|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 26 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Restituiri: MIHAI SIN (5 noiembrie 1942 -6 mai 2014), un mare scriitor roman Scris la Saturday, November 19 @ 12:10:27 CET de catre asymetria |
Despre
MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol
XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre
noi în eternitate e destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă
este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori
(se poate citi chiar “detractori”) actuali, este foarte probabil
ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80,
alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică
împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată
între anii 1973-1996, îi justifică un loc important în literatura
română, după cum se poate observa din simpla enumerare a cărților
publicate sau/și
din multele comentarii de specialitate.MIHAI SIN 5 noiembrie 1942 – 6 mai 2014 unul dintre marii scriitori români ai sfârșitului de secol XX Despre MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre noi în eternitate e destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori (se poate citi chiar “detractori”) actuali, este foarte probabil ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80, alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, îi justifică un loc important în literatura română, după cum se poate observa din simpla enumerare a cărților publicate sau/și din multele comentarii de specialitate. Fără a intra în alte amănunte, dar e de crezut că locul său post-mortem ar fi în Academia Română, după activitatea pe care a desfășurat-o în cultura și literatura națională : prozator, publicist, fondator și redactor de revistă, director de editură, atașat cultural la o ambasadă, romancier, membru al Uniunii Scriitorilor din România, profesor universitar-doctor, sunt, toate, probatoare ale unei personalități distincte și distinse. Scriitorul, prozatorul, eseistul și publicistul Mihai Sin, s-a născut la 5 noiembrie 1942, în Făgăraș, fiul lui Dănilă Sin, maistru mecanic și al Eugeniei Sin, născută Bruda, casnică. Amintesc numele de familie al mamei sale, fiindcă scriitorul a semnat adesea și cu pseudonimul Mihai Bruda. Abia împlinise vârsta de 15 ani când tatăl său a fost exclus din Partidul Comunist (1957), iar un an mai târziu, în 1958, a și murit lăsând în urmă o familie compusă din mama viitorului scriitor, Eugenia, și 4 copii fără posibilități de existență sigure. În această situație extrem de grea, apărută brusc în familie, Eugenia Sin a trebuit să se angajeze ca vânzătoare pentru a face față greutăților, materiale în primul rând. Astfel stând lucrurile, viitorul scriitor, aflat încă la studii, pentru a contribui la rezolvarea unor probleme ținând de familie, s-a angajat, pe timpul vacanțelor de vară la Combinatul Chimic din orașul natal – Făgăraș – în calitate de muncitor necalificat având program de lucru inclusiv în schimbul de noapte. Să ne oprim puțin aici pentru a nota că Mihai Sin a urmat cursurile gimnaziale și liceale în Făgăraș, la liceul „Radu Negru” absolvindu-le în anul 1960. Între anii 1960-1965, scriitorul a fost student la Facultatea de filologie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, iar după absolvire, a funcționat ca profesor de limba română la școala generală din localitatea Nazna, în apropiere de municipiul Târgu-Mures, continuând apoi, tot ca profesor, între anii 1967-1971, la Liceul „Bolyai Farkas” din același oraș. Cum se întâmplă, mai ales în anii postdecembriști, Mihai Sin nu a fost un scriitor precoce, ci, a dovedit-o prin publicarea întregii sale opere, unul care și-a pregătit cu răbdare intrarea în literatură. În consecință, debutul său într-o revistă literară a avut loc la vârsta de 24 de ani, chiar și atunci a făcut-o, în 1966, numai încurajat de D. R. Popescu, publicând o schiță în prestigioasa revistă Steaua din Cluj-Napoca. După aceea, într-un firesc al lucrurilor, Sin a continuat să colaboreze la principalele reviste de cultură din acea vreme : Tribuna, România literară, Viața Românească, Transilvania, Luceafărul ș. a. După etapa profesor la Liceul „Bolyai Farkas”, în existența lui Mihai Sin a avut loc un eveniment – poate unul dintre cele mai importante, și care îi va marca viața pentru totdeauna : începând cu anul 1971, devine redactor, apoi secretar de redacție al revistei Vatra, numărându-se printre membrii fondatori ai noii serii alături de Romulus Guga, Dan Culcer și Atanasie Popa. „Era un om al revistei „Vatra” – așa cum arăta ea pe vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin, Cornel Moraru, Anton Cosma – revistă de curaj și de inițiative publicistice excepționale, de solidarizări cu cei mari ai scrisului. Era format acolo.” (Cornel Ungureanu, în România literară nr. 22 din 2014). Va consemna sau nu în cronografia sa, istoria literară va trebui să țină seama de adevărul aproape neverosimil că, în condițiile politico-ideologice din acea vreme, la Tg.-Mureș – nu în altă parte ! – a apărut seria nouă a uneia dintre cele mai importante reviste de cultură de la noi, de fapt, cea mai importantă publicație de gen din provincie și, adesea, chiar din toată revuistica românească de după cel de-al doilea război mondial. Din acest punct de vedere, revista Vatra s-a dovedit a fi, în scurtă vreme, una dintre cele mai puternice reprezentante a noului val de publicații de cultură permise de partidul comunist ceaușist : Argeș, Familia, Ateneu, Tomis, Transilvania, Astra, Ramuri… Meritul grupului Guga-Culcer-Sin-Popa, a fost cu atât mai mare cu cât că noua serie a revistei își reîncepuse apariția, simbolic, tocmai la… Tg.-Mureș. Știu de la regretatul Mihai Sin că fiecare număr trebuia văzut, adesea revăzut de pretinșii competenți, dar activiști de partid !, de propaganda de partid, de cenzura care hotăra totul. Încerc să-mi imaginez cât de greu o fi fost, dar Vatra a rezistat, eroic, aș zice, fiind, cel puțin sub conducerea altui mare scriitor și regretat, Romulus Guga, până la moartea sa nedrept de timpurie, la numai 44 de ani. (R. Guga : 02.06.1939-17.10.1983). Și cine ar putea, sau ar avea dreptul, să nu recunoască un adevăr indubitabil și anume, că revista Vatra nu a făcut niciodată rabat de la valoare, doar abia-abia când i s-au impus de către propaganda de partid anumite materiale semnate de anumiți autori… Ani de zile cei patru temerari, Guga, Culcer, Sin, Popa, au avut grijă ca în paginile revistei să apară doar creații de valoare, să lanseze pe piața literaturii nume care, în majoritatea lor, și-au dovedit prin timp însemnătatea, individualitatea și un loc de prestigiu în literatură. Este de la sine înțeles că redactorii, erau deplin conștienți că își asumaseră o mare responsabilitate, iar orice pas greșit putea să-i coste cel puțin suspendarea publicației. Nu e cazul să dau nume, dar doritorii pot să afle urmărind arhiva publicației… Datorită și acestui fapt, în scurtă vreme după fondarea Vetrei, o mare parte dintre colaboratori au contribuit la construcția unui edificiu valoric lipsit de echivoc aducând o contribuție importantă la creșterea prestigiului și menținerii verticalității coloanei sale vertebrale, fapt care i-a creat revistei o prestanță indiscutabilă în epocă : Anton Cosma, Cornel Moraru, Gavril Ședran, Ștefan Borbely, Nicolae Băciuț, Ioan Radin, Anton Cosma, Cornel Moraru, Grigore Ploeșteanu, Ioan Mușlea, Gheorghe Perian ș. a. Dar este evident că, toate materialele care-au văzut lumina tiparului în paginile Vetrei de-a lungul anilor, au fost atent „cenzurate”. În 1990, Mihai Sin părăsește redacția, iar până în septembrie 1991 va funcționa ca director al Editurii Albatros, apoi, până în martie 1992, ca director de publicații la Fundația Culturală Română, după care devine atașat cultural la Ambasada României în Israel (aprilie-decembrie 1992). Mihai Sin a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1974, al P.E.N. Club, secția română. Din anul 1994 va fi cadru didactic asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și cadru didactic la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, unde, începând cu anul 2004 până la pensionare, va funcționa ca profesor universitar și șef de catedră al Secției Române a Universității târgmureșene. Ajuns aici cu acest succint comentariu, consider oportun să-mi exprim cel puțin nedumerirea în legătură cu un aspect din viața lui Mihai Sin : după marea schimbare socio-politică și ideologică(?) din’89, singurul rămas din vechea gardă vetristă, după părerea mea ar fi trebuit să ocupe automat funcția de conducător al revistei – director sau redactor-șef. Mihai Sin merita ! Din nefericire, iar aceasta, știu sigur, a fost o lovitură grea pentru sufletul său, fiind perioada marilor epurări – unele nu tocmai sau cât de cât motivate, Sin a fost găsit, probabil, în postura de… nomenclaturist. Dar cum în 1990 și în continuare, nu se mai mira nimeni de o atare situație, nedreptatea a fost trecută cu vederea de către autoritățile de-atunci… Doctoratul îl susține în anul 2003. Spuneam ceva mai înainte că, despre Mihai Sin, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre noi e destul de proaspătă. Sau, poate, de-aceea ? Însă este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori actuali, este foarte probabil ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80, alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, nu doar îi justifică, ci îi și asigură un loc important în literatura română, după cum se poate observa, cu obiectivitate, din simpla enumerare a cărților pe care le-a publicat : Așteptând în liniște (povestiri), Editura Dacia, 1973; Viața la o margine de șosea (roman), Editura Cartea românească, 1975; Bate și ți se va deschide (roman), Editura Cartea românească, 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor, roman reeditat la Editura Dacia XXI, 2010; Terasa (povestiri), Editura Eminescu, 1979; Ierarhii, Editura Eminescu, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale (publicistică), Editura Eminescu, 1983); Schimbarea la față (roman, 1985), roman premiat de Uniunea Scriitorilor, dar, în urma unui articol nesemnat, din ziarul Scânteia, extrem de dur apropo de conținutul cărții, premiul nu va fi validat de secția de presă a CC al PCR și de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (iată două dovezi incontestabile ale amestecului cenzurii și propagandei de partid în treburile literaturii !); Rame și destin (povestiri și nuvele), Editura Cartea Românească, 1989; Quo Vadis, Domine ? (roman), Editura Nemira, vol. I, 1993, vol. II, 1996, reeditat : 2007; Quo Vadis, Domine ?, este unul dintre foarte puținele romane postdecembriste în a cărei construcție se regăsește întreaga scenă politico-economică, administrativă și social-politicianistă a societății românești în toată măreția unei ideologii comuniste din perioada fostul sistem dictatorial-ceaușist. În acest sens, este de reținut faptul că, în 1993, publicarea primului volum al romanului, a declanșat reacții dintre cele mai neașteptate, unele chiar sub atacuri furibunde cărora li s-a ascuns agresivitatea sub simpaticul și inocentul generic polemici, în realitate înțelegându-se limpede că era vorba despre reacțiile unor personaje din, sau legate ombilical de mentalitatea traversată cu… bine peste Revoluția din 89’. După care : Reședința, 1996; Marea Miză, teme și obsesii ale romancierului român contemporan, 2003, Editura Nemira, 2008 (reeditare); Ispita izbăvirii (roman). Pentru creația sa literară, Mihai Sin a obținut câteva importante premii literare, astfel : Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Bate și ți se va deschide (1978); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Schimbarea la față (1985); Premiul pentru proză al revistei „Flacăra” (1990) ș. a. Adevărul este că nu dispun de prea multe, nici măcar suficiente, informații despre Mihai Sin, pentru ca ideile acestei micromonografii să aibă detaliile și consistența pe care mi le-am dorit, pe care să le pot transmite, ca mesaj, celor care nu au fost cât de cât familiarizați cu opera și omul Mihai Sin. De-aceea, am cutezat să-l rog pe Dan Culcer, fost coleg de redacție cu Mihai Sin la revista Vatra, încă de la apariția/editarea noii serii (1971), să-mi dea câteva date care să ajute la rotunjirea informațiilor de care dispuneam. Cu amabilitate și promptitudine, Domnia sa mi-a răspuns următoarele : Dragă Dumitru Hurubă, mă bucur că plănuiești a scrie despre Mihai Sin și despre alte eventuale subiecte conexe privitoare la Vatra. De folosit materialul interviului, liber la Dta. Cu citate și trimiteri cât mai ample, de va fi cazul. E un interviu bun. Mihai era bun la luat interviuri. Cele date, din motive legate de precauții exagerate, sunt adesea atât de aluzive că ținta nu poate fi recunoscută. Ține-mă la curent cu soarta proiectului Dtale. Mulțumesc. Cu tot binele, Dan Culcer Drept care, țin să-i mulțumesc și pe această cale, lui Dan Culcer, inclusiv pentru cele câteva considerații legate de unul dintre cele mai substanțiale și consistente romane semnate de Mihai Sin : Quo vadis, Domine ? Așadar, iată textul său : „Este Mihai Sin un scriitor uitat, necitit, care a fost citit în mod inadecvat, sau chiar răstălmăcit, cum s-ar părea după tăcerea care s-a lăsat peste importanta sa operă, fiindcă unul din romanele sale, Quo vadis, Domine ?, a fost prezentat ca un elogiu al "Securității patriotice" în anii '90, într-un registru politic deformant ? Interviul* de mai jos nu răspunde la această întrebare retorică. Nu iau acum în discuție valoarea romanului în chestiune și nici sensul mesajului său. Dar știu că proza lui Mihai Sin, despre care am scris la momentul începutului, merită să fie recitită liber de prejudecăți și să i se acorde locul care i se cuvine, printre cele mai durabile realizări ale sfârșitului de secol, dincolo de módele efemere ale egolatriei, vacuității și amoralității invadatoare. Dan Culcer” Evident, din varii motive, eu nu voi folosi textul interviului integral, ci doar ca suport de informații pentru materialul de față, având în vedere că multe dintre-acestea le știam din convorbirile mele telefonice cu Mihai Sin, și-apoi din prelungile conversații avute la locuința sa din Târgu-Mureș, între 16-18 a lunii decembrie 2009. Dovadă a întâlnirii este autograful de pe pagina de gardă a romanului Quo vadis, Domine ?: „Lui Dumitru Hurubă, cu veche și nestrămutată prețuire, Mihai Sin. Tîrgu-Mureș, decembrie 2009. Și n-aș vrea să trec mai departe fără a cita cuvintele lui Mihai Sin de pe coperta a patra a romanului Quo vadis, Domine ?: „Am crezut și cred în destinul acestui roman, care nu e legat neapărat de destinul meu. Și mai cred că, într-o bună zi, poate chiar apropiată, adevărate motive ale « campanii » de acum mai bine de un deceniu vor ieși la iveală, dovedind goliciunea, lipsa de scrupule și chiar ticăloșia unora care, din’90 încoace, n-au încetat să se autointituleze lideri de opinie, în fapt aparținând unei false « ielite » care a răspândit, cred, multă derută, confuzie și imense cantități de defetism în societatea și în lumea românească.” (Quo vadis, Domine ?, vol. I, Editura Nemira, 2007, coperta IV). La urma urmei, oricât am fi de răuvoitori, putem să nu recunoaștem din acest mini text o presimțire rea a lui Mihai Sin ? În realitate, romanul – citit și printre rânduri, are destule pasaje care au o legătură intrinsecă, adesea clară-clară, cu destinul autorului. Au mai scris despre cărțile sale : Mircea Iorgulescu, Dan Culcer, Cornel Moraru, Ioan Holban, Alex Ștefănescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Ion Vlad, Tania Radu, Ștefan Borbély, Caius Dobrescu, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraș, I. Negoițescu, Ion Simuț, Gabriel Dimisianu, Dumitru Micu, Bianca Burța-Cernat ș.a., precum și regretații : Dana Dumitriu, Laurențiu Ulici, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Ion Vlad, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraș, Ion Simuț ș.a. Revenind : așadar, în anul de grație 1971, Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin și Atanasie Popa, au inițiat noua serie a prestigioasei reviste Vatra din Tg.-Mureș din redacția căreia Sin a făcut parte până în anul 1990. Între anii 1990-1991 a fost director al Editurii Albatros, iar în perioada aprilie-decembrie 1992 a îndeplinit funcția de atașat cultural la Ambasada României din Israel. Cele de mai înainte reliefează personalitatea omului, a omului de cultură și scriitorului Mihai Sin, precum și aprecierea și prestigiul de care s-a bucurat... Însă, cu toate acestea, mă întreb : câți – și din ce motive – își mai amintesc azi de romanul Schimbarea la față (Ed.Cartea Rom., 1985), care a făcut vâlvă după ce a fost propus pentru Premiul Uniunii Scriitorilor, premiu cu care secția de propagandă a PCR-ului nu a fost de acord considerând că acesta ar aduce deservicii literaturii române a momentului ? Cred că foarte puțini. Cert este că scrierea cam ieșise din procustienele canoane impuse de ideologia comunistă, drept care organul partidului, ziarul Scînteia, a și sărit repede în ajutorul „secției de propagandă” publicând un fel de cronică literară, știută ca fiind „de serviciu”, evident nesemnată (cum se obișnuia în asemenea cazuri), în care atât autorul cât și romanul erau acuzați de abateri grave de la conceptul de morală comunistă în arta realist-socialistă. M-am referit la romanul Schimbarea la față, fiindcă el a fost, cel puțin la momentul respectiv, cartea-apogeu a creației lui Sin după cum a considerat majoritatea criticilor literari importanți și responsabili de la finele veacului XX, precum un Valeriu Cristea, care afirmă : „« După cel mai iubit dintre pământeni », romanul din 1985 al lui Mihai Sin (« Schimbarea la față », n.n.) este poate scrierea cea mai antitotalitară, anticomunistă, anticeaușistă, antisecuristă din câte au apărut până în decembrie 1989.” Aceasta în condițiile în care câțiva critici literari – Eugen Simion, în România literară de exemplu – publicaseră deja ici-colo considerații și aprecieri favorabile romanului Schimbarea la față urmate imediat de o tăcere totală după refuzarea premierii. Dintr-odată, după publicarea acuzațiilor din Scînteia s-a oprit aproape orice referire la roman, cel puțin în presa literară. În această ordine de idei, este semnificativă soarta unei cronici semnate de Lucian Raicu, scrisă și predată spre publicare României literare în anul 1986 și care a fost publicată după decembrie 1989, respectiv, după… Revoluție. Aici este de menționat o explicație scurtă, și interesantă și, mai ales, importantă : Realismul critic de care propaganda de partid făcea atâta caz, în romanul Schimbarea la față ea cam sărea calul în unele pasaje, fapt care ieșea binișor din matca ideologiei „la zi” dând apă la moara celor care cam strâmbau din nas la „înțeleapta politică” a partidului comunist. Așadar, semnalul de alarmă publicat sub semnătură… anonimă în organul de presă al PCR-ului, avea la bază nerespectarea șablonului privitor la realismul socialist. Se pare că acesta a fost primul pas în dizgrațierea lui Mihai Sin – el însuși fiind tot mai convins de acest lucru. În acest context, sublinierea ideii de către regretatul critic literar Valeriu Cristea, este fără dubii, „ajutat” fiind și de criticul Ion Negoițescu care extrapolează : „Romanele lui Mihai Sin se dovedesc... mult mai critice decât altele, contemporane cu ele (subl. d.h.), căci – spre deosebire de un Marin Preda sau un Augustin Buzura – dânsul nu acordă nici o șansă comunismului, nu-l consideră amendabil o dată cu trecerea vremii prin înlăturarea tarelor lui... (...)«Schimbarea la față », cu sticlirile lui de simbol, poate fi considerat drept cheia unei lumi și a literaturii ei.” Amândouă citatele sunt din preambulul la romanul Quo vadis, Domine ? în două volume, publicat între anii 1993-1996. Deci, din motive care-mi sunt neclare, cel puțin în parte, Mihai Sin a devenit romancierul-victimă a unei ignoranțe greu explicabile, deși personal cred că „i se trage” – culmea paradoxului ! – și de la Schimbarea la față (1985) și... de la Quo vadis, Domine ? (1993-1996), tocmai fiindcă ambele romane se circumscriu, dintr-un anumit punct de vedere, contextului incomodant pentru personaje care, încă, se mai hrănesc bine cu seva mentalității tributare sistemului totalitar ante-decembrist. Îmi este din ce în ce mai limpede că el plătește pentru că nu s-a pliat la timp și convingător unor politici de clică lingușitoare care a traversat fără probleme de conștiință decembrie-le’89... Această recalcitranță... continuă, care a dat apă la moara „vizaților” din literatura sa, nu i-a fost iertată de către aceștia, ei acționând cu promptitudine pentru marginalizarea sa și minimalizarea ca prozator; au făcut-o direct, sau prin ciracii lor, respectiv cei care, în mod deliberat desigur, și fără a-i cunoaște valoarea operei, îl ignoră sau, unii și mai zeloși, o detractează prin foarte la moda „reconsiderare”; mă refer în special la majoritatea comentatorilor de literatură post-decembriști care, porniseră, nu cum multă vreme în urmă, un adevărat asediu asupra literaturii din perioada totalitaristă. După ce a avut parte de o seamă de nedreptăți, ar fi impardonabil să fie “reconsiderat” tocmai de către unii inși intrați fraudulos în literatura de după ‘89, destui dintre ei având doar o bună pricepere a denigrării autorului și a operei... Cred că mai bine le-ar prinde acestora dacă și-ar lega numele de opera lui Sin analizând-o cu obiectivitate, cu responsabilitate și cu bun simț, fiindcă el va rămâne în istoria literaturii române un autor ale cărui scrieri, pentru avizați și specialiști în sensul real și corect al cuvântului, vor constitui puncte de referință atât în teoria, cât și în critica și istoria literară. Încet-încet, starea culturii și literaturii în această perioadă post-decembristă s-a cam limpezit, astfel că posteritatea nu va mai fi la fel de tolerantă cu gafele. Să sperăm... Așa spera și Mihai Sin. În lungile noastre convorbiri telefonice, îl regăseam de fiecare dată pe omul și scriitorul care, după un sfert de secol de nedreptățire pentru domnia sa, tot mai credea că va prinde ziua când… Nu a fost să fie, din nefericire, iar parșivenia unui postdecembrism, și în cultură și literatură, l-a marcat profund. Și bine ar fi ca, măcar unii dintre cei care i-au provocat atâta suferință, să fie răsplătiți așa cum și merită. S-ar putea ca spusele mele să sune mai mult sau mai puțin patetic, dar îmi permit să afirm că l-am cunoscut destul de bine și pe scriitorul, dar, în egală măsură, sau, mai ales, pe Omul Mihai Sin și știu prin ce a trecut… Să se înțeleagă adevărul că, de la prima noastră întâlnire în redacția revistei Vatra, în 1976, în prezența și a regretatului Romulus Guga, au trecut cu ceva peste 40 de ani, timp în care am ținut legătura permanent, pe baza unor sentimente reciproc-prietenești – îmi permit să spun. De altfel, în decembrie, 2009, când l-am vizitat la domiciliul său din zona Livezeni a Târgumureșului, am avut parte de-o primire extrem de frumoasă, împreună cu Doamna Anca, menținând o atmosferă absolut cald-familială. Atunci, între altele, mi-a povestit cu dezamăgire și tristețe cum, după ce i se propusese turnarea unui film pe scenariul unuia dintre romanele sale, din motive ciudate, proiectul a fost abandonat pur și simplu de către regizor… Păcat… Și trebuie să mai recunosc sincer că, de multe ori, vocea și îndemnurile sale, m-au ajutat în clipe dificile, cum, probabil, se întâmplă la destui autori. Inclusiv la el, cum mi-a mărturisit la ultima noastră convorbire telefonică în legătură cu romanul la care lucra : „-Sper să-l pot termina, să termin ultimul capitol care mă chinuie pentru un final potrivit…” „-Ei, nu cred, i-am zis, asta n-o cred. E un moment, va trece și totul va fi bine…” „Sper, dar am opt variante de final la roman…” „Până la urmă a reușit, iar cartea se află deja la editură, mi-a mărturisit al său fost coleg de redacție la Vatra, Nicolae Băciuț. Doamne-ajută ! Și cred eu, ar fi nedrept să nu redau in extenso o scurtă dar semnificativă corespondență dintre Mihai Sin și unul dintre foștii săi colegi de redacție de la Vatra, Dan Culcer, stabilit la Paris (în 1987, în urma reîntregirii familiei ca urmarea a cererii de azil politic a soției sale, scriitoarea Maria Mailat), corespondență care atestă frământările sufletești ale doi reprezentanți importanți ai scrisului românesc. Iată, așadar, cu dezlegare de la Dan Culcer, schimbul de corespondență : 7 mai 2014 Dan Culcer : Invitație la colaborare Dragă Mihai Sin, m-am gândit că ar fi mai mult decât potrivit și necesar să te invit să colaborezi la revista Asymetria, pentru anul 2012, cu o rubrică al cărui titlu, ritm și conținut și extensie le vei stabili singur. Mi se pare cât se poate de trist că nu-ți văd semnătura nicăieri. Știu care sunt calitățile tale de scriitor și publicist și aș dori să particip la exprimarea lor plenară într-o actualitate care are nevoie de un spirit ca al tău. În raport cu această actualitate, consider că toate neînțelegerile care ne-au marcat relația pot fi definitiv stocate, nu uitate, dar cântărite ca fiind fără semnificație. Sper sincer că vei acționa pozitiv și că nu mai e nevoie de vreo altă explicație sau motivație. Scrisul tău este așteptat la Asymetria. Cu tot binele, Dan Mihai Sin, către Dan Culcer Draga Dane, propunerea ta a fost o surpriză. Nu mă grăbesc să spun "plăcută", ținând seama de sinuoasa noastră relație, dar ceva prin preajmă. Am avut nevoie de câteva zile de reflecție, dar să nu crezi că am despicat firul în 44. Deci îți mulțumesc pentru propunere și accept. Am ales două titluri de rubrică : "Roata vremii" și „Scrin”. Lasă-mă să mă mai gândesc. Spune-mi și părerea ta (ca să hotărăsc invers). Acum, în privința absenței semnăturii mele, sunt multe de spus. Și tu ar trebui să știi destule, dar nu totul, desigur. Motivele esențiale, tot desigur, doar eu le cunosc. Să-ți spun totuși ceva : ultima rubrică pe care am avut-o a fost in „Însemnări ieșene”, revista condusă de Al. Dobrescu, de la Iași, și a ținut doar câteva numere, până acum vreo doi ani. Se numea „Însemnări din România profundă” (ia te uită, titlul acesta ar fi bun și pentru „Asymetria” – un motiv în plus să mă mai gândesc.) Erau de fapt un ciclu de articole, scrise cu câțiva ani în urmă, înainte deci de propunerea lui Dobrescu. Începusem să le public, dar ba se desființa revista, ba era transformat ziarul în tabloid... La ultimul articol, îl lăudasem pe Băsescu pentru niște declarații din, pare-mi-se, Adevărul, făcute în problema națională, și care imi plăcuseră. Spre surprinderea mea, Dobrescu mi-a cerut să scot pasajul. Am bănuit că s-a temut ca primarul Iașului, care dădea bănuții pentru apariția revistei, să nu se supere că era și e încă PSD-ist. Am refuzat si atunci, fără nici o explicație, a dispărut și rubrica. Încă o precizare : deși, prin anii’90, mi-am propus să nu mai public fără ca munca să-mi fie plătită (prea făcusem multă muncă voluntară), Dobrescu mi-a promis că mă va plăti, e drept, cu o suma mai mult simbolică. Ei bine, n-am văzut nici un firfiric. E bine să ne înțelegem : tu plătesti colaborările ? Chiar dacă sunt semi-analfabet în computeristică, e vorba de o revista on-line și știu că în unele situații (accesări, un anumit fel de publicitate...), pot intra și bani. Oricum, între timp, după douăzeci de ani, am mai renunțat și eu la unele „principii”. Încă ceva, și nu e vorba de o condiționare a colaborării mele : acum câteva luni, ți-am trimis un mail, dar nu sunt deloc sigur ca ți-a parvenit. Era vorba de niște scrisori de demult, scrise de tine și de Mary. Vreau să stiu doar dacă ai primit mail-ul. Atât. Recunosc că nu prea știu mare lucru despre Asymetria. Pentru rubrica mea, m-am gândit la o ritmicitate bilunară, cel puțin pentru început. Despre extensie, sugerează-mi tu, nu mă pricep la spațiul electronic. Numai bine, Mihai Apoi, Dan Culcer : Colaborarea la Asymetria s-a concretizat sub forma unei rubrici, intitulată, așa cum îl sfătuisem, Roata vremii, pe care scriitorul a alimentat-o vreme de douăsprezece luni. Aflu acum titlul romanului, de pe situl Editurii Nemira : «un nou manuscris era în pregătire. Ei bine, mai corect spus ar fi că este în continuare în pregătire și va fi lansat luna aceasta la Târgul de carte Bookfest, în ciuda faptului că soarta l-a răpit dintre noi pe Mihai Sin chiar astăzi. Am fi dorit, desigur, ca el să fie alături de noi la acest eveniment, pentru a ne bucura împreună de noua sa reușită. Dar iată că uneori lucrurile se potrivesc altfel decât am vrea. Vom încerca, prin urmare, să mergem înainte cu lansarea a ceea ce se anunța a fi cea mai importantă carte a acestui mare autor –Ispita izbăvirii. Credem că asta este ceea ce și-ar fi dorit. Și mai credem că vom aduce la îndeplinire acest lucruașa cum ar fi dorit. Într-un cuvânt, cu invitați de calibru, care să marcheze lansarea acestei cărți pe potriva literaturii pe care o conține. »” Păstrându-ne în atmosfera considerațiilor Același Dan Culcer, despre povestirile din volumul Așteptând în liniște, notează : „Proza lui (Mihai Sin, n. d.h.) e comprimată, învăluitoare și febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâșnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparența aridă a cotidianului”. Și ultima… scrisoare a lui Dan Culcer, cu titlul, original : NU CREDEAM… Dragă Mihai Sin, nu credeam că plimbarea noastră în păduricea de pe dealul Somoș, din Târgul nostru dulce-amar, la începutul lunii aprilie 2014, ar putea fi ultima noastră întâlnirea AICI. Despre cele de dincolo nu am nici o putere să fabulez. De vreo câțiva ani am pus amândoi în paranteză patrată mai vechile noastre dispute, încercând amândoi să ne regăsim așa cum fusesem când eram mai tineri și la trup frumoși. Nu știu dacă puteam să sperăm o întoarcere în timp ca în basme. Acolo întoarcerea din lumea Tinereții fără bătrânețe este pedepsită. Și se pare că, în cazul nostru, pedeapsa a sosit mai repede decât am fi vrut amândoi. Pentru mine, prin pierderea unui prieten cu care mai aveam multe de evocat și lămurit, pentru tine prin ruperea bruscă de soața ta, de ai tăi, de lumea asta și de cea literară, chiar dacă o îndepărtare începuse, ca o falie, să apară, cu voia sau fără voia ta, din pricina unor opace minți sau grăbite lecturi care ți-au deformat bizar intențiile epice dar poate și din pricina reacțiilor și orgolilor tale ce mi se păreau uneori inutile. Ai acceptat să colaborezi la revista mea Asymetria, colaborare pe care ți-o solicitasem fiindcă izolarea ta mi se părea dăunătoare, în atmosfera penuriei de purtători atipici ai unor valori morale, printre care te socoteam. Ne-am îmtâlnit de mai multe ori în anii din urmă, avem și proba ospitalității tale, a Doamnei tale, proba fotografică că am stat împreună pe teresa unei filegorii din fundul grădinii de sus a casei tale. Ne-am fotografiat reciproc, fiecare singur pe un fotoliu de grădină. Nu ne trecuse prin minte că putem pune în mișcare aparatul de la distanță cu un mecanism de retardare a declanșatorului. În dimineața de 6 mai, declanșatorul tău s-a pus singur în mișcare fără să-ți ceară acordul. Știu că ai terminat un roman, al cărui titlu nu mi l-ai comunicat **, probabil din vreo veche suspiciune sau superstiție. Sper să-l pot citi cât de curând. O să mă pun la soare, la adăpost de frigul care ne cuprinde, iar ochelarii îmi vor deveni fumurii nu de frigul luminii ci de căldura lacrimilor. Te-am pierdut de trei ori ca prieten. Odată, în 1983, după moartea lui Romulus Guga, când am făcut alegerea de a propune și susține candidatura altcuiva la postul de redactor șef. A doua oară când am plecat în Franța și când ne despărțeam fără să fi apucat să lămurim dacă alegerea mea nu fusese, indirect, benefică scriitorului care erai. A treia oară acum, când ai plecat atât de brusc încât nu am mai apucat să-ți strâng mâna care, poate, devenise mai caldă sub soarele primăvăratec al lunii aprilie, pe banca pe care mi-ai surâs sceptic, ironic și oleacă suspicios, când ți-am spus că ne vom vedea cât de curând ca să mai vorbim de una-de alta. Acum, doar de alta… Înalta. Sit tibi terra levis. Odihnește-te în pace ! De ce am redat aceste texte-scrisori ale celor doi scriitori ? Fiindcă Mihai Sin, după cum rezultă din spusele/scrisele lui Dan Culcer, dar și din afirmațiile lui însuși, inclusiv față de mine, acesta trăia efectiv o dramă sufletească sau, cel puțin, o stare de lehamite după ce unele calomnii din anii’80, trecuseră victorioase peste’89 ajungând până la acuzațiile în legătură cu Quo vadis, Domine ? Este cât se poate de limpede că marele scriitor era victima a două sisteme, sau unul derivând din celălalt, adevăr constatat și de către o seamă de comentatori ai operei lui Sin. Se pare că în special totul a pornit de la romanul Schimbarea la față (1985), respectiv de la calomniosul articol din organul partidului, Scînteia. O re-citire cu atenție a respectivului material ne poartă gândul înapoi cu ceva ani, la un realism special emanat din toată proza lui Mihai Sin, care constituie o materie primă mereu surprinzătoare și mereu incitantă pentru critica, teoria și chiar pentru istoria literară. Faptul că, de la bun început, creația sa „atrage” privirile celor mai importanți comentatori de literatură de la noi, semnifică sau subliniază acest adevăr, aceasta și pentru că Sin nu a fost un autor… cuminte, ci evoluția sa scriitoricească a ajuns la „apogeu”, din acest punct de vedere, în anul 1985 când secția de propagandă a C.C. și cenzura s-au împotrivit la premierea romanului Schimbarea la față în urma unor acuzații calomnioase publicate într-un articol nesemnat (adică, un material „de serviciu, cum se practica în acei ani, dacă ceva nu era pe placul propagandei de partid, dar nici nu putea fi trecut cu vederea…) din cotidianul PCR-ului, Scînteia… Așadar, cu realism analizând lucrurile, ar fi nedrept să eludăm adevărul imposibil de contestat că autorul volumelor Așteptând în liniște (1973), Ierarhii (1981) și… vârful aisbergului, Schimbarea la față (1985), a fost și va rămâne un nume important în literatura română. De-aceea, chestiunea este binecunoscută, și apreciată ca atare : Mihai Sin a intrat în literatură cu forță în proza anilor’70 debutând cu volumul Așteptând în liniște și imediat intrat în vizorul criticii literare. Este adevărul bine și corect argumentat de criticul timișorean Cornel Ungureanu într-un material publicat în Rom. lit. nr.22 din 2014: „Mihai Sin se află, așa cum vor scrie și alți critici de seamă ai perioadei care se încheie în decembrie’89, în vârful ierarhiilor. E, trag concluziile criticii actualității literare antedecembriste, un mare prozator.” (subl. D.H.). Doar cu alte cuvinte, Tania Radu în D.G.L.R., este, în principiu, de părerea că : „Povestirile impun prin seriozitatea scriiturii și înverșunarea introspectivă, mai puțin prin anvergură și efecte spectaculoase.[…] Morocănos, sucind și răsucind fără încetare frustrări și nostalgii țepoase, omul la S[in] este în chip constant convins că „dincolo de adevărul faptelor există și un alt adevăr, și acesta îmi scapă. Poate e doar un adevăr psihologic, dar și pe acesta îl știu, deci nici el nu ajunge ca să-mi explic…”. Din acest unghi trebuie citite cele trei cărți principale ale scriitorului, romanele Bate și ți se va deschide (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ierarhii (1981) și Schimbarea la față (1985) (Premiul Uniunii Scriitorilor), aproape o trilogie a înfrângerii, interpretabile inclusiv din perspectiva subversivă a umilirii individuale în ramele totalitarismului. Aici trebuie să o contrazic pe T. R., fiindcă atât Quo vadis, Domine ? cât și Marea miză fac parte, în egală măsură, din seria celor trei cărți principale „cu probleme” semnate de Mihai Sin, respectiv : Schimbarea la față, Quo vadis, Domine ? și Marea miză… De fapt, într-un context ceva mai larg, aș îndrăzni să spun că volumul Marea miză face parte cu succes dintre cele câteva cărți ale lui Sin care formează scheletul de rezistență al întregii sale opere. Ea este cea care, de fapt, concretizează și rotunjește nu doar întreaga sa concepție creativă, ci îi și coagulează componentele eului în ideea de consistență individuală a personalității. Claritatea imaginii sale de scriitor parcă nicăieri nu se simte mai pregnant-acut ca în Marea miză, apreciatul istoric și critic literar Ion Simuț, atestând această zicere : „Mihai Sin este un scriitor de mare prestigiu, o personalitate culturală, științifică și didactică de anvergură națională, cunoscător din interior al fenomenului cultural contemporan. Când va fi tipărită această lucrare, se vor vedea excepționala deschidere și altitudinea intelectuală a interpretării, atât prin orizontul comparativ, cât și prin glosele sociologice.” (Ion Simuț, pe cop. IV a vol. Marea miză, Ed. Nemira, 2008). În acest sens, aș asimila toată broderia conținutului cărții cu un cântec de lebădă, ca o presimțire a răului care era și a celui care urma să vină. Dan Culcer și Mircea Iorgulescu, dar și Valeriu Cristea și Lucian Raicu au intuit excelent acest adevăr în comentariile lor legate de opera, scriitorul și omul Mihai Sin. Apoi, cei care l-au cunoscut pe autorul problematicului roman din anii’80, cu biblicul titlu Bate și ți se va deschide (Matei, Cap. 7 : Perseverarea în rugăciune; 7 și 8), sper să fie de acord că el își completa personalitatea începând cu o prezență fizică degajând respect și o seniorială luminozitate a feței, a gesticii și a poziției capului. Nu, nu cred că era vorba despre un soi de mândrie-infatuare, nu cred că mima, fiindcă era de-o sinceritate aproape dezarmantă, ci, mai degrabă era vorba de o ținută a omului cunoscător de sine și de alții, de rolul său de creator al unei lumi după chipul și vrerea sa. Nu a reușit, așa că a constatat cu îndreptățită amărăciune : „Într-adevăr, puterea postdecembristă a devenit sofisticată, iar scriitorul, lăsat din mână, a pierdut încrederea publicului, dar și încrederea în sine însuși. De aceea, am crezut și cred în continuare că trebuie să-și recapete suflul pierdut, încrederea în menirea lor pe lume. Scriitorul a venit din dictatură cu obișnuințe imposibil de susținut în societatea „încifrată” a tranziției. Puterea comunistă, preocupată de felul în care urma să fie înfățișată în creațiile artistice, făcuse cu artistul o târguială, dar au căzut împreună în aceeași capcană, și n-au mai putut scăpa unul de altul. S-a întâmplat că oameni talentați să fie cumpărați, santajați, constrânși să producă ceva pentru dictatură. Ceea ce n-a mai fost cazul dupa 1989, iar acest lucru le-a provocat un șoc unora dintre confrați.” (…) „N-am suferit niciodată de complexe provinciale. Noi, cei care trăim în afara Bucureștiului, nu suntem "provincia", suntem țara. Dacă scriu despre România profundă este pentru că-mi dau seama că, după 1989, mulți lideri de opinie intelectuală nu au reușit să judece realitatea românească în profunzimea ei. Au venit cu pretenția ridicolă că ei sunt, înainte de toate, "europeni", "cetățeni ai lumii", calitatea de român lăsând-o întodeauna la urmă. Conceptul de Românie profundă ar putea conduce, pe de altă parte, la salvarea marilor valori naționale, indiferent de locul lor in spațiu (în "provincie" sau în Capitală). Poate că o dată cu intrarea într-un circuit de valori europene, nici în România nu va mai fi vizibilă diferența dintre centru și provincie, existența încă în mintea multora. Până și în Franța, al cărei model îl copiază majoritatea românilor, nu mai poți spune, cu dispreț, „Parisul și restul țării”. Ue se apropie tot mai mult de modelul german, unde Berlinul joacă doar rol de capitală politică, iar marii artiști, scriitori, jurnaliști sau savanți trăiesc fiecare în "capitala lui", fără nici o legătură cu Berlinul.” !” (Mihai Sin). Am îndoieli asupra datei când a fost scrisă această-însemnări, de-accea, renunț și pentru că ea reflectă, parcă pentru un întreg concept postdecembristă, un mod care proiectează spre nou un mod-modul de percepe și de a „reconstrui” lumea profund schimbată după’89. În bine ? Nu pare. Ca un fel de continuare, pe aceeași copertă IV a volumului Marea miză, Mihai Sin reia ideea de mai sus, oarecum pe alt palier, dar în spiritul unei elegante și strict personale profesiuni de credință : „…paradoxal, în timp ce în alte culturi europene, parcă obosite și copleșite de atâtea opere mari adunate de-a lungul secolelor, romanul se autopastișează, anemiat, devenit « joc secund ». România are încă nevoie de cărți puternice și de romane mari, « călăuze ». (…). Da, iar în acest caz, Mihai Sin radiografiază „telegrafic” o stare de lucruri care, într-o consecință nu prea îndepărtată, se va răzbuna pe ansamblul unei literaturi obligată să facă legătura între un antedecembrism marcat de proletcultismul acerb, de o ideologie drastic și inatacabil-comunistă și tributar al cenzurii și propagandei de partid, cu noua literatură - postdecembristă. Însă, nu doar despre aceasta este vorba în notațiile lui Mihai Sin, ci, mai ales, despre partea de literatură semnată de autori care au lăsat în urmă-le creații de valoare, sub semnul unei tradiții respectate cu responsabilitate. Exact despre acest adevăr este vorba, adică despre integrarea într-un sumum de valori naționale și nu a trimite totul înspre „literatură aservită” și chiar spre derizoriu… Prin aserțiunea sa, ca și cu alte ocazii de altfel, Mihai Sin încearcă un fel de reconciliere între trecutul destul de apropiat și un prezent existând încă sub forma unui conglomerat înăuntrul căruia fiecare face cum vrea. Din acest motiv, Sin se erijează în sfătuitor scriind : „România are încă nevoie de cărți puternice și de romane mari, « călăuze »”, numai că pare să fie cu mult mai complicată realitatea practică, fiindcă, mai glumind, putem spune : România are nevoie de cărți, numai că ele trebuie… scrise. Iar în ceea ce privește „puternicia”, „mărimea” și atributul de „călăuze”, chestiunea, în ansamblul ei, apare nu doar vizând anumite pretenții, dar și cu mult mai amplificată, ci și complicată. Detaliile sunt inutile – se înțeleg de la sine aplicând o simplă transfocare spre literatura de după’89, o literatură care, în general vorbind, dă tonul unei creații (mai ales în proză și poezie) a cărei valoare dă de gândit. Excepțiile, destul de rare și puține dacă raportăm totul, procentual vorbind, la producția de carte. Mihai Sin nu numai că a conștientizat foarte bine și clar acest adevăr dureros, dar a și comentat mai ales în volumul Marea miză, o carte a cărei apariție (Editura Nemira, 2008), cât și, oarecum paradoxal, în Cestiuni secundare – chestiuni principale (Editura Eminescu (1983)… Nu lectura, ci relectura, la nivelul anului 2016, celor două volume, constituie o experiență extrem de interesantă care-l individualizează într-un fel de crescendo pe autorul lor. Exprimarea directă din Marea miză se suprapune perfect cu… cititul printre rânduri din Cestiuni… ,fapt care atestă (permanent, aș zice), preocuparea lui Mihai Sin nu numai de a se crea literatură, ci ea să se integreze viguros într-o tradiție deja componentă importantă a patrimoniului cultural național. „…pe măsură ce au trecut anii, subliniază el, după căderea comunismului, o bună parte a literaturii « subversive » nu ne mai pare atât de subversivă, iar în privința celei « dizidente », autori și opere pot fi și mai drastic puși sub semnul întrebării, dacă nu al contestării.” (Marea miză, p. 101). Cam din tot ce a creat după’89, rezultă cu pregnanță acest deziderat, iar atât Quo vadis, Domine ?, Marea miză cât și Ispita izbăvirii, se circumscriu fără probleme în acest context al valorilor exemplar-perene. Între altele, această pretenție să fi fost unul dintre motivele pentru care Sin a fost destul de clar „exclus” dintre scriitorii noștri importanți de o parte anume a criticii și chiar istoriei literare ? Posibil, foarte posibil, dacă mai adăugăm și motivația invocată destul de direct a lui Alex. Ștefănescu în revista Convorbiri literare : „În mod surprinzător, după 1989, publică un roman, Quo vadis, Domine ?, care încearcă să acrediteze ideea că Securitatea a contribuit la salvarea identității culturale a românilor în timpul comunismului și că a pregătit, într-un mod inteligent și responsabil, instaurarea democrației în România în perioada postcomunistă.” Personal mi se pare afirmația „încearcă să acrediteze ideea că Securitatea a contribuit la salvarea identității culturale a românilor în timpul comunismului” nu o acuzație, ci o infamie vizavi nu numai de opera, ci și de omul Mihai Sin. Însă criticul A. Ș. nu se oprește, ci transformă acuzația în diatribă scriind în același text din Convorbiri literare : „Timp de cîteva luni după apariție, despre surprinzătoarea carte a lui Mihai Sin nu s-a scris și nu s-a spus nimic, nicăieri. Abia în seara zilei de 11 martie 1994, în cadrul emisiunii Simpozion de la televiziunea publică, a avut loc o primă discuție, la care au participat nu critici literari, ci Mihai Sin, Gabriela Adamesteanu (prozatoare din aceeași generație cu Mihai Sin), Sanda Visan, realizatoare a emisiunii și... Nicolae Ulieriu, purtătorul de cuvînt al Serviciului Român de Informații (instituție care îi preluase pe mulți dintre foștii lucrători ai Securității)” Nu este suficient de clar că, „dintre foștii” face parte și Mihai Sin ? De ce această înverșunare denigratoare – greu de spus. Paradoxul ? Apropo de romanul Schimbarea la față, autorul a fost învinuit de pactizare cu dușmanii socialismului, iar articolul-calomnie din Scînteia subliniază acest lucru fără vreun dubiu ! Problema e, însă, alta : în una dintre discuțiile mele cu Mihai Sin, acesta mi-a reiterat că articolul calomnios din organul partidului comunist ar fi fost scris de… același Alex. Ștefănescu. Nu știu, iar lămurirea acestei grave chestiuni, care scoate din circuitul normal al literaturii române din ultima jumătate de secol pe unul dintre cei mai importanți scriitori români, nu ține de competența mea. Din păcate. În orice caz, știu sigur, din sursă directă că, datorită acestui fapt, Sin, în ultimii ani de viață a suportat greaua situație trăind o mare dramă a izolării absolut nedreaptă, iar aici includ și faptul că, rămas „ultimul mohican” dintre fondatorii noii serii a revistei Vatra, în 1990 a fost înlăturat din redacție (afirmația lui) pe motivul neverosimil că ar fi făcut parte din… nomenclatura comunistă. De fapt, altă componentă a marelui paradox din viața sa. Ajuns profesor universitar la Academia de Arte din Tg.-Mureș, după o perioadă de profesor-asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Mihai Sin și-a trăit ultimii ani de viață, așa cum spuneam, într-o izolare aproape deplină, atât ca om cât și ca scriitor, fapt constatat și de Alex. Ștefănescu : „Lui Mihai Sin îi place să tacă, să fumeze și să privească undeva, departe. Nu-și povestește niciodată viața. Informații – sumare – despre biografia sa găsim numai în dicționare.” (Alex. Ștefănescu, Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul, în revista Convorbiri literare). De pe cu totul altă poziție scrie criticul și istoricul literar Ion Simuț referindu-se la Mihai Sin : „Între scriitorii promoției 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Aprecierile cele mai generoase vin de la criticii aceluiași val. Nicolae Manolescu nu-l creditează în Istoria sa, nici mare, nici mică.” Făcând o trimitere lipsită de dubii, criticul apasă pe aceeași pedală a pledoariei pro Sin, adăugând un argument cel puțin la fel de solid : „Laurențiu Ulici îl așază pe Mihai Sin în elita restrânsă a prozatorilor acestei promoții (’70, n. m., D.H.), alături de Gabriela Adameșteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz și Eugen Uricaru.” (Ion Simuț : Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul, în Cultura literară, nr. 502 din 4 febr. 2015). Nu ar fi tocmai greșit să mai citez din pertinentul articol al lui Ion Simuț prin care, domnia sa, explică altfel și cu mult mai credibil înțelegerea și aplicarea de către Sin în romanul Quo vadis, Domine ?, a implicării securității la pregătirea Revoluției din decembrie 1989. Trebuie să fim de acord că, fără amestecul securității în desfășurarea evenimentului decembrist-românesc, schimbarea de la „democrația… socialist-comunistă” la noul tip de democrație, capitalist, în procesul de eliberare spre libertate, este pur și simplu greu de dedus ce s-ar fi putut întâmpla. De-aceea, înclin să cred că Mihai Sin a văzut și analizat situația cu detașare și realism, aceasta nu pentru că ar fi pactizat cu securitatea, cum încă se mai crede, ci pentru a încerca o… descâlcire a lucrurilor. De altfel, ca să ne întoarcem puțin în timp, este bine să nu uităm că tatăl său, Dănilă Sin, a fost exclus din Partidul Comunist în anul 1957, când fiul său Mihai avea doar 15 ani, și a murit un an mai târziu lăsând în urmă o soție casnică și 4 copii. Astfel, îmi permit să cred că Mihai Sin, chiar la vârsta de 15 ani fiind, nu a rămas în suflet cu o „iubire nețărmurită” față de partid și, prin extensie logică, față de securitatea națională. Aceasta este o problemă pe care nu avem dreptul s-o tratăm cu superficialitate, chiar dacă până la nașterea romanului Quo vadis, Domine ?, trecuseră cel puțin 30 de ani. Deși, la o lectură, poate cam neatentă, câțiva comentatori de critică literară au reacționat destul de prompt trimițând romanul spre un context nu tocmai favorabil lui Mihai Sin. De ce ? N-am găsit o explicație plauzibilă nici măcar după ce am revăzut mai multe pasaje din roman. Dimpotrivă, mi s-a părut un fel de cor interpretând cu patimă o compoziție cu note false, o glosare de tip „tragere la temă” în enigmistică. Știind sau presimțind acest lucru, Mihai Sin, precaut, și-a luat o măsură de prevedere notând : „Am crezut și cred în destinul acestui roman, care nu e legat neapărat de destinul meu. Și mai cred că, într-o bună zi, poate chiar apropiată, adevăratele motive ale « campaniei » de acum mai bine de un deceniu vor ieși la iveală, dovedind goliciunea, lipsa de scrupule și chiar ticăloșia unora care, din’90 încoace, n-au încetat să se autointituleze lideri de opinie, în fapt aparținând unor false « ielite » care a răspândit, cred, multă derută, confuzie și imense cantități de defetism în societatea și în lumea românească.” (Quo vadis, Domine ?, vol. I, 2007, Cop. IV). (Citiți Continuarea) Nota: DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALȚII : Dana Dumitriu, despre „Așteptând în liniște”, în revista Argeș nr. 5/1973; Laurențiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Dan Culcer, citat mai înainte; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre romanul „Bate și ți se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate și ți se va deschide”, în Viața Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Dan Culcer, în vol. Serii și grupuri, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, p. 240-245; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 și 253-260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie și orgoliu, p. 206-211; Alex. Ștefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza și conștiința, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraș, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la față”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ștefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, și Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ștefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 45-46/1994; Dan C. Mihăilescu, În absența bubulilor, în România literarăL, nr. 45-46/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301; |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |