„Religia iartă sau mai iartă. Politica niciodată.”
Constantin Țoiu, Căderea
în lume
Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte
grea la propriu și la figurat : Politică
și Cultură,
Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu,
editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Trudă, presupunând documentare
îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de
istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta
și
politica,
Cultura
și
politica,
Literatura
și
politica,
Intelectualii
și politica
sunt de învățătură. Mereu politică și politică ! „E-n
toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era
Partidul Comunist. Și era.
Titlul prefeței, Politica
de
persoane,
este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața
literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul
gării din Sinaia, în 1933 ; acum, se spânzură păpuși :
în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața
Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu
unii…
Magda Ursache
Magda Ursache. Politică și politică
„Religia iartă sau mai iartă. Politica niciodată.”
Constantin Țoiu, Căderea
în lume
Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte
grea la propriu și la figurat : Politică
și Cultură,
Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu,
editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.Trudă, presupunând documentare
îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de
istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta
și
politica,
Cultura
și
politica,
Literatura
și
politica,
Intelectualii
și politica
sunt de învățătură. Mereu politică și politică ! „E-n
toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era
Partidul Comunist. Și era.
Titlul prefeței, Politica
de
persoane,
este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața
literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul
gării din Sinaia, în 1933 ; acum, se spânzură păpuși :
în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața
Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu
unii…
Scrie acolo, în prefața sa, testamentar,
Aurel Sasu : „Un tânăr temerar anunța, de curând, nobila
intenție de a salva, în viitorul previzibil, România. Imposibil !
România suntem noi și nu vom putea salva nimic, până nu ne vom
salva, mai întâi, pe noi de noi înșine.” Or, România
e cu pistolul la tâmplă, sună
titlul – avertisment al lui Ion Marin Almăjan (Editura David
Press Print, Timișoara, 2013), o confirmare, peste timp, la ce
scria Vintilă Horia în „Destin”, octombrie 1951. De ce este
respins sau prea puțin comentat Vintilă Horia ? Iată :
„…felul cel mai eficient de a domina un popor este de a-i impune
o ideologie politică străină” . Și nu-i o țară deranjantă
România, de vreme ce nu se vrea o colonie cu populație fără
identitate ? De vreme ce mai sunt intelectuali care n-au
abdicat de la idealul civic, ca președintele Academiei Române,
Ioan – Aurel Pop, care nu se vrea înregimentat în niciun partid
politic ?
Aș începe abrupt : la Jilava exista,
imediat după ’44, „Secția scriitori și intelectuali
dificili”, închiși pentru acuze de
dânșii
inventate.
În fapt, nealiniații, cei care gândeau singuri, încercând să-i
păcălească pe asfixianții cenzori, de la Ioșca Chișinevschi și
Nikalai Moraru până la Nestor Ignat și la Paul (fie și
Georgescu, așa cum ironiza G.Călinescu) și Crohmal Nimiceanu, așa
cum ironiza Luca Pițu.
Pe actul de deces (repet, că trebuie !) de
la Sighet, în dreptul numelui Gh. Brătianu, doctor în litere la
Sorbona, mort la 55 de ani, după trei ani de închisoare, scria :
persoană
fără
ocupație.
Persoane fără ocupație erau și Alexandru Lapedatu, președintele
Academiei Române din 1935, mort după trei luni de pușcărie,
acad. Ion Nistor, rector la Cernăuți, acad. Ion Petrovici,
filosof, Al. Marcu, italienist, Z. Pâclișanu, profesor de
Teologie la Blaj, membru corespondent al Academiei… Prof. univ.
D. Caracostea, romanist, cu doctorat la Viena, a murit în ’55,
fără judecată și condamnare, dar cu adevărat fără ocupație :
nu avea loc de muncă, șoma. Fără ocupație sau sub ocupație ?
Cine s-a opus a avut parte de „profiluri”
negre. Paul Cornea l-a „pictat” pe Vladimir Streinu,
M.R.Paraschivescu pe Arghezi, Nestor Ignat și Ion Vitner pe
Crainic, Iorgu Iordan și G. Mărgărit pe Ion Petrovici, Ion
Caraion pe istoricul P.P.Panaitescu și pe Brătescu-Voinești… În
colimatorul lui Zigu Ornea au intrat Eliade, Cioran Noica ;
Z. Ornea se mai arăta speriat, în „Dilema”, an 1992, de
„ridicarea deopotrivă a crucii și revolverului”, ca și cum
cei acuzați (fără posibilitate de disculpare) ar fi făcut-o.
Oare dilematicii nu știau că Ornea însuși a dus la Securitate
cartea lui Noica despre Hegel, predată editurii unde lucra ?
Și că Noica, la ieșirea din pușcărie, presat de Secu să
colaboreze, a refuzat : „Asta nu fac, mai bine mă băgați
la loc.” Filosoful a fost acuzat că l-a chemat pe Mircea Eliade
în țară, pentru a fonda un Institut de cercetare a istoriei
religiilor. O fi fost naiv incurabil Noica, dar turnător nu, n-a
fost.
Scriitorii au fost forțați să se compromită :
Petreștii (Camil și Cezar), Călinescu, Vianu… De bunăvoie,
Sadoveanu (Mitrea
Cocor l-a
făcut de râs nu numai în românește, dar și în alte 20 de
limbi) sau Petru Dumitriu, în penurie de caracter, cum o dovedește
în Drum
fără
pulbere (ESPLA,
1951, 668 pagini). „Epopeea” Canalului Morții l-a compromis.
Fără drum de întoarcere spre onestitate, oricâtă cenușă și-a
turnat în cap.
De la începutul începutului (pag.13),
justițiarul antologator Aurel Sasu consideră că ura
oarbă,
ostilitatea feroce, violența de limbaj vecină cu trivialul sunt
comune luptelor politice ante și post belice. Și rezistă !
„Murdăria lor, a acestor lupte (...) , cu tot cortegiul de
ipocrizii și intoleranță a existat dintotdeauna și, probabil, va
supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”(
lucr.cit, pag.13).
Nici eu nu cred altceva. La obiceiurile deja
existente înainte de 1944 și-n obsedantele decenii, s-a adăugat
un nesimț civic generalizat. După revoluția permanentă (Troțki),
ura permanentă. A demasca era verbul predilect al
proletcultiștilor ; l-a preluat premierul Rroman (da, îi
ortografiez numele cu dublu r, pentru confuzia care i se datorează
între româncă și romîncă, între român și rromin).
Șerban Cioculescu a fost închis ca penețist,
40 de zile ; la percheziție, au dat de -o scrisoare de la
Mircea Eliade. În anii optzeci, dacă-l citai pe Mircea Eliade,
textul nu mai vedea lumina tiparului. Antologiile noastre, Magda și
Petru Ursache, Meșterul
Manole și
Arta de a muri,
n-au putut să apară decât după acel Decembrie. Și atunci, cu
greu. Iată și explicația, în Os
Romenos,
latinos
do
Oriente,
lucrare publicată la Lisabona : „Ne-am alcătuit într-un
uragan și am crescut între vifore. Muream mai ales plătind miopia
și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman
decât dacă-l vedea la el acasă, când Buda devenea pașalâc la
douăzeci de ani după ce murise Ștefan cel Mare sau când turcii
ajunseseră sub porțile Vienei, la 1683.
Pe noi, timp de cinci
secole ne-a
scos din
istorie
victoria Imperiului Otoman ; și această victorie se datorește
neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman
comun. Timp de secole am luptat singuri.” Cum vede
H.-R.Patapievici „halucinanta hemoragie” ? Ca pe o „luare
la urină” a românilor de către turci și tătari, slavi și
cine-a mai trecut prin Carpați, fără ca ei, românii, să se
opună năvalei.
Postsocialist, Culpa
inventată rămâne de neiertat. Dar și-au făcut mea
culpa
Crohmălniceanu, Ileana Vrancea, Mihnea Gheorghiu, C.I.Gulian, Pavel
Apostol, Sorin Toma ? A regretat Nina Cassian „horele”
pentru Stalin, Dej, Pauker ? Dimpotrivă. Mă și mir că după
Bărăgan
de Galan n-a fost reconsiderat poemul Lazăr
de la
Rusca,
luptător contra „fasciștilor” din munți, scris de numitul
„naș Ieminescu”, Dan Deșliu. Au ieșit iarăși în lumina
reflectoarelor și computerelor Toma George Maiorescu, student 5 ani
la ruși, Shaul Carmel de la „Clopotul” și mai tânărul
Popescu, fiul unui Popescu deloc oarecare, Radu, cu locuință „în
dosul Ateneului Român.” Iar Paul Cornea a tot vorbit pe canale TV
despre „ariviști și consacrați”, ca și cum n-ar fi fost unul
dintre fruntașii urgiei proletculte.
Între cei care s-au trezit cu adevărat după
’89 ( nu cei care se fac doar că s-au trezit) și cei care
acceptă iarăși compromisul din interiorul vreunui partid, îi
aprob pe primii. Am auzit de multe ori, de la te miri cine :
„Ciocu mic, că n-ai mișcat în front sub Ceaușescu”. Așa
este, s-au făcut mici compromisuri, mă rog, acceptabile, fiecare
cum a putut, dar măcar au învățat lecția : nu mai vor să
se compromită. Se poate vorbi de un „curaj secund”, nu „prim”,
dar opozantul singur și sigur a fost Paul Goma. Fără spatele
multiserviciilor, KGB, CIA,etc.
A căzut regimul Ceaușescu ca o
șandrama putredă. Cum ? Părea de lungă durată, consolidat
de aplaudacii care-și pierdeau deștele de atâta bătut din palme
la congrese și plenare. O parte a presei a scris că acei 42 de
morți la Timișoara , arși în crematoriu, au fost recrutați și
pregătiți de Ungaria, în trupe de comando. Argument :
vecina, draga vecină din Vest le-a ridicat un monument.
Fosta și actuala implicare politică în folos
propriu înseamnă compromis. Spune Ionuț Cristescu, citând din
Mircea Dinescu, la televiziunea publică : „e penibil să
lupți împotriva comunismului la treizeci de ani de la căderea
lui”. Dar a căzut comunismul ? Nici măcar n-a cedat
nervos,
cum ne-a asigurat Adrian Cioroianu în „Dilema veche” de
ianuarie 2004.
Politica îl de-formează pe scriitor.
Personal, nu cred într-un „moment de reîntâlnire dintre cultură
și politică”, așa cum crede Varujan Vosganian și mi-aș dori
ca „idolii forului” să nu prefere mereu răul cel mic. N-am
urmat Apelul GDS, din „22”, 5-11 decembrie 2000, cu titlul
„Votați împotriva dictaturii”, deci pro Iliescu.
Iliescozaurienii erau mulți, iar admirația lor, cât canalul
„Sulaina”de adâncă : „Iliescu apare/ Soarele răsare !”.
Am rămas pe procontra,
vorba humuleșteanului Creangă și nu m-am mirat când procurorul
Augustin Lazăr devenise reper moral pentru GDS. Firesc, dacă te
gândești la fondatorul de „dialog”, Silviu Brucan.
Eram pregătiți să ne fie silă de Ceaușescu,
acum suntem derutați. La întrebarea ce mai poți face să distrugi
un popor, s-a răspuns : dați sex și shop în exces. La TVR
liberă răsunau lambadele de zăpăceau mințile, în timp ce preș.
Iliescu îi recompensa pe activiști și pe turnători cu posturi
importante.
Nici vorbă de aplicarea Punctului 8. Partea cu banii
mulți a revenit fostei Securități, căreia i-au crescut 7 capete.
Ciudat lucru, a dat tonul scriitorul la ziar Petre Mihai Băcanu, în
‘94 : „Nu este cazul să vorbim
de doctrinele noastre, important este să ne punem pe făcut bani,
chiar dacă am deschide și o fabrică de prezervative”.
Nici eșalonului doi de cadre PCR nu i-a mers
prea rău. Dan Marțian fusese prof la Catedra de Socialism
Științific, iar Cozmâncă, aghiotantul lui Nicu Ceaușescu, cum
scrie presa.
S-a dat drumul la jaf planificat pentru câțiva
luștri și jumătate. Doar nu s-a murit în 1989 ca să le fie mai
rău copiilor politicienilor. PSD are cea mai numeroasă „liotă”
de îmbogățiți de revoluție, nici PNL n-a stat rău, darmite
căuzașii lui Băsescu. Știre de ziar, din 16 februarie 2009 :
„Udrea cheltuiește cât 471 de parlamentari.”
La urma urmelor, ce vezi rău, Magda Ursache ?
Fabricile s-au preschimbat în malluri , să cumpere tot natu. Nu ne
merge bine dacă nu se mai practică agricultura ? Am finit cu
munca pe ogoare, le-am vândut. După sol, am vândut și subsolul.
Știre de ziar online: „În România cel mai mult mănâncă
pensionarii”. Ia să le pregătim o moarte fără medicamente !
Și nu-i o idee bună să pui un proprietar de pompe funebre manager
de spital ? Asigură servicii complete.
Și-a asumat vreun politician vreo vină sau toți
s-au declarat victimele Ceaușescului ? Chiar și Dincă –
Te-Leagă, Postelnicu, Bobu. D. Popescu-Dumnezeu lansează
justificări delirante de-a dreptul și-și relevă calități de
„învins”, găzduit de „România literară” pe patru pagini
(nr. 26 / 2o iunie, 2014). În fapt, Tov. Dumnezeu a fost a toate
câștigătorul, de pe vremea ministresei Constanța Crăciun, ca al
treilea „vice”, după Virgil Florea și Ion Moraru, deținând
știința montajului. Și-l cred pe Niculae Gheran, pe care minciuna
îl gheranjează.
Dumnezeul cenzurii realist-socialiste
mărturisește că a pus la cale, vara-n Transilvania, pe Apa
Arieșului, înlocuirea lui Ceau cu Ilie Verdeț, atunci
prim-ministru. Erau de față, la masa verde,Verdeț, primul
secretar George Homoștean și 3 (trei) soții.Verdeț i-a cerut lui
Dumnezeu Popescu să nu-l mai ajute „la discursuri” :
„Lasă-l să se facă de râs.” A fost informat cizmarul ?
De cine ? Verdeț a fost debarcat. Dumnezeu a fost trimis la
Academia „Ștefan Gheorghiu”, actualmente SNSPA. Poate de
Homoștean, rotat la Ministerul de Interne, ca ministru ? Cum
nu cred în mutațiile etice ale comuniștilor pur-sânge, aș
numi-o trădare, nicidecum disidență. Un disident autentic, Dorin
Tudoran ( în ‘83 și-a dat demisia din
PCR ; în iulie ’85 a emigrat în SUA, după o grevă a
foamei de 40 de zile), lehmetuit de câte se-ntâmplă, a renunțat
la blog. Nu și Adrian Năstase. Așadar avem un „deținut
politic” cu blog.
Non-caracterele au dat mereu în floare -
fruct, și ante, și postsocialist. Scriitorii s-au re-adaptat cu
folos după vremi. S-au înregimentat în barca „Dimineții” a
lui Iliescu, pe vaporul „Azi”, au înotat fluture, cu capetele
sub apă, pe fel și fel de canale TV. Au trecut apoi în bărcuța
geologului Constantinescu. Elita n-a rezistat la cântecul de sirenă
al marinarului : Băsescu l- a invitat pe Ungureanu la înot,
în paradisul vilei Dante, a anunțat presa. Care „ungurean” nu
mai știu, unul dintre „ungurenii mei”, mâncător de văcuță
bio. Petru Popescu a fost suit în avionul lui Ceaușescu, în
calitate de reporter socialist, dar și-a corijat abroad,
în SUA, greșelile de viziune utecistă. Oricum, e în câștig de
experiență față de elitiștii care n-au refuzat un zbor gratis
la Neptun. În timpul președinției T.B., postul B1 era considerat,
„grație” lui Turcescu, Băsescu 1. Mediacrația salvează nu
România, ci pe liderii politici. Au contribuit oamenii de litere la
urcarea lui Petrov în Parlamentul European ? Cum să nu !
Pentru Toader Paleologu, Băsescu a fost adevărată „pleașcă”,
iar Băse l-a recomandat (vizat) pe dată, la rându-i. Un turnător
se luptă cu turnătorii ; el însuși turnător devoalat, nici
că-i pasă . Epigramistul Quintus a ținut să declare : „Eu
nu mă socotesc imbecil.”
Gellu Dorian, vorbind despre „evoluția omului
în scriitor sau a involuției scriitorului în om”, în Ce
fel de
om este
scriitorul
român, e
convins că, fără a ține seama de coerență etică, poate că
scriitorul câștigă, dar pierde ca om : „Până la urmă
pierzi.” Așa este. Spus mai apăsat : se vorbește de
transformarea maimuței în om, nu și de transformarea omului în
maimuță.
Am vorbit mult cu Radu Mareș despre liberté
de
l’esprit
(titlul colecției lui Raymond Aron, de la Editura Calmann –
Levy).
Prietenul Radu Mareș a pus în gura unui personaj al său
concluzia noastră : „Aș zice chiar că românul a
descoperit că nu-i place libertatea, cu toate că n-o va declara
niciodată. Nu-i place, nu-i priește, nu-i pentru el.” Deși nu
agreez generalizările, trebuie să-i dau dreptate.
Am crezut că nu voi mai folosi sintagma
„intelectualitatea năimită”, dar uite că se alunecă iarăși
(și cât de jos) pe panta compromisului. Cei care au făcut pact cu
Puterea au devenit ai lor, ai politicienilor. Pentru ceilalți, care
n-au semnat pactul, cursa cu obstacole continuă. Există vreo
situație despre care poți spune ceva de bine, indiferent de
apartenența politică ? Pontacii cu pontacii, cioloșii cu
cioloșeii lor,ungurenii cu ungurenii, orbanii cu wernerii… Dar cu
românii cine ?
Cât despre UDMR, vă aduc aminte spusa lui
George Pruteanu : „e coada care dă din câine.”
Câte n-am crezut eu că n-or să se mai întâmple
după ’89! De pildă, că scriitorii propagandiști nu vor mai
avea succesul de pe timpuri. M-am înșelat. Cum să nu fi devenit
buni manageri ai oportunităților postsocialiste, când le-au
exploatat de tinerei pe celelalte, socialiste ? Ieșenii care
au fost în trenul Ceaușescu au urcat în trenul Iliescu, fostul
prim-secretar i-a repoziționat expres în scaune de directori de
teatre, edituri, etc. : „Stați liniștiți, to’arăși !”
Diverși activi politici s-au repezit la Marian Munteanu, liderul
„golanilor”, ca și cum l-ar fi omorât pe Duca, liberalul.
Sorin Lavric scria despre Petre Pandrea că
scotea „jerbe de venin deștept”. În vremile noastre, s-a
introdus în lupta politică # Muie. Oare ce spune domnul Stamule
despre asta ? Confraternitate pentru binele comun ? Ba
țiganiadă. N-am crezut că maeștrii pumnului în gură (cu
centură neagră) vor reveni în forță, interzicând reviste
online (ca „Justițiarul”), bloguri, că vor face suspendări de
postări pe face-book.
Închei (dar promit să revin) cu un decupaj din
Steinhardt, un reper pentru mine : „Și ce înseamnă a-ți
fi ție însuți fidel condiției tale de om ? A nu săvârși
nimic de care să-ți fie apoi scârbă ori rușine.”
Magda Ursache
|