|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 150 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Editoriale: Magda Ursache. "A nu mai fi român?" Scris la Friday, March 03 @ 12:21:23 CET de catre asymetria |
„[...] numai
viețuitorii în Ființă vor continua a fi”„Românii nu mai sunt nimica, pentru că au renunțat la a fi.” Vintilă Horia în „Stindardul românilor”, 25-26 aprilie, 1989 Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred - pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătușă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleșu). Pare că istoria își trage din nou secvențele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numește lepădarea de sine. Așa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaționalismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, știu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaționalist”, proletarii fiind transetnici. Lucrețiu Pătrășcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă și a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român și apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost pușcărizat. Și aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.” „[...] numai viețuitorii în Ființă vor continua a fi”„Românii nu mai sunt nimica, pentru că au renunțat la a fi.”Vintilă Horia în „Stindardul românilor”, 25-26 aprilie, 1989 Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred - pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătușă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleșu). Pare că istoria își trage din nou secvențele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numește lepădarea de sine. Așa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaționalismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, știu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaționalist”, proletarii fiind transetnici. Lucrețiu Pătrășcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă și a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român și apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost pușcărizat. Și aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.” Eu am mai apucat în liceu istoria lui Roller, nu a românilor. După ce Marile Puteri n-au recunoscut cobeligeranța României, istoria noastră a fost călcată de tancurile sovietice. Un strat de ipsos acoperea figura lui Alexandru cel Bun, a lui Neagoe Basarab, a lui Vasile Lupu, a lui Carol I, de pe frontispiciul Atheneului. Frescele cu scene din istoria națională au fost răzuite, statui de mari oameni politici – răsturnate. La Iași, Piața Unirii devenise Piața Malinovski, iar bulevardul Carol I – 23 August. La Sighet, murea, într-o baltă de sânge, istoricul Gh. I. Brătianu. Vai de țara care își omoară istoricii și poeții, spunea un personaj al meu din Rău de România. A trebuit să treacă grămadă de vreme (rea, rea, rea), până să iasă din școli manualul lui Roller. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de C. Giurescu și de C.C. Giurescu, a apărut abia-abia, în 1976, la ed. Albatros. Iar noi îi lăsăm pe rollerii II, cum îi numește Paul Goma, să ne spună că istoria națională e un fals, națiunile fiind deja intrate în metastază. Lucian Boia s-a și întrebat, negru pe alb: „Mai sunt românii o națiune?” În școala anilor cincizeci, am fi aflat mai multe despre URSS decât despre România dacă bunii profesori s-ar fi lăsat diriguiți de Mihai Roller. Prin anii '64 - '80 s-a întâmplat o revenire, am ieșit (sau am avut impresia) de sub steaua în cinci colți a Kremlinului, re-căpătând dreptul de a fi numiți români, trăitori în România (numele țării era evitat, vorbindu-se de Republica Populară). În urâții ani '80, s-a întâmplat o exacerbare a ceea ce s-a numit național – ceaușism, deși, după mine, formularea e un paradox postsocialist, deoarece național e antonimul vocabulei internațional, proletar sau de alt fel. Cuvântul naționalism, și mă refer la cel curat, sincer, derivat din conceptul de națiune, așa cum îl definește Enciclopedia Britanică, presupune loialitate față de statul – națiune și nu față de un „Comandant Suprem”, numească-se el Ceaușescu sau altfel. Naționalismul nu-i numai violent, demagogic sau conservator, după cum politica națională nu e doctrină nefastă, rasistă, extremistă, cu nuanțe de gri fascist ori de verde legionar, cum o vede Alexandru Florian. Cât despre explozia din '89, cei care au ieșit în stradă pentru sacrificiul suprem („Vom muri și vom fi liberi!”) au făcut-o din uitare de sinele „îngust”(Noica),mărunt, egoist, atent exclusiv la interesul individual sau de gașcă. Imediat după '89, s-a început marea săpătură, cât a canalului Dunăre-Marea Neagră, la „cultul eroilor” (Carlyle), al martirilor, al rezistenței la comunism. Impostorii politici de vârf nu și-au dorit defel o comunitate identitară ascultând de un cod etic, dimpotrivă, de vreme ce au vrut să se șteargă din memorie victimele utopiei roșii; utopie care a făcut istorie sângeroasă,poate cea mai sângeroasă. Se vorbește elevilor, de pildă, despre rezistența anticomunistă din comuna argeșeană Nucșoara, 1949-'58, unde partizanii au avut sprijinul sătenilor? Pentru un milițian ucis, erau arestați și anchetați 10 țărani nevinovați. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat trecutul, n-am spune că avem unul rușinos.Rușine este să afirmi așa ceva,din rea voință sau din ignoranță Vă amintiți? Corneliu Coposu a fost atacat mizerabil în presă, sub lozinca fesenistă „Boșorogii fără dinți vor s-ajungă președinți.” După vizita lui Charles de Gaulle în România, Ceaușescu urma să plece în Franța. Pacepa l-a contactat pe Coposu (17 ani în pușcăriile comuniste), să liniștească exilul, ca nu cumva să protesteze. I s-a oferit un pașaport pentru Paris. Dar Corneliu Coposu, trecut prin înscenarea de la Tămădău, a refuzat compromisul. Câți ca el? A apărut recent reeditarea unui eseu inconfortabil semnat de N. Breban, O istorie dramatică a prezentului. Ce se întâmplă în mai mult-ca-prezent mie mi se pare chiar tragic. Rolerii II susură în urechea lui Clio că n-ar avea nevoie de documente, dar fără ele nu există istorie. Clio, lasă-te de știință, tu nu ești decît o frumoasă poveste, cea mai frumoasă! Numai că tăcerea arhivelor, închiderea, înstrăinarea lor nu-i altceva decât moartea memoriei. Istoria trebuie corect înțeleasă, corect însemnând adevărat, pe cât posibil. Or, trecutul este inconsistent reprezentant postsocialist sau falsificat de-a dreptul. Dacă nu privim înapoi cu orbire, spre a formula ca Dan C. Mihăilescu, vedem că se mistifică adevărul istoric la fel cum s-a procedat în regimul comunist, dar cu alte ținte: sat global, cultură globală. Vrem să spunem adio diferenței etnice, sub imperiul mondializării? După un proiect „curajos”, istoria trebuie „să stimuleze asumarea culturalității și multiperspectivității”(sic!), numindu-se Educație socială, nu altfel. Matei Vișniec scrie despre senzația de elasticitate când pășești peste cadavre. Se vorbește de blândețe, de milă, de iertare când e vorba despre călăi, despre torționari, chiar dacă nu și-au conștientizat greșelile, nu și-au cerut iertare. Nu l-a auzit nimeni căindu-se nici pe Drăghici (înainte de a se autoexila din vila de pe strada Sofia în Ungaria, după '89, ca „persecutat politic”), nici pe alt monstru, Nicolschi, care, intervievat, a răspuns cu cinism: „Se gândea cineva că va fi '89?” Raportul (final?) Tismăneanu minimalizează oroarea terorii dej-paukeriste, punând accent pe „lătrăii ideologici” ai „Cârmaciului”, ironizați ca ceaușiști. A rămas act fără consecințe penale, deci o condamnare de formă fără fond. În „Adevărul” din 21 ian. 2006, Marius Oprea declara că Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste în România a trimis plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanță n-a ajuns nici un dosar. Ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor,pentru document și nu pentru interpretare? A fost acuzat de necrologie. Și de ce crede Rodica Palade că săpăturile de la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfemiatoriu”, nu creștinesc? Martirii să nu aibă drept de mausoleu, ca Ana Pauker, ci de groapă comună? Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole n-au lipsit banii ). Când a murit Maniu, la Sighet, în 5 febr. '53, comandantul închisorii a anunțat telefonic la București: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în țara întreagă, devenită celulă, zarcă pentru nealiniații la doctrină. Propaganda avea voce unanimă, așadar anonimă. Eram mânați să nu mai avem idealuri naționale, așadar marii unioniști au fost uciși în pușcării. Ion Mihalache a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat, după ce orbise. Tinerii știu oare de dosarele cu panglică neagră, trimise de la București la Râmnicu Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei paralizați nu scăpau de ciomag: îi băteau în paturi. Doi președinți ai Academiei au murit la Sighet. Au fost îngropați goi, fără lumânare, fără cruce. Și câți n-au fost acuzați de „crime contra umanității!” Comisia Tismăneanu – Apostatul (cum l-a numit Petru Ursache, în presă: „Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?”) a dat Raportul, s-a bifat în Parlament, în 18 dec. 2006, că a fost regim criminal, dar fără criminali de adus în Justiție. Mircea Vulcănescu, mort martiric a rămas sub sentința „criminal de război”. Și cât s-a zbătut familia lui Pamfil Șeicaru, condamnat la moarte în contumacie, să anuleze sentința Tribunalului poporului! Închisoarea , „ o Golgotă românească” după Părintele Calciu, a fost acceptată cu tărie morală. „O dă-ne tărie, Sfântă Marie!”, așa se roagă Mihai Eminescu la „Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gheorghe Panu: „Panule, știi tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri.” „Nu sunt român deoarece sunt european,” se tot aude. Ba nu. Eminescu – repet a câta oară – a afirmat cum trebuie: „european, dar românește,” de unde și negarea lui ciclică. „Teama de Eminescu, scria Tudor Cristea, în „Litere”, e teama de seriozitate și de adevăr.” Chiar în zi de 13 (februarie, 2017), citesc pe adevărul.ro că Andrei Pleșu taxează ca „gogomănie” afirmația lui Alex. Ștefănescu: nemții n-au avut un poet de talia lui Eminescu. Las la o parte altă afirmație, categoric gogonată, că H.-R. Patapievici ar fi „un Kirkegaard bucureștean.” În fond, criticul, care este totodată eminescolog, n-a făcut altceva decât să-și părtinească poetul și poporul, așa cum a procedat și Goethe cu poporul său, cunoscută fiind spusa lui Wolfgang Amadeus: „Îmi părtinesc poporul.” Sau îl considerăm pe Goethe „protofascist”? Ori „protolegionar”, cum îl declară eminescofobii pe publicistul Eminescu. Reacția lui Octavian Hoandră la spusa lui Alex. Ștefănescu („Vă iubesc!”) a avut parte de invective (ironia se transformă lesne în injurie) ca „o vietate lăcrimoasă”. De ce? Pentru că a moderat (și nu uzez pleșește de ghilimele) o emisiune a academicienilor (nu unii, ci cei mai cunoscuți) despre posibila dezmembrare a țării. În Europa s-a mai întâmplat, de ce uităm asta? După Sabin Gherman, nici n-ar trebui să co-existăm: ardeleni, moldoveni, munteni, fiecare cu buzunarul lui. Problema e că apărarea ființei etnice îi supără pe gazetarii nervoși care au ce au cu identitatea. Că de ce trebuie ca Ministerul Culturii să se numească Ministerul Culturii și Identității Naționale, câtă vreme românii n-au conștiință de neam? Doar trendul e altul: limitarea identității. Cei care merg pe incertitudine identitară argumentează (ideea e luată de la Benedict Anderson, citat sau necitat) că națiunea e „comunitate imaginată”, formulare devenită, printr-o mică schimbare de literă, comunitate imaginară. Că este rod al imaginației unora. Ca Iorga, ca Brătianu, ca P.P. Panaitescu? Venit în 9 februarie 2017, Apelul Academiei nu mi se pare dezolant, cum se scrie în „Observatorul cultural” (17.02.2017), câtă vreme sunt denigrate pas cu pas valorile naționale. Cu ce să se ocupe Academia, forul cel mai înalt, for național prin definiție, dacă nu cu o temă obsesională (de la înființarea ei, din 1866) ,ca aceea a identității, a specificului național (nu place sintagma?; spuneți ,atunci, trăsături identitare). Admitem ca reprezentata SAR,a Academiei alternative, să susțină că „Nicolae Ceaușescu ne-a lăsat și fără mâncare, și fără caracter”? Fac parte dintre cei care nu-i văd pe români nici supraumani,nici subumani,însă cred în demnitatea noastră. În istoria românilor sunt atâtea exemple de demnitate exemplară. Nici Țuțea, nici Steinhardt nu s-au lepădat de sinea de român. Românul din Boteni-Muscel a făcut aceeași închisoare neagră ca și evreul. Pe Steinhardt (cf. Jurnalul fericirii) l-a călcat în cizme tot un evreu ca și el, tov. Jack Simon, maior în cercetări penale. Steinhardt făcea parte din familia lui Marx, dar nu s-a dus la rude ca să fie ajutat. Când Mănăstirea Catolică din Belgia i-a cerut să-și schimbe credința pentru a fi primit acolo, a refuzat. O mai făcuse o dată și i s-a părut destul. Îl percepe cineva pe monahul de la Rohia evreu, când a fost un evreu atât de român? Pe Caragiale, ca grec, când a fost un grec atât de român?Poetul matematician,Ion Barbu,acuzat că a purtat cămașă verde,îi spunea cu admiratie lui Al.Rosetti „Marele grec”. Trimitere la Descartes: Bene vixit qui bene latuit. Trăiește bine cine își încifrează ideile opozante. Așa că acad. Mircea Dumitru s-a disociat de Apel: semnase – cică – fără a citi, dar, după lectură, i-au displăcut: 1. stilistica; 2. retorica; 3. ideile. Soprana Mariana Nicolescu a slobozit o acută, teologul Wilhelm Dancă s-a disociat, uitând că tocmai acuza de misticism i-a epurat pe marii academicieni interbelici în comunism. Alții și alții au crezut că, nesemnând, se opun încercărilor de „exploatare politică”. Apelul ar „dilua” semnificația demonstrațiilor din Piața Universității, contra corupției statului mafiot, care retează pădurile. Dar tăierea rădăcinilor identitare, desprinderea de strămoși, de tradiție, propagată de cozile de topor, nu ține tot de corupție? Ferească Dumnezeu ca aceste cozi de topor să devină topoare. Tragic este, cum spuneam, că tinerii „înnoiți” iarăși după îndoctrinarea că n-ar fi nimic de capul nostru, al românilor, afectați de nefericirea de-a fi români, tind spre altă origine și altă religie. Unii se vor transetnici, alții optează pentru transgender. Și, în acest context, tot apar proiectele aberante ale pedagogilor de orientare nouă. Ia să le trecem în revistă: citesc pe internet că Ministerul Educației vrea să impună ca materia istorie să formeze mecanisme intelectuale care să stopeze orice forme de naționalism. Dar de ce să nu li se spună elevilor că tocmai naționalismul a spart (verbul lui N. Breban) Imperiile dominante? Și mă refer la cel curat, nu neapărat contra altora, nu la acel hybris (și-i dau încă o dată dreptate lui N. Breban) al „aventurierilor politicii românești.” De altfel, românii sunt toleranți etnic, chiar prea, dacă gustă glumițe ca spânzurarea unei păpuși întruchipându-l pe Avram Iancu. Și ce consilieri o fi avut președintele Iohannis, dacă a ezitat să-l declare pe Crăișor erou național? Școala, spun aceeași pedagogi sus menționați, ar trebui să creeze „un comportament empatic cultural”, de coordonat cu predarea facultativă (nu obligatorie) a clasicilor. Și ce să pricepem de aici? Că ai noștri clasici n-au fost empatici la alții? Îmi amintesc că un fost ministru al Învățământului se simțea special când, student fiind, urina pe hărțile României, de frumos și liber și inteligent ce era. Mărturisirea a apărut într-o carte-dialog, chiar în perioada când ocupa funcția. Citind „pe dedesubt”, vorba lui Arghezi, a fi patriot înseamnă a fi ceaușist, chiar dacă n-ai fost nici un pic, iubirea firească de țară fiind incriminată ca „atitudine predecembristă”. De ce nu pașoptistă,de ce nu junimistă. Se mai spune că suveranitatea, interesul național ar fi copy-paste după tezele ceaușiste. De ce nu după Nicolae Iorga. Dar nici Iorga nu convine ca „magistru al Deșteptării Naționale” (l-am citat din nou pe acad. N. Breban). Detractorii îl consideră un „vulcan” naționalist „care scuipă borș”. Vă aduc la cunoștință că, într-o emisiune de tip cine știe câștigă, un grup de domnișoare nu l-a recunoscut pe Iorga. Măcar pe bancnota de 1 leu nu l-au văzut intelectualele? Sau nu folosesc așa ceva? Revenind la Apel, unii n-au semnat, alții au semnat, dar s-au gândit și s-au răzgândit. Pentru „mai mult decât respectabilul” acad. Viorel Barbu, om cu toate cărțile în mână și-n mânecă după ce i-a condus (și acordat) doctoratul Zoiei Ceaușescu, Apelul a venit „într-un moment nepotrivit.” Numai că „momentul” e pregătirea sărbătoririi Marii Uniri (vom aniversa Unirea sau vrem s-o „comemorăm”, ca și cum ar fi murit?) De ce are textul „conținut neadecvat”, după matematician, rămâne pentru mine o enigmă nesplicată. Să fie apărarea identității etnice, necesitatea națiunii fără rațiune? Atunci nici unu plus unu nu mai fac doi. Și mai rău e când doi români îl ucid pe unul, ca-n Miorița. Așa cum nu-mi explic de ce se folosește termenul „s-au înregimentat” (verb pleș) pentru cei care au semnat: acad. Al. Zub (a făcut pușcărie pentru naționalism, pentru Doina eminesciană, nu poate fi transnațional), acad. Răzvan Theodorescu, acad. Dan Berindei, acad. C.C. Giurescu, acad. Ioan-Aurel Pop. Dinu Giurescu a fost etichetat un obosit, un guraliv și de nimic; Ioan – Aurel Pop a fost trecut la categoria „moși rătăciți mental”, gorile (n)ostalgice, cu idei obsolete ca identitate națională, buni de dus la cimitir sau la Antipa, dar tânărul istoric s-a învățat cu ele.Și mie mi-a recomandat cineva tramvaiul de Bellu. Etichetările cele mai ireverențioase s-au produs la adresa decanului de vârstă al istoricilor, Dan Berindei, care afirmă că mondializarea e rău înțeleasă (sublinierea mea, Magda Ursache); că trebuie analizată cu bune și cu rele, după cum trebuie să privim critic și multiculturalismul, care poate avea efecte secundare defectuoase. Iar educația patriotică intră în rigorile profesorului de istorie, care se vede alungat din școală de formatorii de opinie, violent unitari contra Unirii, din ianuarie până-n decembrie. Într-un interviu recent, acad. Dan Berindei afirmă că patriotismul a devenit „o vorbă-n vânt pentru foarte, foarte mulți și-mi pare foarte rău, mai ales pentru tineri, dar e din vina noastră”. Așa este, dacă profesorului de istorie Ministerul îi recomandă să-i învețe pe elevii dintr-a VI-a despre Unire la capitolul Secolul naționalităților. Apus, firește, de vreme ce națiunea e concept depășit, o închipuire ținând de gândirea naivă. În această dispută pro și contra Apel (ba și procontra, vorba lui Ion Creangă, în cazul „ răzgândiților”) au intrat cu ghiotura ridiculizări, calomnieri, delațiuni... Acad. Victor Voicu a fost scos principalul vinovat (ca „insomniac”) pentru inițiativă. Academiei i s-a reproșat că de ce s-a trezit „acum” din amorțire. Dar acad. Victor Voicu afirmase deja, în interviul din martie 2016, publicat în „Contemporanul. Ideea Europeană”, că Academia, chiar de la înființare, a luptat pentru unitate națională. Și cum să nu reacționeze când încercările de ștergere a identității devin din ce în ce mai puternice, mai periculoase? Farmacologul vede că anti-corpii patriotismului, considerat virus retard, s-au mobilizat împotriva sentimentului firesc, repet, al dragostei de țară, pe care CTP o diminutivizează predilect „Românica” și, în derâdere, „țărișoară”. În ce privește „virusul” național, o, el e prezentat mai spăimos decât fantoma lui Marx bântuind Europa, acum UE. Ce nu mai place la secretarul general al Academiei Victor Voicu? Afirmația că „am ajuns ca educația, cultura și sănătatea să aibă culoare politică.” Da,e posibil orice când se amestecă ibovnica asta numită Politica în toate. Întreb și eu: să te laude Tăriceanu e de rău, iar să te laude și să-l lauzi pe Băsescu e de bine? E de rău să urci în autobuzul pesedist și de bine să zbori cu avionul prezidențial? M-aș ține departe de ambele mijloace de transport. Cât despre cuvântul național, el n-a dispărut din titulatura ONU (Organizația Națiunilor Unite) dar noi eliminăm N-ul de câte ori putem. Din Muzeul Național al Literaturii Române, de pildă,unde tot apare și dispare. În confruntarea de opinii, de acuzat acuzăm selectiv și scuzăm tot selectiv, în defavoarea unora și-n favoarea altora, pe alese. Ne-am obișnuit chiar să judecăm personalitățile după dosarele Secu și după informatorii plătiți de „Securițica.” „Nu-i în chestie!”, vorba Maiorescului, dar s-a adus în discuție faptul că acad. Voicu ar fi făcut afaceri (ca fost șef al Centrului de Cercetare Științifică Medico-Militară) cu o firmă a soției. Dat în gât (printr-o notă informativă?) de dr. Laurențiu Popescu. În acest caz, dialogul nu mai e posibil, se blochează. „Ușurătatea cu care se strivește demnitatea omului” (și-l citez pe Radu Preda, IICCMER) a atins cote inimaginabile. Celălalt Preda (a nu se confunda), Cristian, îl numește pe Tökes „erou anticomunist”, deși presa i-a publicat angajamentul și note peste note informative. Același Cristian Preda prognozează că vom fi dați afară din UE (de Paul Maguette, liderul socialiștilor belgieni) dacă nu ne lăsăm bătuți la/în cap de Bruxelles. Și uite că păguboasa,nesocotita,nesăbuita ordonanță 13,contra căreia s-a protestat cum trebuia și a fost abrogată, n-a dezintegrat deocamdată nici țara nici UE, cum presupunea parte a presei,deși în Piața Universității,după ordonanța 14, „mai omorăm odată mortul”, cum spunea un senator, reușind să întețim iarna vrajbei noastre. Să fie apelul academicienilor la Unire „fără priză reală la realitatea țării? Mie nu mi se pare „obtuzitate academică” opunerea la regionalizare. În Brașov, fost Orașul Stalin, încă se mai văd vreo două litere din numele „tătucului”,format din copaci anume plantați pe dealul Tâmpei. Limba apelului nu mi se pare de lemn (n-o recunosc, dat fiind că n-am învățat-o), nici „retorica inerțială”, de partid (PCR, n 'așa?). Propun să-l recitim ,să-l analizăm critic și să sperăm în creșterea neamului românesc, aflat în plină descreștere. Avertismentul Apelului este: dacă n-avem conștiință identitară, nu putem fi o națiune,nu putem fi un stat –națiune indestructibil. Magda URSACHE |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |