Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 425 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Interviu: Flori Balanescu : 'Nu pot sa iert românilor amnezia"
    Scris la Friday, August 26 @ 11:21:28 CEST de catre asymetria
    Memoria „Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză...?”
    „Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa
    de discernământ, absența nevoii de solidarizare.”
    interviu apărut în revista „POLEMICI”, nr. 7-8/ 2016




    Daniela Sitar-Tăut: Dragă Flori, până în primăvara acestui an, ne-am întâlnit doar internetic, pe e-mail sau facebook, datorită preocupărilor comune. Am scris despre două dintre cărțile tale, ne-am intersectat în câteva circumstanțe, ți-am luat un interviu amplu acum 5 ani. Cine ești tu, „uraganule Flori”, de ai curajul de-a te război mereu cu „rezistenții prin cultură”?

    Flori Bălănescu: Văd că expresia asta a lui Paul Goma despre mine, pe care a emis-o într-un moment de exuberanță, riscă să facă școală... tocmai scrisesem un text critic, cred că un drept la replică, fulminant, adresat lui Nicolae Manolescu, prin 2006, sper să nu mă înșel asupra anului. De fapt, nu mă războiesc cu nimeni, pentru un război e nevoie de două tabere, iar eu sunt o ființă solitară și umilă. Lor nu le pasă de mine. Ei sunt mai mult decât o „tabără”, ei sunt o mentalitate, una care a acaparat toate puterile. Ca mine mai sunt și alții, soldați rezistând în pădurea posttotalitară. Pe care nu-i ia în serios nicio armată. Aș fi putut spune, „corect”: ei reprezintă o mentalitate. Însă, n-ar fi fost întocmai ce vreau să nuanțez.

    Daniela Sitar-Tăut: Dar situația asta nu te afectează, profesional sau altfel? Nu ai nimic de pierdut?, ca să folosesc o expresie uzuală.

    Flori Bălănescu: Am „pierdut” când m-am născut într-o țară spălată pe creier, ca un copil nedorit ce am fost (din cauza sărăciei și a existenței altor doi copii), ar fi trebuit să mulțumesc regimului că m-a născut cu forcepsul ideologic (chiar am fost extrasă cu forcepsul dintr-o mamă epuizată!), pe bază de Decretul 770/1966. Nu mulțumesc regimului comunist, ci îl blestem, le mulțumesc părinților mei că m-au iubit, deși nu mai voiau alți copii, că m-au crescut cum au putut ei mai bine, în condiții foarte grele, în ciuda politicii de partid și de stat. Și fraților mei mai mari, care m-au îngrijit cu dragoste, ei fiind încă la vârsta copilăriei. Așa am ales istoria, deși în adolescență eram configurată pentru literatură. Nu regret nicio clipă. Literatură poți face, dacă ai ce spune cu adevărat, și dacă îți câștigi existența ca tractorist. De altfel, când eram copil, întrebată ce vrei să te faci când crești mare, răspundeam invariabil: sudoriță! Aveam o verișoară îndepărtată, din alt sat, prietenă cu sora mea, și pe la 17-18 ani mi se arăta uimitor de frumoasă, încât, este evident, că trebuia să ajung sudoriță, ca ea...
    Am fost crescută cu aparatul de radio scalat pe Europa Liberă, Vocea Americii și BBC, de către un tată vertical, care avea 2 clase, și cu povești despre lumea de altădată, despre regii și reginele României, despre război etc. de către o mamă cu 4 clase, care, dacă ar fi avut o șansă, ar fi ajuns o mare profesoară de geografie și istorie, fiind și o desenatoare autodidactă, o povestitoare nativă. Deci, sunt ceea ce sunt, atât cât „au permis condițiile”. Alții, care au avut părinți bine înfipți în Partid, în Securitate, sau intelectuali foarte ambițioși, au avut șanse la care eu nici nu credeam că pot visa în copilărie. Așa că, tot ce am reușit să fac, atât cât se vede, am făcut „crescând” singură, fără o bibliotecă a familiei, fără meditatori la română, matematică și limbi străine, plecând de acasă într-o lume absurdă, în condițiile în care până la 18 ani rareori trecusem pârleazul mai departe de Craiova, care-i la 14-15 km de satul meu. Craiova fusese axis mundi în universul unui copil sărman (sora mea, care-i cu 10 ani mai mare, tocmai îmi spunea ieri că a fost pentru prima oară la Craiova când avea cam 11 ani, că visase mult la acea „întâlnire”... a fost pentru ea o experiență cu valențe ritualice, impresionante; pentru fratele meu, mai mare cu aproape 14 ani, născut în ajunul Revoltei budapestane, distracțiile preadolescenței erau să se cațere pe tractoarele CAP-ului, să colinde pădurea și câmpurile). Cu toate acestea, trăind la țară, eram clienta fidelă a bibliotecii comunale, cu sediul în căminul cultural, eram prietena librăresei (în fapt, un magazin cu de toate, mai mult papetărie, unde se mai aduceau și cărți de la „centru”, din Craiova, atent triate), care-mi punea sub tejghea volumele pe care le alegeam, până strângeam din puținii bani de buzunar sumele de care aveam nevoie (am cumpărat prima carte pe la 8 ani, un volumaș de Elena Farago, în BPT, și am fost fericită, puneam bazele bibliotecii proprii). După cum vezi, regimul tuturor echităților era departe de a asigura egalitate de șanse... Scuză, dacă poți, acest ocol, e o meteahnă de istoric, vreau să fiu corect înțeleasă. În concluzie, aș răspunde cu o întrebare: Ce înseamnă să fii afectat profesional în România?
    Daniela Sitar-Tăut: Nu știu, să nu poți promova, de exemplu.
    Flori Bălănescu: Ah, asta... am considerat mereu că promovările cu orice preț (să zicem, doctorate plagiate, prostituție intelectuală etc.) nu au nicio legătură cu vocația. Să privim spre două domenii care sângeră la ora actuală: Învățământul și Sănătatea... Ai sentimentul că aceste două sisteme cu rol fundamental în soarta unei națiuni sunt populate de oameni de vocație? Nu, nu „pierd” nimic din ce „am”, ce am eu nu se poate pierde. Am munca mea, proiectele de cercetare, studiile și cărțile mele. Unele apărute, cele mai multe în stadii mai avansate sau incipiente de lucru. Și mai am toate cauzele în care mă arunc, uneori știind din start că voi suferi, că niciun bine nu rămâne nepedepsit... ceea ce numesc autoironic patriotismele mele. Muncă voluntară într-o țară populată masiv și condusă de ariviști, hoți, mincinoși. Dar nimeni nu poate rămâne „normal” și de folos comunității de unul singur. Am întâlnit oameni adevărați, de ispravă, cu o mare disponibilitate sufletească, am prieteni (nu le-am strâns mâna tuturor, pe viu) peste tot în lume, care pun de câte ori este posibil umărul. Fie pentru a da o mână de ajutor în diverse cauze, fie pentru a-mi sprijini capul și inima... Am prieteni și colegi minunați, pe care nu vreau să îi numesc aici, pentru că aș uita sigur pe cineva, dar mai ales pentru că nu vreau să mi-i murdărească nici un comentariu răutăcios. Este una din situațiile acelea în care Monica Lovinescu folosea expresia „grădinile secrete”.

    Daniela Sitar-Tăut: Este asta lumea în care ai sperat să îl crești pe fiul tău? Recent, Pavel Ștefan a absolvit ciclul gimnazial și a dat examenul de capacitate, pentru admiterea la liceu.... 

    Flori Bălănescu: Este și nu este, nu există lume perfectă, și, spre surprinderea unora, nu este lumea pe care să vreau să o părăsesc pentru alta, mai bună. Da, băiatul meu, care poartă prenumele unor oameni speciali din viața noastră, Paul Goma și Ștefana Bianu, a intrat la Colegiul Economic „Kirițescu”. A crescut auzind în juru-i discuții despre comunism, totalitarism, pușcării politice, oameni condamnați și chinuiți fără vină, copii născuți în detenția politică etc. Știe mai multe despre acest domeniu decât mulți adulți, chiar decât mulți profesori de istorie. Este în stare, la 14 ani, să povestească despre reeducare, despre închisori, despre regimul de detenție și atunci când se întâmplă să fie în preajma unui fost deținut politic pune întrebări. Unele încuietoare. Seamănă, cumva, cu mama lui, mai ales la sensibilități, probabil că se transmit prin cordonul ombilical... Nu îi place să „tocească” (nu m-am împăcat niciodată cu aiureala din școala românească), dar, sigur că suferă de sindromul epocii în care trăim: computerul. La citit nu și-a moștenit părinții. Citește tot mai aleatoriu, mai puțin, deși are o înclinație naturală spre umanioare. Sunt sigură că se va limpezi în următorii 4 ani asupra a ce vrea să profeseze. A cochetat și cu Liceul Militar... Eu m-am născut în 1969, și am avut totul de descoperit și de înfruntat, singură. El în 2001, și a găsit totul așezat pe tavă. Fiecare este și produsul epocii sale. Este un truism, dar nu am o replică originală la îndemână.

    Daniela Sitar-Tăut: Chiar urma să te întreb care crezi că sunt carențele într-ale educației? Ai răbufnit deseori împotriva sistemului nostru de învățământ și-a dascălilor. Mulți ani ai lucrat într-o echipă de redactare și editare a manualelor alternative. 

    Flori Bălănescu:  Da... păi, problema este una veche, de la Maiorescu, Eminescu, I.H. Rădulescu, Hasdeu și alții citire: forma fără fond. Ne tot îndeamnă Titu Maiorescu, de peste 100 de ani, să dăm de pământ cu orice formă fără fond, că este preferabil să nu facem o școală decât să fie una rea... iar noi tot ridicăm arhitecturi efemere. Am lucrat mulți ani la editura Sigma, în perioada marilor speranțe, se tot prefăcea curriculumul, apăreau programe noi pentru manualele ce aveau să educe generațiile viitorului românesc... bla-bla-bla! La Sigma am trăit războiul manualelor alternative din anul 1999, declanșat politic prin intermediul unui pion al dispozitivului comunist-securist din Parlament (care mult rău a făcut culturii române și minților oamenilor), Sergiu Nicolaescu. Atunci am înțeles pe viu ce este o cetate asediată. Am mereu de a face cu învățători, profesori, cu părinți, cu ziariști și constat că nici acum nu au înțeles, au fost infestați, și faptul că ei nu mai citesc nimic folositor după ce termină studiile (cu lucrări de licență/ masterat/ de grad în general copiate de pe unde se poate) nu le este (și nu ne este!) de niciun folos. Nu au vrut să priceapă că problema este una din structura sistemului: editurile respectă caietul tehnic impus de minister. Nu puteai să scrii pe două pagini despre Mihai Viteazul, de exemplu, pentru că toată programa (stufoasă) trebuia înghesuită în foarte puține pagini, în care trebuia să desfășori și partea strict didactică, de evaluare a competențelor etc., altfel prețul manualului creștea, pierzând orice șansă de a intra în licitație, chiar cel mai bun manual din univers de-ar fi fost. Pe de altă parte, de când și în ce colț al lumii civilizate, gospodinele, taximetriștii și regizorii de film le dau lecții istoricilor sau literaților despre cum trebuie scris un manual? De unde până unde au ei rol de formatori în domeniul istoriei și limbii române?
    Revenind la teoria formelor fără fond: s-au importat niște criterii, câteva modele de curriculum din statele occidentale. Crede-mă, am văzut manual de istorie francez, am văzut german, am văzut britanic sau spaniol. Păi, ăla din Franța era armă albă, puteai năuci un taur cu el dacă îl loveai în cap! Nu mai vorbesc de calitatea hârtiei, a culorilor etc. Beneficiarul francez nu își face probleme de numărul de pagini/ cost. Îl interesează calitatea. Adică fondul!, nu forma! Și asta, desigur, are legătură cu mentalitatea curentă și cu mentalitatea la putere într-un anumit spațiu identitar, cu politica educațională, cu pedagogia națională etc.. Încă îi mai interesează istoria, pentru că au fost întotdeauna atenți cu memoria lor individuală și națională. Au dat semnalul, au stabilit trendul în materie de fond, nu și-au întemeiat viitorul pe formele nepotrivite ale altora. Așadar, câtă dreptate avea Maiorescu atunci când ne transmitea (da, de peste veacuri!) că o formă fără fond nu doar că se dovedește fără folos, dar, mai ales, provoacă stricăciuni grele, aș spune, iremediabile! Lipsă de fond la noi înseamnă și profesori (nu le-aș spune „dascăli”, este un termen care nu-i prinde deloc)... profesori seci, ei înșiși reflexul și produsul unei îndelungate practici a formelor fără fond. Să mă ierți, ești profesoară! Dar numai în basme primăverile cresc dintr-o singură floare sau dintr-un buchet, fie! Vorbeam de vocație mai devreme... Să închei aici, să nu ne întristăm de tot. 

    Daniela Sitar-Tăut: Ok, să schimbăm... Pe pagina ta de start de pe Facebook, ai următorul motto: „Albă, ortodoxă prin naștere, nu din vocație, olteancă, heterosexuală. Și nu mă dezic de Paul Goma!” Relatează-mi, te rog, circumstanțele apropierii de Paul Goma.

    Flori Bălănescu: Inevitabila temă Goma!, altfel nu ne-am afla acum față în față. M-am apropiat de Goma, așa cum se apropie fiecare cititor de scriitorul care îi devine preferat. Ăsta a fost primul pas. Al doilea pas a fost cel al corespondenței, în primii ani și clasică/ poștală (cred că a debutat în 1996), apoi aproape numai electronică. Al treilea, a fost întâlnirea pe viu, prima, la sfârșitul anului 1999. Am trecut în anul 2000 fiind la Paris, și iar ne-am văzut. Atunci i-am cunoscut și pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, apoi, în 2001, i-am reîntâlnit pe Ana și Paul Goma, am cunoscut mai mulți membri ai exilului parizian, majoritatea foști deținuți politici sau urmași de pușcăriași politici. Între timp (au trecut deja mulți ani, nu mai știu acum exact câți), m-a rugat să mă ocup de treburile sale editoriale în România. Treaba asta a venit cumva firesc, cred că nu mai era nimeni la fel de nebun ca mine, între cunoscuții săi, care să-și dedice practic viața (fără exagerare, cred că așa se numește când prioritatea devine Paul Goma)... În fine... mă pot „lăuda” că am dormit pe pat ridicat din cărțile lui Goma, atunci când eram foarte strâmtorați cu spațiul locuibil și cu viața, în general. Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa de discernământ, absența nevoii de solidarizare din gena noastră morală, felul în care l-au disprețuit și îl disprețuiesc pe Goma!

    Daniela Sitar-Tăut: Ca o consolare, mă pregăteam să te întreb despre seria de autor... De anul trecut tânăra editură orădeană, Ratio et Revelatio, a inițiat o serie de autor Paul Goma, coordonată de tine cu note bogate, studii introductive, tabele cronologice. Ce dificultăți întâmpini?

    Flori Bălănescu: Dacă munca grea nu este o dificultate în sine, ci doar un disconfort, atunci pot să-ți spun că ne învârtim în cerc: dificultatea majoră o constituie rezistența establishmentului cultural, în general, la tot ce înseamnă Goma! Soții Raluca Lazarovici Vereș și Otniel Vereș sunt adevărați pionieri, dar unii atipici, pentru că ei și-au propus să sfarme barierele pe un teren gata luat în stăpânire: cel editorial. Trebuie să ai vocație de martir ca să te apuci să editezi Goma, cu o editură mică și nouă, mică în sensul de debutantă, altfel, cred că are deja titluri pentru care este mult invidiată, din domeniile filosofiei, memorialisticii, analizei și, nu în ultimul rând, domeniul Goma. Să o spunem limpede, este o editură care crește din greu, dar prin eforturile ei: fără infrastructura, susținerea financiară și sprijinul logistic de care au beneficiat edituri considerate la noi „cele mai mari”. Au apărut în doi ani la R&R: Astra, Scrìsuri 3, Din calidor, Culoarea curcubeului, separat: Cod „Bărbosul”, Camera de alături, volumul de debut din 1968, de care sunt foarte mândră, Patimile după Pitești. A mai apărut Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, volumul meu, și o carte-studiu, tot a mea, care n-ar fi existat dacă nu avea legătură cu Goma: Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Recent au apărut două cărți de exegeză, semnate de Ramona Jitaru (Jurnalul la Paul Goma. Revanșa scriitorului) și Daniela Iederan (Configurații simbolice în opera lui Paul Goma). Cred că pentru o editură inimoasă ca R&R e mai mult decât își poate imagina orice editor fudul și extrem de „selectiv” când vine vorba de Goma! Nu lipsesc nici „prietenii”, binevoitori, cum altfel?, din lumea editorială, care-i întreabă părintește pe prietenii mei: Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză, după ce l-a împins la colț toată lumea bună!? Îți sună cunoscut? Pregătim și o surpriză editorială Goma pentru Gaudeamus.

    Daniela Sitar-Tăut: Abia aștept! Înțeleg că nu am nicio șansă să ne spui...
    Flori Bălănescu: Nț!
    Daniela Sitar-Tăut: În acest volum recent, Paul Goma 80, editat anul trecut, când exilatul perpetuu al culturii române, cum l-ai numit într-un text, a împlinit opt decenii, afirmi: „De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.” Te rog să detaliezi.

    Flori Bălănescu: Mă vei scuza, sper, dacă îți răspund cu cuvintele lui Paul Goma, am venit blindată, cu bibliografia în sacoșă. Cred că vei fi de acord că următorul paragraf, pe care ți-l voi citi, dintr-o scrisoare a lui Goma către, pe vremuri, prietena sa Gabriela Adameșteanu este un text mai relevant decât orice aș răspunde eu la întrebarea ta:
    „Dragă Gabriela,
    Cei doi ani trecuți de la răsturnarea lui Ceaușescu ne-au arătat cu vârf și îndesat că urmele comunismului, ale piteștismului, ale românismului-socialist sunt amețitor de adânci, înfricoșător de durabile. Suntem, nu un câmp de ruine (ca alte țări debarasate de comunism) ci o groapă. Imundă.
    Iar voi, cei de acolo, cei de la «afaceri», voi, «conștiințele nației», voi «directori de opinie ai României», de parcă v-a luat Dumnezeu mințile, încercați să… reparați; să cârpiți; să cârpociți – ce să reparați, ce să cârpociți, oameni buni, la o groapă? Ar trebui ca măcar acum să înțelegeți, să acceptați că «rezistența prin cultură» a voastră a fost, nu doar demisie, ci – fiind voi și scriitori – complicitate cu comunismul terorist. Înainte de a-i «certa» pe Occidentali (că nu vă înțeleg – pe voi, culturalii), pe exilați (că tot vând la România céea și tot nu găsesc un cumpărător), mai bine v-ați uita în oglindă și ați recunoaște, creștinește, ca la spovedanie, că, nefăcînd nimica, sub vremi, ați dat o zdravănă mână de ajutor comunismului la năruirea țării, la azvârlirea în deznădejde a celor peste douăzeci de milioane de oameni care n-au avut «șansa» de a fi scriitori; deci, de a «rezista» cum ați rezistat voi, de se vede de aici, din depărtare…”.
    Scria asta pe 1 aprilie 1992 și nu e nicio păcăleală, găsești mai multe în volumul 2 din Scrìsuri... Mi se arată, după, iată, 24 de ani și 4 luni, de o actualitate destabilizatoare. Dar însemnătatea acestor spuse/ scrise nu este că au rămas actuale, ci că au fost rostite, fără spaime sau false pudori, cu atât de mult timp în urmă, pe când alții nici nu îndrăzneau să ridice ochii. Deși, tot cu o expresie gomiană, primiseră voie de la miliție să o facă! Iată piteștizarea noastră națională, iată, în plină desfășurare, hrănindu-se, veșnic hămesite, din prejudecăți și iluzii, din minciuna de sine, din furarea propriei pălării, formele fără fond. Ăsta ar trebui să fie brandul nostru național!

    Daniela Sitar-Tăut: Iată și rațiunea pentru care, în momentul în care am decis să reînființăm revista „Polemici”, serie nouă (prima funcționând în perioada 1988-1991, la New York), te-am invitat să ne fii alături în colegiul de redacție. Ai demarat atunci serialul Nașterea mitului Goma. Străinătatea de acasă, care nu e unul tocmai comod, fiindcă depune constant mărturie despre o epocă a obedienței vasalice și a colaboraționismului.

    Flori Bălănescu: Da... Este o rubrică de care vreau să mă achit onorabil, la care țin, la care trudesc, pentru că mă obligă să studiez dosarele lui Goma, să corelez multă informație. Este, dacă vrei (și este detaliul care m-a împins să răspund prezent), o repetiție pentru cartea pe care vreau să o dedic vieții lui Paul Goma și operei sale civice, statutului său în istorie.

    Daniela Sitar-Tăut: De ce nu și operei literare? În discuțiile noastre numele tătucului postdecembrist al USR apare constant. Ce-i reproșezi sau, mai bine zis, ce nu-i reproșezi tu lui Nicolae Manolescu?

    Flori Bălănescu: De literatură se ocupă specialiștii, eu nu am astfel de competențe. Este o evidență. Nu chiar toți românii se pricep la istorie, fotbal și... literatură. Ca să mai și glumim, că urmează un răspuns care nu-mi face plăcere.
    N-aș vrea să acordăm prea multă atenție subiectului propus de tine, mă bucură să vorbesc despre Goma! Tot atât de mult pe cât mă întristează când trebuie să vorbesc despre el prin raportare la alții, din speța „rezistenților prin cultură”. În ultima vreme s-a scris atât de mult pe seama președintelui USR, a lipsei sale de discernământ, a modului ilegal și neelegant în care a acționat și s-a exprimat în diverse ocazii, împrejurări în care postura de președinte al Uniunii Scriitorilor i-ar fi impus mai multă reținere și chibzuință, încât îmi provoacă o stare de respingere, și aproape de milă să insist vorbind despre el. Paradoxal sau nu, poți să fii mic, umil, chiar neînsemnat, și să-ți fie milă de cineva cunoscut în țărișoara lui, de cineva care a trudit la șlefuirea propriei statui. Este un sentiment omenesc.

    Daniela Sitar-Tăut: Am cam rămas fără replică... nu mă așteptam, recunosc, să nu vorbești despre... Deși-i critici pe români sau poate tocmai de aceea, pari patrioată foarte. Te rog să faci o paralelă/ antiteză între românul de acum și cel de sub comunism. Care sunt ofurile tale, Flori?

    Flori Bălănescu: Mă bucur că nu sunt chiar atât de previzibilă cum cred unii /sic/!
    Păi, românii în comunism aveau mai multe în comun, decât au românii de azi, în ciuda evidenței că mulți dintre ei sunt aceiași, fizicamente vorbind. În primul rând, majoritatea (azi ce este o majoritate?) trăiau și visau alb-negru (pentru că alimentele cartelate, electricitatea, carburantul, transmisiile televizate  raționalizate, cenzura etc. nu emanau calorii pentru trup, minte și suflet). Majoritatea știau cine este dușmanul comun, supraviețuiau fără să reziste activ la îndoctrinare, se lăsau conformizați/ deformați/ reeducați pentru viitorime. Și aici ajungem la singurul numitor comun (căci e cel mai evident, cel care contează în perspectiva la care mă refer) dintre românii de dinainte și de după loviluție. Când eșalonul comunisto-securist care a preluat conducerea în decembrie 1989, preluare pregătită, premeditată, a schimbat cipul din mașinăria propagandistică, dând-o pe limbajul „democratic” însăilat cu gogorițe din arsenalul gândirii/ limbii de lemn, nu a picat pe un ogor netocmit, necunoscut, ci pe unul cultivat decenii în șir, îngrășat cu virusul reeducării, piteștizării, cum spune Goma. Așa a prins marea manipulare fesenistă. Așa am ajuns unde suntem.
    Și suntem goi pe dinăuntru, sunt revoltată, din ce în ce mai revoltată. Zilele astea am avut discuții cu unii dintre consătenii mei, inclusiv cu primarul, pe tema îmbolnăvirii mediului cu gunoaiele menajere. Suntem campioni la a produce rahat și la a-l ambala în staniol. Mulți oameni din sat plătesc pe cei care au căruțe să le ducă gunoaiele din curte. Toată lumea știe. Toată lumea închide ochii. Nu mai poți intra în pădure, nu mai poți pune talpa în liziera drumului național, câmpurile sunt garnisite cu mormane de gunoaie: scutece de copii, materiale plastice de toate formele și culorile, geamuri, moloz, fiare, sticle, azbociment, tot, tot, tot! În țara asta nu-și mai face nimeni datoria!? Nici poliția, nici consiliile locale, nici protecția mediului! Nicio instituție! Asta e situația de la București până la Craiova, pe traseul CFR, via Roșiori. Îmi spun cunoscuții că așa este în toate zonele. Asta nu mai e o chestiune de excepție, este Marea Infestare Națională. Dacă avem comportament murdar, iresponsabil, așa avem și mințile: îmbâcsite, reeducate. Mă întreabă o comentatoare de pe pagina de facebook a comunei mele: „ce treaba au parintii si copii in discutia dv.”. Bine, îți spun eu că e o întrebare, într-o aproximativă gramatică a limbii române, chiar dacă nu pare... Educația de acasă/ de la școală și comportamentul nostru în lume, dictat de mentalitatea care ne stăpânește, părintele care își trimite copilul să ducă gunoiul vecinilor, contra cost, în pădure, or fi având vreo legătură între ele?
    Ne mai unesc pe noi, românii de dinainte și românii de după 1989, dragă Daniela, superficialitatea, lipsa de responsabilitate (prezente la case mari, la oameni cu pretenții, titrați, cunoscuți, profesori, scriitori etc.), lasă-mă să te las, treci și tu cu vederea că e și el amărât, are doi copii, nevasta oloagă, ce câștigă încălcând legea bea la prăvălia din colț... ba, mai primește și ajutor social! Care sunt ofurile mele? După cum vezi, pot fi rezumate în două-trei idei, pe care, însă, le pot argumenta, în neștire, deși scriu greu o carte, pentru că încerc să fiu responsabilă, spre deosebire de hoții și criminalii fizici și morali ai poporului român care scriu „cărți științifice” în pușcăriile lor de 2-3 ani, deseori suspendate... Unii dintre noi trăim navigând împotriva scuipaților și mucilor pe care îi suflă-n spațiul nostru vital corupții și papagalii. Oful meu e că românii își iau drept modele „morale”, „etice”, „estetice” cele mai perverse producte ale reeducării extinse. Și nu oameni ca Goma, I.D. Sîrbu, Steinhardt, Doina Cornea, Vasile Paraschiv și atâția alții. Oful meu este consubstanțial răfuielii cu intelectualitatea, cu „elitele” noastre, care nu și-au făcut datoria de câini de pază ai cetății, nici înainte, nici după decembrie 1989.
    Daniela Sitar-Tăut: La final, ar fi urmat să aduc în discuție și satul tău natal, Coșoveni, unde îți instalezi cartierul general în fiecare vară... 
    Flori Bălănescu: Unde eram când am vorbit prima oară la telefon, noi două, în vara anului 2010...
    Daniela Sitar-Tăut: Așa este, discutam colaborarea la volumul îngrijit de tine, dedicat lui Paul Goma, la 75 de ani! Parcă a trecut o viață de atunci... dacă nu mă înșel, ai lucrat în niște condiții nu tocmai potrivite.
    Flori Bălănescu: Ești drăguță că folosești un eufemism... condițiile erau nasoale de tot, era caniculă ca și acum, iar noi (eu, familia mea, adică sora și cumnatul) reconstruiam casa părinților noștri, pe care am moștenit-o noi, fetele. Ca urmare, pentru că trebuia să „locuim” undeva, ne-am improvizat fiecare câte un adăpost. Al meu a fost chiar improvizația totală, adică: patru lemne înfipte în pământ, înfășurate în uși vechi de la casă și celofane, acoperișul fiind din tot felul de strânsuri. Acolo a tras șeful echipei de muncitori un fir electric, să am sursă pentru computer, telefonul fix (de la care țineam în mare parte legătura cu lumea civilizată și care permitea accesul la internet). În timpul zilei soarele îmi încingea coverca (termen oltenesc) în asemenea hal, încât nu mai puteam respira deloc, cred că erau 60 de grade, afară, direct sub soare, erau peste 40. Mai aveam și tot felul de alte îndatoriri, la care se adăugau zgomotele și praful șantierului, disconfortul total provocat de vară. Dar lucrurile astea nu se vedeau din țară, de la Paris, Chișinău, Viena sau New York, nu-i așa? De pe unde erau colaboratorii mei, cei care au răspuns afirmativ și au trimis materiale. Au fost și refuzuri, tăceri, nemulțumiri... O doamnă foarte respectabilă mi-a reproșat absența sa din volum, în ciuda faptului că îi trimisesem invitația, așa cum am trimis tuturor. Da, dar trebuia să mă sunați, mi-a spus dumneaei... că eu nu sunt fitecine, cam ăsta era sensul reproșului. Inclusiv Paul Goma mi-a reproșat, în jurnal, în corespondența privată, absența doamnei din volum. Dar nu eu am împiedicat-o, dimpotrivă, am invitat-o, ci orgoliul său nemăsurat, aș zice unul pe măsura staturii științifice și profesionale, Dumnezeu s-o ierte! La câțiva ani după apariție, altcineva, de altfel prezent în volum, mi-a reproșat cu o ardoare suspectă că am adus între copertele cărții tot felul de indivizi și nu pe cine trebuia. Așa e-n istorie, nu se vede întotdeauna la timp tot ce ar trebui să conteze. Dar era proiectul meu, personal, un cadou pentru Goma, la 75 de ani, nu era o lucrare a Academiei Române sau Raportul Tismăneanu! Când a apărut cartea, m-am dezmeticit, abia atunci, și m-am întrebat cum naiba de am fost în stare să o duc la bun sfârșit, în condițiile în care am lucrat. Cred că atunci când avem voință uităm și ce este somnul! Știu că vrei detalii biografice... așa că îți mai dau unul haios (acum, că atunci...). În coverca aia s-a năspustit asupra mea o furtună uraganică, cu vijelie incredibilă, cu apa până la genunchi, în mai puțin de două minute, cât le-a luat alor mei să răzbată ca să mă salveze, printre crengi doborâte, prin fluviul care se formase... a căzut „tavanul” de improvizație peste mine, care eram disperată pentru că nu puteam să-mi protejez computerul... a luat fiecare câte o bucată, cu cablurile târâș, și am reușit să ne adăpostim sub placa de beton proaspăt turnată... atunci mi s-a stricat computerul, cred că placa de bază, din fericire nu am pierdut fișierele, hardul nu a fost afectat.
    Revenind la Coșoveni... aici sunt părinții mei, frații mei, rudele mele. Aici sunt eu. Pentru că aici m-am născut și de aici am plecat în lume. Aici este sursa mea de energie. Nu am posibilități pentru a cutreiera lumea, nici măcar România, așa că în concediu mă găsești acolo.

    Flori Bălănescu în dialog cu Daniela Sitar-Tăut
    august 2016



    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.64 Seconds