|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 18 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Ion Nete. GAVRILOIU SE VISA IISUS Scris la Wednesday, August 02 @ 08:36:44 CEST de catre asymetria |
Gavriloiu Tristu tremură, cutreierat de neastâmpăr. Cumva, trebuie
să vadă ce se întâmplase. De trecuse prin viață anapoda. Luat,
parcă, de-o apă tulbure. Mereu, lipsea câte puțin, să-i fie
bine. Făcându-l să tot spere. Da, n-a fost să i se împlinească.
Și cât îndurase. Ajungând să creadă că fusese condamnat,
înainte de a se naște. Fulgerat de furia neputinței, îi vine să
se-apuce de guler, certându-se, ca pe un străin: Îți place, mă,
singur cuc? Stai numai cu frica în sân. De ce-o fi mâine! Faci
față sau te dovedește? Și-atunci, ce-o să fie? S-alege praful și
pulberea? Iacă, de ce te temeai, n-ai scăpat! Acum, te-a apucat
grija zilei de azi! Ca să vezi, cum își vede de învârtit roata
timpului!Ion Nete GAVRILOIU SE VISA IISUS Gavriloiu Tristu tremură, cutreierat de neastâmpăr. Cumva, trebuie să vadă ce se întâmplase. De trecuse prin viață anapoda. Luat, parcă, de-o apă tulbure. Mereu, lipsea câte puțin, să-i fie bine. Făcându-l să tot spere. Da, n-a fost să i se împlinească. Și cât îndurase. Ajungând să creadă că fusese condamnat, înainte de a se naște. Fulgerat de furia neputinței, îi vine să se-apuce de guler, certându-se, ca pe un străin: Îți place, mă, singur cuc? Stai numai cu frica în sân. De ce-o fi mâine! Faci față sau te dovedește? Și-atunci, ce-o să fie? S-alege praful și pulberea? Iacă, de ce te temeai, n-ai scăpat! Acum, te-a apucat grija zilei de azi! Ca să vezi, cum își vede de învârtit roata timpului! Nu se lasă impresionată de văicăreli! Trece pe lângă tine, fără să te vadă! Cum face cu tine, de te știe lumea mai mult după poreclă! Auzi, Gavriloiu Tristu, „Stagiarul”! De ce naiba stagiar o fi vorba? Cum te-ai pricopsit cu porecla? Ai habar ce-nseamnă? Poate neterminat sau neisprăvit? Știi ceva? Ambele îți vin de minune! Halal de numele pe care îl porți… De când ești singur, nu ți se mai aude glasul și lumea nu s-a oprit locului, cum credeai… Ca să vezi minune… Deșirarea ghemului apostrofărilor îi întețește agitația. Se simte pe-aproape de pragul scadenței. Atunci se decide: albă ori neagră! Adică făcuse bine sau, ducând viața pe care a dus-o! Nimic nu se poate repara. Oricât l-ar ispiti zicala cu încercarea! Mirat, fixează cartonul strâns între degete. Pentru ce-l scosese la vedere? Privirea îl străbate, de parcă n-ar întâlni nimic dinaintea ochilor. Oare, voise să afle misterul golului din suflet? Sigur, asta era! Are de limpezit bezmeticirea prin care înnoată. Întinde mâna, lungind-o, cât mai mult. Îndepărtat, cartonul își poate da la iveală tâlcurile. De care presupune că e înțesat. Numai că stau ascunse. Camuflate! Fiecare din întâmplările prin care trecuse își are o explicație. Așa, că, acum, sau niciodată! Gavriloiu Tristu e hotărât să le dea de capăt. În seara asta! Nu se lasă până nu brodește firul în care stau înnodate. Odată, dibuit, deșiră totul. Ca la croșetările, cu modelul pornit greșit. În închipuire, îi și apar tainele, grămadă. Parc-ar fi nucile, scuturate din pom. Corpul lui Gavriloiu Tristu se umple cu o căldură plăcută. Atent, cumpănește, să pornească cu dreptul. Asigurându-se că termină cu bine. Adâncit în căutări, Gavriloiu Tristu scapă gândurile din frâu. Pentru o clipă se pierde, abătut, de parcă i-ar fi jucat o festă destinul care-l umilise viața întreagă. Când își revine, răbufnește: După, mai are vreun sens dacă știi ce înseamnă ce înseamnă? Crezi că există, pe lumea asta, un prost mai mare decât mine? Să se țină viața ca praful după el? Mare noroc că prostia nu se vede! Altfel, ar fugi toți, ca dracul de tămâie! Valul de neliniște al însingurării îl pustiiește ca o părere de rău. De aaltfel, devenise o obișnuință să-l copleșească stări de adâncă mâhnire. Deodată, se pomenea alunecând în crâncene prăbușiri. Ultima dată, i se întâmplase din cauza unui fapt mărunt. Pur și simplu, își găsise vină în faptul că nu fusese vrednic să crească un pui de corb. Din-ăia, vorbitori. Bine i-ar fi mai prins. În loc să fie singur, i-ar croncăni, zilnic: Gavriloiu Tristu, feri, de-o iei pe-acolo, nu e bine! L-ar fi uns la inimă, să se știe împreună fie și cu o pasăre. Înlătura singurătatea care îi înnegrea gândurile. Corbul i-ar fi purtat de grijă. Mai nepomenit, de-atâta, nici în vis nu se putea! Da, ce să facă! Nu suferise, în preajmă, animale de nici un fel. Nu stăruie, ca altă dată, asupra ciudățeniei că i se hăituiseră gândurile. De-ar fi la prima lor rătutire! Adesea, i se întâmpla, ca și cum, pornind cu cineva la drum, în toiul discuției, se trezea vorbind singur. Presupusul însoțitor, dispărând pe cărări nebănuite. O pățise de atâtea ori, să-i zboare gândurile. De regulă, sfârșea, poticnit, în câte ceva neprevăzut, ca întrebarea stupidă„ După, mai are vreun sens să știi… ? Printre genele stufoase, de sub fruntea încărcată de încrețituri, ochii îi scăpără scântei. Simte răsuflarea timpului în ceafă! Curând, l-ajunge să-i închidă gura pe veci. Probabilitatea zădărniciei îi dă frisoane. Nu și le poate stăpâni, împiedicat de nelămuririle adunate, cât cuprinde o viață de om! De pildă, arde de nerăbdare să știe în ce împrejurări fusese supus de umilința. Dându-i impresia că e un nimic. Ultimul om de pe lume. Născut condamnat, cuvântul lui nu valora nimic. Spus de gura unui om bun să îndure numai nopți de cumplite frământări. Asta, ar fi, numai, ața, o probă. Fiind că, ori cum s-ar uita înapoi, întâmplări de acest fel i se arată cu duiumul. Stângaci sau inabil, nu se mișcase ca toți oamenii. Mersese în virtutea inerției. Ca plăvanul, se mustră, disprețuitor, închipuindu-se înjugat, cum își văzuse de drum, ca adormit, cu povara apăsându-i ceafa. Folosit ca o punte, pe care întâmplările își făcuseră loc, călcându-l până îl lăsaseră buimac. Și, iac-așa, uitase c-avea de mers înainte… Abia, acum, se trezise, după ce a rămas singur. Târziu, s-o mai ia încotrova... Gavriloiu Tristu, zis stagiarul, e obsedat că fusese vitregit de soartă. Altcum, scăpase clipa prielnică, dată fiecăruia? De nu se mai prinsese nimic de el. Orice lucru începea, nu se lega și pace. Simțindu-se încurcat, ca oaia în mărăcini. Numai bine să poată fi hărtănit de neliniște și suferință. Îi trecuse pe la ureche o spusă, în șagă, cum că suferința care nu te omoară, îți dă puteri, de poți trăi pe săturate! Dar, lui Gavriloiu Tristu nu i se păruse a fi vorbă de duh. Ca glumă, mai mergea. Oricum, frământările îl duseseră până acolo, încât, nu suporta lumina zilei. I se părea mereu că stă cineva cu ochii pe el, pândindu-l. Așa că, își impusese să nu mai iasă din casă cu zilele. Aducerea aminte, a vieții petrecute, îi ațâță frământarea, de n-o mai poate stăvili. Se teme că i-o ia mintea la vale. De, n-o fi și făcut-o! Tresare, părându-i-se întemeiat ce-i trecuse prin gând. De atâtea ori avusese impresia că-i fuge pământul de sub picioare! Făcându-l să se simtă înlănțuit într-o horă a vedeniilor. Care îi întinseseră, dinadins, urzeala, drept cursă, să cadă în ea. Să nu descopere din ce motiv n-ajunsese în rând cu oamenii. Amețeala învârtiturii stăruia mult și bine. Lungit în pat, se abandona lâncezelii, ca după o beție. Viața îi devenea indiferentă. Aștepta să i se întâmple orice. În lumea în care trăia, nimic n-ar fi fost de mirare! Ambiționat, e pus să scormonească până în pânzele albe. Cât mai are timp. Să afle ce-i ascunsese viața! De i se face o tot mai mare scârbă. N-o poate ierta, că-l dusese de râpă! Abandonându-l ca pe o epavă. Îi oblonise ochii, cu nori iluzorii, să-l poată da cu capul de toate pragurile! C-așa, viețuise, alegându-se numai cu cucuie! Prefăcut în ciuca bătăilor! Gavriloiu Tristu iscodind chipurile crailor, încadrate în tablou, rămâne surprins cum se limpezesc. Parcă o mână tainică, ar fi șters umbra sub care se ascundeau. Furat de gânduri, se întreabă dacă făcuse bine scoțând cartonul scorojit, din raftul dosnic, unde îl păstra. Până acum o făcuse pentru a-și omorî timpul! Contemplându-l. În sinea lui, socoti că e bine ce are de gând. Venise sorocul să-l scruteze mai cu de-amănuntul. Și se apucă s-o facă. Până-i sare în ochi sticlirea suspectă din privirile crailor. Să fie semn de sperietură? Încearcă să ghicească ce se petrecuse în capul lor. Par stânjeniți, că-s laolaltă, se arată înstigat Gavriloiu Tristu, zis stagiarul. N-a fost împotriva voinței lor! Licărul, însă, așa, dă de înțeles. Are fulgerări ca la cei prinși făptuind ceva neîngăduit! Or, poza de familie, n-are a face cu păcătoșenii! Rostul ei e să fie bună de privit. Astâmpărând setea și dorul de cei dragi. Și, de ce nu, însuflețind bucurii. Da-n asta, oricum se uită, Gavriloiu Tristu, n-află strop din lumina legăturii tainice, dintr-o familie. Nici de bucuria regăsirii. Trei chipuri, zbârlite, ca aricii. Atât vede. Încăpățânate, nu vor să se dea ca mândria nimănui! Par picate din lună. Lui Gavriloiu Tristu, privirile îi devin străine. Ca și chipurile. În care nu se simte c-ar fi avut parte de îngrijiri, până se face mari, cât arată! Le fusese de-ajuns apa de ploaie! Da, înzestrate cu-n chef de harță, fără pereche! Pe Gavriloiu Tristu, la o altă întâlnire de familie, îl luase gura pe dinainte, văietându-se că-l doare, ba pe aici, ba pe dincolo. Obicei prost, întâlnit la orice bătrân. Păi, așa, și trebuie, de te doare ceva, ești sigur că n-ai murit, îi astupase gura băiatul ăl mare. Gavriloiu Tristu fusese cât p-aci să-l blagoslovească c-un cuvânt de ocară, dar socotise c-ar fi fără de folos. Mai ales că, același băiat mai mare, în altă ocazie, cântărindu-l lung din ochi, glumise amar: bă, da, ușor s-a mai făcut bătrânul! De încearcă să zboare, sigur îi izbutește! Și-așa, numai la de-astea visa! Pățaniile îl învățaseră minte pe Gavriloiu Tristu să nu mai scoată un cuvânt despre starea sănătății. Le asculta, cu nesaț, prefăcut, istorisirile și privea vederile de prin stațiunile pe unde se tratau, de câte ori puteau, vară de vară. Din tablou, firești, acum, îi par doar vălătucii de praf, din adâncul zării, pe fundal. Stârniți, probabil, de vreun călăreț năbădăios, care-și galopa calul. Contrastul e izbitor cu privirile străine ale crailor. Pline de nerăbdare ca pozarul să termine ce are de făcut. Nervozitatea e vădită. Gavriloiu Tristu nu știe ce să mai creadă. Și se pomenește că i se înfiripă în minte cum ajunseseră la încropirea tabloului, menit să fie amintire de familie. Ideea fusese a lui și arvunise, din timp, un pozar ocazional. S-ar putea spune că, uneltise împotriva copiilor. Da, fără vreun gând rău. Doar, să facă poza. De care nu mai e încântat, cum își dorise… Slăbind privirea de pe tablou, Gavriloiu Tristu ia seama pe afară. Negura se îngroșa, posomorând vremea. Sigur, furtuna nu era departe. Schimbarea îl tulbură. Nu lămurise mai nimic din ce-și pusese în gând. Dar nu se dă bătut. Ispita îl face să mai întârzie, închipuindu-și înaintarea, ca un puhoi, a întunericului încărcat de mâlul nopții. E uimit de ușurință cu care alunecă printre pomi, garduri și case. O imensă apă tulbure, în revărsare. Umple tot spațiul, să-și arate puterea de cotropire. Într-o clipită, preface totul în pustietate. În timp ce oamenii, nepăsători, își văd de ale lor, pregătindu-se de culcare. Într-o vreme, pe Gavriloiu Tristu îl bătuse gândul că, așezarea lor, aflată la răscrucea drumurilor, ar fi prima înghițită de pustiu. De când e singur, gândul stăruie tot mai mult, înfricoșându-l. În orice moment simte că-l poate paște nenorocirea. Și-amintește, de o întâmplare, ca piaza rea, prin care trecuse. Parcă, s-ar fi petrecut ieri. Era înspre seară, când mai putea umbla pe cărare, între camera în care zăcea și poarta de la drum. Avea, acolo, înjghebată, o bancă înaltă, pe care întârzia, furat de plăcerea de a-și legăna picioarele, care se îngreuiau într-una, că abia le târa. Le lăsase, ca de obicei, să se miște, în voia lor. Legănându-le, îl cuprinsese o moleșeală plăcută, că nici nu băgase de seamă cum se pomenise alunecând în gol, printr-o urzeală de plăsmuiri care, după cât izbutea să-și dea seama, în iuțeala cu care le străbătea, aduceau cu un cimitir înțesat cu cruci proaspăt cioplite. Apoi, picase întâmplarea de pomină care i se întipărise în minte, ca imprimată cu fierul roșu. Crucile, înviate, întorceau capetele, arătându-și fețele, să le recunoască, după numele scrise. Din instinct, se pomenise căutând, insistent. Fiind mânat de o curiozitate stranie. Instinctul îi spunea că, pe undeva, pe acolo, se află și crucea în pieptul căreia, lemnul purta scris și numele lui. Nu după mult timp, îl descoperise. Speriat, sărise din somn. Mult timp își zburătăcise gândurile negre care i se oploșeau în cap, mai mult încurcându-l decât să-l lămurească cum ajunsese în pat, de pe banca de la poartă… Avusese, apoi, de îndurat o perioadă grea. Covârșit de amăreală și deznădejde. Atât de tare îl durea că, drumul pe care-l purtau picioarele, nu era calea spre Poarta Împărăției cerești. Să fi putut da și el ochii cu Iisus. Încărcat de păcate, poate-L îmbuna, să-i spună pe unde trece cărarea pogorârii și înălțării la cer. Aflând-o, i-ar fi scăpărat picioarele, de-a lungul ei! Nu i-ar fi păsat de grămada anilor pe care îi purta în cârcă. Da, iarăși, n-a fost să fie. Întâmplându-i-se, ca de fiecare dată. Lăsându-se momit de o amăgire tainică, în loc să ajungă unde visa, nimerise în cimitir. Într-atât îl împovăra ciuda și singurătatea că, aproape, simțea cum se scufundă, de viu, în pământ. Noroc că gândurile neobosite, i-au sărit în ajutor, împrospătându-i iluziile plăsmuite la umbra paltinului din grădină. Acolo, obișnuia să zăbovească, frânt de oboseală. Culcat pe spate, cu mâinile în cruce și cu picioarele depărtate, într-un semn de la care trăgea nădejdi să-i schimbe viața. Curios, cât de înfrățit se simțea cu paltinul. Mai mult decât cu-n om! Compătimea copacul stingher, răsărit într-o grădină plină cu nuci, meri și alți pomi fructiferi. Adesea, refugiindu-se sub coviltirul lui crengos, acesta îl recompensa cu adăpostul dătător de încredere și siguranță. Trăia o senzație neobișnuită, părându-i-se a fi trecut, ca de un vis, pe tărâmul potrivnic duhurilor rele. Până ce, într-una din seri, neavând somn, intrase, bâjbâind, în grădină. Oricât se învârtise, orbește, în toate părțile, nu fusese chip să dea de trunchiul copacului. Darămite, de umbra lui. Nu cu mult înainte de acea plimbare nocturnă, băiatul cel mare, într-o voioșie deșucheată, le dăduse de veste că furtuna doborâse paltinul. Și Gavriloiu Tristu n-avusese altceva de făcut decât să-și caute adăpost în închipuire. Gavriloiu Tristu, uită de tablou, retrăind întâmplarea de atunci. Înfrigurat, scosese capul din așternut, întrebând ce se întâmplase. Cu toate că se știe singur, un glas care i se pare destul de răutăcios, îi învie în auz: Rădăcinile nu l-au ținut, așa vijelie mare a fost, mare de tot… Lămurirea îi spintecă sufletul. Prin spărtura vie, pătrund cutremurări. Pe lângă care își fac loc și bănuieli. Gavriloiu Tristu, încă, se îndoiește de tăria vijeliei. Nu putea doborî ditamai copacul. Mai ales că-l văzuse în picioare. Cu nicio creangă atinsă de putregai. Lui Gavriloiu Tristu i se pare că percepe un șuier șerpesc, însoțind vocea: la a cui umbră te mai furișezi de-acum încolo… Îngrijorată, că-i observă careva șuierul care o însoțea, vocea adăugase: Ei, și, a picat, a picat, n-o fi moarte de om. Păcat, de lemn, c-atât de căutat era pentru viori! De ce mi s-o fi părând că vorba băiatului cel mare sună ca un verdict? Pare că pune punct unui anumit fel din viața familiei! Gavriloiu Tristu, ascultă, îndelung, glasul. Sigur, se înșela. Închipuirea îi juca feste. Adesea, pățește așa. Mai mult ca sigur, mintea îi pornise cu sorcova. Ia de bună orice plăsmuire a fanteziei. Simte nevoia unui vinovat de dezastrul în care se afundă. I-ar cădea bine să aibă de cine se plânge, că l-a prădat de dreptul cuvenit unui cap de familie. De aici se trage și invidia pe băiatul cel mare. Nu putea accepta că punctul lui de vedere căpătase putere și greutate, atârnând mai greu decât litera de lege. Conta în toate. În timp ce, Gavriloiu Tristu, era obligat să se dea de-o parte. Cu tot graiul lui blând, plin de sfaturi și povețe. Prin care să-i ferească de grija zilei de mâine. Visul său era să fie nepărtinitor. Da, plănuirea i se spulberase. Fiind, încă, în viață, încetase să existe. Cursul vieții de familie s-a tot abătut de la cursul pe care îl voia, în timp ce Gavriloiu Tristu da, ca racul, pas cu pas, înapoi. Ajungând străin, printre ai lui. Decăderea trebuia pusă pe seama cuiva. Bun de ispășit, ajunsese negriciosul . Chipul din tablou, pe care i se părea că încolțesc surâsuri provocatoare, îl făcea să regrete că n-are gheare la degete, să i le înfigă în ochi. Și, dacă m-am înșelat? De fapt, unde i-aș fi dus, mânându-i ca pe-o turmă? Or fi simțit nisipurile mișcătoare pe care umblam și cârmiseră, la timp, după cum crezuseră de cuviință! Pot garanta că, ascultând de mine, ajungeau unde sunt acum? Nicidecum! Gavriloiu Tristu își retrage, rușinat, privirea de pe chipul negriciosului. Cum de i se păruse că trădează tăinuiri viclene? Firul de zâmbet, firesc, înflorește în colțul buzelor. Gavriloiu Tristu se miră cum de ajunsese se asemene vestirea căderii paltinului cu pilda lui Iisus, privind soarta smochinului neroditor? Luând-o ca pe o atenționare că, după paltin, îi vine rândul… Doamne, ușor mai poți să cazi în păcat, oftează Gavriloiu Tristu. Mai ales când ești cu mintea întunecată de singurătate și frica de necunoscutul din preajmă… Te bucuri că s-a sfârșit viața paltinului?, îi stătuse pe limbă lui Gavriloiu Tristu, să-l înfrunte pe adoptiv. Acum, îi pare bine că n-o făcuse. Firul tainic, îl ajutase să pătrundă la adevărata fire a băiatului cel mare. Care, la chip, era leit ca el! Adică, nebuniile din cap să fi fost din invidie că adoptivul izbutea ce lui nu-i reușise? Trage, cu putere de fir, să deșire taina până la capăt. În mijlocul destrămărilor, apare chipul lui Gavriloiu Tristu! Marcat de nedumerire, că i se păruseră nefirești niște cuvinte spuse la întâmplare. De-și închipuise c-ascund, ceva în spatele lor! Oricine, se putea mirat, în felul lui, auzind că-l doare pe cineva sufletul după un copac! În capul lui Gavriloiu Tristu, se luminează, ca ziua. Surâde, dezamăgit. Carevasăzică, ce e sortit să se întâmple, se întâmplă. Fie că-ți convine sau nu! Gavriloiu Tristu, în pofida amărăciunii, se acceptă, în noua ipostază, cu strângere de inimă. Murmurând, întristat: Așa-i, când n-ai de lucru. Te apuci și interpretezi fiecare vorbă și gest în fel și chip, cu gândul să tragi dreptatea de partea ta! Numai că, adevărul, e unul, chiar dacă nu poate fi recunoscut, pe loc! Oftează, deplângându-se pentru că-și putuse privi cu atâta ură copilul. Căința îl împinge până acolo, încât, imploră îndurarea Proniei: Iartă-mă, singurătatea mi-a întunecat mințile, orbindu-mă, de n-am mai știut ce fac. Căutând un vinovat, m-am năpustit asupra celui care mi-a vorbit despre căderea paltinului. Posibil să fi fost, la mijloc, și legătura mea cu copacul, de-a lungul crengilor căruia, îmi închipuiam că pot merge, ca pe cărare, până mă pomenesc întâmpinat de Iisus. Țineam să-L asigur că sunt încredințat de existența Domnului. Gândindu-mă că numai El îmi deschisese ochii să pot vedea că firea negriciosului era la fel cu a lui Iuda. De-aia mă simțeam îmboldit să-i spun adoptivul! Presimțeam că are să mă vândă! Amarnică înșelare mi-a mai fost dat să trăiesc. Domnul nu duce în ispită, și eu, ca un neisprăvit de bătrân, să nu știu atâta lucru? Bine că m-am trezit la timp. Craii, chiar și-acolo, departe, sunt ai mei. Darul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Să-mi fie de mândrie în viață. Și nu de rușine! N-au să știe niciodată ce-am putut să cred despre ei! Soarta a voit să fiu singur, se arată împăcat Gavriloiu Tristu. E cineva de pe lume asta care poate ști ce îl așteaptă? Soarta dă cu zarurile. La început și la sfârșit. În sfârșit, Gavriloiu Tristu se lasă despovărat de ce-are să i se mai întâmple. Umilit, că-l putuseră munci gândurile atât de urâte, ridică mâinile. Predându-se! Cu cât o face mai repede, cu atât i se pare că are să fie mai bine! În biruitor, Gavriloiu Tristu îi întruchipează pe cei trei crai, ai săi! Așa-i, că sunteți ai mei?, îi vine să urle de bucurie. O iluzie optică îl face să creadă că, din dosul unei draperii, i se întoarce ecoul strigării: Așa-i, că sunteți ai mei? Gavriloiu Tristu, pus pe fapte mari, socotește că, de aici înainte, nimic nu-i poate fi de folos. Nici, măcar, puținele clipele care îi mai sunt date. N-au cum l-ajuta să îndrepte păcătuirea gândurilor. Ce greșise, rămânea bun greșit! Prelungindu-i remușcările! Pe mai departe, rămânea singur și de izbeliște! De nu cumva, îl ispitește o amăgire, își poate așterne frământările pe hârtie. Să fie spre învățare de minte a naivilor care se îndoiesc de copii lor! Mărturisiri sincere, lăsate posterității! O să țină cineva seama de ele? Mai mult ca sigur că nu! Și-atunci, se întreabă Gavriloiu Tristu, n-ar fi păcat de timpul irosit cu așternerea lor pe hârtie? Mai potrivit i se pare c-ar fi să folosească răgazul pentru a se îmbăia, rade și primeni. Intrând într-un ritual de pregătire, pentru marea trecere! Doar stă scris la scriptură că, nu se știe când are să vină vremea de pe urmă! Și, dacă, dincolo, n-o fi având însemnătate cum arăți? Odihnit sau istovit sufletește! Evadează în imaginar, Gavriloiu Tristu cum se obișnuise să facă, încă, demult, căutând lecuiri pentru dezamăgirile pe care i le provoca realitate înșelătoare. Adevărul e că se simțise ca un străin printre oameni. Oricât de bine i-ar fi cunoscut. Instinctul îl făcea să nu se încreadă în nimeni. De aceea o pățise și cu copii săi. Uitându-se înapoi, găsește, totuși, un lucru care îi bucură sufletul. Nu din vina lui aparține unui neam asupra căruia dăinuie blestemul. I-a fost dat să se trezească la viață aici, unde fericirea e o iminență veșnic amânată. În schimb, nu poți fi sigur de nimic. Gavriloiu Tristu, într-o zvâcnire, nelalocul ei, îndepărtează și mai mult poza, pe care o uitase, strânsă, între buricele amorțite ale degetelor. Dar, își dă seama că e o nebunie ce vrea. Mai mult de cât e, n-are cum lungi mâna. Scrutează, tabloul. Ca și cum ar vrea s-audă cum și hârtia scorojită îi adeverește că se înșelase. Spre disperarea lui, cartonul rămâne mut. Ca să vezi, oftează Gavriloiu Tristu, cât de ciudat e jocul sorții. Sunt lucruri pe care le ai, în pofida faptului că nu le-ai ales. De care nu scapi de ele. N-ai decât să le iei cum sunt! Asta-i ursita. Oricât s-ar preface omul că n-o bagă în seamă, tot la mâna ei stă! Obosit, Gavriloiu Tristu închide ochii. N-are cum observa că i se scurge cartonul printre degete și pică dincolo de tăblia de la capătul patului. Pe sub pleoapele împreunate, Gavriloiu Tristu continuă să se vadă. Merge în pas alergător. Ceea ce nu-l împiedică, de câte ori vede un cunoscut, să-i dea binețe. Apoi, plin de bucurie, l-anunță că-i sosesc craii acasă. Cu-n chef de vorbă nemaipomenit, adaugă: e mult de când n-am mai fost laolaltă. O să întindem o masă de pomină. Asta fac, alerg după cumpărături. De ai ceva de zis, spune-mi, că-ncetinesc pasul. Singur pregătesc mâncărurile. Mă pricep. Aștept să-i văd înfulecând, că sunt mâncăcioși fără pereche. Mă satur, uitându-mă la ei. Mie, nu-mi trebuie nimic. Așa mă pricep în ale bucătărie. Le prepar cele mai ales bucate. Voios, își continua drumul. Poartă, agățate de mâini, sacoșe de toate mărimile. Să am în ce pune cumpărăturile, răspunde, neîntrebat, unui călător care se uita mirat după el. Nu te-am văzut de mult umblând, se miră acesta, cântărindu-l din ochi pe Gavriloiu Tristu. Odată, se zvonise c-ai fi… N-aveai cum mă vedea, îi taie vorba Gavriloiu Tristu, nu umblăm pe același drum. Întâmplarea făcu să ne întâlnim și acu. Da, nu durează mult timp. Uite, colo, la răspântie, ni se despart drumurile. Să gat cu aprovizionarea și m-apuc de gătit. După masă, adio. Mă-ngrop în casă de n-ai să mă vezi cu zilele. De-o să te-apuce iar miratul. Pregătesc o masă pe cinste. Îmi sosesc craii acasă. Merită să-i întâmpin cu o cină de pomină. Să aibă ce ține minte, cât or trăi! Până acum, nici nu mi-a trecut prin cap. O fi prea târziu, ce părere ai? Nici eu nu cred, odată ce m-au anunțat că sosesc. Și Gavriloiu Tristu își continuă mersul, în pas săltat spre un loc, dar unde, anume, n-ar putea spune. A, uite-l și pe Codin, se bucură ca un copil. Acesta e burlac înrăit. Neapărat, trebuie să-i spun de crai. Să crape, că el a fost sterp. De-aia, a tot amânat cu însurătoarea. Și-a îmbătrânit burlac. Na, că trecu și n-apucai să-l întristez. Alerg, poate, îl prind pe Fulgescu. O să iuțesc pasul, și-n loc de bună ziua, îi zic: familia e lucru mare! Praf îl fac, c-o duce numai prin tribunale cu neamurile… Cum, necum, Gavriloiu Tristu se vede făcând drumul invers. Îndreptându-se spre casă. Sacoșele sunt doldora dar i se par mai ușoare decât la pornire. Iar dau față în față cu Codin, tresare Nu-l scap, îi spun bucuria. Să-l văd înnegrind. C-ai lui s-au risipit prin lume, de nu le mai știe nici de urmă. Craii s-au așezat în jurul mesei. Gavriloiu Tristu privește, mândru de ei. Înfulecatul lor grăbit i-aduce aminte de foșnetul viermilor de mătase. Luați, mâncați, acesta e Trupul Meu… Îi îndemnă Gavriloiu Tristu, visându-se, fericit, ca Iisus… |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |