PUȚINĂ ISTORIE (genealogie și etimologie) a FAMILIEI

Pe linie paternă, familia mea este originară din Țara Buciumenilor, teritoriu montan care cuprinde Abrudul, Roșia Montană, Buciumul cu cele cinci sate ale sale, Cărpinișul și alte două localități dispărute. În anul 1664, pe timpul războaielor austro-otomane, aproape permanente, o unitate de cavalerie austriacă-imperială a pătruns în Roșia Montană și Bucium, scopul fiind „procurarea” de metale prețioase (aur și argint), dar și cai. Inițial locuitorii au crezut că pot negocia prețul „mărfurilor” râvnite. Dar trufașii ofițeri au pornit la „confiscarea” metalelor și cailor sub pretextul mincinos, că pot să ajungă în posesia turcilor, care până atunci nu pătrunseseră încă în zonă. Bărbații deposedați de bunuri de valoare s-au opus mai întâi, apoi s-au revoltat. Unora dintre aceștia le-au fost incendiate casele, cu scopul de a-i alunga; alții care s-au luptat pentru „bunurile” lor au fost capturați și executați fără milă. Cei care au scăpat cu viață și-au luat minimul avut de trebuință și s-au refugiat în creierii Munților Apuseni. Unul dintre aceștia a fost și tânărul (încă) Ioan Ciama, care și-a luat soția Giana Ciama, născută Valent, caii și căruța, punând în ea haine, alimente, o desagă cu unelte și dus a fost. Abia în anul 1681 a fost „consemnat” în localitatea Vidra (de Sus), pe Valea Arieșului Mic, în cătunul Coroiești, în calitate de creștin ortodox. Familia Ioan și Giana Ciama s-a integrat – cum se spune azi – în comunitatea satului și a comunei, în secolele următoare dând naștere unui adevărat clan al Ciameștilor. În comuna Avram Iancu, în vremea copilăriei mele, erau numai puțin de 7 familii Ciama; chiar în clasa mea din Școala elementară am avut o colegă Ciama Elena, iar în vecini un Ciama Titus, coleg cu sora mea mai mare cu doi ani, Olimpia. Ciama Titus s-a profesionalizat inginer electrician la Minele de aur Baia-de-Arieș. Numele Ciama este moștenit din Antichitate. Cele patru neamuri – populații din Centrul Peninsulei Italice au fost: latinii, sabinii, foliscii și osco-umbrienii, care au format prin simbioză/ sinteză poporul roman între secolele al VI-lea și al III-lea î. Chr. Oscii s-au stabilizat/ sedentarizat la sud-est de fluviul Tibru și de Roma. Așezați între etrusci, celți ca și latinii; la nord de greci, au preluat de la aceștia „ocupații/ meserii și preocupări economice mai avansate și deosebite, care, practicate cu destoinicie, i-au ajutat să dăinuiască peste secole și chiar milenii. Inițial, mulți dintre osci au devenit, din păstori sau agricultori, colecționari de materii prime și de materiale, care, semiprelucrate, erau livrate, meșteșugarilor și constructorilor. Unul colecționa fibre textile (de in, cânepă, lână de oaie sau capră etc.), altul colecționa toate speciile de lemn din zonă necesare construirii mobilei, obiectelor casnice, uneltelor necesare construirii caselor, vilelor, dependințelor, mijloacelor de transport etc. Unul colecționa metale: bronz, aramă, fier etc., dar și metale prețioase (aur, argint etc.). Altul colecționa calcar, bazalt, granit, marmură, piatră (lespezi etc.). În felul acesta, ei ofereau materiale semiprelucrate sau brute ca materii prime atelierelor meșteșugarilor, constructorilor sau „întreprinzătorilor” (cum se spune astăzi). De aceea atât în vremea regilor etrusci, cât și în timpul Republicii Romane, oscii sau samniții, cum se mai numeau, locuitori la Sud de Roma în Samnitium, Campania, Lucania și Brutium, erau foarte prețuiți de constructorii, meseriașii, întreprinzătorii romani care depindeau într-o anumită măsură de ei. Cel mai apropiat grup de osci de Roma se numeau vlosci. Unii romaniști de astăzi cred că din acest cuvânt, rostit greșit de galii cisalpini sau de etrusci, a apărut cuvântul „vlachy” (mai întâi „volsci” → apoi „vlasci” → apoi „vlasi” → apoi „vlahi”), cuvânt etnonim pe lângă cele două: „latinii” și „romanii”, evoluție prin schimbări fonetice perfect explicabile. În felul acesta cade vechea ipoteză a originii galo-germanice a cuvântului etnonim „valah”. Interesant este și faptul că dialectele: sabin, folisc și umbrian au dispărut cu câteva secole înaintea erei noastre, pe când limba oscă abia după secolul I al erei noastre, fiindcă ea fusese limbă oficială în sud în marile orașe Pompei și Capua. Am omis aici războaiele osco-romane până la supunerea provinciilor „italiene” vecine cu Republica Romană. În limba oscă, cuvântul „Kiyamma” (rostit Chi-iama) însemna: „materie, material, substanță”. El a devenit cognomen pentru oscii, samniții, volscii care aveau preocupări de colecționari și „magazioneri” care posedau prefabricate. Ei renunțaseră la unele ocupații tradiționale (păstori, vânători, agricultori, pomicultori etc.) în favoarea unui „sistem economico-comercial” se pare de origine feniciană, dar adus în Magna Graecia (Italia de Sud și Insule) de coloniștii greci. În Evul Mediu timpuriu, în latina vulgară (populară, orală), velara oclusivă „c” a devenit „c+i” (ci), consoană prepalatală africată, fiind stabilizată ca și alte cuvinte intrate în patrimoniul lexical al limbii italiene. Iar consoana geminată „mm” nazal-dental/ labială s-a simplificat, atunci când latina populară și-a pierdut contactul cu latina cultă, literară, scrisă (după Prof. dr. Carlo Tagliavini). Pe la mijlocul deceniului șapte al secolului trecut, în vremea studenției mele, o mare surpriză și, în același timp, o mare revelație a fost sosirea și „vizita de documentare lingvistică” la Cluj, a marelui romanist italian Carlo Tagliavini, Prof. univ. dr. la Universitatea din Padova, la Catedra de romanistică.

Amintesc aici că în perioada interbelică, la Cluj, a luat ființă o puternică Școală de Lingvistică românească, în fruntea căreia s-a situat lingvistul Sextil Pușcariu, primul rector al Universității românești a Daciei Superioare, întemeietorul, printre altele, al Muzeului Limbii Române. Această școală de cercetare și istorie lingvistică a îmbogățit patrimoniul de cunoștințe, studii, cărți și tratate despre LIMBA ROMÂNĂ. Tradiția acestor cercetări și realizări a continuat și după Al Doilea Război Mondial de către Institutul de lingvistică, istorie literară și folclor al Academiei Române – ca filială. Romanistul italian Carlo Tagliavini a dorit, era interesat, să ia contact direct cu Școala Lingvistică Clujeană și, mai ales, cu realizările sale pe mai multe planuri, domenii ale lingvisticii, care în opinia sa avea o relevanță recunoscută în lumea romanică europeană. Profesorul padovan avea și o precedență: în perioada interbelică, în 1930, publicase, la o editură din București, o lucrare redactată de un anonim transilvănean – prima lucrare lexicografică trilingvă (latină-română-maghiară) de pe teritoriul României: Lexicon Marsilianum. Lexiconul fusese redactat la începutul secolului al XVIII-lea, iar limba română era plasată ca urmașă a limbii latine. Oaspetele, „așteptat și primit cu drag” în Capitala Culturală a Transilvaniei, a efectuat o serie de vizite la Institutul de lingvistică, Biblioteca universitară, sediul cultural al Universității „Babeș-Bolyai”, la Muzeul de istorie și arheologie al Transilvaniei, Facultatea de filologie, Teatrul de stat (român) etc. În finalul vizitei a fost programată o întâlnire cu studenții de la Filologie și Istorie în Amfiteatrul Mare al Casei Universitarilor. Oaspetele, Carlo Tagliavini, a susținut o conferință interesantă din domeniul de competențe al Dânsului. Oaspetele a fost însoțit și condus de conf. univ. dr. Gavril Scridon, titularul unui curs anual dedicat exclusiv lui „Eminescu”. După epuizarea programului, ilustrul oaspete a ales și invitat un pentru un „scurt” colocviu, care a durat un sfert de oră, patru studenți filologi: doi studenți și două studente. Primul dintre studenții aleși, după curiozitățile sale, am fost eu, pornind de la numele Ciama – nume de familie, apoi două studente, care studiau una din cele două limbi moderne italiana. Celălalt student era din anul începător și era deja „poliglot”. Dl. Prof. Tagliavini mi-a enunțat interesul pe care îl purta numelui meu de familie, afirmând că un asemenea nume a ajuns până la noi (atunci), doar dacă fiecare înaintaș de linie masculină a avut urmași de același gen (bărbătesc). Mi-a explicat etimologia și genealogia, destul de amănunțite, pe care le-am rezumat anterior. Datele și explicațiile cumva insolite, pentru mine uimitoare, au durat un sfert de oră. Când i-am spus că bunicul meu știa trei limbi străine, germana, italiana și rusa, de asemenea împrejurările în care le-a învățat, Domnia Sa m-a întrebat, „de ce nu m-am înscris la limba italiană pentru studiul ei ca a doua limbă modernă”. I-am explicat D-lui Prof., că în grupa mea, am fost trei studenți filologi care am „optat” pentru studiul limbii italiene, dar deja fusesem arondați pentru seminarul de engleză, deși nu studiasem limba Albionului. Decanul Filologiei, lector Mircea Zaciu ne-a refuzat, explicându-ne că „TOȚI studenții grupei” sunt pregătiți de aceeași asistentă univ., la o aceeași UNICĂ a doua limbă modernă”. După această discuție finală, D-l Prof. Tagliavini mi-a dat voie să plec. Tot atunci mi-a înmânat o filă de bloc-notes, pe care își notase între timp, în cursul convorbirii cu mine, o listă de nume de familie (în lingvistică: onomastice) provenite din aceeași rădăcină „Ciam...” răspândite în Italia și apoi în lumea romanică încă din Antichitate și până azi (atunci). Bucuria mea a fost fără margini și înainte de ieșire am făcut o plecăciune de tip „cavaleresc”, care exprima bucuria absolută pentru gestul său. Mă salvase de gura unor colegi, dar și profesori, care nu știau de unde să mă ia și, mai ales, nu-mi recunoșteau romanitatea. Erau vremuri tulburi în care suspiciunea, neîncrederea, arta „presupunerii” și bănuielii tronau în „mințile maidaneze”. Acum dobândisem un „atestat de autenticitate” și-mi câștigasem „siguranța de mine”. Iată câteva onomastice pe care le-am transcris din lista primită, pe care le-am ordonat după un criteriu structural:

Ciama Ciamaco Ciamano Ciamare Ciamaro Ciamarito Ciamastro Ciamazzo

Ciamelo Ciamelone Ciamoro Ciamorito Ciambello Ciambellaio Ciambolone

Ciampi Ciampio Ciampino Ciampini Ciampolio Ciampolino Ciampolinaro etc.

Ciambolone înseamnă: „vorbărețul, guralivul”. Ciampolio este un literat italian din Padova, Președinte al Fundației „Giovanni Papini” de la Universitatea din Padova, deci Luigi Ciampolio. Explicațiile romanistului C. Tagliavini mi s-au părut cu atât mai interesante cu cât confirmau și autentificau că existau și moți de spiță latină, că procesul de colonizare și romanizare a Țării Moților – în general din Munții Apuseni – a fost unul real și de durată istorică lungă. Aceasta nu înseamnă că populația autohtonă a dacilor predavensis dispăruse, ci doar i-au asimilat pe coloniști, dar le-au adoptat și limba latină. Idiomul dacic a dispărut, așa cum și în Italia Romană au dispărut idiomurile: sabin, folisc, osco-umbric și etrusc. Așa cum se știe, limba latină a ieșit „victorioasă” și s-a impus atât în spațiul Daciei nord-dunărene, cât și în Moesiile sud-dunărene, în Daciile sud-dunărene, în Dardania și Dalmația – până la Marea Adriatică și în sud până la Munții Haemus (azi: Balcani). Această scurtă întâlnire colocvială cu eminentul romanist italian a patru studenți filologi – selectați după curiozități lingvistice personale – nu după recomandări specioase de literați promițători ale Decanului, i-au creat acestuia „indispoziții intrigante”, ca și secretarului de UTM pe Facultate. Prof. italian aflase probabil câte ceva despre „atmosfera” din Facultatea de filologie și avea și Dânsul anumite „rezerve întemeiate” ca să nu stea de vorbă cu studenții literați, întrucât specialitatea Dânsului nu erau „creația și estetica literară” ca priorități. Așa că după „mica furtună într-un pahar cu apă”, șarada nu s-a terminat în „coadă de pește”. Nici vorbă! „Memoria speciei veghează!” Urmări au fost după această „convorbire confidențială” cu savantul italian atât pentru cei doi studenți filologi, cât și pentru cele două studente „italieniste”. Aceste urmări „rafinate și subtile” erau „împachetate” în notele de la examene, așa cum procedase lectorul Decan Mircea I și prietenul său, lectorul Mircea II. Mi-a părut rău de „schizoidia” lui Mircea III (gramatolog), care la istoria lingvisticii mi-a dat la lucrarea scrisă 10 (zece), având doar o singură rezervă, pentru care mi-a scăzut 1 punct: „eram prea extins și prea explicativ (?)” și nu „concis și denotativ” pur. Dar la examenul de licență universitară a suferit o „criză telectuală”. După ce mi-a dat nota 9 la fiecare subiect de la examenul oral de lingvistică, a profitat de o afirmație din răspunsul la al doilea subiect ca să-mi dea media finală 5 (cinci). Îi displăcuse afirmația lui Ovid Densusianu, referitoare la ultima propoziție-idee a „Introducției” din „Dacia literară” (1840) și anume: „Traducțiile nu fac o literatură”, propoziție concisă, dar ambiguă și „aleatorie”, pe care Densusianu o numise „rătăcire literară”, fiindcă exprimarea ideii era nedefinită și inducea interpretări „neavenite”. Ce pulsiune abisală determinase „contactul prezenței” celebrului colonel Ivan Szoltys (românizat Ioan Șoltuțiu) la Examenul de licență al Filologiei, recte filologilor, din 1966? În conștiința mea istorică ctitorii și realizatorii României Moderne erau o trinitate: Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu și Alexandru Ioan Cuza. Nu-l „criticasem”, nici „atacasem” pe Kogălniceanu. Probabil profesorul era obosit și „aferat” cum nu se poate. Precum profesorul nostru de Liceu dr. Vasile Scurtu și conferențiarul universitar dr. Mircea Zdrenghea „m-a iertat”. Când ești un „acuzat fără vină”, dar în postura inferioară de învățăcel, este recomandabil de către bunul simț să ierți. D-l Mircea III Z. era cătrănit de supărare că nu reușise să „piloteze” alți patru studenți poligloți în locul celor aleși de savantul italian, pentru a demonstra că „românii au vocație superioară și ușurință în învățarea limbilor străine” – sunt cuvintele Dânsului. Mai apoi era afectat că oaspetele italian îl alesese ghid cultural pe conf. univ. dr. Gavril Scridon la întâlnirea și Conferința susținută la Casa Universitarilor, cu studenți filologi și nu numai. Devenind profesor univ. examinator la Examenul de licență, și-a amintit de mine și a găsit ocazia descărcării „energiilor negative”, provocate de frustrările amintite anterior, în calitate de „țap ispășitor”. La un deceniu de la absolvirea Facultății, vreo șaptesprezece colegi/ colege de studenție ne-am reunit la o șuetă de câteva ore la Restaurantul București (via Horia). Printre foarte puținii dascăli univ. care „au trecut pe la noi” a fost și Proful Mircea Zdrenghea, atunci Șeful Catedrei de lingvistică română a Facultății de filologie a Univ. „Babeș-Bolyai”. În această calitate colabora în „sistemul bine știut din Antichitate <>”, cu catedrele similare de la Facultățile de filologie ale Universităților din București, Iași, Timișoara etc. În acest context, Mircea Zdrenghea s-a întâlnit și cu Lector univ. dr. Vasile Șerban, sintactician de la Filologia timișoreană. Acesta îmi aprecia pregătirea lingvistică. În acel context, lect. Univ. dr. Vasile Șerban i-a reproșat nedreapta notare la Examenul de licență, lipsită de obiectivitate și stăpânit de un impuls incoherent pedepsitor. Învățatul profesor morfolog clujean se scuzase, „că a fost doar o neatenție și o scăpare”, probabil fiind într-o perpetuă criză de timp, cum spuneau gurile „flecare”. La mica noastră reuniune de la Restaurantul București, Zdrenghea a intrat intempestiv și agitat, căutându-mă cu privirea și concomitent salutând colegele și colegii care s-au ridicat în picioare. Când m-a zărit la un colț de masă, a venit direct la mine și a rostit ca un predicator de amvon: „ – Îmi cer iertare că am fost nedrept...cu Dumneata. Am fost presat de o situație specială în care mă aflam, pe care o cunoști.” După câteva clipe de tăcere, i-am dat replica înainte de a mă gândi bine ce pot, cum trebuie să răspund: „ – E prea târziu, nu se mai poate face nimic! Răul a fost făcut și și-a arătat roadele!” Mircea III a ridicat din sprâncene și m-a privit concentrat drept în ochi. Eu însă am ieșit imediat din local. Deja regretam că fusesem prea sincer și prea dur, fără să mă gândesc, că nu aveam dreptul să-l ofensez cumva. Dar vorba unui filosof al moralei, Alain Montefiore: „Sinceritatea nu cunoaște diplomația.” După plecarea Profesorului, m-am întors în sală, fără să comentez cele întâmplate, ca și când nu se întâmplase nimic. M-am gândit doar, că destul de multe nedreptăți li se făceau elevilor și studenților de către profesorii examinatori fără pedagogie și fără deontologie, din impulsuri temperamentale mai mult sau mai puțin subliminale. Erau și ei captivi vremurilor pe care le trăiam cu toții, în care absurdul îți apărea în față tocmai când te aștepți mai puțin, doar era ABSURDUL în persoană. În vara anului 1982, când am venit la reuniunea clasei noastre la împlinirea unui sfert de secol de la absolvirea Liceului, am trecut și pe la Librăria „Eminescu”. Cercetând noutățile editoriale, am descoperit o carte prețioasă pentru mine sau pentru orice filolog. Era ediția științifică (fotocopiată) a primei gramatici românești tipărită la Viena (1780): Elementa linguae daco-romanae sive valahicae de Samuel Micu și Gheorghe Șincai, „adevărat act de naștere a lingvisticii românești și a filologiei românești”. Ediția, cu traducere și introducere, era „îngrijită” de Prof. univ. dr. Mircea Zdrenghea. În acea ediție, publicată de Editura Dacia, erau de fapt două ediții: cea din 1780 (Viena) și cea din 1805 (Buda), ediție consacrată aniversării a 200 de ani de la apariția primei. Era una din cărțile fundamentale ale culturii și lingvisticii românești și ale poporului român, fiindcă ea stat la baza Proiectului „TOȚI PENTRU UNU”, proiect pus în practică între 1800 și 1920, de generațiile de români care au creat: limba literară modernă, lingvistica românească, cultura modernă, artele românești culte, învățământul românesc modern și România Modernă Unită. Cu această ocazie, nu pot să nu amintesc că lucrarea de doctorat a Prof. Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, apărută în Ed. Academiei, Buc., 1966, mi-a fost expediată de buna mea colegă de studenție, Livia Popa, cu autograful autorului la noi, la Moți. Iar lucrarea lui Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977 am primit-o la Arad, expediată de redactoarea cărții, Marieta Pietreanu. Cât de mică și închisă părea lumea rurală de atunci! Și totuși uneori la orizont „apăreau niște ferestre deschise!” Spuneam că stră...strămoșii mei pe linie paternă și-au găsit refugiul în comuna Vidra (din 1926: Avram Iancu), într-un cătun de la poalele muntelui „magic” Găina, pe o pantă a dealului Coroeștilor. Peste pârâul Coroești, străjuia Dealul Dosului, celebru în Revoluția de la 1848, de unde moațele dădea semnalul de adunare a bărbaților-luptători din regimentul „Auraria Gemina” prin cântecul de bucium pe linia melodică și ritmul Imnului național și al Revoluției „Deșteaptă-te , române!” Acești înaintași ai mei și-au cumpărat o fâșie de pământ, pe care și-au construit o casă modestă după tipar buciumenesc, din piatră și lemn. Etajul inferior, pivnița, era construită din piatră cioplită și era situată două-treimi în pământ în coasta dealului. Partea superioară, casa propriu-zisă era construită din grinzi de frasin având o formă patrulateră. Înspre deal, pereții laterali erau înconjurați de două coridoare, la capătul fiecăruia fiind bucătăria și cămara. Acoperișul era realizat din lemn și șindrile de brad. Era printre primele case neacoperite cu trestie, papură sau paie. După un secol, înainte de Revoluția lui Horea, urmașii au construit o nouă casă de același tip buciumenesc. Vechea casă a fost amenajată ca magazie. Această casă a durat până în 1974 când a fost demolată. Când eram copii, eu cu frații și surorile mele, ne jucam „de-a v-ați-ascunselea” sau de-a unde „ești Chimiță?” Când eram liber, adesea mă ascundeam în podul casei și acolo citeam o carte pasionantă. În deceniul al 4-lea al sec al XIX-lea, urmașii urmașilor și-au construit pentru prima dată o casă mare și „modernă” pentru acel timp cu trei încăperi. La suprafața solului erau zidite din piatră cioplită privința, cămara și atelierul meșteșugăresc, iar la etaj camerele de locuit. Casa a fost ridicată pe un platou neted la marginea dealului. Această casă a dăinuit până în 1914, când a fost demontată de bunicul meu și cu materialele ei și-au construit o șură mare de lemn, iar din piatră două grajduri mari. La „parter” grajdurile, iar la „etaj” șura și podurile pentru depozitarea fânului. La începutul sec. al XX-lea, când condițiile de viață ale moților se mai amelioraseră, atât datorită libertăților „democratice” dobândite post-iobăgie de la administrația austriacă, cât și diversificării economiei locale a comerțului, bunicul meu Ioan I. Ciama și-a construit o altă casă cu adevărat modernă, una dintre cele mai mari și mai frumoase din comună. Cumpărându-și o nouă fâșie de pământ de la un moț mai avut, plecat în Banat, bunicul și a- dublat proprietatea funciară. Astfel casa era construită pe un nou platou. Primul etaj era realizat tot din piatră cioplită și cuprindea pivnița, cămara și atelierul de dogărie, iar al doilea etaj era realizat din grinzi de brad fasonate. Acoperișul era construit din „coarne” de brad și țiglă. Casa a fost construită deci în 1914, primăvara, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, la care bunicul a participat ca genist în armata austriacă, pe frontul de răsărit din Galiția. În 1974, fratele meu, Aurel, moștenitorul averii, a construit pe structura fundațiilor și a zidurilor de piatră o nouă casă din lemn de brad, altfel compartimentată și dotată modern, după ce în 1972 se efectuase electrificarea comunei. Colegul Plosca Leontin a venit odată în comuna Avram Iancu, la un târg la Găina, și a pictat o casă țărănească de iobagi, moți așa cum erau ele până pe la mijlocul secolului luminilor(1760). Proprietarul casei era un refugiat, trecut la protestanți și denigrator al ortodoxiei românilor. Bunica mea paternă, Ana Leahu, făcea parte dintr-o familie de vlahi polonezi din Carpații Nordici (sau Marmația). Stră...strămoșul ei fusese luptător vlah (cavaler) în armata de rezistență-insurecțională condusă de generalul Tadeusz Kosciuszko în 1794, după ce Rusia îi ocupase Poloniei vaste teritorii răsăritene. Insurecția fiind până la urmă înfrântă și generalul luat prizonier de ruși, unii vlahi marmațieni au fost siliți să părăsească Polonia și deci așezările lor din munți. Ei s-au refugiat prin Munții Maramureșului, în Munții Banatului sau în Subcarpații Vâlcei sau Argeșului. Ca să nu fie descoperiți de agenții ruși sau austrieci au renunțat la numele de familie fie luându-și nume românești, fir acceptându-și condiția de refugiați și deci etnonimul Leahu. De fapt, ei vorbeau românește în subdialectul maramureșean (sau marmațian). Din rândul lor s-au ridicat, mai ales în secolul al XX-lea intelectuali marcanți: învățători, profesori, medici, arhitecți, artiști plastici, actori, regizori... În comuna mea natală, Avram Iancu, cu timpul a luat naștere un clan de vreo cinci-șase familii (al Leheștilor). Din rândul lor s-a ridicat un învățător Leahu Ioan (învățătorul lui Gojei și Marinca în Școala primară); un profesor de geografie Nicolae Leahu, inspector școlar general al raionului Câmpeni, vreo două decenii; și colega mea de Școală primară și apoi elementară, Leahu (Furdui) Elena, care a urmat studii filologice ca și mine și a devenit profesoară de limba română la Câmpeni. Amintesc că sub administrația austriacă, numele Leahu se ortografia Leach (sau Leak), iar Polac→Polak. Mama mea, Zorița Ciama, născută Șoican, despre care am spus deja câte ceva, era la origine, pe linie paternă, moravă. La venirea și stabilirea avarilor în Câmpia Pomenică și pe Tisa, o parte din moravi din zona Tisa-Crișuri s-a refugiat în Munții Apuseni sau în Munții Banatului, în nord în Munții Maramureșului sau în Munții Făgărașului, Șoicanii erau crescători de vite, iar unii dintre ei meseriași: constructori de bărci, de poduri și podețe sau alte mijloace de transport: plute, bacuri etc. De aici și numele de Șoicani – ceea ce s-ar traduce, românește, bărcari sau plutași. Ajunși în secolele VIII, IX în Munții Apuseni s-au întors la vechile ocupații: creșterea vitelor, culesul, vânătoarea etc. Pe văile celor două Arieșe, Mic și Mare, ei s-au amestecat cu moții, exact în perioada istorică în care sciții se stingeau prin asimilare, luându-le astfel locul. Șoicanii au format un clan, al Șoiceștilor, chiar în timpul când protoromâna a devenit limba română (cu arăta romanistul Carlo Tagliavini). Pe linie maternă, bunica mea era moață, dintr-o veche familie Ursu. Ceea ce m-a uimit mai mult la mama care era o „femeie simplă”, o țărancă gospodină, a fost că era o țesătoare și o cusătoreasă „artistă”. În 1953 când prof. univ. dr. Nicolae Dunăre a intrat în casa noastră, văzând tindeele, măsărițele, păturile, iile, zadiile, pieptarele etc. a exclamat entuziast: „ – Astea sunt ale mele!” Mama s-a dus la lădoiul din cealaltă cameră și a scos câte o piesă din fiecare, iar etnograful le-a plătit pe loc, fără negociere, cât a cerut mama. Apoi pictorul care-l însoțea pe etnolog i-a făcut portretul mamei pe care l-a dus la Muzeul Satului, azi „Dimitrie Gusti” din București, împreună cu „țesăturile și cusăturile” mamei cumpărate. Amândouă fetele mamei, care s-au măritat în comuna natală, Olimpia și Lucreția, au devenit țesătoare și tulnicărese. Poate și de aici, din invidie față de familia noastră, erau atitudinile necolegiale, ostile și răutăcioase, chiar dușmănoase ale colegilor Gojei, dar mai ales Marinca. Când în 1969 am vrut să mă transfer în comuna natală Avram Iancu, a fost o opoziție totală, nu atât împotriva mea, cât a unei situații „socio-culturale” din comuna Avram Iancu. Unii profesori, nu puțini, erau rudenii de-ale familiei mele: Mihai Lazăr și Domnica Lazăr, primul prof. de fizică, a doua prof. de matematică erau fiii nașilor de cununie ai părinților mei și rudenii cu ei; Ciama Nicolae era prof. de fizică și chimie; Vasile Șoican era prof. de matematică. Dacă eram transferat și eu pe catedra de limba și literatura română se chema că „cei cinci” formează un „clan profesional”. Apoi a intervenit un secretar de PCR de la județul Alba și-a trimis un nepot „să meargă la moți în munți” și să-i vadă pe urmașii lui Avram Iancu la munca „eroică” și să înțeleagă cum trebuie să devii un „fiu al poporului” luptător devotat... A venit un tânăr frumos, bine pregătit; a fost și prof. nepoților mei Adrian, Adriana și Adela. Deși aveam prioritate absolută, partidul „care e-n toate ce sunt”, a hotărât „destinul meu”, pe deasupra legii. Abia peste doisprezece ani m-am căsătorit și m-am mutat în orașul Pâncota din Podgoria Aradului. Dacă am rememorat, retrăit și consemnat episoade, întâmplări, situații de viață, împrejurări dramatice și tragice din viața mea, am făcut-o din dorința de a lumina biografia și drumul meu în viață, drum „labirintic” determinat atât de oamenii din jurul meu, care formează „mica istorie”, cât și drumul destinal, cel care ne-a fost hotărât de marea istorie, de teroarea dominației stalinist-comuniste. Ideologia utopică a fost aceea care a obiectualizat ființa umană, considerând-o și numind-o „element”: bun sau rău în procesul de făurire a utopiei comuniste universale. Închei citându-l pe Alexandru Paleologu: „Principala facultate a omului este memoria, nu atât în sensul de memorare, ci în cel de conservare, introspecție și reconstrucție a trecutului în lumina experienței și a cunoașterii prezente. Fără memorie omul nu are identitate.” Pentru vârsta noastră, să o exprimăm cu vorbele poetului: „Înaintând pe-a vieții cărare / Nu ceda, nu-nceta, nu râvni! /Bătrânețea e vârsta în care /Tot străin înveți a muri.”