:02 CET de catre asymetria
    Culturnicii
    Dan Culcer. Sociograme. Succesul literar sau trocurile intracomunitare

    „Ludo e un creier ascuțit, fost bun sionist, talentat până la măduva gândirii, cunoscător profund al gândirii judaice. El a fost înțeles și sprijinit de marii conducători ai judaismului român, ca Dr. Willy Filderman, Iacob Itzhak Niemirower, A. L. Zissu, ba și marele nostru înaintaș, d-nul Adolphe Stern, l-au apreciat. Presa sionistă l-a găzduit, banii organizațiilor l-au hrănit, din dragostea noastră el a putut să scrie liber și nesilit de nimeni. Astăzi el zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-politică a regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține CE ? Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de stat tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare. A ajuns Ludo un antisemit al propriului său neam, mai ordinar decât un A. C. Cuza. Că această treabă a făcut-o un Mihail Sadoveanu, un Arghezi, un Zaharia Stancu, ei cel puțin sunt « români ». Dar CE caută un EVREU în grajdurile lui Augias, iartă-mă Doamne, nici porcii nu-s în stare să-mi lămurească această șaradă neo-proletară ” —Alexandru Șafran Sursa https://www.wikiwand.com/ro/I._Ludo Astfel a fomulat Alexandru Șafran, un mare rabin, originar din România, un sfat înțelept adresat evreilor din România, ziși «români», în speță lui I. Ludo, cel care se specializase în romane pamflet întru denigrarea grosolană a regalității din România, în ciclul Paravanul de aur, Regele Palaelibus etc., după 1945 desigur. 
    Unii evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și miturile acestora, mai ales când se cunoaște contribuția unora dintre evreii cu funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor. Dacă au făcut-o sau o fac, să nu se mire nimeni că vor suporta consecințele, zic eu, adică contestarea de către oponenți a valorilor identitare și miturilor evreiești. Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți. Si taccuises philosophus mansisses. Altfel, se pot aștepta să fie răsplătiți cu aceeași monedă. Adică să li se conteste valorile și miturile.

    Analiza mea, cu caracter de ipoteză, ar zice unii, privitoare la relația de troc în care a intrat Norman Manea prin scrierea pamfletului Felix culpa, are ca temei lectura cronologiei carierei internaționale a lui Norman Manea, așa cum este ea descrisă de versiunea franceză a articolului care îi este dedicat în enciclopedie, versiunea on line Wikiwand. https://www.wikiwand.com/fr/Norman_Manea Am scris cândva despre cărțile lui Norman Manea, în Vatra. De bine, fiindcă ne aflam pe terenul criticii sociale și morale a comunismului. Dar eu doream și militam pentru depășirea interdicțiilor, a cenzurii, pentru reintegrarea produselor culturale ale emigrației desprinse din România, indiferent de etnie. În vreme ce Norman Manea, care tăcuse ca evreu sau se mascase în România, se lansa, după emigrarea sa, în cenzurarea și criticarea, din perspectiva unor dogme evreiești, a mișcării legionare și pleda, implicit, pentru eliminarea, din bagajul cultural al națiunii române, a tinerilor legionari, «păcătoșii» care voiseră să scoată România de sub controlul imperialismului transfrontalier și a delegaților acestuia, afaceriștii evrei din România.
    Dan Culcer. Nota din 13 decembrie 2023. Dintre intelectualii pomeniți, trei sunt descendenți din familii de activiști comuniști. Nu ar fi și nu sunt desigur responsabili de faptele sau ideile părinților. Deși proverbul spune : ce se naște din pisică șoareci mânâncă


     « Simțeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea lucruri despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu aș fi scris un așa text în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei probleme. Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. [ De ce nu și cu Israelul de după 1948? dc] Ei doreau un stat pur și religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine, firește, ideii napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei indiferent de origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie morbidă și distrugătoare. Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să discute deschis despre angajamentul său trecut. […] Am fost rugat să scriu acel text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor lui Eliade [s.n. dc], volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii nu au uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind atunci caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu care erau criteriile competiției între amploaiații de acolo. Eliade a fost și umilit foarte tare de britanici când a plecat să-și preia postul de la ambasada română din Portugalia : a fost pus să se dezbrace în pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar al Angliei ce era. El nu a uitat niciodată această umilință. […]» Norman Manea 

    Bizară mi se pare afirmația din Wikivand, necontestată de Norman Manea, cum că pamfletul Felix culpa ar fi fost tradus în românește și publicat în revista 22, fără acordul său. Putem deduce că N. Manea spera să nu se afle în România că a scris un asemenea text? Norman Manea nu mai pomenește sursa imboldului de a scrie un pamflet contra lui Mircea Eliade. O instanță comunitară evreiască din Statele Unite și gazeta The New Republic? A fost un troc intracomunitar. Ipoteza ușor verificabilă prin simpla descriere a succesiunii cronologice ar fi că această scriere a fost condiția lansării sale pe piața nobelizabililor. Ceea ce este deja o manevră de propagandă, întrucât scrisul literar al lui Norman Manea nu îl îndreptățea să aspire la o astfel de răsplată, adică sancțiune premială. Firește, un scriitor are dreptul să-și supra-aprecieze opera, altfel riscă să nu mai scrie. Evocarea suferințelor copilului și familiei lui Manea în perioada deportării pe teritoriul de la estul României nu are nici forța, nici substanța unor scrieri similare, memorialistice sau nu, ca să nu mai pomenim de Soljenițîn, pentru suferințele globale ale cetățenilor, indiferent de naționalitate, în continentul Gulag. A nu se confunda suferința cu povestirea suferinței, cu imaginarea suferinței. Acest domeniu literar a fost uneori invadat de impostori, care contau pe valoarea de portanță a temei. Excepționalismul evreiesc nu este tolerabil, dacă se construiește pe falsuri istorice. « Ei [legionarii] doreau un stat pur și religios, [România] urmând comandamentele divine.» Manea scrie despre legionari cele de mai sus, după ce îi reproșează lui Mircea Eliade că nu a revenit, adică, subînțeles, nu s-a dezis de convingerile sale politice din tinerețe, fără să-și dea seama că descrie de fapt nu doar proiectul ci chiar realitatea patriei sale spirituale, statul evreilor, Israel, realitatea unui colonialism, de care Norman Manea, după câte știu, nu s-a dezis niciodată public. Norman Manea și-a folosit identitatea «etnică» pentru a reuși să iasă din anonimatul în care s-ar fi scufundat iremediabil dacă nu era evreu, dacă nu i oferea o scândură de scăpare la colegiul internațional Bard, o instituție universitară cosmopolită din Annandale-on-Hudson, New York 12504-5000. Cu ce «marfă» literară putea să se prezinte, la sosirea sa în Statele Unite, Norman Manea ? Fusese tradus în franceză la editura Albin Michel din Paris în 1991, adică după ce ajunsese la New York, cu o bursă Fulbright. Am contribuit la apariția acestei traduceri, punând la dispoziția unuia dintre referenți, universitarul exilat Alexandru Sincu, cărțile românești ale lui Norman Manea, aflătoare în biblioteca mea din Franța. Folosirea cârjei comunitare nu are nimic intolerabil sau moralmente grav, alții au făcut la fel, toate regrupările comunitare servesc la asta, doar că unele sunt mai eficiente decât altele. Iar cea evreiască face parte dintre cele mai eficiente.  Nimeni nu mă poate face să cred că integrarea lui Norman Manea în viața culturală americană sau măcar newyorkeză ar fi reală, strict literară, adică nedeterminată de comunitarism, toate contactele pe care el însuși le evocă sunt evreiești, Philippe Roth etc.  Manea nu ne spune dacă acolo a început să frecventeze sinagoga, pe care probabil nu o frecventa la București. Undeva se declară chiar ateu. 

    Dar ce însemnă un evreu ateu? În ce constă evreitatea acestuia? Dacă nu în religie, atunci în genele transmise pe linie maternă? În ce măsură ateul Manea poate fi evreu, atunci când identitatea, câtă poate exista, nu poate fi decât culturală, iar o cultură iudaică fără Talmud, nu există. Iar Talmudul sau interpretarea talmudică a Vechiului Testament nu se obținea în liceul românesc. Atunci în familie? Să se fi compensat, în cazul Manea, lipsa contactului cu sinagoga, adevărata școală de identitate evreiască, cu o transmisie informală intrafamilială? Cred că nu a folosit doar argumentul «evreității» ci probabil că s-a prezentat ca opozant discret al naționalismului ceaușist, ceea ce în anii sosirii sale la New York putea să funcționeze ca argument de valoare internă, comunitară, așa cum a funcționat ulterior în cazul Ninei Cassian, după ce aceasta, speriată (cum o va declara autoarea) de consecințele arestării inginerului evreu Gheorghe Ursu, unul din membrii clubului care se aduna în casa Cassian, a decis să ceară azil politic în SUA. Înregistrările Securității, lizibile în arhiva CNSAS, consultată de mine, care o supraveghea în anii 80, probează natura ostilității foștilor privilegiați. Pe vremea kominternismului Nina Cassian nu era supravegheată, desigur. Comunista Nina ar fi trebuit să ceară azil nu în Statele Unite ci în Cuba, care era pe atunci încă sub un regim comunist. Înregistrările realizate de Securitate a conversațiilor din casa Ninei Cassian, rezumate sau transcrise integral se află la CNSAS, în dosarele de urmărire informativă dedicate poetesei, precum și fragmente din Jurnalul ei, fotocopiate discret de agenți. Ar merită să se facă o comparație între textul jurnalului editat în România și fragmentele de jurnal fotocopiate de Securitate. O trambulină bine folosită a fost în schimb, Bard College pentru Norman Manea, fiindcă universitatea este integrată în rețeaua Open Society a miliardarului Soros György, evreu din Ungaria, cea care a intoxicat o generație de intelectuali din Estul Europei cu doctrina «democrației» electoraliste și a societății «deschise», ambele folosite pentru a-i înregimenta în serviciul liberalismului și individualismului, ca ideologii ale descompunerii sociale, suportul practicilor bancare fără control ale imperialismului american. https://cce.bard.edu/international/partners/ Eu mă simt și sunt român fiindcă am crescut în cultura română, la care am avut acces prin limba maternă, română,  fiindcă am fost educat să mă simt solidar cu istoria românilor, în familie, nu la școală, înainte de 1957, unde ni se turna cu tolceriul în cap istoria concepută de evreul comunist Roller. Dar părinții nu mi-au zis, fii patriot. Mi-au oferit bazele patriotismului meu, adică informația și spiritul critic. Deci nu la școală ci acasă am fost educat să fiu român și nu altceva, fără să fiu educat să-i disprețuiesc pe ceilalți, adică pe maghiari, evrei, ruși. Dimpotrivă, am fost educat să prețuiesc cultura acelor neamuri, care ne erau vecinii interiori sau exteriori. Dar tot acasă am aflat că unii maghiari, unii evrei, unii ruși nu ne sunt prieteni, că au făcut mult rău românilor ca noi sau ca românii din familia noastră. Și că, deci, dacă sunt atacat, dacă ar vrea sistemul educativ să-mi inculce disprețul față de familia și neamul meu, să știu că asta nu se face decât în interesul unor dușmani tradiționali ai acestui neam. Iar dușmănia ascunde interese economice divergente, aspirații istorice teritoriale, atacuri demografice și insinuări ideologice dizolvante. Poate că luciditatea sau ideologia l-au împiedicat pe Norman Manea să devină sionist, altfel, în loc să treacă prin Franța înainte de a ajunge în Statele Unite, ar fi putut, în baza legii fondatoare a politicii demografice a Israelului, identificat ca evreu, să emigreze direct la Ierusalim.  Dar o dată plecat din România, cu altă destinație, singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor. Mi-e clar că Norman Manea considera limba română ca singurul instrument cu ajutorul căruia putea scrie literatură, de o calitate suficientă în ochii săi. Să treacă la ebraică, să scrie direct în engleză sau franceză, nu i se părea o soluție, cum au făcut alți scriitori, evrei sau români, plecați din România, care și-au pierdut vâna, forța epică, dacă v-or fi avut-o în mediul cultural, civilizațional românesc. Este cazul unui emigrant, devenit încet-încet scriitor de limba franceză, dar povestind mereu și mereu, cu prioritate, istorii petrecute în România sau izvorâte din experiențele sale de descendentă dintr-o familie mixtă, cu mamă secuiancă și tată român, cu o pseudo mitologie personală dezvoltată din identificarea bizară și netemeinică istoric a unei ascendențe materne neoprotestante, interpretată ca originea evreiască, cu scopul evident de a fi folosită ca treaptă de ascendență socială. Succesul adevărat, fără proteze identitare, va veni poate și-i doresc ca descendenții să beneficieze de succesul emigrantei, ca moștenitori al drepturilor de autor, dar nu cred în asimilarea culturală a emigrantului prim. Problema este că, cu foarte puține excepții, aș zice fără excepție, scriitorii aflați în situații similare nu au putut să devină scriitori francezi, germani, americani sau englezi, fiindcă nu au fost niciodată integrați acestor culturi și ierarhiei sale de valori autentificată civilizațional. Au rămas meteci, adică nu sunt luați în seamă în nici un canon intern, nu sunt citiți sau citați decât ca venituri, vag aclimatizate, nu vor avea descendenți în interiorul culturilor respective. A avea descendenți (literari) este singura formă de aclimatizare culturală posibilă, așa cum se întâmplă cu plantele sau animalele transferate de pe un continent pe altul. Unele devin invazive, adică se reproduc în cazul în care nu află concurenți, altele rămân plante de seră sau animale de grădină zoologică, care ar pieri dacă ar fi scoase din mediul protejat. Să numesc câțiva autori originari din România, din secolul trecut și din acesta, printre care unii au scris în franceză, în germană sau engleză, sau au fost  traduși, alții nu. Anne de Noailles, (https://www.wikiwand.com/ro/Ana,_contes%C4%83_de_Noailles), Panait Istrati, E.M. Cioran, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Leonid Mămăligă, George Astaloș, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Norman Manea, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Constantin de Chardonnet alias Dan Constantin, Matei Vișniec, Maria Mailat, Cornel Dimovici, Andrei Zanca, Sorin Anca, Mirela Roznoveanu, Marian Popa, Mircea Iorgulescu etc. E mai ușor de intrat în lista de patrimoniu a unei culturi străine dacă ești evreu, fiindcă funcționează solidaritatea comunitară, în vreme de românul, după ce constată că nu poate conta pe solidaritatea comunitară, se străduiește să răzbată de unul singur, sau se declară evreu! Comunitatea românească nu are nici dorința, nici instrumentele, nici forța economică, deci nici mecenatul, nici solidaritatea sistematică necesare pentr a-i ajuta să se afirme pe potențialii săi membri. Având ca sursă de inspirație propria sa biografie romanțată, ca foarte mulți alți scriitori, Norman Manea perseverează. Scrie un roman colaj. Nu știu exact ce ar fi acest tip de roman. Voi încerca să citesc cât de curând cartea publicată în română la Editura Poiirom. Spicuiesc această prezentare pe situl editurii POLIROM.

    «Un roman colaj despre un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de lectură despre identitate, iubire și literatură. Metafora Umbrei ca purtătoare a identității, o referire la clasica povestire germană a lui Adelbert von Chamisso Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl, rămâne un laitmotiv pe toată întinderea cărții și exprimă obsesia protagonistului cu privire la destinul său incert și înstrăinarea prin care trece. Dialogul dintre protagonist (Nomadul Mizantrop, N.M.) și vechiul său prieten Günther, un român de etnie germană, exilat la Berlin, comunist înfocat și critic al realităților din România dictaturii, obsedat de vina germană și de implicațiile ei actuale, este, în fapt, o retrospectivă a realității postbelice din estul Europei. „Arhiva Günther”  cumulează tensiunea dintre cei doi prieteni, motivată de obsesiile lor diferite. Ceea ce menține constantă intensitatea epică a cărții este relația de intimitate dintre protagonist și sora sa vitregă, orfani și supraviețuitori ai Holocaustului, marcați de trauma lagărului și de vina de a fi supraviețuit urgiei, ca și de dorința de a găsi un echilibru în existența lor plină de contradicțiile prezentului. Romanul este, în fapt, o călătorie prin dramaticele evenimente ale secolului XX: naționalism, fascism, comunism și exil. La sfârșitul lecturii, cititorul se află solidar cu protagonistul nomad, cu melancolia, umorul și îndârjirea sa de supraviețuire.»


    Iată ce scriam în revist Vatra, despre unul din romanele lui Manea. Textul a fost cuprins și în volumul Serii și grupuri, 1981. CARTEA FIULUI. Norman Manea este un prozator fecund, chiar dacă îi raportăm opera la aceea a altor colegi de promoție literară, productivi fără să fie superficiali, căci începând cu 1969 a publicat următoarele cărți : Noaptea pe latura lungă, Captivi, Atrium, Primele porți și la sfîrșitul anului 1976, Cartea fiului. Ultimele patru fac parte din ciclul Variante la un autoportret. Cartea fiului este formată din - două părți intitulate, respectiv, Simona și August ; ele narează, analizează și realizează două variante ale agresiunii pe care o suportă psihicul unui individ dinspre mediu, agresiunea majoră a torturii savante căreia îi este supusă Simona Hariga, soția unui revoluționar cu un destin tragic (cazul real de la care s-a pornit fiind, probabil, cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu) și agresiunea minoră (doar aparent) a cotidianului torturant prin ciclicitate, cu invariantele sale tipice. Se poate presupune, dacă pornim și de la titlul cărții, o legătură între cele două părți : fiul, ipoteticul fiu ai Simonei, ar fi personajul principal al părții a doua, tînărul inginer proiectant. Este poate doar povestea dorinței de asumare a unui rol, a necesității ideale de a-l interpreta, de a-l trăi.
    În Simona narațiunea adoptă modul ipotetic, marcând o experiență ne trăită dar imaginabilă. Existența Simonei [167] Hariga, pictoriță scenografă pe care naratorul o întâlnește în primul capitol al cărții, cu prilejul unei premiere teatrale, într-un oraș de provincie, la care este și el invitat (ocazie de reconstituire sarcastică a unei atmosfere specifice unor astfel de evenimente), este refăcută, în- momentele ei semnificative, cu ajutorul unei duble proiecții : 1) scena interogatoriului la care este supusă, după ce fusese torturată și fizic, în care se înfruntă tăcerea ei încăpățânată cu monologul agresiv, cinic și pervers, mimând sau practicând real sinceritatea, al anchetatorului, un personaj memorabil parcă de sorginte dostoievskiană, și 2) imaginara sau reala figură a pictorului renascentist Piero di Cosimo, reală istoric, imaginară prin reconstituirea personalității și motivațiilor sale, artist al cărui destin și operă o obsedează pe Simonia Hariga pînă la a ajunge să trăiască o identificare (o asemănare fascinanta a ei cu portretul Simonettei Vespucci, pictat de Piero di Cosimo), cale pe care o adoptă naratorul pentru a-și înțelege personajul despre care știe prea puține lucruri, dar de al cărui destin este la rândul său obsedat.

    Prima parte a cărții conține, între aceste două oglinzi paralele, fin trasată, o supratemă : aceea a artistului care prin însăși structura și condiția sa este un adversar al dogmei, un adept al Renașterii și un revoluționar, înțelegând revoluția în.primul rînd ca o „luptă cu tine însuți", știind că „Renașterile au nevoie de timp", că ele înseamnă „o cultură trăită" și (așa cum o făcea Cosimo, organizator de carnavaluri cu sens parodic în raport cu obsesia thanatică a Evului Mediu) trebuie precedate și pregătite prin „carnavalizarea conștiinței", se eliberează „gândirea, imaginația, prea multă vreme siluită de o seriozitate impusă, fariseică, și tâmpă, cu adevărat dezumanizantă și străină omului" și se opune „demagogilor, ritualurilor ierarhizate ale înghețului medieval".

    In August, modul narațiunii se schimbă adoptându-se unghiul naratorului personaj ce-și relatează trăirile, cu observația că se simte o distanțare treptată față de mediul descris, văzut, în manifestările sale rituale și mecanice, cu o ironie evoluând spre dispreț sau revenind spre înțelegere și compasiune, reflectând parcă un proces de reificare a relațiilor interumane, oferind elemente pentru [p.168] un studiu al destructurării ce pare uneori să se instaleze, stare conflictuală pe care naratorul, personaj problematic, este tentat să o rezolve prin ieșirea din : acest mediu și încercarea de a-și păstra puritatea adolescentină, ca un refuz al. maturizării, simțită, uneori, ca supunere și integrare conformistă, neutralizantă. Personajul este dotat cu o imensă acuitate senzorială care îl ajută să ne restituie mediul orașului și al atelierului de proiectări în care lucrează cu o exactitate care, prin descompunerea gesturilor, a peisajelor și ritmului gândirii, sincopat transcris, devine, aproape himerică, așa cum se spunea că ar fi făcut-o Piero di Cosimo, încercînd să surprindă imperceptibilul.
    Întreaga narațiune este prin ea însăși o polemică, implicită și uneori chiar explicită la adresa realismului tern. (La Simona Hariga „amintirea soțului [era] suprapusă unui fiu iluzoriu, în stare să realizeze «depășirea și nu maimuțăreala naturii» .).
    Comună, ca tehnică și atitudine narativă, celor două părți, le este „supraintensificarea mișcării interioare", transcrisă printr-o frazare cu un ritm sacadat, de veșnică alertă și tensiune, încercând să surprindă nuanțe, să ca-racterizeze situații, recurgânld la un stil (uneori supra) încărcat de adjective, atingând prețiozitatea. Lucrul se observă mai ales în cazul unor „portrete" unde prin aglomerare se obține un efect negativ de anihilare a vizualității ce pare totuși dorită. Finalul ambelor părți este deschis, cum era firesc în cazul unor variante pentru un autoportret. 
     
    Prin efortul împlinit de a-și construi un stil propriu, prin atenția acordată actualității, adică prezentului social și reflectării sale subiectivizate, prin mediile în care își plasează personajele, prea puțin frecventate de alți prozatori (poate cu excepția lui Virgil Duda), prin capacitatea de a îngloba elementul teoretic și reflecțiile asupra propriei atitudini narative, evitând excesul, într-un text de mare fluiditate și omogenitate, Norman, Manea și-a cîștigat. o poziție originală în proza românească contemporană, nu lipsită de personalități, în care promoția din care face  parte aduce un  aer proaspăt,  novator, uneori [169] încă timid dar încercând realizarea adecvării între mijloacele narative (stilistice și compoziționale) și noutatea, specificitatea raporturilor sociale și psihice ale epocii.» Așa se integra prozatorul în linia criticii sociale, morale și ideologice a perioadei comunismului colonial, zis dejist, critică care devenise posibilă după ce conducerea superioară de partid dăduse liber. Manea a ales un subiect posibil, interesul pentru temă fiind clar determinat de faptul că soția lui Pătrășcanu, personajul care poartă numele de Simona Hariga, nu fusese o artistă oarecare ci o evreică artistă neoarecare. «Lucrețiu Pătrășcanu a fost reabilitat post-mortem în aprilie 1968 din inițiativa secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Din același lot de reabilitați au făcut parte Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Martor în ancheta de reabilitare a fost Belu Zilber. Remus Koffler nu a fost însă reabilitat. La Plenara CC al PCR din acel an, Nicolae Ceaușescu a folosit cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a ilustra influența negativă pe care o avuseseră în România Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi. Pătrășcanu a fost căsătorit, din 1938, cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, n. 1910), de origine evreiască, de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. O cunoscuse atunci când o apărase într-un proces pentru activități comuniste, ea fiind tot militantă a PCdR. La acea vreme căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea a trebuit să fie botezată în religia ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction. » Extras din Wikipedia Tot așa se explică interesul subliniat și public al  lui Norman Manea pentru biografia, destinul Anei Pauker, fost ministru de externe al României în perioada colonială, de sorginte kominternistă. O tartoriță fără nici o solidaritate cu poporul român, executantă zeloasă a ordinelor Moscovei. Sărmană «victimă a antisemitismului românilor», peceriști, subliniez eu, ironic. Este, desigur, un drept absolut al scriitorului de a-și alege subiectele și personajele. Dar dacă o face mereu din perspectiva succesului social, al oportunismului, situația trebuie semnalată. Atât.
    noiembrie 2023
    -------------
    Pentru necunoscătorii limbii române cuvântul jidov are și sensul de uriaș. Cu acest sens l-am mai folosit într-un poem în care era vorba despre Tatăl meu. Nu are nici un sens peiorativ, înseamnă deci cel puternic
    Cuvântul jidan a considerat de unii evrei ca peiorativ. Vedeți acest extrad din 
    Dicționar universal al limbei române.A opta edițiune (anii ’30) , opera lingvistului de origine ebree. Lază Șeineanu.

    jidan m. alt nume dat evreului. [Slav.jidu, iudeu].
    jidov m. 1. jidan; jidovul rătăcitor, personaj din legendele medievale, numit și Ahasverus, condamnat a rătăci până la
    sfârșitul lumii, fiindcă insultase pe Isus purtându'Și crucea în spinare; 2. pop. uriaș: de când cu Jidovii și cu Tătarii, locu-
    țiune ce deseamnă o adâncă vechime pe care țăranul o atribue ruinilor străvechi și colosale (ce le numește Jidova). [Slav. jidoovinu (cf. boier scurtat din boiarin);sensul de «uriaș» se rapoartă la caracterul păgân (după concepțiunea ortodoxă) acestui popor biblic depărtat în timp și în spațiu (cf. bulg. jid, uriaș)].

    jidovesc a. 1. judaic: obiceiuri jidovești; 2. pop. uriaș, vorbind de o muncăfoarte grea, neobosită și îndărătnică, care
    trece peste puterile omului de rând: dinnou se puse pe muncă... muncă jidovească Ispirescu.


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.46 Seconds