Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 10 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Din viata profesorului de limba româna Ioan George Ciama - I
    Scris la Thursday, August 13 @ 18:14:49 CEST de catre asymetria
    România incognita Bătrânețea are avantajele ei. Mi-a permis să descopăr că am trecut prin școală multe prea neatent, ca printr-un fel de tunel, unde din când în când apar trape de lumină. Luminile acestea îmi apăreau doar mie. Alte lumini erau vizibile celorlalți colegi. Asincron. Din păcate. De aceea nu cred că suntem o generație. Ioan Ciama a trăit cu totul altceva, deși frecventa același spațiu urban, uneori aceeași bibliotecă, același anticariat, pe aceleași străzi vechi. Scrierea lui autobiografică îmi oferă zeci de probe despre asincronia trăirilor, experiențelor, în cadrul aceleiași tranșe de vârstă.
    Descopăr acum, bucuros, o personalitate de o complexitate și de o verticalitate pe care diferențele între spațiile în care trăiam mi le făceau greu accesibile, ba chiar inaccessibile. Ioan Ciama locuia la cămin, chiar dacă în centrul orașului. Eu locuiam într-o periferie situată la vreo șase kilometri de liceu. Coexistența noastră era definită de un loc geometric, clasa, eventual curtea școlii. Nu cred că am schimbat în cei vreo cinci ani de coexistență pașnică prea multe vorbe între acești pereți.
    Mare îmi este bucuria că am avut șansa să trăiesc suficent pentru a afla câte ceva despre personalitatea și activitatea fostul meu colegul de liceu.
    Locuim prea departe unul de altul, el— la Pâncota, în România, eu — la Elancourt, în Franța, pentru a mai putea schimba ceva dintr-o relație care, prin natura lucrurilor, a fost superficială. Tot ce pot face este să permit și altora să afle ce am pierdut eu neștiind cine este Ioan Ciama, profesor de limba română. Unul dintre aceia fără de care neamul românesc ar fi fost mai slab și mai sărac.
    Dan Culcer


    Autobiografia lui IOAN-GEORGE CIAMA (IONUȚ)

    Motto: „A scrie despre trecut este a-l rememora și a-l reînvia, a-l conserva și a-l transmite generațiilor următoare ca mesaj al valorilor vieții trăite, valori pe care noi le-am moștenit de la părinți și de la generațiile anterioare și pe care le dăruim celor ce vin după noi într-o neîntreruptă continuitate a identității de neam și țară.” (Constantin Rădulescu-Motru)
    1. REPERE BIOGRAFICE
    1. Născut: la 8 octombrie 1039, în com. Avram Iancu, satul Centru, cătunul Coroiești, la nr. 183, situat la poalele muntelui „magic” Găina (făcătoare de „ouă” de aur) – la propriu și legendar – pe văile Păltinișului și Țohei, pârâuri ce izvorăsc chiar de sub vârful muntelui, comună situată prima pe Valea Arieșului Mic.
    2. Tatăl: Gheorghe Ioan Ciama a Vidi, practicant a trei profesii, firește alternativ: agricultor (deci țăran), meșteșugar – ciubărar, dar și veterinar.
    3. Mama: Zorița V. Ciama, născută Șoican, de profesie: gospodină-agricultoare, dar și țesătoare și cusătoreasă de costume și piese textile de artă populară. Era mai întâi o țărancă în sensul tradițional românesc.
    Tatăl meu, Gheorghe Ciama (n. 1914), era un bărbat înalt (180 cm), brunet, voinic, plin de energie, tipul omului de acțiune. Mama mea, Zorița Ciama-Șoican, era o femeie blondă, foarte frumoasă, de o feminitate plină de farmec, înaltă (176 cm). Părinții mei s-au căsătorit în 1935, nași de cununie fiindu-le două familii înrudite cu mirii: una Nicolae Lazăr și Samfira, cealaltă Vasile Lazăr și Lucreția. Tatăl meu, fiind unicul fiu al bunicului Ioan. I Ciama și a bunicii Anette Ciama-Leahu, a moștenit întreaga avere, pe care bunicul o dublase în perioada interbelică: casa mare, livada (de meri, peri, pruni și cireși) și pământul (4,95 ha arabil și 9 ha fânațe și pășuni). Astfel, tata a intrat în rândul „țăranilor mijlocași” din comuna Avram Iancu. Bunicul era un bărbat mic de statură (166 cm), rezistent și foarte inteligent, umblat prin lume și cunoscător a trei limbi străine: germana, italiana și rusa. Ca înzestrare, ca înfățișare și interese culturale eu semănam cu bunicul.
    1. Copiii. Între anii 1936-1954 mama a născut unsprezece copii: șase băieți și cinci fete. În acest sens, Zorița Ciama a fost o autentică mamă eroină, dincolo de orice semantisme oficiale.
    1. Primul fiu, Ion-Viorel (n. 1936) a trăit foarte puțin, la câteva zile după o naștere foarte grea și neasistată medical în niciun fel, a decedat.
    Între anii 1937 și 1946, mama a născut cinci copii (alternativ: o fată, un băiat) care au trăit până la senectute. Și aceasta în pofida vremurilor războinice, cu conflicte armate devastatoare, datorate noilor arme și a ideologiilor antiumane. În 1939, tata a fost mobilizat, iar în 1941 a plecat pe Frontul de est, fiind încadrat în Divizia de vânători de munte „Avram Iancu” din Abrud, comandată de marele general al armatei române, Eduard Mociulschi. Generalul era de origine poloneză, mai exact „valah polonez” fapt ce i-a înlesnit pregătirea și ascensiunea până la cel mai înalt nivel. Tata a fost instruit la arma branduri (tunuri de munte demontabile și transportabile pe cai) ca artificier și veterinar. Bunicul meu patern fusese genist.
    1. Olimpia (n. 1937) a fost o fată înaltă ca mama și bine dezvoltată fizic. Deși era premiantă, a fost reținută acasă pentru a ajuta la numeroasele munci ale unei gospodării mari și a o ajuta pe mama la treburile casei și îngrijirea copiilor mai mici decât ea.
    Căsătorită Candrea, a avut un singur fiu, Zeno, pregătirea și profesia fiind de tehnician silvic. Olimpia a fost deci casnică, agricultoare, dar și țesătoare talentată.
    1. Ioan-George Ciama (n. 1939), subsemnatul s-a căsătorit cu Florica Blăgăilă, absolventă de liceu și funcționară de stare civilă la Primăria Pâncota. Familia noastră are o singură fiică.
    2. Lucreția (n. 1942), căsătorită Miheț, a fost casnică, agricultoare, țesătoare și tulnicăreasă. Fiica ei unică a studiat chimia la Universitatea „Babeș-Bolyai”, este profesoară și deține un atestat de cercetare științifică.
    3. Aurel (n. 1944), ca moștenitor al averii părintești a rămas agricultor și meseriaș ciubărar. Apoi a fost miner-tâmplar 20 de ani la Minele de aur Baia de Arieș. În armată s-a specializat ca agent veterinar.
    Are trei copii: Adrian este ofițer de jandarmerie; Adela este soră medicală, iar Adriana este manager în afaceri „cu un stagiu de 20 de ani” în Spania (Provincia Huleva); acum, împreună cu soțul și-a deschis o afacere la Craiova, unde și-a stabilit domiciliul. Aurel are șase nepoți.
    1. Aurora (n. 1946), căsătorită Savu (prof. de biologie), a fost prof. de psihologie-logopedie la Școala Gimnazială Vărădia de Mureș (jud. Arad). A studiat cinci ani la zi la Facultatea de Psihologie-Pedagogie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Nu a avut copii.
    2. Vasile (n. 1951), căsătorit cu Florica Pițu (bucovineancă) soră medicală. A murit la 36 de ani de o boală de iradiere. S-a recăsătorit cu Maria Bratu și ea a murit la 60 de ani.
    Vasile, ca și sora Aurora, a studiat la liceul de la Abrud. El a studiat cinci ani la zi la Facultatea de Geografie-Geologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. După obținerea licenței ca inginer-geolog, a lucrat la Minele de aur de la Zlatna (2 ani), transferat apoi la Secția de Carotaj Arad și în final inginer-geolog de exploatare la Minele de uraniu din Banat (Oravița). Din prima căsătorie, familia lui Vasile a avut două fete. Amândouă au urmat Liceul la Timișoara, apoi au studiat la Facultatea de Matematică-Informatică a Universității de Vest din Timișoara, devenind informaticiene. Din a doua căsătorie a avut un băiat, care, după absolvirea liceului în Timișoara, a urmat cursurile la Universitatea Politehnica Timișoara, devenind inginer. În multe perioade ale vieții familie mele părintești, deci și ale mele, tragedia a fost o realitate cutremurătoare și dureroasă, determinată de „teroarea istoriei”, de „absurditatea” războiului mondial și a „războiului social” comunist. Cei mai cumpliți ani pentru familia mea au fost anii 1948-1950 și 1952-1955. Instaurarea regimului criminal-comunist stalinist a adus, în anii amintiți, pentru „oamenii mai avuți” – numiți chiaburi – (mai mult de 60 ha de pământ proprietate privată) – controale, confiscări, cote grele, munci voluntare interminabile, persecuții pe delațiuni meschine etc. Teroarea comunistă se înăsprea imprevizibilă, determinată de factori aleatorii, inventați de partid și puși în aplicare de organele de represiune. Vremuri „interesante”, vorba unui filosof chinez daoist: „Să te ferească Cerul și Dao de ele!” Experiențele tragicului te afectează pe mai multe planuri: emoțional-sufletesc, spiritual, în resorturile de gândire și interogații ontologice. În plan social, îți afectează participarea la viața comunitară și socială, sistemul de atitudini și relații cu Ceilalți – de la familie la rudenii, de la colegi de studii și profesiune până la valorizarea propriilor competențe în profesiune sau propriei personanțe. În 1948, la începutul anului, după ce la sfârșitul anului 1947 fusese instaurată republica „populară” – în realitate comunist-stalinistă și neromânească – , bunicul meu a fost arestat, pornind de la delațiuni ale vecinilor, că „ar deține aur”, „ar deține armă”, că „n-ar fi luptat de partea bolșevicilor în timpul revoluției roșii”. Bunicul le-a respins pe ultimele două „acuzații”. Arma o predase cu un an înaintea „sesizării”, conform legii. N-a participat, după dezertarea din armata austriacă, la revoluția rusă, fiindcă era a rușilor, iar el era român. Cât despre aur, a declarat că n-are aur care poate fi confiscat. Cu toate acestea, a fost bătut dur în detenție, încât i-au fost afectate organele interne, suspus unor tehnici specifice de „tortură psihică” și înfometare. Eliberat la mijlocul lunii februarie, a mai trăit foarte puțin. A trecut la cele eterne în 4 martie 1948. Viața bunicului meu patern a fost un „roman” de aventuri insolite. Voi relata.
    1. În septembrie 1948 s-a născut fratele meu, Traian, dar a decedat în octombrie 1948.
    2. În ianuarie 1950 s-a născut fratele Titus și a decedat în februarie, în același an.
    Instaurarea regimului comunist stalinist în 1948 a adus cu sine „teroarea războiului civil/ social”, amenințând nu numai existența familiei noastre, ci și ființa poporului român. Tata a plecat la Țară (în Muntenia) cu căruța cu marfă (butoaie și ciubere). Mama rămăsese acasă cu cinci copii și Olimpia – sora mare – care o mai putea ajuta la muncile mai grele, bunica fiind păstoriță cu vitele la munte. Munca, uneori extenuantă, persecuțiile „organelor” au dus-o pe mama aproape la disperare. Situațiile acestea au avut consecințe asupra sarcinilor, astfel că frățiorii mei n-au avut șansa să supraviețuiască. Tata și bunica se întorceau acasă numai la începutul iernii și atunci ritmul de viață și de muncă se reîntorcea la normalitate. În această atmosferă s-a născut în 1951 fratele Vasile care a supraviețuit crescând un bărbat înalt (180 cm) și frumos, inteligent, care a devenit inginer geolog. În aceleași condiții, relatate mai înainte, tragediile s-au repetat în anii 1952-1954.
    1. În iunie 1952 s-a născut sora mea, Dorina, decedând în 20 octombrie același an.
    2. În octombrie 1954 s-a născut sora mea, Doina, decedând la finele aceleiași luni.
    Evenimentele sunt atât de sfâșietoare și dureroase încât nu mai e nevoie să scormonim în „cenușa” vremii. Am stăruit atât de mult asupra componenței familiei mele și a evenimentelor din copilărie și adolescență, fiindcă în actele de la Cluj – atât când am fost licean, cât și atunci când am fost student la Filologie – se „spunea” că am doar un frate sau doar o soră, apoi și un frate și o soră. Câțiva colegi, informați oral de „folclorul arhivistic”, au devenit vociferanți în mod nedrept și nedemn, ceea ce spune câte ceva și despre reaua lor credință. Datele reale au fost ocultate, minimalizându-se dramele și tragediile familiei, ca fiind insignifiante, dezinformarea funcționând în regim preferențial. Tatăl meu ar fi fost deportat, cum a pățit notarul Banciu, comerciantul Puiuleț sau alți câțiva. Pe doi munți „tronau” luptătorii anticomuniști și antisovietici, până la urmă lichidați până la anul 1960. Familia numeroasă și rudeniile mamei (a avut doi frați și trei surori), plus alte numeroase familii de rudenii, l-au salvat pe tata de confiscarea averii și deportare. Componența familiei noastre, ca și datele reale despre averea deținută, erau altele. Familia „mea” era alcătuită din 9 membri: bunica paternă, mama și tata și șase copii – nu i-au trecut pe cei care au murit curând după naștere. Datele false și colportarea lor aveau scopul de a arunca familia mea în rândul „chiaburilor” – ceea ce s-a întâmplat, devenind „nesănătoasă social” și care „trebuia” lichidată. Într-adevăr, părinții dețineau 6 ha de pământ arabil, dar aveau tot 6 copii. De asemenea, deținea în cinci poiene de sub munte 9 ha de pășuni și fânețe. Dar aceste terenuri nu erau roditoare și erau folosite cam jumătate de an ca pășuni pentru vite și cai. Ele nu aduceau venituri agricole la fel ca pășunile de pe munte păscute de cirezile sau turmele tuturor celorlalți țărani din zonă. Diferența era că poienile de sub munte erau proprietate privată, pe când pășunile de pe munți (Muncel, Țoha, Dolea, Lespezi și altele) în suprafață de peste o sută cincizeci de hectare erau comunale (adică ale tuturor locuitorilor din Comuna Avram Iancu). Cele aproape 15 ha de pământ se împărțeau fie pe toți membrii de familie, fie pe toți copiii, ceea ce situa familia în rândul „țăranilor mijlocași” – cu atât mai mult cu cât toate muncile erau efectuate de familie, mai puțin cositul. Iar venitul familiei (ceea ce am numi astăzi profitul), pe un an de zile era în jurul a 2000 de lei: 9/ 222 lei pe membru de familie. Într-un singur an a urcat la 2242 lei, ceea ce însemna 250 lei/ persoană. Atunci tatăl meu au fost declarat chiabur. Erai, potrivit legilor comuniste, chiabur dacă aveai peste 10 ha pământ ARABIL sau cu alte cuvinte „teren agricol”. Pe de altă parte, așa cum am arătat deja, se consemna că am fost frați și surori la școală. Aceasta mi s-a întâmplat și când am fost student. Când am fost elev de liceu, aveam și o soră elevă în școala primară. Când am fost student, am avut o soră, elevă de liceu, și un frate, elev de școală elementară. Această dezinformare era lansată atât de organele locale comunale cât și de organele de securitate. Pentru susținerea dezinformării se găseau întotdeauna un coleg, un consătean sau un profesor – indus în eroare. În volumul meu de poeme, „Interogația umbrei”, puneam întrebări ontologice în maniera solilocviilor tragediei antice eline: „Cine în viață ne cheamă anume? Cine destinul ni-l pune soroc? Cine alege secunda și locul? Cine prefiră atâta nenoroc?” Ar putea cineva să descrie starea mea sufletească când devenisem elev de liceu, când îmi căutam o opțiune de conștiință care să-mi refacă curajul interior al vieții, tăria de a rezista „valului tragic” ce bântuia în jurul meu? Viața mea/ ființa mea trecuse prin experiențe existențiale „în preajma morții” din cauza „răului istoric” (captivitatea României), „răului social” (războiul social-comunist) și al „răului metafizic” (de care vorbeau iluminiștii cu două secole înainte). Cine să-mi înțeleagă drama sufletească? Consătenii mei, Gojei Teofil sau Marinca Adrian? Pe linie maternă, Gojei îmi era văr de gradul al treilea. Ne frecventa casa și familia în vacanțe, dar niciodată în prezența mea. Teofil era prieten bun cu fratele meu Aurel și niciodată nu pleca cu mâna goală de la el. Nu l-am vorbit niciodată de rău și nici despre flegmatismul lui cinic. Cât despre Marinca Adrian, ce să spun? El însuși se considera nimeni altul decât „agatârșul Târsei”. Ceilalți îmi erau colegi de clasă și atât. Prieteni doi-trei-patru dintre „interniștii liceeni” de la „Barițiu” sau „Avram Iancu”, toți originari din Munții Apuseni. Cu ei ne întâlneam când eram liberi; ne plimbam prin oraș, făceam schimb de impresii și de cărți vechi sau noi. Cu ei cutreieram cele trei anticariate din Cluj. Când mă întorceam de acasă, din vacanțe, primeam întotdeauna un litru de „țuicomicină” de cireșe de cea mai bună calitate și ceva bani. Cutreieram cu unul sau doi prieteni sau consătene anticariatele în căutare de „cărți bune”, tipărite în perioada interbelică. Știam deja că anticarii erau tentați și „aprovizionați” cu cărți de mare valoare salvate de „proprietari” de la distrugerea lor de către comuniști, în primii ani ai „instaurării” lor la putere. Acești proprietari erau „candidați” la emigrare (armeni, evrei, greci, germani, evrei, polonezi, italieni etc.) și căutau să le vândă „pe sub mână” anticarilor, care erau mijlocitori cu cumpărătorii solicitanți. Printre cele mai valoroase achiziții de atunci, ale mele, au fost: Geneza formelor culturii de P.P. Negulescu (filosof), Opera lui Mihai Eminescu (5 vol.) de George Călinescu, B. Pascal. Omul și opera, Istoria... lui A. Oțetea etc. De la Corpus Adrian am cumpărat Gorila (roman) de Liviu Rebreanu, Cronici literare de Pompiliu Constantinescu (critic literar interbelic) și volume de poezii de Ion Pillat și două volume de poezii de Vasile Voiculescu. La internat, dețineam un compartiment de dulap (cu două compartimente; celălalt era la lui Gojei); compartimentul meu era plin cu cărți (pe jumătate), haine puține. Nu am fost pasionat de romanele polițiste (nu aveam timp), ci de romanele istorice și de spionaj, de biografii ale „oamenilor mari” (literatură, arte, istorie, științe), cărți de călătorie și exploratori, literatura populară românească (la îndemnul prof. univ. Nicolae Dunăre), cărțile despre eroii moților – eroii naționali Nicola Ursu-Horea și Avram Iancu; nuvele, povestiri și romane românești de literatură universală și, bineînțeles, Jules Verne, Mark Twain și epopeile...

    Din copilărie. Întâmplări din pădurea milenară de fagi
    Eram de aproape șapte ani și însoțeam pe bunica la păstoritul vitelor în cea mai pare poiană Godeanu-Tarnița, situată sub vârful Muntelui Găina. Stând culcat în iarba moale, la un moment dat, am ațipit. Când m-am trezit, am observat la vreo șapte-opt metri, un lup cenușiu, sprijinit cu picioarele anterioare pe un fost mușuroi de furnici, fixându-mă cu privirea. M-am ridicat în genunchi și am vrut să strig, dar glasul îmi era paralizat de spaimă. Mi-am întors fața spre bunica și atunci mi s-a dezlănțuit vocea într-un strigăt disperat de ajutor. În momentul acela, bunica și-a întors privirea spre mine, a observat lupul în apropierea mea. A alergat într-un suflet spre mine, apoi spre lup, purtând în mână o armă albă – o coadă de alun în vârful căreia se afla o săgeată metalică având două vârfuri: unul vertical și altul orizontal. În timp ce bunica se îndrepta spre sălbăticiune, lupul s-a întors spre pădure pășind agale. Auzind strigătele mele de ajutor, tata și mama au sosit în fuga mare la noi. Părinții se aflau în pădure, la vreo sută de metri în interiorul pădurii, unde se ocupau cu tăierea unui fag falnic, pentru a-l putea preface în doage de butoaie. Tata, sosit la noi, mânuind un topor mare cu coada lungă, a alergat pe lângă bunica, i-a smuls săgeata și a urmărit lupul. Șiret, animalul pădurii, a ocolit elipsa poienii și a apărut în partea cealaltă a pădurii, unde păștea un vițel înțărcat. Tata a alergat înspre lup, care se codea să plece, și-a aruncat spre spinarea lui săgeata nimerindu-l. Lupul a scos un răget prelung de durere, care a răsunat, prin ecoul lui, în toată pădurea. Apoi, l-a urmărit până a trecut Valea Țohii, situată cam la jumătate de km. „ – Era să te mănânce lupul!” Între întâmplare și fatalitate tragică este un singur pas. Aveam șapte ani. În anul următor l-am însoțit pe tata, urcând pe munte, în căutarea unei colibe construită de bunicul pe pășunea de pe munte, înainte de a-și cumpăra fânețe și pășuni din poienile de sub munte. Am trecut din nou prin Pădurea Tarniței. Urcând pe „drumul vitelor”, la un moment dat am auzit un fâșâit de frunze și imediat un mormăit furios. „Iată ursul!” Cobora agale pe cărare și era probabil nemulțumit că-i băteam cărarea. Tata mergea înainte cu toporul în mână, ursul cobora tacticos spre noi. Era un urs mare, greoi și bătrân. Undeva, mai jos, un bârlog mare numit „Raiul Urșilor”. Am părăsit cărarea pe care venea ursul și am mers pe o potecă paralelă cu ea. Dar ursul s-a mutat și el pe potecă, întâmpinându-l pe tata cu o labă întinsă spre el. Tata l-a lovit cu muchia toporului peste labă. Ursul a căzut la pământ gemând și zvârcolindu-se de durere. Apoi a început să-și scuture laba rănită și a rămas acolo în cărare mormăind. Noi ne-am continuat drumul, spionându-l pe urs, ca să vedem dacă nu cumva se scoală și pornește după noi. Dar n-a făcut-o. La întoarcere, pe același drum, n-am mai văzut ursul. Culmea/ Spaima m-a cuprins abia după ce ajunsesem la coliba din Muncel. Un fior de neliniște adâncă mi-a cuprins sufletul, încât m-a podidit plânsul fără să-l pot stăpâni. La întoarcere, după ce n-am mai văzut marele urs și întâmplarea era consumată deja, m-am liniștit. Aveam să împlinesc 8 ani în toamnă și „dădusem mâna” deja cu două „întâmplări periculoase” totuși, din care și eu am ieșit cu bine, eu fiind mai curând „un contemplator în pericol”, decât o „victimă.”

    Din copilărie. Întâmplări din „expedițiile” comerciale
    Prima expediție comercială din copilărie am făcut-o la vârsta de șase ani, împreună cu bunicul patern în Banat. Bunul conducea o căruță mare cu coviltir înalt, încărcată cu 30 de saci de mere, trasă de doi cai: Bubi și Barna – un cal și o iapă – numele fiind ironice. Am străbătut Țara Zărandului, pe Valea Crișului Alb, am traversat Mureșul și poposeam în Câmpia Banatului la târgurile comunale și satele de câmpie. Era primăvara, în aprilie și mere nu mai existau pe piață. Astfel că bunicul s-a ales la schimb cu o căruță de cereale (grâu, orz, ovăz, porumb, și secară. În plus și ceva bani. Iar pentru mine, ieșirea din lumea munților și pădurilor apusene, dintr-un orizont „închis” de munți, dealuri și stânci și intrarea în lumea nemărginită a câmpiilor cu un orizont „deschis” și aparent infinit, a fost o „revelație”. Era o primă și inedită experiență existențială și geografică. Nu mă mai săturam să contemplu la orizont răsăritul și apusul soarelui! Iar în Banat, lumea chiar era altfel, aparținând parcă altei civilizații, cu felul ei specific, al bănățenilor, de a grăi, cu alte ritmuri de muncă și de viață mai puțin febrile, mai lente, mai calme și mai așezate. Întâmplarea memorabilă pe care n-am uitat-o niciodată a fost „o întâlnire de gradul cinci” cu o haită de câini hămesiți, astăzi le-am zice „ai străzii”. Deși cunoșteam comportamentul visceral al câinilor – întotdeauna am avut în curtea casei câini, unul mare de pază și unul mic de joacă, eu n-am intuit, la vârsta aceea, că ei îmi voiau traista cu mâncare și nu pe mine! Din vecini, bunicul a auzit lătratul câinilor și nechezatul cailor. Tocmai caii, lăsați liberi să pască pe marginea drumului, au „intuit” pericolul și au alergat „pe teatrul de operații”. Sforăind și nechezând puternic au atacat haita lovind câinii cu copitele. Câinii nu se mai puteau apropia, fiindcă bidivii îi articulau cu copitele din nou. Văzând „spectacolul” de la marginea șoselei, bunicul mi-a strigat: „Aruncă traista!” ceea ce am și făcut. Câinii au înhățat-o și au rupt-o în bucăți. În această întâmplare, caii au fost salvarea mea. Oricum îi tratasem foarte bine, îi hrăneam adeseori la prânz, le ofeream și bunătăți rămase de la masa oamenilor. Deja îi călăream și-i duceam la pășune, la un km de casa mare sau într-o poiană la 3 km de marginea satului. În anul următor, tata m-a luat cu el „în Țară”, tocmai în Vechiul Regat (Muntenia), cu aceeași căruță, dar plină de butoaie de fag și de ciubere de brad și cu aceeași cai. Itinerariul „expediției” a fost năucitor pentru mine. Pe atunci nu exista televizor, iar orașele și marile orașe le vedeam doar în imagini foto, în ziare, reviste, albume sau cărți. Diferența era însă ca de la cer la pământ. Toată călătoria a fost un lanț de surprize pentru mine. Ceea ce întâlneam și vedeam era ceva halucinat. Civilizația rurală era una realistă și acceptabilă de imaginația și mintea mea. Dar civilizația urbană cu bulevarde, cu palate și clădiri monumentale, cu catedrale și biserici mărețe, cu întregul „furnicar” omenesc! Dincolo de acestea m-au uimit mijloacele de transport, automobilele, trenurile accelerate, avioanele și vapoarele. Realitatea însăși mi se părea nu numai fascinantă și misterioasă, dar parcă „ireală”. Itinerarul: Avram Iancu-Turda, Turda-Făgăraș-Brașov, Brașov-Predeal-Sinaia-Ploiești-București (Obor), unde am stat două săptămâni. În continuare: București-Roșiorii de Vede-Alexandria-Giurgiu-Oltenița-Călărași-Lehliu-București. De la mijlocul lunii august până la mijlocul lunii noiembrie a fost pentru mine o călătorie ideală în „exoticul” realității urbane. Poate pentru un indiferent, realist sau flegmatic toate acestea pot părea banale. Pentru un tip uman sensibil și emoțional ca mine, au fost „o nouă revelație.” Căci eu priveam lumea nu numai cu ochiul minții, ci și cu „ochii sufletului”, dornici să contemple „lumi noi” și să realizeze și o „cunoaștere sensibilă”. La întoarcerea acasă, pe Valea Prahovei, ne-a ieșit în cale o nouă întâmplare, de astă dată de origine climatică în toamna târzie. Urmând pe șoseaua mărginită de Râul Prahova, cam pe la jumătatea drumului spre Predeal, am poposit pe iarba dintre șosea și râu sub cerul aproape senin. Tata dormea tun în căruță, eu pe o poneavă mai groasă sub căruță. O furtună neașteptată și intempestivă s-a dezlănțuit parcă din senin cam pe la miezul nopții. Inundația, produsă de ploaia torențială, a alarmat mai întâi caii, care începuseră să necheze furioși. Apa avea pe tăpșan 20-30 de cm și creștea amenințătoare. La nechezatul cailor, tata s-a trezit brusc și a alergat mai întâi în spatele căruței, găsindu-mă agățat cu amândouă mâinile de o obadă a căruței. Apoi, după ce m-a salvat, a pus caii la căruță și ne-am urcat pe un dâmb neinundabil. Curând furtuna s-a oprit, noi ne-am schimbat hainele și ne-am deplasat pe un platou înalt unde staționau mijloacele de transport de toate felurile. Dimineața ne-am continuat drumul. M-am gândit atunci la lipsa de previziune, la capriciile naturii și la coincidența dintre fenomenele naturii și hazardul întâmplării. Ne-am continuat drumul foarte lung până acasă fără alte incidente majore. La maturitate, după militărie și anul de prof. suplinitor, am meditat la ceea ce numim „condiția umană”, despre care la noi a scris marele psiholog Nicolae Mărgineanu. Pe de-o parte este Natura sub toate formele sale terestre sau cosmice (care au impact asupra vieții umane), pe de alta este omul cu întrebările și potențialele sale. M-a siderat însă un fenomen „natural”: conflictul etern din natura umană între instinctul vitelor (instinctul vieții-instinctul care susține viața) și instinctul tanatic („instinctul” morții – care anulează viața). „Vitern” vine din lat. „vita, -ae” → viață, iar „tanatic” de la o întruchipare a morții în mitologia elină. Iar acest conflict perpetuu a două forțe „oarbe” ale naturii m-a dus cu gândul, la vârsta de 22 de ani, la altă înfruntare permanentă dintre destin și hazard, o întâmplare insolită care îți apare în mod neașteptat la o cotitură a vieții. Pe unii oameni, destinul îi pune în fața imprevizibilului, al absurdului sau la întâmplării cu potențial tanatic. De ce oare altor oameni nu le scoate în cale situații, întâmplări sau evenimente cu potențial tragic? Cei care nu au experiențe existențiale de acest tip sunt oare mai bogați sau mai săraci sufletește? Conștiința lor este mai bogată sau mai săracă din punct de vedere cognitiv și moral? Nevoia morală de a cunoaște a OMULUI, în toate resorturile, înzestrările și „determinările” sale, m-a împins să studiez la o facultate de filologie, nu psihologie, căci „literatura bate psihologia”. Întorcându-mă la „expedițiile comerciale” ale tatei, am mers și a doua oară „în țară”, dar de această dată altfel. Tata a închiriat două vagoane de tren de marfă, a pus caii și căruța cu coviltir într-un vagon, iar marfa în al doilea vagon. Noi stăteam și înnoptam în căruță, din când în când contemplam natura și forfota umană din marile gări unde locomotiva era alimentată cu combustibil. Aceasta a fost posibil, pentru că unele drepturi ale moților, obținute în interbelic, n-au fost anulate de frica unor revolte sociale masive. Deja luptele de rezistență față de ocupantul sovietic începuseră. Nu se dorea ca Munții Apuseni să devină un vulcan de erupție socială. Itinerarul a fost același până la București. Din capitală am traversat Bărăganul numai cu căruța: Lehliu, Slobozia, Fetești; apoi Dobrogea: Cernavodă, Mehadia, Constanța. Marele oraș port a fost o altă „revelație” pentru mine, ca de altfel și Marea Neagră. Un „univers” nou, o buclă a spațiului și timpului: uscatul „țărmuit” de imensitatea apelor fremătătoare ale mării și vălurind necontenit la o margine de uscat. Am contemplat marea „în realitatea ei reală” surprinzându-i vrăjile și misterele ei, exotice pentru mine – om al muntelui și al orizontului „închis” între coline eterne și împietrite, nemișcătoare. Las la o parte ce mâncări noi am gustat, ce străzi am colindat. Din acea descindere în inima Dobrogei, în Constanța, două obiective mi-au rămas pentru totdeauna: statuia poetului latin Ovidius și Muzeul de istorie și arheologie – cu revelarea civilizației getice și romane. Am revenit, în anii satisfacerii serviciului militar grăniceresc și am vizitat toate siturile arheologice din Dobrogea. La mijlocul deceniului șase, am participat la o excursie studențească a Filologiei clujene în Constanța – la Mare și în Delta Dunării, fiind ghid câtorva colegi și colege de studenție.

    Amintiri din copilărie și adolescență
    După absolvirea cu examen a Școlii elementare Avram Iancu, am dat examen de admitere la Școala Medie Nr. 4 din capitala Ardealului, Cluj; ulterior Colegiul Național „Emil Racoviță”. Vara anului 1954 mi-am petrecut-o în familie, activ aproape permanent la muncile agricole de vară. Așteptam decizia tatei, dacă mă înscrie la Liceul Pedagogic din Abrud sau nu. Între timp, inspectorul școlar șef al Inspectoratului școlar raional Câmpeni l-a contactat pe proful de mate, Eugen Galin, care se afla la Abrud într-o misiune inspectorială. Insp.-șef Nicolae Leahu și prof. Eugen Galin se cunoșteau de la Cluj, unde Leahu urmase studiile universitare la Universitatea „Victor Babeș”, Facultatea de Geografie. Amândoi profesorii erau pe o anumită linie genealogică, după străbunii lor, polonezi. Proful Leahu era din neamul „vlahilor” polonezi din Carpații Nordici, proful Galin era polonez de origine franceză, cu înaintași din epoca napoleoneană. În aceeași perioadă (a absolvenței noastre), „Legea învățământului” și „metodologia” ei prevedea prezentarea la examenul de admitere la liceele foarte bune din capitalele administrative ale regiunilor și a absolvenților premianți din comunele/ localitățile „istorice”. În cazul Țării Moților erau comunele Albac, Avram Iancu, Horea, Cărpiniș, Bistra, Lupșa, Sălciua etc. Astfel, au fost înscriși și au ajuns, prin examen de admitere, din comuna mea natală elevi/ eleve la Liceele: Pedagogic, Sanitar, de Coregrafie sau la „Racoviță”, „Barițiu”, „Bălcescu”, „Avram Iancu” etc. din Cluj. Iar eu și Gojei, ulterior și Marinca Adrian (din clasa B), „ajutat” de un avocat local, am fost înscriși la examenul de admitere la Școala Medie Nr. 4 (de băieți) din Cluj, fiind toți trei admiși după susținerea examenului. În anii de liceu de la Școala Medie (de băieți) Nr. 4, am descoperit un mediu superior de înaltă culturalitate și intelectualitate, propice devenirii noastre. În același timp, viața noastră în clasele acestui Liceu poate fi socotită ca un laborator al formării caracterelor noastre într-un climat de percepție și înțelegere a valorilor superioare ale vieții și culturii, fiind într-un timp blestemat dintr-o istorie bolnavă. Formarea și educarea conștiințelor, protejarea individualităților temperamentale, avea accentul pus pe învățarea valorilor culturale necesare variatelor opțiuni profesionale. Adaptarea mea la atmosfera și exigențele liceale a fost lentă și greoaie. Poate de aceea am rămas toată viața un neconformist antidogmatic moderat, neasumându-mi postura de rebel, dar nici pe cea de oportunist. Mai curând pe cea de observator sau spectator – în același timp contemplator. Îmi amintesc de o „lecție” a profesorului diriginte Alexandru Câmpeanu care se numea „Valorile vieții”. Nu mi s-au părut nici prea interesați, nici prea activi, colegii mei , la această temă ESENȚIALĂ de educație și de formare a conștiinței de sine. Ei bine, la întrebarea „Care este ce mai importantă valoare a vieții s-a răspuns „în fel și chip”... Dirigintele ne-a dat răspunsul veritabil: „Cea mai importantă valoare a vieții este...VIAȚA”. Nu sănătatea, nu înzestrarea, nu bogăția, nu nenorocul, șansa. A doua valoare a vieții este CONȘTIINȚA DE SINE (care înseamnă și cunoașterea înzestrărilor personale și cunoașterea de sine etc.). Abia a treia valoare este SĂNĂTATEA, mai întâi a minții, apoi a corpului. După 15-20 de minute lecția s-a încheiat fără vreo „dezbatere” mai profundă, cu toate că se voia o lecție de viață, de formare a „conștiinței vieții” adolescenților care eram. Era o lecție subversivă pentru acel timp și mai ales pentru acel regim politic discreționar. Anii de liceu au fost temelia pe care s-a înălțat concepția mea despre viață, pe care s-a bazat existența mea culturală și profesională. Acestea mi-au permis – alături de experiențe și achiziții științifice – să înțeleg unele fenomene ale epocii, să nu mă las sedus de „glasul sirenelor materialismului marxist” – fie ele naiv comunitariste sau ale socialismului „real” (utopic și el). În anii de liceu, am învățat de la profesorii noștri (nu de la toți) să nu accept „compromiterea valorilor și degradarea lor (prin ideologizare și manipulare sau inversarea lor): fie vârfuri umane, fie culturale și/ sau artistice, fie morale sau/ și spirituale. Chiar și atunci când am ajuns la disperare (cauze: tragediile din familie sau școala elementară; nedreptățile cu care m-am confruntat în societate datorită aparatnicilor de partid...) am găsit resurse sufletești și de conștiință să mă REDRESEZ, știind, conform unui vers al meu scris atunci: „În pomul disperării putrezește timpul.” Idealurile/ opțiunile culturale, științifice și morale cultivate de DASCĂLII Liceului nostru m-au îndrumat să refuz tacit „propagandismul infernal utopic comunist”, să nu accept relativizarea și discreditarea valorilor-operă a spiritului ROMÂNESC. Dascălii noștri au fost pentru noi, la vârsta adolescenței, LUMINILE CONȘTIINȚEI noastre. Am fost o clasă și o generație care avea „sete de cunoaștere” și experiențe diferite, deși trăiam într-o societate închisă și represivă. Erau diferențe, dispute, mici controverse sau ciocniri, dar toți cei înzestrați superior își căutau un drum care să le asigure succesul în viață, libertatea de opțiune, fără pierderea identității individuale sau morale. În ceea ce mă privește, modelele mele de viață în Școala elementară Avram Iancu au fost: învățătoarea Mărioara Banciu și învățătorul-director de școală Iancu Augustin. D-ra Mărioara fiindcă m-a tratat diferențiat față de colegii mei, fiindcă știam să citesc și să scriu când am împlinit vârsta de 8 ani. Prima școală a făcut-o bunicul patern care m-a învățat mai întâi să citesc cam între cinci ani și jumătate și șase ani și jumătate. Era întotdeauna abonat la un ziar național și dispunea de o mică bibliotecă din care nu lipseau poveștile, basmele, legendele; poezia populară, cântecele, baladele; poeții culți preferați: Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Goga, Pillat, Voiculescu, Cotruș Aron. De fapt, nu mi-au trebuit mai mult de trei luni să învăț toate literele/ grafemele limbii române și cele de mână și cele de tipar. Bunicul mi-a deschis, la o vârstă fragedă încă, orizontul lecturii și universul fabulos al literaturii. Când am mers în prima zi de școală, în clasa întâi, învățătorul Banciu a descins la noi acasă, chestionându-l pe bunicul, cum anume a procedat cu mine de am învățat atât de repede și atât de ușor cititul și scrisul: cele două instrumente culturale de bază. În toamna acelui an 1947, învățătoarea mea și bunicul meu patern au stat de vorbă o după-amiază întreagă, împărtășindu-și experiențele învățătorești, acolo pe prispă, fără să-i tulbure nimeni. Bunicul și tata aveau în vecini un învățător, prieten de „dezbateri politice sau istorice”, când acesta se întorcea de la Școala elementară din Târsa, ultimul sat al comunei situat la poalele Muntelui Biharia (sau Bihor), nume arian. În Antichitate, satul a adăpostit o comunitate (gintă) de sciți agatârși. Acolo, pe malul Arieșului Mic, locuia și familia lui Marinca Adrian, posesoare de moară pentru cereale și gatăr. Mărioara Banciu era o tânără absolventă de Școala normală de învățători, o fată foarte frumoasă, de statură mijlocie, fermecătoare și sufletistă, admirată și prețuită de toată lumea. Avea aspirații și idealuri înalte pentru sine. Era fiica notarului comunei Avram Iancu, intelectual și jurist, fost primar al comunei în ultima guvernare liberală interbelică și care a construit cel mai mare dispensar uman din Țara Moților, dotat cu toate cele de trebuință. Ea era mezina familiei; avea un frate și o soră. Ce i-a rezervat oare regimul comunist opresiv și represiv unei intelectuale? Dar familiei sale (tatăl jurist, iar fratele prof. de istorie? Confiscarea totală a averii și deportarea în Bărăgan pentru un deceniu și jumătate. I se „naționalizase” nu numai casa, acareturile și grădina, dar și mobilierul, biblioteca și toate ustensilele de preț. Au fost și oameni mai înțelepți pentru ca în comună să fie întemeiată o bibliotecă comunală în sediul școlii. Și astfel, cărțile Banciului au constituit baza unei biblioteci deschisă tuturor cititorilor mici sau mari, tineri sau bătrâni. De fondul acesta de carte m-am bucurat și eu până după absolvirea facultății. Așadar, primul model-îndrumător și formator a fost învățătoarea Mărioara Banciu, al cărei glas cald și amabil și al cărei cântec melodios de artistă nu l-am mai auzit niciodată. Parcă se topise în neant, dar amintirea este nemuritoare în sufletul elevilor săi. La finele clasei a II-a, toți elevii știau să scrie și să citească bine, aveau cunoștințe bogate despre natură și om, la nivelul vârstei lor, învățaseră să se poarte decent și politicos în familie și în societate. În prima zi de școală din clasa a III-a, părinții care însoțeau elevii au plâns, mai ales mamele care au izbucnit în hohote. Aveau lacrimi în ochi și durere în suflete. Și totuși, destinul a hotărât să avem în clasele a III-a și a IV-a tot o învățătoare foarte bine pregătită, originară din satul Casa Iancului, tot tânără, frumoasă și nemăritată, care și ea a avut un destin tragic. Un activist de partid, care se credea „posesorul absolut al vieții ființelor umane”, a împușcat-o în cap, ca pe un animal de vânătoare, fiindcă îi refuzase curtenia. Fapta abominabilă s-a petrecut când eram în clasa a V-a, primăvara (?!).



    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 14

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.46 Seconds